Istorie Creştină:

Al Doilea Conciliul de la Nicea, 787 d. Hr.

Împăraţi – Constantine VI şi Irene. Papă – Hadrian.

Elenchus
Introducere
Scrisoarea către Hadrian
Scrisoarea citită la Sesiunea 1. Extrase din Acte, Sesiunea I, Sesiunea II, Sesiunea III, Sesiunea IV
Sesiunea IV care conţine Sumarul decretului Conciliabulum iconoclast
Digresiune asupra Conciliabulum
Decretul dogmatic al Sinodului. Digresiune asupra învăţăturii prezente a Bisericilor Latine şi Greci la subiectul imaginilor
Canoanele cu Rezumatul Antic şi Note
Scrisoarea sinodală către Împăraţi
Digresiune asupra celor Două Scrisori ale lui Gregory II către Împăratul Leo
Digresiune asupra Primirii celui de-al Şaptelea Conciliu
Digresiune asupra Conciliului de la Frankfort, 794 d. Hr.
Digresiune asupra Convenţiei de la Paris, 825 d. Hr.
Notă istorică asupra aşa-zisului „Al Optulea Conciliu General” şi conciliile ulterioare

INTRODUCERE

Gibbon descrie astfel cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic al Bisericii Creştine: „Decretele au fost încadrate de preşedintele (1) Tarasius, şi ratificate de aclamările şi subscrierile celor 350 de episcopi. Ei au pronunţat în mod unanim că închinarea la imagini este agreabilă faţă de Scriptură şi raţiune, către Părinţi şi conciliile Bisericii; dar ei au ezitat cu privire la faptul dacă acea închinare trebuia să fie relativă sau directă; dacă dumnezeirii şi figurii lui Hristos să i se atribuie acelaşi mod de adorare (2). Actele acestui al doilea Conciliu Nicean încă mai există, un monument curios de superstiţie şi ignoranţă, de falsitate şi prostie” (Decline and Fall, chapter xlix.).

Aceasta s-a citit drept istorie, şi a fost transmisă astfel în estimarea majorităţii copleşitoare de oameni vorbitori de engleză educaţi pentru câteva generaţii, şi totuşi este o afirmaţie plină de erori absolute şi nejustificabile aşa cum a fost expus într-o altă parte a acestei lucrări de către Episcopul Lightfoot în mod atât de neîndurător, şi pe care editorul cel mai recent, Bury, s-a străduit să le corecteze.

Nu ştiu dacă se merită să facem aceasta, dar poate fi la fel să declarăm că oricare ar fi opinia sa a adevărurilor concluziilor la care s-au ajuns la acest conciliu, nici un cititor imparţial poate eşua în a recunoaşte învăţătura profundă (3) a adunării, singurul discernământ, arătat în argumentele utilizate, şi libertatea remarcabilă din ceea ce Gibbon şi mulţi alţi ar considera-o drept „superstiţie”. Atât de radical este ideea aceasta încât Gibbon ar fi notat-o dacă ar fi citit actele sinodului pe care le critică (pentru care nu avem motiv să credem că el nu a făcut-o niciodată). Acolo el l-ar fi găsit pe Patriarh declarând că în acel timp imaginile venerabile nu au făcut nici o minune, o afirmaţie care n-ar fi făcută de nici un prelat al Bisericii Latine sau Greci de azi, nici chiar în lumina secolului al 19lea.

Aşa cum am notat în paginile anterioare sarcina mea nu este cea de a fi un polemist. Pentru mine în prezent aceasta nu este o chestiune de preocupare dacă decizia conciliului este adevărată sau falsă. Mă voi limita aşadar la două puncte. 1. Că Conciliul a fost Ecumenic. 2. Care au fost deciziile sale, explicând înţelesul tehnic al cuvintelor greceşti utilizate în timpul acestei controverse şi în final încadrate în decret.

1. Acest Conciliu a fost în mod sigur Ecumenic.
Se pare ciudat faptul că vreo persoană familiară cu faptele enunţate ar putea să întreţină pentru un moment o îndoială faţă de caracterul ecumenic al conciliului care s-a întâlnit la Nice în 787.

(a) Acesta a fost numit de Împăraţii Romani a fi un Conciliu Ecumenic. Vezi scrisoarea lui Tarasius.

(b) Acesta a fost numit cu aprobarea Papei (nu ca şi I Constantinopole, fără ştirea sa; sau ca cel de la Calcedon, contrar voinţei sale exprimate(, şi doi împuterniciţi papali au fost prezenţi la dezbaterile sale şi au semnate decretele sale.

(c) Patriarhul Constantinopolului a fost prezent în persoană.

(d) Ceilalţi Patriarhi au fost reprezentaţi, deşi pe baza tiraniei lui Moslem Patriarhii nu au putut frecventa în persoană, şi nici nu au putut trimite mandatari.

(e) Decretele au fost adoptate de un vot unanim al celor 350 de episcopi.

(f) Ele au fost primite imediat în toate cele patru Patriarhate Răsăritene (1).

(g) Ele au fost acceptate imediat de Papă.

(h) Pentru o mie de ani au fost primite de Bisericile Latine şi Greceşti cu doar câteva excepţii nesemnificative, cu excepţia împărăţiei France.

În faţa unor astfel de fapte nedisputate, ar fi straniu dacă s-ar îndoi cineva de faptul istoric că al Doilea Conciliu de la Nice este unul din Conciliile Ecumenice ale Bisericii Catolice, şi pe cât sunt eu de preocupat nimeni nu a făcut astfel decât cei care au fost forţaţi spre această poziţie pentru consistenţă doctrinară.

Nici toţi Protestanţii nu au admis judecata lor ca ţesută în această materie. Ca exemplu voi cita din acel fidel Protestant pe care Regina Elizabeth l-a numit un capelan în ordinarea din 1598, şi care în 1610 a fost făcut Decan de Gloucester, profundul învăţat Richard Field. În faimoasa lui „Carte a Bisericii” „Book of the Church” (Book V. chap. lj.), el spune: „Acestea” [şase care tocmai le descrisese] „au fost toate Conciliile Generale legitime (legitime, spun eu, atât în începutul lor care şi în dezbateri şi durată) care au fost ţinute în Biserica Creştină, atingând materii de credinţă. Căci al Şaptelea, care este al Doilea de la Nice, nu a fost numit din motiv de credinţă ci din maniere. Aşa că sunt doar Şapte Concilii Generale, pe care întreaga Biserică le admite, numite să determine chestiuni de credinţă şi maniere. Căci restul care au fost ţinute mai apoi, pe care adversarii noştri [Romano-Catolicii] ar vrea să fie recunoscute în general, ele nu numai că sunt respinse de noi ci şi de Greci, ca nefiind doar generale, ci doar patriarhale, etc.”.

