Mărturisire de credinţă:

Mărturisirile Asociative a Baptiştilor Englezi Primari   

 

Prima Confesiune Baptistă de Credinţă din Londra

 

Ediţia 1646

Prima ediţie a fost publicată în 1644. această ediţie secundă „corectată şi îmbogăţită” a fost publicată original în 1646.

O confesiune de credinţă a şapte congregaţii sau biserici ale lui Hristos în Londra, care sunt numiţi în mod obişnuit, dar pe nedrept, Anabaptişti; publicată pentru justificarea adevărului şi informarea celor ignoranţi; de asemenea, pentru îndepărtarea defăimărilor care sunt frecvente, atât de la amvon cât şi în scris, aruncate pe nedrept asupra lor. Tipărite în Londra, anul 1646.

I.

Domnul Dumnezeul nostru este Unul singur, a cărui existenţă este în Sine Însuşi , a cărui esenţă nu poate fi înţeleasă de nimeni decât se Sine Însuşi, care doar El are nemurirea, locuieşte în lumină, de care nici un om nu se poate apropia; care este în Sine Însuşi el mai sfânt, infinit în orice fel, în măreţie, înţelepciune, putere, dragoste, milos şi plin de har, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi adevăr; care a dat fiinţa, mişcarea şi prezervarea tuturor creaturilor.

1 Cor. 8:6, Isa. 44:6, 46:9, Exod. 3:14, 1 Tim. 6:16, Isa. 43:15; Ps. 147:5, Deut. 32:3; Iov 36:5; Ier. 10:12, Exod. 34:6,7, Fapte 17:28; Rom. 11:36.

II.

În această Fiinţă divină şi infinită este Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt; fiecare având întreaga Esenţă divină, deşi Esenţa nu e divizată; infinit în toate, fără vreun început, aşadar doar un Singur Dumnezeu; care nu se divide în natură şi fiinţe, dar deosebit prin câteva proprietăţi caracteristice relative.

1 Cor. 1:3; Ioan 1:1, 15:26, Exod 3:14; 1 Cor. 8:6

III.

Dumnezeu a hotărât în Sine Însuşi, înainte ca să fie lumea, cu privire la toate lucrurile, din necesitate, accidental sau voluntar, cu toate circumstanţele lor, ca să muncească, să dispună şi să aducă toate lucrurile după sfatul propriei Sale voinţe, pentru gloria Sa: (totuşi, fără ca să fie autorul [răspunzător] de păcat, sau sa aibă tovărăşie cu vreunul din aceştia) în care apare înţelepciunea Sa în orânduirea tuturor lucrurilor, statornicia, puterea şi credincioşia în realizarea hotărârii Sale: şi Dumnezeu a orânduit pe unii oameni pentru viaţa veşnică, înainte de întemeierea lumii, prin Isus Hristos, pentru slava şi gloria harului Său; [rânduind şi] lăsând pe restul în păcatele lor, pentru a fi condamnaţi pe drept, pentru slava dreptăţii Sale.

Isa. 46:10; Efes. 1:11, Rom. 11:33, Ps. 115:3; 135:6, 33:15; 1 Sam. 10:9, 26, Prov. 21:6; Exod. 21:13; Prov. 16:33, Ps. 144, Isa. 45:7, Ier. 14:22, Mat. 6:28, 30; Col. 1:16, 17; Num. 23:19, 20; Rom. 3:4; Ier. 10:10; Efes. 1:4,5; Iuda 4, 6; Prov. 16:4.

IV.

La început Dumnezeu a făcut toate lucrurile foarte bine; l-a creat pe om după propriul Său chip, plin de toată perfecţiunea întrunită a naturii, şi liber de orice păcat; dar nu a rămas mult în această onoare; Satan, s-a folosit subtilitatea şarpelui de a o seduce prima dată pe Eva, apoi prin ea l-a sedus pe Adam; care, fără nici o constrângere de a mânca fructul interzis, au încălcat porunca lui Dumnezeu şi au căzut, prin care a venit moartea peste toată posteritatea lui; care acum sunt concepuţi în păcat, fiind prin natură copii ai mâniei, robi ai păcatului, supuşi morţii şi altor mizerii din această lume, şi aceasta pentru totdeauna, cu excepţia situaţiei în care Domnul Isus Hristos i-ar elibera.

Gen. 1:1, Col. 1:16, Isa. 45:12, 1 Cor. 15:45, 46; Ecles. 7:29; Gen. 3:1,4,5; 2 Cor. 11:3, 1 Tim. 2:14; Gal. 3:22; Rom. 5:12, 18, 19, 6:22; Efes. 2:3.

V.

Dumnezeu, în puterea şi înţelepciunea Sa infinită, dispune de toate lucrurile până la sfârşitul pentru care au fost create; nici cele bune, nici cele rele nu au loc din întâmplare, sau fără providenţa Sa; şi orice se întâmplă celor aleşi este prin acordul Său, pentru gloria Sa, şi spre binele lor.

Iov 38:11; Isa. 46:10,11, Ecles. 3:14, Marcu 10:29,30; Exod 21:13; Prov. 16:33, Rom. 8:28.

VI.

Şi cei aleşi, fiind iubiţi de Dumnezeu cu o dragoste veşnică, sunt răscumpăraţi, însufleţiţi şi salvaţi, nu prin ei înşişi, nici prin lucrările lor, ca nu cumva să se laude cineva, ci, numai şi pe deplin prin Dumnezeu, prin mila şi harul Său gratuit, prin Isus Hristos, care este făcut pentru noi prin Dumnezeu înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, şi totul în toate, de care S-a bucurat, să ne putem bucura în Domnul.

