RESURSE BAPTISTE

ADOPŢIONISMUL

1. Controversa secolului al optulea. Rădăcinile sale. Adopţionismul – o erezie care susţine că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie – este de interes principal pentru tulburarea care este produsă în bisericile spaniole şi franceze în ultima parte a secolului al optulea, deşi formula în jurul căreia s-a dezlănţuit conflictul poate fi trasat într-adevăr în perioada cea mai timpurie a teologiei Apusene; dar spiritul controversei şi rezultatul acesteia a arătat că ortodoxia secolului al optulea nu mai putea accepta în întregime formula antică. Frazele în care scriitorii precum Novatian, Hilary, şi Isidore de Sevilia au vorbit nu doar despre asumarea naturii umane de către Fiul lui Dumnezeu, dar şi de asumarea omului sau a fiului omului, condusă de o tranziţie uşoară către cuvintele care păreau să implice că Hristos, conform umanităţii sale, era fiul adoptat al lui Dumnezeu; şi formulele de acest fel nu apar în mod rar în vechea liturghie spaniolă.

2. Elipandus, Episcop de Toledo. Episcopii spanioli din secolul al optulea, mai ales liderul lor, Elipandus (n. 718; episcop de Toledo din circa 780), au folosit astfel de fraze pentru a provoca criticismul şi dezaprobarea mai întâi în Asturia, şi în împărăţia franceză vecină, şi în final la Roma. Un anumit Migentius (q.v.), predicând în acea parte a Spaniei care era condusă de mauri, a oferit o expoziţie foarte grosolană despre doctrina Trinităţii, învăţat că există trei persoane trupeşti, şi o triplă manifestare în istorie a unui singur Dumnezeu. Împotriva lui Elipandus a scris o scrisoare prin care apăra ideea ortodoxă a imanenţei Trinităţii, dar în acelaşi timp stabilind o distincţie foarte ascuţită între a doua persoană a Trinităţii şi natura umană a lui Hristos. Persoana Fiului nu era făcută conform cărnii, în timp, din sămânţa lui David, ci aceea născută de Tatăl înaintea tuturor lumilor; chiar după întrupare, a doua persoană din Dumnezeire nu este cea trupească, de care Hristos spune „Tatăl meu este mai mare decât Mine”, ci aceea despre care el spune „Eu şi Tatăl meu suntem una”. Elipandus nu a intenţionat să producă violenţă faţă de învăţătura ortodoxă prin această distincţie; dacă expresia era accentuată, natura umană apărea o persoană diferită de persoana Cuvântului Etern, şi personalitatea singură a lui Hristos dispărea. Elipandus s-a apărat în scrisorile în care el a folosit expresia că Hristos era doar conform Dumnezeirii sale adevăratul şi realul (proprius) Fiu al lui Dumnezeu, şi conform umanităţii sale un fiu adoptat. Opoziţia faţă de părerea sa a fost formulată de Beatus, un preot, şi călugărul Heterius din Libana. Elipandus a scris în mare încântare către stareţul asturian Fidelis, atacând cu amărăciune pe oponenţii săi, care au văzut prima dată scrisoarea când s-au întâlnit cu Fidelis în noiembrie 785, cu ocazia luării voalului reginei Adosinda. În replică ei au scris un tratat, discursiv şi rău aranjat, dar puternic în citatele sale patristice, accentuând unitatea personalităţii lui Hristos. Conflictul a fost complicat de circumstanţele politice şi de eforturile Asturiei de a obţine independenţa faţă de cel mai puternic episcop spaniol. Plângerile au fost duse la Roma, şi Adrian I s-a pronunţat deodată împotriva lui Elipandus şi a suporterului său, Ascaricus, pe care l-a judecat ca fiind vinovat de Nestorianism.