Cu siguranţă că există un număr de scriitori (în principal din Comuniunea Anglicană), care au argumentat astfel: „Doctrina învăţată de al Doilea Conciliu de la Nice noi o respingem, prin urmare acesta nu poate să fi fost un Conciliu Ecumenic al Bisericii Catolică”. Şi apoi ei au continuat să îşi dovedească concluziile lor. Cu astfel de scriitori nu am nici o grijă. Simpla mea opinie este că Conciliul este admis de toţi a fi fost reprezentat de Răsărit şi Apus, şi că a fost acceptat pentru o mie de ani astfel, şi ca azi să fie acceptat drept Ecumenic de Bisericile Latine şi Greci. Dacă doctrinele sale sunt false, atunci unul din Sinoadele Ecumenice au expus doctrina falsă, o afirmaţie care să nu creeze nici o problemă, din câte pot înţelege eu, la nimeni care nu susţine în mod necesar infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice (2).

Printre cei ce au argumentat împotriva caracterului ecumenic al Conciliului al Şaptelea sunt, totuşi, doi a căror învăţătură eminentă şi poziţia înaltă necesită o considerare a tot ceea ce pot spune ei în subiectul pe care-l tratează, aceştia sunt Rev. Mason Neale şi Rev. Sir William Palmer.

Dr. Neale consideră materia într-o anumită lungime într-o notă de subsol din lucrarea sa Istoria Bisericii Răsăritene History of the Eastern Church (Vol. II., pp. 132-135), dar cred că nu ar fi impropriu să remarcăm faptul că autorul mărturiseşte în mod ingenios în această notă că dacă el ar fi ajuns la concluzia că conciliul era ecumenic, „ar fi fost dificil să uşureze propria noastră Biserică de acuzaţia de erezie”. Susţinând o astfel de opinie la început, concluzia sa poate fi din greu nepărtinitoare.

Singurul argument care este avansat în această notă ce este diferit de cele ale altor oponenţi ai Conciliului, este că acesta nu a avut autentificarea unui Sinod Ecumenic ulterior. Argumentul pare să fie aşa de extraordinar pentru mine încât cred că cuvintele exacte ale Dr. Neale ar trebui citate: „În primul rând, am putea remarca faptul că al Doilea Conciliul de la Nicea vrea o marcă de autoritatea, împărtăşită conform cu crezul mult mai general de şase – conform opiniilor pe care un preot englez trebuie să le îmbrăţişeze în mod necesar prin primele cinci Concilii – recunoaşterea sa ca Ecumenic de către un Conciliu ulterior în mod neîndoielnic”. Cu siguranţă că aceasta implică absurditate, căci dacă nu se ştie dacă ultimul e sau nu ecumenic, cum va fi sigură aprobarea următorului faţă de penultimul conciliu? Dacă III Constantinopole este îndoielnic al şaselea, pentru că nu este un al şaptelea care să-l confirme, atunci II Constantinopole, al cincilea, este îndoielnic pentru că acesta a fost confirmat doar de către un sinod care este în sine îndoielnic şi aşa mai departe, ceea ce este absurd. Testul cu privire la ecumenicitatea unui conciliu nu este acceptarea sa de către un sinod ulterior, ci acceptarea sa de către întreaga Biserică, şi aceasta o mărturiseşte cinstit Dr. Neale ca fiind cazul cu privire la II Nice: „Nu se poate nega,” admite el, „că în prezent atât Răsăritul cât şi Bisericile Latine primesc acesta ca Ecumenic” (p. 132). El putea să fi adăugat, „şi au făcut astfel fără nici o controversă asupra acestui subiect pentru circa 1000 de ani”.

Nu cred că mai este nevoie de a întârzia asupra notei Dr. Neale, pe care am menţionat-o în întregime doar datorită cercetării lui profunde, şi nu datorită acestui punct particular pe care l-am crezut eu că l-a pus în lumina materiei, şi nici că ar fi produs vreun argument care să facă apel la un răspuns.

Argumentul lui Sir William Palmer (Un tratat asupra Bisericii lui Hristos, A Treatise on the Church of Christ, Pt. IV., Chapter X., Sect. IV.) este unul de o forţă şi mai mare, şi are nevoie de un răspuns. El arată că la multă vreme după Conciliul de la Nice, s-a vorbit de numărul Conciliilor Generale ca fiind Şase, şi că în anumite instanţe acest conciliu este pomenit ca un „pseudo” Conciliu General de la Nice. La prima vedere acest argument pare a fi de mare forţă. Însă la o considerare ulterioară se va putea vedea că nu are nici o greutate. Poate că nu vom putea explica, şi nici nu suntem chemaţi să facem aceasta, de ce în anumite cazuri scriitorii aleg încă să vorbească de Şase în loc de Şapte Concilii Generale, dar noi am arăta că aceiaşi continuare a vechii expresii nu poate fi găsită cu privire la alte Concilii Generale. De exemplu, Sf. Grigore cel Mare spune că el „a admirat patru Concilii Ecumenice aşa cum o făcea faţă de cele patru Evanghelii”, însă al cincilea Sinod Ecumenic a fost ţinut cu mulţi ani înainte. Va pretinde cineva din aceasta concluzia că la vremea aceea caracterul Ecumenic al Sinodului al cincilea (II Constantinopole) nu era recunoscut la Roma? Mai mult, printre instanţele citate (şi sunt doar foarte puţine menţionate) una dintre ele este fatală faţă de argument. Căci dacă Papa Hadrian în 871 încă mai vorbeşte doar de şase Sinoade Ecumenice, el omite două (conform numărătorii romane), căci această dată este după sinodul care l-a destituit pe Photius – un sinod respins într-adevăr mai apoi de greci, dar întotdeauna acceptat de latini ca fiind al Optulea dintre Conciliile Ecumenice. Ar pretinde Sir William de exemplu că Hadrian şi Biserica Romei nu au recunoscut acel Conciliu ca Ecumenic şi ca al Optulea Sinod? Nu ar putea, căci la pagina 208 el mărturiseşte în mod ingenios că acel Conciliu „a fost aprobat şi confirmat de acel Papă”.