Ier. 31:2; Efes. 1:3, 7, 2:8,9; 1 Tes. 5:9, Fapte 13:48; 2 Cor. 5:21; Ier. 9:23,24; 1 Cor. 1:30,31; Ier. 23:6.

VII.

Şi aceasta este viaţa veşnică, ca noi să Îl cunoaştem pe El, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-a trimis El. Şi dimpotrivă, Domnul va trimite răzbunare într-un foc învăpăiat celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi nu ascultă de Evanghelia lui Isus Hristos.

Ioan 17:3; Evr. 5:9, 2 Tes. 1:8; Ioan 6:36.

VIII.

Legea acestei cunoaşteri, credinţe şi ascultare, privitoare la închinarea înaintea lui Dumnezeu, în care este cuprinsă toată datoria omului, este (nu legea oamenilor, sau tradiţii nescrise, ci) numai cuvântul lui Dumnezeu conţinut [viz., scris] în sfintele Scripturi; în care s-a înregistrat pe deplin ceea ce este necesar ca noi să ştim, să credem şi să practicăm; care sunt singurele reguli care trebuie respectate, de sfinţenie şi ascultare pentru toţi sfinţii, în toate timpurile, în toate locurile.

Col. 2:23; Mat. 15:6,9; Ioan 5:39, 2 Tim. 3:15,16,17; Isa. 8:20; Gal. 1:8,9; Fapte 3:22,23.

IX.

Domnul Isus Hristos, despre care au scris Moise şi profeţii, despre care au predicat apostolii, El este Fiul lui Dumnezeu, strălucirea gloriei Lui, etc. Prin care El a făcut lumea; care ţine şi guvernează toate lucrurile pe care le-a făcut; care de asemenea, când a sosit împlinirea vremii, a fost făcut din femeie, din seminţia lui Iuda, din sămânţa lui Avraam şi David; ca să fie, din fecioara Maria, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea, puterea Celui Preaînalt a umbrit-o; şi El a fost ispitit la fel ca noi, dar fără păcat.

Gen. 3:15, 22:18, 49:10; Dan. 7:13, 9:24, etc.; Prov. 8:23; Ioan 1:1,2,3; Evr. 1:8; Gal. 4:4;Evr. 7:14; Apoc. 5:5; Gen. 49:9,10, Rom. 1:3, 9:10; Mat. 1:16; Luca 3:23,26; Evr. 2:16; Isa. 53:3,4,5; Evr. 4:15.

X.

Isus Hristos a fost făcut mijlocitor al noului şi veşnicului legământ de pace între Dumnezeu şi om, ca să fie în mod desăvârşit şi deplin Profetul, Preotul şi Regele Bisericii lui Dumnezeu, pentru totdeauna.

1 Tim. 2:5; Evr. 9:15; Ioan 14:6; Isa. 9:6.7.

XI.

În această slujbă a fost pus El de Dumnezeu, pentru veşnicie; şi din respect pentru natura Sa umană, chemat din pântece, pus deoparte şi uns cel mai bogat şi mai deplin cu toate darurile necesare, Dumnezeu a revărsat fără măsură Duhul Sfânt peste El.

Prov. 8:23; Isa. 42:6, 49:15; 11:2,3,4,5, 61:1,2; Luca 4:17, 22; Ioan 1:14, 26, 3:34.

XII.

În ce priveşte slujba Sa de mijlocire, Scriptura prezintă chemarea lui Hristos la lucrarea Lui; căci nimeni nu ia asupra sa aceasta onoare, ci numai Acela care este chemat de Dumnezeu cum a fost Aaron, fiind o acţiune a lui Dumnezeu, prin care a fost făcută o promisiune specială, El L-a rânduit pe Fiul Său la această lucrare; iar promisiunea este că Hristos trebuie să fie sacrificat pentru păcat; ca El să- Şi vadă sămânţa, să I Se lungească zilele şi plăcerea Domnului să prospere în mâinile Lui; toată libertatea şi harul absolut este pentru aleşii lui Dumnezeu, şi fără vreo condiţie prevăzută lor pentru a-l obţine.

Evr. 5:4,5,6, Isa. 53:10,11; Ioan 3:16; Rom. 8:32.

XIII.

Această slujbă de mijlocitor, care este aceea de a fi profet, preot şi rege al Bisericii lui Dumnezeu, este atât de proprie lui Hristos, încât, nici în parte, nici în totalitate, nu poate fi transferată de la El oricui altcuiva.

1 Tim. 2:5; Evr. 7:24; Dan. 7:14; Fapte 4:12; Luca 1:33; Ioan 14:6.

XIV.

Această lucrare la care este chemat Hristos, este întreită; un profet, preot şi rege: Acest număr şi ordinea lucrărilor este necesară, deoarece în ce priveşte ignoranţa noastră, noi avem nevoie de lucrarea Sa profetică; dată fiind marea noastră alienare de Dumnezeu, avem nevoie de lucrarea de preoţie ca să fim restauraţi; iar cu privire la împotrivirea noastră şi la inabilitatea noastră cumplită de a ne întoarce la Dumnezeu, avem nevoie de poziţia de rege, pentru a ne convinge, a ne supune, a ne scoate, a ne sprijini şi a ne păstra pentru împărăţia Sa cerească.

Deut. 18:15; Fapte 3:22,23; Evr. 3:!, 4:14,15; Ps. 2:6; 2 Cor. 5:20; Fapte 26:18; Col. 1:21; Ioan 16:8, Ps. 110:3; Cânt. Cânt. 1:3; Ioan 6:44; Fil. 4:13; 2 Tim. 4:18.

XV.