3. Felix, Episcop de Urgel. În ce perioadă cel mai proeminent reprezentativ al Adopţionismului, Felix, episcop de Urgel în Pirinei, a luat parte pentru prima dată în conflict, nu este cunoscută. La sinodul din Regensburg din 792, el a apărat erezia în prezenţa lui Charlemagne, dar episcopii au respins aceasta. Felix, deşi şi-a retras doctrina sa, a fost trimis de împărat la Roma, unde Papa Adrian l-a reţinut ca prizonier până ce acesta a semnat o confesiune ortodoxă, care la rândul său s-a întors în Urgel şi a repudiat-o ca fiind forţat, şi apoi a fugit în teritoriul maur. În 793 Alcuin, tocmai întors din Anglia, i-a scris lui Felix cerându-i să abandoneze cuvântul suspicios „adopţie”, şi să-l aducă înapoi pe Elipandus pe calea cea dreaptă; el a urmat aceasta prin tratatul său controversat Adversus haeresim Felicis. În acelaşi timp Elipandus şi episcopii spanioli care aparţineau de partida sa, s-au adresat într-o scrisoare către episcopii din Gaul, Aquitaine şi Asturia, şi către Charlemagne, cerând o investigare corectă şi restaurarea lui Felix. Charlemagne a comunicat cu papa, şi a determinat o nouă investigare a cazului în strălucita adunare de la Frankfort (794). Două enciclice separate au fost rezultatul – una din partea episcopilor francezi şi germani, cealaltă din partea acelora din nordul Italiei – care era de acord cu condamnarea Adopţianismului. Charlemagne a trimis acestea, cu una din partea papei (care reprezenta şi pe episcopii din centrul şi sudul Italiei) către Elipandus, îndemnându-l să nu se separe de autoritatea eparhiei apostolice şi a Bisericii universale. Eforturi puternice au fost folosite pentru a se recupera provinciile infectate. Alcuin a scris în mod repetat către călugării din acea regiune; Leidrad, episcop de Lyons, şi sfântul Stareţ Benedict de Aniane au lucrat acolo în mod personal, susţinând pe episcopul Nefrid de Narbonne. În 798 Felix a scris o carte şi a trimis-o lui Alcuin, care a răspuns în primăvara următoare cu tratatul său mult mai extins Adversus Felicem. Se pare că Felix a putut să se reîntoarcă în Urgel în această vreme, de unde i-a scris lui Elipandus. Leo III l-a condamnat în mod decisiv într-un sinod roman din 798 şi 799. Alcuin a primit un răspuns obraznic, şi a fost nerăbdător să se ia la spadă cu antagonistul său.

4. Dezicerea lui Felix. Leidrad l-a determinat pe Felix să apară înaintea lui Charlemagne, cu promisiunea unui proces corect din partea episcopilor. Ei s-au întâlnit la Aix-la-Chapelle în iunie 799 (alţii spun în octombrie 798). După o lungă discuţie Felix s-a recunoscut a fi înfrânt şi a fost restaurat în comuniune, deşi nu în eparhia sa, şi a fost pus sub conducerea lui Leidrad. Felix a compus atunci o dezicere, şi a chemat clerul din Urgel ca să imite exemplul său. Leidrad şi Benedict şi-au reînnoit strădaniile, cu un aşa succes încât Alcuin a putut în curând să declare că ei au recuperat 20.000 de suflete. El i-a susţinut cu un tratat în patru cărţi împotriva lui Elipandus, şi s-a lăudat cu privire la convertirea lui Felix. Liderul eretic se pare, totuşi, că şi-a reţinut în tăcere vechile lui crezuri la Lyons pentru restul vieţii sale, şi chiar să le fi extins în mod logic, din moment ce Agobard, succesorul lui Leidrad, l-a acuzat de Agnoetism, şi a scris o replică la câteva din scrierile lui postume. În partea maură a Spaniei, Elipandus se pare că a avut o urmare numeroasă; dar şi aici a găsit oponenţi determinaţi. Crezul a fost suprimat în mod gradat, deşi Alvar de Cordova (m. Circa 861) a găsit urmaşi tulburători al acestuia.