În cele din urmă, dezbaterea eşuează încă la începutul ei, căci Sir William recunoaşte cinstit că Papi de la început au adoptat cauza conciliului şi au fost gata să o apere. Acum aceasta implică recunoaşterea caracterului său ecumenic, căci acesta a fost numit drept Sinod Ecumenic, aceasta noi învăţăm în mod expres din scrisoarea lui Tarasius către alţi Patriarhi Răsăriteni (Labbe, Conc., Tom. VII., col. 165), din scrisoarea Împăratului şi a Împărătesei către episcopii din imperiu (L. and C., Conc., Tom. VII., col. 53), şi (mai presus de toate) din mărturia în sine a Conciliului, presupunând stilul „Sinodului Ecumenic Sfânt”. În faţa unei astfel de evidenţe oricare altă dovadă este în mod sigur nedorită.

Ajungem acum la celălalt argument adus contra caracterului ecumenic al acestui conciliu – anume, că mulţi scriitori, chiar şi după începutul secolului al 16lea, au numit al Şaptelea un „pseudo-Conciliu”. Dar în mod sigur aceasta dovedeşte prea mult, căci s-ar părea că implică faptul că până în acea vreme cultul imaginilor nu era stabilit în Apus, o propoziţie prea ridicolă spre a fi apărată de cineva. Este demn de a fi notat că toţi autorii citaţi sunt franci, (1) Annales Francorum (808 d. Hr.) în continuarea aceluiaşi (818 d. Hr.) într-o viaţă anonimă din Charlemagne, şi Annales scrise după 819; (2) Eginhart în Annales Francorum (829 d. Hr.); (3) episcopi galici la Paris, 824 (1); (4) Hincmar de Rheims; (5) Ado, episcop de Viena (mort 875); (6) Anastasius recunoaşte faptul că francezii nu au acceptat venerarea imaginilor sacre; (7) Cronica Sf. Bertinus, din secolul 10; (11) Hermanus Contractus; (12) autorul care a continuat Gestes Francorum până în 1165; (13) Roger Hoverden (1204); (14) Conrude a Lichtenan, Abot de Urspurg (circa 1230); (15) Matthew de la Westminster.

Fără îndoială că la aceştia, oferiţi de Palmer, care s-a folosit în mare de Lannoy, alţii s-ar putea adăuga; dar ei sunt destui pentru a arăta că conciliul a fost foarte puţin cunoscut, şi că nici unul din aceşti scriitori nu au văzut vreodată actele sale.

Sir William este de părere că prin procedeele din cartea sa a „dovedit că pentru cel puţin cinci secole şi jumătate Conciliul de la Nice a rămas respins în Biserica Apuseană”. Mă avânt să gândesc că o mare parte din ceea ce a dovedit el este că în timpul acelei perioade de timp el a putut să găsească 15 indivizi care pentru un motiv sau altul au scris respingând acel conciliu, adică trei într-un secol, un număr care nu pare a fi destul de suficient pentru a face temelia unei astfel de generalizări să fie considerabilă precum „Biserica Apuseană”. Concluzia de mai apoi a lui Sir William, cred, orice cercetător o va respinge ca fiind ridicolă, „De fapt doctrina adorării imaginii [prin care el vrea să zică doctrina învăţată de Conciliul II de la Nice] nu a fost niciodată primită în Apus, decât acolo unde influenţa Eparhiei Romane era predominantă” (p. 211).

Sir William este întotdeauna onest şi citatul pe care îl face din Cardinalul Bellarmine poate merge mai departe înspre a explica afirmaţiile eronate sau imperfecte pe care el le-a adunat laolaltă în mod voit şi laborios. „Bellarmine spune: ‚Este foarte incredibil faptul că Sf. Thomas, Alexander de Hales şi alţi doctori scolastici nu au văzut al doilea sinod de la Nice, şi nici al optulea sinod general’; el adaugă faptul că ei ‚erau de mult timp în obscuritate, şi au fost pentru prima dată publicaţi în era noastră, aşa cum se poate ştii din faptul că ei nu există în volumele mai vechi ale conciliilor; şi Sf. Thomas şi alţi scolastici antici nu fac niciodată menţiune cu privire la Sinodul Nicean’” (Bell. De Imag. Sanct. Lib. II. cap. xxij.).

2. Ce a decretat Conciliul
Conciliul a decretat că o veneraţie şi o onoare similară ar trebui să fie atribuită reprezentaţiilor Domnului şi a Sfinţilor aşa cum se acorda la „laurata” şi mesele care reprezentau împăraţii creştini, adică, să se facă plecăciune înaintea lor, şi să fie salutaţi cu săruturi, şi să li se aprindă lumini şi să li se aducă tămâie (2). Dar Conciliul a fost cel mai explicit în declararea faptului că aceasta a fost doar o veneraţie de onoare şi afecţiune, ca una care se poate da creaturii, şi că sub o nici o circumstanţă nu se putea da adorarea închinării divine acelora ci doar lui Dumnezeu.

Limba greacă are în această privinţă un avantaj mare faţă de ebraică, latina şi engleza; acesta era un cuvânt care era unul general şi este folosit în mod adecvat folosit despre afecţiunea şi venerarea arătată faţă de orice lucru sau persoană, fie către Creatorul divin, sau oricare din creaturile sale, acest cuvânt este proskunhsis; acesta are un alt cuvânt care poate fi folosit adecvat pentru a denota doar închinarea către cel prea înalt, Dumnezeu, acest cuvânt este latreia. Când Conciliul a definit că închinarea de genul „latria” nu trebuia să fie niciodată dată nimănui decât lui Dumnezeu, aceasta elimina orice posibilitate de idolatrie, mariolatrie, iconolatrie, şi oricare „larrie” cu excepţia „theo-larria”. Aşa că dacă oricare dintre aceste „latrii” există sau au existat, ele există sau au existat nu în acord, ci în sfidare faţă de decretul celui de-al Doilea Conciliu de la Nice.