În ce priveşte profeţia lui Hristos, prin aceasta s-a revelat voia lui Dumnezeu, orice ar fi necesar să ştie şi să asculte slujitorii Săi; şi de aceea nu este numit doar profet, ci şi doctor, apostolul credinţei noastre, îngerul legământului, dar şi înţelepciunea lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei, care continuă veşnic să reveleze acelaşi adevăr al evangheliei poporului Său.

Ioan 1:18; 12:49,50; 17:8; Deut. 18:15; Mat. 23:10; Evr. 3:1; Mal. 3:1; 1 Cor. 1:24; Col. 2:3.

XVI.

Ca El să poată fi profet pe deplin în orice fel, a fost necesar ca El să fie Dumnezeu, dar şi om; Căci dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi putut înţelege niciodată pe deplin voia lui Dumnezeu; şi dacă ar fi fost doar om, nu ar fi putut revela corespunzător propria Sa persoană oamenilor.

Ioan 1:18; Fapte 3:22; Deut. 18:15; Evr. 1:1.

Notă:

Faptul că Isus Hristos este Dumnezeu este exprimat în mod clar şi minunat în Scrioturi. El e numit Dumnezeul puternic, Isa. 9:6. Acel Cuvânt era Dumnezeu, Ioan 1:1. Hristos, care este Dumnezeu peste toate, Rom. 9:5. Dumnezeu manifestat în trup, 1 Tim. 3:16. Acelaşi este Dumnezeul adevărat, 1 Ioan 5:20. El este cel dintâi, Apoc. 1:8. El dă fiinţă tuturor lucrurilor, şi nimic nu a fost făcut fără El, Ioan 1:2. El iartă păcatele, Mat. 9:6. El este dinaintea lui Avraam, Ioan 8:58. El a fost, este şi va fi acelaşi, Evr. 13:8. El este întotdeauna cu ai Săi, până la sfârşitul lumii, Mat. 28:20. Ceea ce nu s-ar fi putut spune despre Isus Hristos dacă El nu era Dumnezeu. Şi Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” Evr. 1:8, Ioan 1:18.

De asemenea, Hristos nu este doar Dumnezeu desăvârşit, ci şi om desăvârşit, făcut din femeie, Gal. 4:4. Născut din sămânţa lui David, Rom. 1:3. Descinzând din urmaşii lui David, Fapte 2:30. Din Iese şi Iuda, Fapte 13:23. „Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”, Evr. 2:14. El nu şi-a luat natura îngerilor, ci a seminţei lui Avraam, versetul 16. Aşa încât noi suntem os din oasele Lui, carne din carnea Lui, Efes. 5:30. „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul”, Evr. 2:11. vezi Fapte 3:22, Deut. 18:15, Evr. 1:1.

XVII.

În ce priveşte preoţia Lui, Hristos, după ce S-a sfinţit pe Sine, S-a arătat ca să înlăture păcatul, oferindu-Se pe Sine ca jertfă pentru păcat, prin care El a terminat şi a suferit pe deplin toate lucrurile pe care le-a cerut Dumnezeu pentru salvarea aleşilor Săi, şi a îndepărtat toate ritualurile şi umbrele, etc. iar acum a intrat dincolo de perdea, în sfânta sfintelor, care este prezenţa lui Dumnezeu. De asemenea, El face din poporul Său o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, pentru a oferi jertfe duhovniceşti acceptate de Dumnezeu prin El. Nici Tatăl nu mai trebuie să accepte, nici Hristos nu mai trebuie să ofere Tatălui orice alta închinare sau închinători.

Ioan 17:19; Evr.. 5:7,8,9,10,12; Rom. 5:19, Efes. 5:2; Col. 1:20; Efes. 2:14, etc.; Rom. 8:34; Evr. 9:24; 8:1; 1 Pet. 2:5; Ioan 4:23,24.

XVIII.

Această preoţie nu era legală sau temporală, dar după rânduiala lui Melhisedec, este statornică şi desăvârşită, nu pentru o vreme, ci pentru veşnicie, ceea ce se potriveşte lui Isus Hristos, căci pentru El sunt toate. Hristos a fost preotul, jertfa şi altarul: El a fost un preot după ambele naturi; a fost o jertfă după natura umană; de unde îi este atribuit în Scriptură trupul Său, sângele Său:Deci eficacitatea jertfei Sale a depins de natura Sa divină; astfel se numeşte sângele lui Dumnezeu. El a fost altarul după natura Sa divină, fiindcă ţine de altar sfinţirea a ceea ce este oferit pe el, aşa că trebuia să fie de un statut mai mare decât jertfa însăşi.

Evr. 7:16, etc.; Evr. 5:6, 10:10; 1 Pet. 1:18,19; Col. 1:20, 22; Evr. 9:13; Fapte 20:28; Evr. 9:14, 13:10,12,15; Mat. 23:17; Ioan 17:19.

XIX.

În ce priveşte slujba Sa de împărat, Hristos, fiind înviat din morţi, şi înălţat la ceruri, şi având toată puterea în cer şi pe pământ, El guvernează spiritual biserica Sa, şi îşi exercită puterea asupra tuturor, îngeri şi oameni, buni şi răi, pentru păstrarea şi mântuirea celor aleşi, şi pentru învingerea şi distrugerea duşmanilor Săi. Prin această putere regească El a consacrat beneficiile, virtuţile şi fructele profeţiei şi a preoţiei Sale aleşilor Săi, subjugând păcatele lor, păstrându-i şi întărindu-i în toate luptele ce le au împotriva lui Satan, împotriva lumii şi a cărnii, păstrându-le inima în credinţă şi în ascultare de Duhul Sfânt: Prin acesta puterea măreaţă a Sa, El domneşte în vase ale mâniei, folosindu-le, limitându-le şi împiedicându-le, după cum i Se pare bine înţelepciunii Sale infinite.