5. Tendinţele adopţioniste de mai târziu. Odată cu apariţia teologiei scolastice a existat o tendinţă naturală a dialectului rigid de a ademeni din Hristologia lui Cyril şi Alcuim spre o distincţie raţională dintre cele două naturi, nu aşa de mult cu vreo dorinţă de a se insista pe aceasta ca formă a devoţiunii faţă de concepţia de imuabilitate a lui Dumnezeu. Aceasta a determinat acuzarea de Nestorianism să fie adusă împotriva lui Abelard. Explicaţiile lui Peter Lombard despre sensul în care Dumnezeu a devenit om a tins în aceiaşi direcţie. Un apărător german al acestui aspect al întrebării, episcopul Eberhard de Bamberg, în secolul al doisprezecelea, a acuzat pe oponenţii săi în general de Eutychianism. De fapt, atacatorii Adopţionismului, începând cu teza lor că Hristos este de fapt Fiul lui Dumnezeu, chiar şi conform naturii sale umane, pentru că această natură a fost alocată de Fiul lui Dumnezeu, a ajuns în final, pentru toată intenţia lor de a susţine doctrina Bisericii despre cele două naturi şi cele două voinţe, chiar o prezentare distinctă a unei Persoane totodată divine care a asumat substanţa şi natura umană impersonală. Ei au dezertat de fapt de poziţia preluată de Cyril, deşi el era unul din autorităţile lor principale. Dacă ar căuta cineva originea istorică a acestei forme târzii de controversă Hristologică, făcând distincţie de aceasta faţă de cauza imediată, ea trebuie să fie găsită în şovăiala minţii consecventă în mod necesar pe încercările Hristologiei eclesiastice de a reconcilia în mod reciproc propunerile exclusive.

6. Explicaţia. Modul intelectual care a dus în mod direct la această distincţie dintre Fiul lui Dumnezeu şi omul din Hristos a fost explicată în mod variat. Unii atribuie aceasta Mahomedanismului din jur, făcând o încercare de a îndepărta cât se poate de mult pietrele de poticnire din doctrina naturii lui Hristos; dar ne-am putea îndoi de aceasta, din moment ce dificultăţile principale din punctul de vedere musulman – Trinitatea, ideea unui Dumnezeu care naşte şi este născut – rămâne neatinsă. Alţii o văd într-o supravieţuire a roadei Arianismului germanic, care este exclus de aderenţa Adopţioniştilor faţă de învăţătura ortodoxă Trinitariană. Relaţia evidentă cu Nestorianismul şi teologia şcolii din Antiohia i-a dus pe alţii să presupună o influenţă directă asupra scrierilor lui Theodore de Mopsuestia; dar există puţină diferenţă pentru aceasta după cum este şi pentru teoria că cei pe care Elipandus îi numeşte „fraţii lui ortodocşi” în Cordova, şi de care se presupune că Alcuin era responsabil pentru aceste aberaţii, au fost o colonie de creştini răsăriteni de tendinţe Nestoriene care au ajuns în Spania odată cu arabii (A. HAUCK).

Bibliografie: The writings of Elipandus, Felix, and Heterius in MPL, xcvi.; Paulinus, Vita et Litterae, ib. xcix.; Alcuin, Opera, ib. c.-ci.; Monumenta Alcuiniana, in Jaffe, Bibliotheca rerum Germanicarum vol. vi., Berlin, 1873; MGH, Epist., iv., 1895; Agobard, Vita et Opera, in MPL, civ.; the Acta of the Synods of Narbonne, Ratisbon, Frankfort, and Aix-la-Chapelle, in Harduin, Concilia iv. in Mansi, Concilia, xiii., in Gallandi, Bibliotheca, xiii., and MGH, Concilia, ii., 1904; C. W. F. Waich, Historia Adoptianorum, Gottingen, 1755; idem, Entwurf einer vollstandigen Historie der Ketzereien, vol. iii., 11 vols., Leipsic, 1762-85; F. C. Baur, Die Christliche Lehre von der Dreieinigkeit und Menschwerdung Gottes, 3 vols., Berlin, 1841-43; Rettberg, i. (1846) 428; J. C.Robertson, History of the Christian Church, 590-1122, London, 1856; A. Heliferich, Der westgohische Arianismusus und die spanische Ketzergeschichte, Berlin, 1860; J. Bach, Dogmengeschichte des Mittelalters, i. 102 sqq., Vienna, 1873; K. Werner, Alcuin und sein Jahrhunderg, Paderborn, 1876; C. J. B. Gaskoin, Alcuin, pp.79 sqq., London, 1904; DCB, i. 44-47; Hefele, Conciliengeschichte, iii. 642-693, 721-724; Hauck, KD, ii. 289 sqq.