Dar din nefericire, aşa cum am spus, nu avem nici în ebraică, nici în latină şi nici în engleză vreun cuvânt cu acest înţeles limitat, şi prin urmare când a ajuns necesar să se traducă actele greceşti şi decretul, s-a experimentat o mare dificultate, şi prin folosirea lui „adoro” care ar fi echivalentul lui proskunew mulţi au fost scandalizaţi, crezând că ei trebuiau să acorde adorare divină imaginilor sacre, ceea ce ei ştiau că ar fi idolatrie. Acelaşi necaz se găseşte în atribuirea în engleză a actelor şi decretelor; căci am putea spune că „închinare” nu mai înseamnă în mod necesar închinarea divină mai mult decât „adoratio” este în latină (de exemplu 1 Cronici 29:20, „Toată adunarea şi-a plecat capetele şi s-au închinat Domnului şi Regelui” [adică Solomon]; Luca 14:10, „Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine”), totuşi către mintea populară „închinarea la imagini” este echivalentul idolatriei. În următoarele traduceri am tradus în mod uniform după cum urmează şi cititorul din engleză va ştii care este cuvântul în original.

Proskunw, a nevera; timaw, a onora; latreuw, a adora; aspaxomai, a saluta; douleuw, a servi; eikwn, o imagine.

Forţa relativă a lui proskunhsis şi latreia nu pot fi expuse mai bine decât de ilustrarea Arhiepiscopului Trench a două cercuri care au acelaşi centru, cel mai mare incluzând mai puţin (New Testament Synonyms, sub vote Datreuw).

Pentru a face această chestiune şi mai clară trebuie să atrag atenţia cititorului la folosirea cuvintelor abadh şi shachah în ebraică; unul abadh, care găseşte, atunci când este folosit cu referire la Dumnezeu sau la dumnezeii falşi, echivalentul său în latreuw; celalalt shachah, care este reprezentatde proskune. Acum în Vechiul Testament nici o distincţie din ebraică nu este trasată între aceste cuvinte atunci când sunt aplicate creatorului sau creaturii. Una denotă serviciul primar pentru plata; celalalt plecăciunea şi sărutarea mâinii oricui ca salut. Ambele cuvinte sunt folosite în mod constant şi se referă uneori la Creator şi alte ori la creatură – de exemplu, citim că Iacov a slujit (abadh) lui Laban (Geneza 29:20), că Iosua a poruncit poporului să nu slujească altor dumnezei ai părinţilor lor ci să slujească (abadh) Domnului (Iosua 24:14). Şi pentru folosirea lui shachah următorul poate fi de ajuns: „Şi toată adunarea l-a binecuvântat pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor şi şi-au plecat capetele şi s-au închinat (ebraică, shachah; greacă, proskunew; latină, adoro) Domnului şi Regelui” (1 Cronici 29:20). Dar în timp ce este adevărat cu privire la ebraica Vechiului Testament că nu e nici un cuvânt care să se refere doar la Închinarea Divină acesta nu este adevărat despre greaca din Septuaginta şi nici din greaca Noului Testament, căci în ambele proskunew are întotdeauna înţelesul său general, uneori aplicându-se creaturii şi alte ori Creatorului; dar latreuw este folosit pentru a denota doar închinarea divină, aşa cum a indicat Sf. Augustin cu mult timp în urmă.

Această distincţie este destul de clară în traducerea inspirată a ebraicii găsite în Matei 4:10, „să te închini (proskunhseis) Domnului Dumnezeului tău, şi doar lui să îi slujeşti (latreuseis)”. „Închinarea” era datorată într-adevăr lui Dumnezeu mai presus de toate dar nu exclusiv lui, ci latria trebuie să fie dată „numai lui” (1).

Cred ca am spus destul acum pentru cititor să înţeleagă doctrina învăţată de conciliu şi să dovedesc că în decretele sale acesta a adoptat folosirea tehnică a cuvintelor găsite în greaca din Septuaginta şi din Noul Testament. Aş încheia această introducere cu câteva remarci referitoare la actele de venerare în general care urmează.

Cu siguranţă, manifestarea exterioară în fapte trupeşti de reverenţă va varia odată cu timpul şi cu obiceiurile oamenilor. Pentru cei care sunt obişnuiţi să sărute pământul pe care a călcat Împăratul, ar fi natural să sărute picioarele imaginii Regelui Regilor. Acelaşi lucru este în mod clar adevărat despre oricare acte exterioare, precum plecatul, îngenuncheatul, aprinderea de lumini, şi aducerea de tămâie. Când toate acestea sunt aduse înaintea unei imagini sunt, conform minţii Conciliului, doar semne exterioare ale reverenţei datorate a ceea ce reprezintă imaginea şi să treacă înapoi spre prototip, şi astfel a definit, citând exemplul şarpelui din pustie, de care citim, „Căci cel care se întorcea spre el nu era salvat prin lucrurile pe care le vedea, ci prin tine, care eşti Salvatorul tuturor” (Înţelepciunea 16:17). Dacă se simte cineva dispus să atribuie actelor exterioare vreo valoare religioasă necesară atunci cade înapoi în Iudaism, şi ar fi fost bine pentru el să-şi amintească de faptul că încuviinţarea pe care au adoptat-o Quakerii din protestul faţă de plecăciunea creştinilor era odată exprimarea închinării divine la cei mai sacrii idoli; că în Biserica Răsăriteană doar preotul se pleacă înainte Domnului şi se credea că este prezent în Sfântul Sacrament în timp ce se apleacă înaintea Sultanului infidel; şi aceasta prin comuniunea latină acolitele prin plecăciune înaintea Episcopului, în timp ce trec de el, cu aceiaşi plecăciune pe care o dau Sfântului Sacrament de pe Altar. În această legătură citez în încheiere satira fină din scrisoarea acestui conciliu către Împărat şi Împărăteasă. Sf. Pavel „spune despre Iacov (Evrei 11:21), ‚El s-a închinat rezemat pe toiagul lui’, şi acelaşi lucru se spune de Grigore, denumit teologul, ‚Pleacă-te Betleeme şi închină-te ieslei’, dar care dintre aceştia înţeleg într-adevăr Scripturile Divine că ar presupune că aici era într-adevăr închinarea Divină a latria? O astfel de opinie poate fi susţinută doar de un idiot sau de unul ignorant faţă de cunoştinţa Scripturală şi Patristică. Ar da Iacov închinare divină toiagului său? Sau Grigore teologul, ar da porunca să se închine lumea ca lui Dumnezeu ieslei!” (1).