1 Cor. 15:4; 1 Pet. 3:21,22; Mat. 28:18,19; Luca 24:51; Fapte 1:1, 5:30,31; Ioan 19:36; Rom. 14:9; Ioan 5:26,27; Rom. 5:6,7,8; 14:17; Gal. 5:22,23; Marcu 1:27; Evr. 1:14; Ioan 16:15; Iov 2:8; Rom. 1:21, [9:17-18]; Efes. 4:17,18; 2 Pet. 2.

XX.

Această putere împărătească va fi manifestată mai deplin când Se va întoarce în glorie ca să domnească între sfinţii Săi, când va supune orice domnie şi stăpânire sub picioarele Sale, pentru ca gloria Tatălui să fie desăvârşit manifestată în Fiul Său, iar gloria Tatălui şi a Fiului în toţi membrii Săi.

1 Cor. 15:24,28; Evr. 9:28; 2 Tes. 1:9,10; 1 Tes. 4:15,16,17; Ioan 17:21, 26.

XXI.

Prin moartea Sa, Isus Hristos a câştigat salvarea pentru aleşii pe care Domnul I i-a dat:Doar aceştia sunt interesaţi de El, au părtăşie cu El, în folosul cărora El face intermedierea înaintea Tatălui, şi numai lor le este dată mântuirea, de către Dumnezeu, prin Duhul Sfânt; la fel ca şi darul vieţii veşnice, care le este dat lor, şi nimănui altcineva.

Efes. 1:14; Evr. 5:9; Mat. 1:21; Ioan 17:6; Evr. 7:25; 1 Cor. 2:12; Rom. 8:29,30; 1 Ioan 5:12; Ioan 15:35, 3:16.

XXII.

Credinţa este darul lui Dumnezeu, lucrată în inimile celor aleşi prin Duhul lui Dumnezeu; prin această credinţă ei ajung să cunoască şi să creadă adevărul Scripturilor, şi superioritatea lor asupra tuturor celorlaltor scrieri şi asupra tuturor lucrurilor din lume, deoarece prezintă gloria lui Dumnezeu în atributele Sale, superioritatea lui Hristos în natura şi lucrările Sale, şi puterea şi deplinătatea Duhului în lucrările şi acţiunile Sale; şi astfel sunt îndreptăţiţi să-şi îndrepte sufletele spre adevărul Său crezut în felul acesta.

Efes. 2:8; Ioan 6:29, 4:10; Fil. 1:29; Gal. 5:22; Ioan 17:17; Evr. 4:11,12; Ioan 6:63.

XXIII.

Toţi acei care au această credinţă preţioasă lucrată în ei prin Duhul, nu pot cădea total sau în final, ţinând seama de faptul că darurile lui Dumnezeu sunt date fără părere de rău; astfel că El tot mai dă naştere şi hrăneşte în ei credinţa, pocăinţa, dragostea, bucuria, speranţa şi toate harurile Duhului spre nemurire; şi cu toate că apar multe furtuni şi valuri care se luptă împotriva lor, niciodată nu vor putea să-i smulgă de pe temelie şi de pe stâncă, de care sunt legaţi prin credinţă; cu toate acestea, prin necredinţă şi prin ispitirile lui Satan, vederea sensibilă a acestei lumini şi iubiri poate fi înnorată şi acoperită pentru o vreme; dar Dumnezeu este încă Acelaşi, şi ei trebuie să fie siguri că sunt păstraţi de puterea lui Dumnezeu spre mântuire, când ei se vor bucura de posesiunile câştigate, aceştia fiind săpaţi în palmele mâinilor Lui, iar numele lor fiind scrise în cartea vieţii pentru întreaga veşnicie.

Mat. 7:24,25; Ioan 13:10, 10:28,29; 1 Pet. 1:4,5,6; Isa. 49:13,14,15,16.

XXIV.

De obicei credinţa se zămisleşte prin predicarea Evangheliei, sau Cuvântul lui Hristos, fără să respecte vreo putere sau organizaţie în creaţie; dar fiind pasivi în totalitate şi morţi în ce priveşte fărădelegile şi păcatele, ei cred şi se convertesc printr-o putere nu mai mică decât aceea care L-a înviat pe Hristos din morţi.

Rom. 10:17; 1 Cor. 1:28; Rom. 9:16; Ezech. 16:16; Rom. 3:12, 1:16; Efes. 1:19, Col. 2:12.

XXV.

Predicarea evangheliei pentru convertirea păcătoşilor este absolut gratuită; nu se cer ca fiind absolut necesare nici calificări, pregătiri sau terori ale legii, sau slujirea anterioară a legii, ci doar şi numai sufletul gol , păcătos şi rău, ca să-L primească pe Hristos cel crucificat, mort şi îngropat, iar apoi înviat din morţi; care a fost făcut Prinţ şi Salvator pentru astfel de păcătoşi care vor fi aduşi la credinţa în El prin evanghelie.

Ioan 3:14,15, 1:12; Isa. 55:1; Ioan 7:37; 1 Tim. 1:15; Rom. 4:5, 5:8; Fapte 5:30,31, 2:36, 1 Cor. 1:22,24.

XXVI.

Aceeaşi putere care converteşte la credinţa în Hristos, îngrijeşte sufletul prin toate îndatoririle, ispitele, conflictele, suferinţele; şi indiferent de ceea ce este un credincios, el este prin har, şi este sprijinit în toată ascultarea, ca şi în toate ispitele.

1 Pet. 1:5, 2 Cor. 12:9, 1 Cor. 15:10; Fil. 2:12, 13; Ioan 15:5; Gal. 2:19,20.

XXVII.