(courtesy of www.cblibrary.net)

Doctrina Adopţionismului

Doctrina Adopţionismului este îndeaproape aliată în spirit cu Hristologia Nestoriană; aceasta nu se preocupă aşa de mult cu constituirea persoanei lui Hristos precum este de simplu relaţia umanităţii sale faţă de calitatea de Tată a lui Dumnezeu. Adopţioniştii au fost fără nici o îndoială sinceri în a admite la început unitatea persoanei lui Hristos, comunicarea proprietăţilor dintre cele două naturi, şi termenul Theotokos (deşi într-un sens calificat) ca aplicându-se Fecioarei Maria. Cu toate acestea părerea lor implică o separare abstractă de Fiul etern al lui Dumnezeu şi omul Isus din Nazaret, şi rezultă în declararea a doi Fii distincţi ai lui Dumnezeu. Aceasta a accentuat difizitismul şi diotheletismul Hristologiei ortodoxe, şi i-a dus într-un dualism personal, în măsura în care calitatea de fiu este un atribut al personalităţii, nu a naturii. Adopţioniştii au vorbit despre un adoptatus homo în locul unei adoptata natura humana, şi au numit umanitatea adoptată un Fiu adoptat. Ei au făcut apel la Abrose, Hilary, Jerome, Augustin şi Isidore de Sevilia, şi la Liturghia Mozarabică, care a fost folosită în Spania1. Uneori termenul adoptio este într-adevăr aplicat faţă de Întrupare de către scriitorii mai timpurii, şi în liturghia spaniolă, dar mai degrabă în sensul de assumtio sau ἀνάληψις, adică înălţarea naturii umane, prin Hristos, la uniunea cu Dumnezeirea2. Se poate ca ei să fi citat, cu motiv mai bun, pe Theodore de Mopsuestia drept predecesor al lor; căci doctrina sa despre υἱὸς θετόςis este în mare parte aceiaşi precum Filius Dei adoptivus3.

Punctul fundamental din Adopţionism este distincţia unei duble calităţi de Fiu în Hristos – una prin natură şi una prin har, una prin generaţie şi una prin adopţie, una prin esenţă şi una prin titlu, una care este metafizică şi alta care este cauzată de un act al voinţei divine şi a alegerii. Ideea de fiu este făcută să depindă de natură, nu de persoană; şi aşa cum Hristos are două naturi, trebuie să existe în el două calităţi corespunzătoare de Fiu. Conform naturii sale divine, Hristos este într-adevăr şi în esenţă (secundum naturam sau genere) Fiul lui Dumnezeu, născut din eternitate; dar conform naturii sale umane, el este Fiul lui Dumnezeu doar din punct de vedere nominal (nuncupative) prin adopţie, sau prin har divin. Prin natură el este Singurul Născut Fiu al lui Dumnezeu4;prin adopţie şi har el este Primul Născut Fiu al lui Dumnezeu5.