Scrisoarea(2) divină (1) trimisă de împăraţii Constantine şi Irene către cel mai sfânt şi mai binecuvântat Hadrian, Papă al Vechii Rome
(Găsită în Zabbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 32.)

Cei care primesc demnitatea imperiului, sau onoarea preoţiei principale de la Domnul Isus Hristos, ar trebui să prevadă şi să se îngrijească de acele lucruri care îi sunt pe plac acestuia, şi să domnească şi guverneze poporul dedicat grijii lor conform voii şi bunei lui plăceri.

Prin urmare, O prea sfinte Cap (Caput), se datorează ca noi şi tine, ca într-un mod necondamnabil să ştim lucrurile care sunt ale lui, şi ca în acestea să ne exercităm pe noi înşine, din moment ce de la el noi am primit demnitatea imperială, şi tu demnitatea preoţiei principale.

Dar acum vorbim mai la punct. Binecuvântata ta paternitate cunoaşte ceea ce s-a făcut în vremurile trecute în oraşul nostru regal împotriva imaginilor venerabile, cum cei care au domnit imediat înaintea noastră i-au distrus pe aceştia şi i-au supus la injurii şi ruşine: (O să nu le fie imputat lor, căci ar fi fost mai bine dacă nu îşi puneau ei mâinile pe Biserică!) – şi cum au sedus ei şi au adus la opinia lor pe toţi oamenii care trăiesc în aceste părţi – da, chiar întregul Răsărit, în aceiaşi manieră, în vremea în care Dumnezeu ne-a ridicat la această împărăţie, care căutăm slav sa în adevăr, şi susţinem ceea ce s-a transmis prin Apostoli împreună cu toţi ceilalţi învăţători. De acum cu inimă pură şi religie neprefăcută pe care o avem, împreună cu toţi supuşii noştri şi preoţii noştri cei mai învăţaţi, am avut conferinţe constante cu privire la lucrurile care se relatează faţă de Dumnezeu, şi prin sfatul lor am determinat să formăm un Conciliu General.

Şi noi implorăm acum binecuvântata ta paternitate, sau mai degrabă Domnul Dumnezeu roagă, „care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului”, ca să vă daţi nouă şi să nu întârziaţi, ci să veniţi aici să ne ajutaţi în confirmarea şi stabilirea tradiţiei antice despre imaginile venerabile. Este într-adevăr cuvenit ca sfinţenia ta să facă aceasta, de când ştim că este scris – „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu, voi preoţi, spune Domnul”, şi „buzele preotului va păstra cunoştinţa, şi legea va merge din gura sa, căci el este îngerul Domnului Oştirilor”. Di din nou, apostolul divin, predicatorul adevărului, care, „de la Ierusalim şi până la Illyricum, a predicat Evanghelia” a poruncit astfel – „Hrăniţi în disciplină turma lui Hristos pe care a cumpărat-o cu sângele lui”. Şi după cum eşti preotul veritabil principal (primus sacerdos) care prezidează în locul şi în eparhia sfântului şi super-lăudabilului Apostol Petru, fie ca binecuvântata ta paternitate să vină la noi, aşa cum am spus înainte, şi să adaugi prezenţa ta la toţi ceilalţi preoţi care vor fi adunaţi laolaltă aici, ca să se realizeze astfel voia Domnului.

Căci după cum suntem învăţaţi în Evanghelii Domnul nostru a spus – „Când doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” – fie ca papalitatea şi sacra ta binecuvântare să fie certificată şi confirmată de marele Dumnezeu şi Rege al tuturora, Domnul nostru Isus Hristos, şi de noi slujitorii său, că dacă vei veni aici vei fi primit cu toată onoarea şi slava, şi că tot ce vă va fi necesar vi se va acorda. Şi din nou, când se va completa definiţia (capitulum), care speram să se facă prin buna plăcere a lui Hristos Dumnezeul nostru, luam asupra noastră să îţi oferim orice facilitate pentru reîntoarcerea ta cu onoare şi distincţie. Dacă, totuşi, sfinţenia ta nu poate fi prezent cu noi (ceea ce din greu ne-am imagina, ştiind care este zelul tău cu privire la lucrurile divine), cel puţin, roagă-te să selectezi pentru noi oameni de înţelegere, care să aibă cu ei scrisori de la sfinţenia ta, ca ei să poată fi prezenţi aici în persoana sfintei şi binecuvântatei tale papalităţi. Aşa că atunci când ei se întâlnesc cu ceilalţi preoţi care sunt aici, tradiţia antică a sfinţilor noştri părinţi să fie confirmată în mod sinodic, şi fiecare plantă rea de amărăciune să fie smulsă, şi cuvintele Domnului nostru şi Mântuitorului Isus Hristos să poată fi împlinite, ca „porţile iadului nu vor reuşi împotriva ei”. Şi după aceasta, să nu mai fie nici o schismă şi nici o separare în una sfântă Catolică şi Apostolică Biserică, a cărui Cap este Hristos adevăratul nostru Dumnezeu.

L-am avut pe Constantine, preaiubit în Hristos, prea sfântul Episcop de Leontina în preaiubita noastră Sicile, cu care se cunoaşte papalitatea ta bine, în prezenţa noastră; şi după ce am vorbit cu el faţă în faţă, l-am trimis la tine cu venerabila noastră prezentă jussio la tine. Care, după ce te va vedea, să-l trimiţi să vină înapoi la noi, şi să ne scrii prin el referitor la venirea ta – cât timp sa te aşteptăm până la venirea ta la noi. Mai mult, el poate reţine cu sine pe cel mai sfânt Episcop de Naples, şi să vină amândoi aici. Şi, după cum veţi trece prin Naples şi Sicilia noi am dat ordine Guvernatorului Siciliei cu privire la aceasta, ca el să facă orice pregătire ar fi nevoie pentru onoarea şi odihna ta, care este necesară pentru ca sfinţenia ta să poată ajunge la noi. Dată înainte de calendele din septembrie, poziţia a şaptea, din Oraşul Regal.