Toţi credicioşii sunt uniţi cu Dumnezeu prin Hristos; prin această unire, Dumnezeu este una cu ei, şi ei sunt una cu El; şi că toţi credincioşii sunt fiii lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Hristos, cărora le aparţin toate promisiunile pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare.

1 Thess. 1:1; John 17:21, 20:17; Heb. 2:11, 1 John 4:16; Gal. 2:19,20.

 

 

XXVIII.

Cei care sunt uniţi cu Hristos, sunt justificaţi de toate păcatele lor, prin sângele lui Hristos, justificare care este o cunoaştere deplină şi plină de har a unui păcătos vinovat de toate păcatele, de către Dumnezeu, prin împăcarea pe care Hristos a făcut-o prin moartea Sa pentru toate păcatele lor, şi aceasta se aplică (în manifestarea sa) prin credinţă.

1 John 1:7; Heb. 10:14, 9:26; 2 Cor. 5:19; Rom. 3:23; Acts 13:38,39; Rom. 5:1, 3:25,30.

XXIX.

Toţi credincioşii sunt oameni sfinţi şi sfinţiţi, iar această sfinţire este un har duhovnicesc al noului legământ şi o consecinţă a dragostei lui Dumnezeu manifestată în suflet, prin care credinciosul exită printr-o ascultare cerească şi evanghelică  faţă de toate poruncile, pe care Hristos, ca şi Cap şi Rege în noul Lui legământ, le-a dat.

1Cor. 12:1; 1 Pet. 2:9; Efes. 1:4; 1 Ioan 4:16; Mat. 28:20.

XXX.

Toţi credincioşii prin cunoaşterea justificării vieţii dată de Tatăl şi adusă prin sângele lui Hristos au, ca şi mare privilegiu al acestui nou legământ, pace cu Dumnezeu, reconciliere, prin care cei care erau departe au fost apropiaţi prin acel sânge, şi au pacea care întrece orice înţelegere; mai mult, se bucură în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin Care noi am primit răscumpărarea.

2 Cor. 5:19; Rom. 5:9, 10; Isa. 54:10; Efes. 2:13, 14, 4:7: Rom. 5:10, 11.

XXXI.

Toţi credincioşii în timpul acestei vieţi, sunt într-un război şi luptă continuă împotriva păcatului, eu-lui, lumii, şi diavolului; şi sunt predispuşi la tot felul de neînţelegeri, necazuri şi persecuţii, fiind predestinaţi mai dinainte, şi tot ceea ce sfinţii au sau posedă din spiritualitatea lui Dumnezeu, este prin credinţă, şi lucrurile exterioare sau temporale sunt legal deţinute printr-un drept civil pentru care nu e nevoie de credinţă.

Rom. 7:23, 24; Efes. 6:10, 11 etc ; Evrei 2:9, 10, 2 Tim. 3:12: Rom. 8:29; 1 Tes. 3:3; Gal. 2:19, 20; 2 Cor. 5:7; Deut. 2:5.

XXXII.

Singura putere prin care sfinţii sunt împuterniciţi să înfrunte toate împotrivirile şi încercările, este doar prin Isus Hristos, care este căpitanul mântuirii lor, fiind făcut desăvârşit prin suferinţe; care Şi-a angajat credincioşia şi puterea ca să fie cu ei în toate întristările lor, şi să-i susţină în toate ispitirile lor, şi să-i păstreze prin puterea Sa pentru Împărăţia Sa veşnică.

Ioan 16:33, 15:5; Fil. 4:11, Evr. 2:9,10; 2 Tim. 4:18.

XXXIII.

Isus Hristos are aici pe pământ [o manifestare a ] Împărăţiei Sale spirituale, care este Biserica Sa, pe care El a cumpărat-o şi răscumpărat-o pentru Sine, ca o moştenire particulară; Biserică care este o adunare de sfinţi vizibili, chemaţi şi separaţi de lume prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, la profesiunea vizibilă a credinţei evangheliei, fiind botezaţi în credinţa aceea şi uniţi cu Domnul, având fiecare, prin înţelegere mutuală, bucuria practică a poruncilor date de Hristos, Capul şi Regele lor.

Mat. 11:11; 2 Tes. 1:1; 1 Cor. 1:2; Efes. 1:1; Rom. 1:7; Fapte 19:8,9, 26:18; 2 Cor. 6:17; Apoc. 18:4; Fapte 2:37, 10:37; Rom. 10:10; Mat. 18:19,20; Fapte 2:42, 9:26; 1 Pet. 2:5.

XXXIV.

Acestei Biserici I-a făcut El promisiunile Sale, şi i-a dat semnele legământului Său, prezenţa, acceptarea, dragostea, binecuvântarea şi protecţia. Aici sunt fântânile şi izvoarele harurilor Sale cereşti care curg pentru a-i înviora şi întări.

Mat. 28:18, etc.; 1 Cor. 11:24, 3:21; 2 Cor. 6:18; Rom. 9:4,5; Ps. 133:3; Rom. 3:7,10; Ezech. 47:2.

XXXV.

Şi toţi slujitori Săi din toate clasele sociale (sunt pentru a-L mărturisi ca fiind Profetul, Preotul şi Regele lor;) şi sunt chemaţi acolo pentru a fi angajaţi între servitorii casei Sale, pentru a le prezenta trupurile şi sufletele şi pentru a aduce darurile pe care Dumnezeu le-a dat, pentru a fi sub conducerea şi guvernarea Sa cerească, pentru a le conduce vieţile în acest ţarc înconjurat de ziduri şi grădină udată, pentru a avea părtăşie aici cu sfinţii Săi, astfel încât ei pot fi asiguraţi că ei sunt făcuţi să fie părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu; şi pentru a completa la nevoi unii altora, sufleteşti şi exterioare; (şi cu toate că fiecare persoană are averea sa, totuşi trebuie să-şi asigure nevoile unii altora, după cum o cere nevoile lor, pentru ca Numele lui Isus Hristos să nu fie blasfemiat din cauza vreunei nevoi a cuiva din Biserică) şi de asemenea fiind prezenţi, ei sunt aici prin El însuşi pentru a fi aşezaţi în scopurile lor, locul potrivit, folisirea distinctă, fiind bine uniţi şi legaţi impreună potrivit cu lucrarea efectivă a fiecărei părţi, pentru edificarea fiecăruia în dragoste.