Adopţioniştii au citat în favoarea lor în principal Ioan 14:28; Luca 1:80, 18:19; Marcu 13:32; Ioan 1:14, 10:35; Romani 8:29; 1 Corinteni 11:3; 1 Ioan 3:2; Deuteronom 18:15; Psalmul 2:8, 22:23, şi alte pasaje din Vechiul Testament, la care ei se referă drept Filius primogenitus et adoptivus; în timp ce Psalmul 60:4 (ex utero ante Luciferum genui te), 44:2; Isaia 45:23; Proverbe 8:25, au fost înţelese că se aplică la Filius unigenitus. Nici unul din aceste pasaje care s-ar putea cita la fel de bine în favoarea Arianismului, nu poartă cu ele punctul disputei. Hristos nu este nicăieri numit „adoptatul” Fiu al lui Dumnezeu. Felix a dedus din adopţia copiilor lui Dumnezeu, că ei trebuie să aibă un cap adoptiv. El s-a folosit de ilustraţie, că la fel cu un fiu nu poate avea din punct de vedere literal doi taţi, ci poate avea unul prin naştere şi altul prin adopţie, tot aşa şi Hristos, conform umanităţii sale, nu poate fi Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu în unul şi acelaşi sens; ci el poate fi una prin natură şi alta prin adopţie6.

Nu este clar dacă el a datat calitatea de Fiu adoptată a lui Hristos din înălţarea sa7 sau din botezul său8, sau deja de la naşterea sa9. El vorbeşte despre o naştere dublă a lui Hristos, compară botezul lui Hristos cu botezul sau regenerarea credincioşilor, şi leagă cele două cu spiritualis generatio per adoptionem10; dar, de pe altă parte, el pare să traseze uniunea naturii umane cu divinul faţă de pântecul Fecioarei11.

Adopţioniştii, aşa cum am remarcat deja, se credeau a fi în armonie cu Hristologia de la Calcedon, şi au profesat credinţa într-o singură persoană divină în două naturi depline şi perfecte12; ei au vrut doar să-şi aducă părerile lor despre o dublă calitate de Fiu, ca o consecinţă legitimă a doctrinei celor două naturi.

Campionii ortodoxiei, printre care şi Alcuin, învăţătorul şi prietenul lui Charlemagne, a fost cel mai învăţat şi mai capabil, alături de Paulinus de Aquileja şi Agpbard de Lyons, unanim au privit Adopţionismul ca o trezire sau modificare a ereziei Nestoriene, care a fost condamnată de al treilea Conciliu Ecumenic (431)13.

Începând de la faptul unei întrupări reale, partida ortodoxă a insistat că era eternul, singurul născut Fiu al lui Dumnezeu, care a asumat natura umană din pântecul Fecioarei, şi a unit-o cu persoana divină, rămânând cuvenitul Fiu al lui Dumnezeu, fără a lua în considerare această schimbare14. Ei au citat în favoarea lor pasaje precum Ioan 3:16; Romani 8:32; Efeseni 5:2; Fapte 3:13-15.

Greşeala radicală a acestei erezii este că deviază ideea de Fiu de la persoană către natură. Hristos este fiul lui Dumnezeu în privinţa persoanei lui, nu în privinţa naturii. Cele două naturi nu formează doi Fii, din moment ce ele sunt unite în mod inseparabil într-un singur Hristos. Fiul etern al lui Dumnezeu nu a asumat în actul întrupării o personalitate umană, ci natura umană. Nu este aşadar nici un loc pentru o calitate de Fiu adoptivă. Biblia nu numeşte nicăieri pe Hristos drept Fiul adoptat al lui Dumnezeu. Hristos este, în persoana sa, din eternitate sau prin natură ceea ce devin creştinii prin har şi regenerare.

În condamnarea Monothelitismului, Biserica a accentuat dualitatea de naturi în Hristos; în condamnarea Adopţianismului, ea a accentuat unitatea persoanei. Astfel ea a păzit Hristologia catolică atât împotriva plecărilor lui Eutychiene cât cele Nestoriene, dar a lăsat problema umanităţii depline şi autentice a lui Hristos nerezolvată. În timp ce el este Fiul etern al lui Dumnezeu, el este în acelaşi timp într-adevăr şi pe deplin Fiul omului. Biserica medievală s-a bazat în principal pe maiestatea divină a lui Hristos, şi l-a îndepărtat la o distanţă infinită de om, aşa încât el să poată fi abordat doar prin mijlocitori de intervenţie; dar, pe de altă parte, ea a păstrat o vie, deşi grosolan de realistă, amintire a suferinţei sale în sacrificiul zilnic al massei şi a găsit în închinarea la o tandră Fecioară-Mamă cu Pruncul-Salvator pe braţul ei protector un substitut pentru contemplarea şi confortul calităţii sale perfecte de om. Triumful teoriei de transubstanţiere a urmat curând înfrângerea Adopţionismului, şi a întărit tendinţa faţă de un supranaturalism excesiv şi magic care anihilează naturalul, în loc să-l transforme.