Scrisoarea sacra, citită la prima sesiune
(Găsită în Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 49.)

Constantine şi Irene – Suverani ai romanilor în credinţă, către cei mai sfinţi Episcopi, care, prin harul lui Dumnezeu şi porunca Suveranităţii noastre pioase, s-au adunat laolaltă în Conciliul de la Nice.

Înţelepciunea care este într-adevăr conform cu natura lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, care, prin cea mai divină şi minunată dispensaţie a sa, ne-a eliberat de toată eroarea idolatră: şi prin a prelua asupra sa natura noastră, a reînnoit acelaşi lucru prin cooperarea Duhului, care are aceiaşi natură ca a sa; şi după ce a devenit primul Mare Preot, v-a socotit oameni sfinţi, vrednici de aceiaşi demnitate.

El este acel bun Păstor care, purtând pe braţele sale acea oaie rătăcită – omul căzut, aducându-l înapoi la turma lui – adică partida puterilor angelice şi de slujire (Efeseni 2:14, 15), şi ne-a reconciliat în sine şi a luat zidul de despărţire, a distrus duşmănia prin trupul său, şi a pus peste noi o domnie de conduită care duce la pace; prin urmare, predicând tuturor, el spune în Evanghelie, Ferice de împăciuitori, căci ei vor fi numiţi copii ai lui Dumnezeu (Matei 5:9). Binecuvântare de care, după cum confirmă înălţarea adoptării de fii, Suveranitatea noastră pioasă dorind mai presus de toate să se facă părtaşă la aceasta, a aplicat cea mai extremă osteneală pentru a direcţionat tot Statul Roman în căile de unitate şi armonie; şi mult mai specific noi am fost atenţi cu privire la conducerea dreaptă a Bisericii lui Dumnezeu, şi cei mai grijulii în orice fel pentru a promova unitatea preoţiei.

Cauză pentru care Şefii Ordinului Sacerdot din Răsărit şi din Nord, din Apus şi din Sud, sunt prezenţi în persoana Episcopilor lor Reprezentativi, care au cu ei, respectiv răspunsurile scrise la Epistola Sinodală trimisă de cel mai sfânt Patriarh; căci acesta a fost începutul aranjării sinodice al Bisericii Catolice, care, de la un capăt la altul al pământului, a primit Evanghelia. Pe această bază noi, prin buna voinţă şi permisiunea a lui Dumnezeu, v-am determinat, voi Preoţii lui cei mai sfinţi, să vă întâlniţi – voi care sunteţi obişnuiţi să distribuiţi Mărturia sa în sacrificiul nesângeros – ca decizia voastră să poată fi în acord cu definiţiile fostelor concilii care au decretat drept, şi ca splendoarea Duhului să vă poată ilumina în toate lucrurile, căci, aşa cum învaţă Domnul nostru, Nici un om nu aprinde o lumină ca să o pună sub obroc, ci pe un candelabru ca să poată lumina pe toţi cei din casă; chiar aşa, voi ar trebui să vă folosiţi de aranjamentele variate care au fost transmise în mod pios nouă din vechime de către Părinţii noştri, ca toate Sfintele Biserici să menţină ordinea paşnică.

Cât despre noi, acesta a fost zelul nostru pentru adevăr – ca sincera noastră dorinţă pentru interesele religiei, grija noastră pentru ordinea eclesiastică, preocuparea ca regulile antice să-şi menţină baza lor – că deşi suntem implicaţi în concilii militare – deşi toată atenţia noastră a fost ocupată în grijile politice – cu toate acestea, luând toate acestea cu o importanţă minoră, noi nu am permite nimic altceva să se amestece cu convocarea conciliului vostru cel mai sfânt. Fiecăruia i se dă cea mai mare libertatea de a-şi expira sentimentele fără nici o ezitare, pentru ca astfel subiectul care este cercetat să fie discutat cel mai deplin şi adevărul să se rostească mai cu îndrăzneală, pentru ca toate disensiunile să fie înlăturate din biserică şi ca toţi să fim uniţi în legătura păcii.

Căci, atunci când cel mai sfânt Patriarh Paul, prin voia divină, era cât pe ce să fie eliberat de legăturile mortalităţii şi să îşi schimbe pelerinajul său pământesc pentru o casă cerească cu Stăpânul său Hristos, el a abdicat de la Patriarhat şi a luat asupra lui viaţa monastică, şi atunci când l-am întrebat, De ce ai făcut aceasta? el a răspuns, Pentru că mă tem că, dacă m-ar surprinde moartea încă în episcopatul acestui oraş regal şi apărat de cer, va trebui să duc cu mine anatema întregii Biserici Catolice, care mă încredinţează acelui întuneric exterior care este pregătit diavolului şi îngerilor săi; căci ei spun că un anumit sinod a fost ţinut aici spre subminarea picturilor şi a imaginilor pe care Biserica Catolică le deţine, îmbrăţişează şi le primeşte, în memoria persoanelor pe care le reprezintă. Aceasta e ceea ce îmi distrage sufletul meu – aceasta e ceea ce mă îngrijorează spre a întreba cum pot să scap de judecata lui Dumnezeu – din moment ce între astfel de oameni am crescut şi eu şi printre ei mă număr şi eu. El nu a vorbit mai devreme în prezenţa a câtorva din nobilii noştri iluştri decât când a murit.

Când Suveranitatea noastră Pioasă a reflectat asupra acestei declaraţii dureroase (şi într-adevăr, chiar înaintea acestui eveniment, noi am auzit de chestionări similare de la mulţi din jur), ne-am sfătuit în vederea a ceea ce trebuie făcut; şi noi am determinat, după consfătuirea matură, că atunci când un Patriarh nou a fost ales, noi ar trebui să ne străduim să aducem acest subiect la o anumită concluzie decisivă. Prin urmare, după ce i-am chemat pe cei pe care-i ştim a fi cei mai experimentaţi în materiile eclesiastice, şi după ce l-am chemat pe Hristos Dumnezeul nostru, ne-am consultat cu cei ce sunt vrednici să fie ridicaţi pe scaunul de Preoţie al acestui oraş Regal şi păstrat de Dumnezeu; şi ei toţi cu o singură inimă şi-au dat votul în favoarea lui Tarasius – cel care acum ocupă Preşedinţia Pontificală.