Fapte 2:41,47; Isaia 4:3, 1 Cor. 12:6,7 etc.; Ezec. 20:37,40; Cântarea Cântărilor 4:12; Efes. 2:19; Rom. 12:4,5,6; Col. 1:12, 2:5,6 19; Fapte 20:32, 5:4, 2:44,45, 4:34,35; Luca 14:26; 1 Tim. 6:1; Efes. 4:16.

XXXVI.

Fiind astfel uniţi, fiecare biserică [locală] are putere oferită de la Hristos, pentru bunăstarea lor, ca să aleagă  dintre ei persoanele potrivite pentru prezbiteri şi diaconi, fiind calificaţi potrivit cu cuvântul, ca aceia pe care Hristos i-a numit în testamentul Său, pentru hrănirea, conducerea, slujirea şi edificarea Bisericii Sale; şi ca nimeni nu are puterea să li se împotrivească fie acestora sau altora.

Fapte 1:23,26, 6:3, 15:22,25; Rom. 12:7,8; 1 Tim. 3:2,6,7; 1 Cor.12:8, 28; Evrei 13:7, 17; 1 Petru 5:1,2,3, 4:15.

XXXVII.

Că slujitorii chemaţi pe drept, după cum s-a menţionat mai înainte, trebuie să continue în cheamrea şi în locul lor potrivit cu planul lui Dumnezeu, şi să hrănească cu grijă turma lui Dumnezeu încredinţată lor, nu pentru un câştig mârşav ci cu un cuget curat.

Evrei 5:4; Ioan 10:3,4; Fapte 20:28,29; Rom. 12:7, 8; Evrei 13:7, 17; 1 Pt. 5:1,2,3.

XXXVIII.

Slujitorii lui Hristos ar trebui să aibă orice ar avea nevoie, suplinite gratuit de biserică, că după porunca lui Hristos aceea care predică Evanghelia trebuie să trăiască din evanghelie prin legea lui Hristors.

1 Cor. 9:7,14; Gal. 6:8; Fil. 4:15,16; 2 Cor. 10:4; 1 Tim. 1:2; Ps. 110:3.

XXXIX.

Botezul este o poruncă a Noului Testament, dată de Hristos, care să fie aplicată peste persoanele care practică credinţa, sau care sunt făcuţi ucenici; care pe lângă profesarea credinţei, trebuie să fie botezaţi, şi după aceia să ia parte la Cina Domnului.

Mat. 28:18,19; Io. 4:1; Mc. 16:15,16; Fapte 2:37,38, 8:36,37 etc.

XL.

Că felul şi maniera practicării acestei porunci, este prin scunfundarea sau afundarea trupului sub apă, ca fiind un semn, să răspundă lucrurilor care semnifică, care este, acel interes pe care sfinţii îl au în moarte, înmormântarea şi învierea lui Hristos. Şi că după cum un trup este înmormântat sub apă, şi scos afară, aşa că arată că trupurile sfinţilor să fie ridicate de puterea lui Hristos, în ziua învierii, domniei lui Hristos.

Mat. 3:16; Mc. 15:9 citit (în Ioardan) în Greacă, Io. 3:23, Fapte 8:38; Apoc. 1:5, 7:14; Evrei 10:22; Rom. 6:3,4,5,6; 1 Cor. 15:28,29. Cuvântul baptizo semnifică a săpa sau înmormânta (aşa cum îmbrăcămintea să fie atât peste slujitor şi supus cu toată modestia).

XLI.

Persoana desemnată de Hristos pentru a oficia botezul, Scriptura susersoana desemnată de Hristos pentru a oficia botezul, Scriptura o pune pe seama unui ucenic; nu este nicăieri legată de un slujitor al unei biserici particulare, sau de o persoană specială trimisă de o comisie pentru a împlini sarcina, dându-le ca şi unor ucenici, fiind oameni în stare să predice evenghelia. .

Isa. 8:16; Ef. 2:7; Mat. 28:19; Jo. 4:2; Fapte 20:7, 11:10; 1 Cor. 11:2, 10:16,17; Rom. 16:2; Mat. 18:17.

XLII.

Hristos a dat de asemenea putere Bisericii Sale, şi a îndepărtat orice membru care nu a meritat-o, şi această putere este dată fiecărei congregaţii, şi nu unei persoane particulare, fie membru sau slujitor, ci în relaţie cu tot trupul, cu referire la credinţa şi părtăşia lor.

Rom. 15:2; Mat. 18:17; 1 Cor. 5:4,11,14, 12:6, 2:3; 2 Cor. 2:6,7.

XLIII.

Şi fiecare membru în parte al fiecărei biserici, oricâr de excelent, mare sau oricât de învăţat, este subiectul acestei cenzuri sau judecăţi, şi de că biserica trebuie să-i trateze nu fără mare grijă şi tandreţe, ci să-I sfătuiască potrivit, dar prin legea credinţei, să acţioneze împotriva membrilor ei.

Mat. 18:16, 17:18; Fapte 11:2,3; 1 Tim. 5:19 etc.; Col. 4:17; Fapte 15:1,2,3.

XLIV.