Notă. Învăţatul Walch apără ortodoxia Adopţioniştilor, din moment ce ei nu au spus că Hristos, în dubla sa calitate de Fiu, a fost alius et alius, ἄλλος καὶ ἄλλος (care este părerea Nestoriană), ci că era Fiu aliter et aliter. Ketzerhistorie, vol. IX., pp. 881, 904. Baur (II., p. 152) în acelaşi fel justifică Adopţionismul, ca o implicaţie legitimă din dogma Calcedoniană, dar pe presupunerea că această dogmă în sine include o contradicţie. Neander, Dorner, Niedner, Hefele şi Möller recunosc afinitatea Adopţionismului cu Nestorianismul, dar afirmă, în acelaşi timp, diferenţa şi noile caracteristici din Adopţionism (vezi în special Dorner II p. 309 şu.).

Note de subsol

1. A strong passage was quoted in the letter of the Spanish bishops to Charlemagne from Isidore of Seville, who says (Etymolog., lib. II., c. 2; see Mignes ed. of Alcuin II. 1324): "Unigenitus vocatur secundum Divinitatis excellentiam, quia sine fratribus: Primogenitussecundum susceptionem hominis, in qua per adoptionem gratiae fratres habere dignatus est, de quibus esset primogenitus." From the Mozarabic liturgy they quoted seven passages. See Hefele III. 650 sqq.

2. In a passage of Hilary (De Trinit. II. 29), there is a dispute between two readings—"carnis humilitas Adoptatur," and "adoratur" (Alcuin)—although the former alone is consistent with the context, and "adoptatur" is used in a more general sense for assumitur (so Agobard). See Walch, Hist. Adopt. , p. 22 sqq., and Gieseler, II. 76, note 2.

3. See Neander, Kirchengeschichte, III. p. 318 sqq.; E. ed. III. 159 sqq.

4. Unigenitus, μονογενής, John 1: 14, 18.

5. Primogenitus, πρωτότοκος ἐν πολλοι̑ς ἀδελφοι̑ς,, Rom. 8:29; Comp. Col. 1:15.

6. Alcuin, Contra Felicem, I. 12, and III. 1.

7. Dorner, II. 319.

8. Walch.

9. Neander.

10. l.c. II. 15.

11. l.c. V. 1.

12. "In una persona, duabus quoque naturis plenis atque perfectis." Alcuin, Opp. II. 567.

13. Alcuin, contra Felicem, lib. l.c. 11: "Sicut Nestoriana impietas in duas Christum dividit personas propter duas naturas; ita et vestra indocta temeritas in duos eum dividit filios, unum proprium, alterum adoptivum. Si vero Christus est proprius Filius Dei Patris et adoptivus, ergo est alter et alter," etc. Lib. IV. c. 5: "Nonne duo sunt, qui verus est Deus, et qui nuncupativus Deus? Nonne etiam et duo sunt, qui adoptivus est Filius, et ille, qui verus est Filius?"

14. Ibid. II. 12: "Nec in illa assumptione alius est Deus, alius homo, vel alius Filius Dei, et alius Filius Virginis; sed idem est Filius Dei, qui et Filius Virginis; ut sit unus Filius etiam proprius et perfectus in duabus naturis Dei et hominis." In the Confession which Felix had to sign in 799 when he abjured his error, it is said that the Son of God and the Son of man are one and the same true and proper Son of the Father, "non adoptione, non appellatione seu nuncupased in utraque natura unus Dei Patrus verus et proprius Dei Dei Filius."

(courtesy of www.ccel.org)