După ce l-am chemat, noi i-am prezentat deliberările şi votul nostru; dar el nu ar fi încuviinţat deloc, şi nici nu ar ceda faţă de ceea ce s-a determinat. Şi atunci când noi am întrebat de ce a refuzat el să-şi dea consimţământul, la început a răspuns evaziv, Jugul Preoţiei Principale era prea mult pentru el. Dar noi, ştiind că aceasta era doar un simplu pretext de pizmuire a nevoinţei lui de a ne asculta, el nu ar renunţa la inoportunitatea noastră, ci a persistat în acceptarea demnităţii Preoţiei Principale de peste el. Când el a descoperit cât de urgenţi am fost noi cu el, ne-a spus cauza refuzului său. Aceasta este (a spus el) pentru că observ că Biserica care a fost fondată pe stâncă, Hristos Dumnezeul nostru, este ruptă şi separată în bucăţi de schisme, şi că noi suntem instabili în confesiunea noastră, şi că creştinii din Răsărit, de aceiaşi credinţă cu a noastră, sunt în declin în comuniunea cu noi, şi se unesc cu cei din Apus; şi noi suntem înstrăinaţi de toţi, şi în fiecare zi suntem anatemizaţi de toţi: şi, mai mult, aş cere ca un Conciliu Ecumenic să fie ţinut, unde să fie şi Împuterniciţii Papei de la Roma şi ai Preoţilor Principali din Răsărit. Noi, prin urmare, înţelegând pe deplin aceste lucruri, l-am introdus la compania adunată de Preoţi – a Prinţilor noştri cei mai iluştrii – şi tot poporul nostru creştin; şi apoi, în prezenţa lor, el le-a repetat tot ceea ce ne-a spus înainte nouă; care, atunci când s-a auzit, ei au primit cu bucurie, şi au implorat sincer Suveranitatea noastră făcătoare de pace şi pioasă ca un Conciliu Ecumenic să fie adunat.

La această cerinţă a lor ne-am dat consimţământul nostru din inimă, căci, ca să spunem adevărul, aceasta este prin voia bună şi sub direcţionarea Dumnezeului nostru ca noi să fim adunaţi laolaltă. Tot aşa ca Dumnezeu, voind să stabilim propriul său sfat, pentru acest scop v-am adus laolaltă din toate părţile lumii, priviţi Evangheliile care stau acum înaintea voastră, şi care strigă tare, „Judecaţi cu dreptate”; staţi fermi campioni ai religiei, şi fiţi gata cu mâna generoasă să eliminaţi toate inovaţiile şi toate invenţiile. Şi, precum Petru Principalul colegiului de Apostoli, a lovit pe robul nebun şi i-a tăiat urechea sa iudaică cu sabia, tot aşa să mânuim şi noi securea Duhului, şi oricare pom care duce roada discordiei, a conflictului, sau a inovaţiilor nou importate, ori reînnoiesc prin transferul printre cuvintele doctrinei sănătoase, sau o lasă mai moale cu cenzura canonică, şi să trimitem aceasta spre flăcările viitoarei Ghena, aşa ca pacea Duhului să protejeze pururi întregul trup al Bisericii, consolidat şi unit, şi confirmat prin tradiţiile Părinţilor; şi fie ca astfel tot Statul nostru Roman să se bucure de pace precum Biserica.

Am primit scrisori de la Hadrian, cel mai Sfânt Papă al vechii Rome, prin Împuterniciţii lui – anume, Peter, preaiubit de Dumnezeu Arhipresbiter, şi Peter preaiubitul de Dumnezeu Presbiter şi Abot – care vor fi prezenţi în conciliu cu voi; şi noi poruncim ca, conform obiceiului sinodic, acestea să fie citite în auzul tuturor; şi că, după ce s-au ascultat toate acestea cu tăcere, şi mai mult Epistolele conţinute în două octave trimise de Preotul Principal şi alţi Preoţi ai eparhiilor Răsăritene prin John, cel mai pios Călugăr şi Cancelar al tronului Patriarhal de la Antiohia, şi Thomas, Preot şi Abot, care sunt şi ei prezenţi cu voi, ca voi să înţelegeţi prin acestea care sunt sentimentele Bisericii Catolice în acest punct.

Extrase din Acte
Sesiunea I
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 53.)

[Anumiţi episcopi care au fost conduşi greşit de Iconoclaşti au venit, cerând să fie reprimiţi. Primul dintre ei a fost Basil de Ancyra.]

Episcopul Basil de Ancyra a citiţi după cum urmează dintr-o carte; În măsura în care legislaţia eclesiastică a fost transmisă în mod canonic din vremea trecută, chiar de la început de la sfinţii Apostoli, şi de la succesorii lor, care au fost sfinţii noştri părinţi şi învăţători, precum şi din cele şase sfinte şi ecumenice sinoade, şi din sinoadele locale care s-au adunat în interesul ortodoxiei, ca cei care se întorc de la oricare erezie la credinţa ortodoxă şi la tradiţia Bisericii Catolice, să-şi nege erezia lor şi să mărturisească credinţa ortodoxă, prin urmare eu, Basil, episcop al oraşului Ancyra, propunând a fi uniţi cu Biserica Catolică, şi cu Hadrian cel mai sfânt Papă al Vechii Rome, şi cu Tarasius cel mai binecuvântat Patriarh, şi cu cele mai sfinte eparhii apostolice, anume, Alexandria, Antiohia, şi Sfântul Oraş, precum şi cu toţi preoţii înalţi ortodocşi, facem această mărturisire scrisă a credinţei mele, şi v-o ofer vouă precum şi celor care au primit puterea prin autoritatea apostolică. Şi în aceasta cer iertare de la sfinţenia voastră adunată pentru întârzierea mea în această materie. Căci nu era drept ca eu să cad în spatele confesiunii ortodoxiei, dar aceasta s-a născut din întreaga mea lipsă de cunoaştere, şi mintea mea neglijentă şi trândavă în această materie. Aşa că vă cer binecuvnatarea voastră pentru a-mi acorda indulgenţă în faţa lui Dumnezeu.