Hristos pentru a păstra această biserică în sfinţenie şi comuniune paşnică, a pus anumiţi oameni speciali peste biserică, care prin slujirea lor, conduc, supraveghează, fac vizite, observă; ca şi pentru buna păstrare a ei, în toate locurile prin membri, El le-a dat autoritate, şi le-a dat responsabiltatea de a veghea unii asupra altora.

Fapte 20:27,28; Evrei 13:17,24; Mat. 24:45; 1 Tes. 5:2, 14; Iuda 3,20; Evrei. 10:34,35 [cf. 24,25], 12:15.

XLV.

De asemenea, după cum Dumnezeu a dat daruri în biserică, pot şi trebuie să profeţească [viz. înveţe] potrivit cu măsura credinţei, şi să înveţe public cuvântul lui Dumnezeu, pentru edificarea, îndemnarea şi pacea Bisercii.

1 Cor. 14:3 etc.; Rom 12:6; 1 Pet. 4:10, 11; 1 Cor. 12:7; 1 Tes. 5:19 etc.

XLVI.

Astfel, înţelegând corect, şi continuând în ascultarea evangheliei lui Hristos, nimeni nu trebuie separat pentru greşeli şi păcate (pentru că biserica e alcătuită din oameni care greşesc, va fi o diferenţă în adevărata constituire a bisericii) până ce au căutat redresarea lui cu tandreţe  pentru a face ordine.

Apoc. 2, 3; Fapte 15:12; 1 Cor. 1:10; Evrei. 10:25; Iuda 19; Apoc. 2:20,21,27; Fapte 15:1,2; Rom. 14:1; 15:1,2,3.

 

XLVII.

Şi cu toate că congregaţiile particulare sunt deosebite, cum ar fi mai multe trupuri, fiecare asemănătoare unui oraş compact şi închegat în sine însuşi; astfel, toţi trebuie să urmeze regula adevărului; ei trebuie de asemenea (prin toate mijloacele posibile) să se sfătuiască şi să se ajute unii pe alţii, dacă nevoia o cere, ca membre al aceluiaşi trup, având în comun credinţa, sub Hristos, Capul lor.

1 Cor. 4:17, 14:33,36, 16:1; Ps. 122:3; Efes. 2:12,19; Apoc. 21; 1 Tim. 3:15, 6:13,14; 1 Cor. 4:17; Fapte 15:2,3; Cânt. cânt. 8:8,9; 2 Cor. 8:1,4, 13:14.

XLVIII.

Magistratura civilă este o poruncă a lui Dumnezeu, stabilită de El pentru pedepsirea făcătorilor de rău, şi pentru lauda celor ce fac binele; şi aceasta în toate lucrurile legale, poruncite de ei, trebuie să ne supunem în Domnul, nu doar pentru pedeapsă, ci de dragul conştiinţei; şi că trebuie să facem mijlociri şi rugăciuni pentru regi, şi pentru toţi care au autoritate, pentru ca sub ei să putem trăi o viaţă liniştită şi paşnică, cu toată evlavia şi cinstea.

Rom. 13:1,2, etc.; 1 Pet. 2:13,14; 1 Tim. 2:1,2,3.

Notă:

Noi recunoaştem magistratura supremă a acestei împărăţii ca fiind rege şi parlament (instituite acum) alese în libertate de regat, şi că noi trebuie să menţinem şi să apărăm legile civile şi ofiţerii civili făcuţi de ei, care sunt pentru binele comunităţii. Şi confirmăm cu mulţumire că Dumnezeu le-a făcut onorabile pe actualul rege şi parlament, îndepărtând ierarhia prelatică, din cauza tiraniei şi a opresiunii lor asupra noastră, sub care regatul nostru a gemut îndelung, pentru care ne-am angajat pentru totdeauna să binecuvântăm şi să-L onorăm pe Dumnezeu. Şi cu privire la închinara adusă lui Dumnezeu; există doar un singur dătător al legii, care este în stare să salveze sau să distrugă, Iacov 4:12; care este Isus Hristos, care a dat legile şi orânduirile suficiente în cuvântul Său pentru închinare; şi pentru ca cineva să facă mai mult, trebuie să urmeze pe Hristos cu dorinţa de înţelepciune, credincioşie sau ambele, nu prin aranjarea legilor, sau desconsiderarea lor pentru casa Lui: Desigur, este înţelepciunea noastră, datoaria şi privilegiul nostru de a observa legile lui Hristos, Ps. 2:6,9,10,12. Aşa este datoria magistraţilor de a prezenta libertatea conştiinţei oamenilor. Eclesiastul 8:8 (care este lucrul cel mai clar prezentat lucru din conştiinţa tuturor oamenilor, şi cel mai drag al lor, şi fără de care oricare altă libertate nu merită să fie numită, mai puţin îmbucurătoare) şi să-i protejeze pe toţi de rău, necaz, persecuţii sau maltratare; aşa că este datoria noastră nu ca să nu dorim nimic care să fie pentru onoarea şi comfortul lor, ci pentru orice este pentru bunăstarea comunităţii în care trăim; este datoria noastră să facem, şi credem că este datoria exprimată, în special în aspecte legate de religie, ca să constanţi în minţile noastre în plinitătea legii în ceea ce facem, cunoscând ca orice nu aparţine credinţei este păcat. Şi după cum nu putem face nimic contrar înţelegerilor noastre şi conştiinţelor, tot aşa nu ne putem sustrage de la ceea ce înţelegerile noastre şi conştiinţele noastre ne aduc înainte. Şi dacă magistraţii ne-ar cere să facem altfel, trebuie să ne punem persoanele noastre într-o formă pasivă puterii lor, după cum sfinţii din trecut au făcut, Iacov 5:4. Şi de trei ori să fie fericit, cel care şi-ar pierde viaţa pentru mărturia (chiar dacă pentru cel mai mic amănunt) adevărului Domnului Isus Hristos, 1 Petru 5; Gal.5.

XLIX.

Dar în cazul în care găsim magistratul (sau autoritatea guvernamentală) cară să nu ne favorizeze; chiar şi atunci nu ar trebui să ne oprim din practica noastră, pentru că noi credem că trebuie să trăim în ascultare de Hristos, în profesarea credinţei care a fost descoperită sfinţilor, credinţă care este declarată în sfintele Scripturi, şi de asta mărturia noastră de credinţă este departea lor, şi noi trebuie să mărturism adevărul Vechiului şi Noului Testament până la moarte, dacă situaţia o cere, în mijlocul tuturor încercărilor şi necazurilor, după cum sfinţii Lui din trecut au făcut; nu pentru căutarea binelui nostru, proprietăţilor, soţiilor, copiilor, taţilor, mamelor, fraţilor, surorilor; da chiar şi propria noastră viaţă care ne este dragă, aşa ca să putem termina alergarea noastră cu bucurie, amintindu-ne întotdeauna că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni; care atunci când vom termina cursa, şi ne-am păzit credinţa, ne va da coroana neprihănirii; căruia să-i dăm socoteală de toate acţiunile noastre, şi nici un om nu poate să scape de aceasta.

Fapte 2:40,41, 4:19, 5:28,29, 20:23; 1 Tes. 3:3; Fil. 1:28,29; Dan. 3:16,17, 6:7,10,22,23; 1 Tim. 6:13,14; Rom. 12:1,8; 1 Cor. 14:37; Apoc. 2:20; 2 Tim. 4:6,7,8; Rom. 14:10, 12; 2 Cor. 5:10; Ps. 49:7,50:22.

L.

Este corect pentru un creştin să fie magistrat sau ofiţer civil; şi este de asemenea legal să facă un jurământ, acesta să fie în adevăr, şi în judecată, şi în dreptate pentru confirmarea adevărului şi sfârşirea tuturor conflictelor; şi că de mânie şi jurăminte făcute în zadar Domnul este provocat şi aceasta aduce multă nenorocire.

Fapte 8:38, 10:1,2,35; Rom. 16:23; Deut. 6:13; Rom. 1:9; 2 Cor. 10,11; Ier. 4:2; Evrei. 6:16.

LI.

Trebuie să dăm tuturor oamenilor tot ceea ce li se cuvine, ca locul lor, vârsta, proprietate, cerinţe; şi să nu înşelăm pe nimeni cu nimic, ci să facem tuturor oamenilor ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă.

1 Tes. 4:6; Rom. 13:5,6,7; Mat. 22:21; Tit. 3; 1 Pet. 2:15,17, 5:5; Efes. 5:21,23 etc. , 6:1,9; Tit. 3:1,2,3.

LII.

Va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi, şi fiecare va da socoteală de sine Însuşi înaintea lui Dumnezeu, că oricine poate primi lucrurile făcute în trupul lui, potrivit cu ceea a făcut, fie bine fie rău. Fapte 24:15; 1 Cor. 5:10; Rom. 14:12. [Mat. 25; Apoc. 22:11,12,13,14,15.]

 

Conlcluzia

Astfel dorim să dăm lui Hristos ceea ce este al Lui; şi oricărei autorităţi ceea ce i se cuvine; şi să nu datorăm nimănui nimic, decât dragoste; să trăim în linişte şi în pace, ca nişte sfinţi, încercând în toate lucrurile să păstrăm o conştiinţă bună, şi să facem oricărui om (oricum am judeca) ceea ce am vrea să ni se facă, pentru că asta e practica noastră, aşa ca ea să dovedească că suntem lucizi (raţionali), paşnici şi un popor inofensiv (fără mijloace periculoase sau riscante pentru societatea umană) şi sârguincioşi muncind cu mâinile noastre ca să nu fim acuzaţi de nimeni, ci ca să putem oferi celor ce sunt în nevoie, atât duşmanilor cât şi prietenilor, socotind că este mult mai bine să dai decât să primeşti. Mărturisim, de asemenea, că ştim doar în parte, şi că suntem ignoranţi în multe lucruri pe care le dorim şi căutăm să le cunoaştem; şi dacă cineva va face partea prietenoasă de a ne arăta din cuvântului lui Dumnezeu ceea ce nu vedem, trebuie să fim mulţumitori lui Dumnezeu şi lor; dar dacă cineva ne va impune ceva ce noi nu vedem ca fiind poruncit de Domnul Isus Hristos trebuie să ne încredem în puterea Lui decât să îmbrăţişăm toate reproşurile şi torturile oamenilor, să îndepărtăm orice căutare după comfort, şi dacă este posibil, să murim de o mie de ori, decât să facem ceva împotriva unui micuţ amănunt din Cuvântul lui Dumnezeu sau împotriva luminii conştiinţelor noastre. Şi dacă cineva va numi ceea ce spunem noi erezie, atunci avem de-a face cu confirmarea Apostolului, că după calea pe care ei au numit-o erezie, ne închinăm Dumnezeului părinţilor noştri, renegând toate ereziile (pe drept numite aşa) pentru că ele sunt împotriva lui Hristos, şi să fim neclintiţi şi impasibili, mereu deplin ascultători de Hristos, ştiind că munca noastra nu va fi în zadar pentru Domnul.

Psalmul 74:21,22

Scoală-Te, o Dumnezeule, apără-ţi pricina! Aduţi aminte de ocările pe care Ţi le arucă în fiecare zi cel fără minte. Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău.

                                      Vino, Doamne Isuse, vino degrabă!