Cred, prin urmare, şi îmi fac mărturisirea într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, şi într-unul Domn Isus Hristos, singurul Său Fiu, şi în Duhul Sfânt, Domnul şi Dătătorul de viaţă. Trinitatea, una în esenţă şi în maiestate, trebuie să fie adorată şi slăvită într-o singură dumnezeire, putere şi autoritate. Mărturisesc toate lucrurile care aparţin întrupării a unuia din Sfânta Trinitate, Domnul şi Dumnezeul nostru, Isus Hristos, aşa cum Sfinţii şi cele şase Sinoade Ecumenice au transmis. Şi resping şi anatemizez fiecare flecăreală eretică, aşa cum şi ei le-au respins. Cer mijlocirile (presbeias) nepătatei Doamne şi Sfânta Mamă a lui Dumnezeu, şi cele ale sfintelor şi cereştilor puteri, şi ale tuturor Sfinţilor (1). Şi privind sfintele şi onorabilele lor relicve cu toată onoarea (timhs), salut şi venerez acestea cu onoare (timhtikws proskunew), sperând să am o parte în sfinţenia lor. Tot astfel şi imaginile venerabile (eikonas) ale întrupării Domnul nostru Isus Hristos, în umanitatea pe care şi-a asumat-o el pentru mântuirea noastră; şi a nepătatei Doamne a noastre, sfânta Mamă a lui Dumnezeu; şi a îngerilor ca şi spre Dumnezeu; şi a sfinţilor Apostoli, Profeţi, Martiri, şi a tuturor Sfinţilor – toate imaginile sacre ale acestora, le salut şi le venerez, respingând şi anatemizând cu sufletul şi mintea mea sinodul care s-a adunat din încăpăţânare şi nebunie, şi care s-a denumit pe sine al Şaptelea Sinod, dar care prin cei care gândesc clar că a fost numit legitim şi canonic un pseudo-sinod, ca fiind contrar întregului adevăr şi pietăţii, se înarmează cu insolenţă şi absurditate contra legislaţiei eclesiastice transmise, da, chiar despuindu-se cu schelălăituri şi batjocură la sfintele şi venerabilele imagini, şi după ce am ordonat ca toate acestea să fie înlăturate din sfintele biserici ale lui Dumnezeu, adunare peste care a prezidat Teodosius cu pseudonimul de Ephesius, Sisinnius de Perga, cu numele Pastillas, Basilius de Pisidia, în mod fals numit „tricaccabus”; cu care nenorocitul de Constantine, Patriarhul, a fost dus în rătăcire (emataiwqh).

Aceste lucruri le mărturisesc şi cu ele confirm, şi prin urmare prin simplicitatea inimii şi în dreptatea minţii, în prezenţa lui Dumnezeu, am făcut anatemele anexate.

Anatema către calomniatorii creştinilor, adică celor care rup imaginile.
Anatema către cei care aplică cuvintele Sfintei Scripturi care au fost rostite contra idolilor, către imaginile venerabile.
Anatema către cei care nu salută sfintele şi venerabilele imagini.
Anatema către cei care spun că creştinii fac recurs la imagini ca la zei.
Anatema către cei care numesc imaginile sacre idoli.
Anatema către cei care comunică în mod ştiut cu cei care ocărăsc şi dezonorează imaginile venerabile.
Anatema către cei care spun că un altul decât Hristos Domnul nostru ne-a eliberat de idoli.
Anatema către cei care refuză dispreţuitor învăţăturile sfinţilor Părinţi şi tradiţia Bisericii Catolice, luând drept pretext şi îşi fac argumentul lor de la Arius, Nestorius, Eutyches, şi Dioscorus, încât noi dacă nu am fi fost învăţaţi în mod evident de Vechiul şi Noul Testament, noi nu am urma învăţăturile sfinţilor Părinţi şi ale sfintelor Sinoade Ecumenice, şi tradiţia Bisericii Catolice.
Anatema către cei care îndrăznesc să spună că Biserica Catolică a avut vreodată idoli sancţionaţi.
Anatema către cei care spun că facerea de imagini este o invenţie diabolică şi nu o tradiţie a sfinţilor noştri Părinţi.

Aceasta este confesiunea mea [de credinţă] şi la acestea îmi dau consimţământul. Şi pronunţ aceasta cu toată inima mea, sufletul şi mintea.

Şi dacă vreodată prin frauda diavolului (de care să ne ferească Dumnezeu!) eu voi fi opus în mod voluntar sau involuntar faţă de ceea ce am profesat acum, să fiu şi eu anatema de la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi de la Biserica Catolică şi fiecare ordin ierarhic până la un străin.

Mă voi ţine să nu primesc nici o mită de la vreun lucrător al nelegiuirii în acord cu canoanele divine ale sfinţilor Apostoli şi ale Părinţilor aprobaţi.

Tarasius, cel mai sfânt Patriarh, a spus: Această întreagă adunare sacră dă slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu pentru această confesiune a ta, pe care a-i făcut-o pentru Biserica Catolică.

Sfântul Sinod a spus: Slava lui Dumnezeu care-l modelează pe cel care a fost auster.

[Theodore, episcop de Myra, a citiţi apoi aceiaşi confesiune, şi a fost primit. Următorul episcop care a cerut să fie primit a citit următoarele (col. 60)]

Theodosius, umilul creştin, către sfântul şi Ecumenicul Sinod: mărturisesc şi sunt de acord (suntiqemai) şi primesc şi salut şi venerez în primul rând imaginea fără pată a Domnul nostru Isus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, şi imaginea sfântă a aceleia care l-a adus fără sămânţă, sfânta Mamă a lui Dumnezeu, şi ajutorul şi protecţia şi mijlocirile ei în fiecare zi şi noapte ca un păcătos eu strig către ea după ajutor, din moment ce ea are încredere cu Hristos Dumnezeul nostru, căci el a fost născut din ea. Tot aşa eu primesc şi venereze imaginile sfinţilor şi cei mai lăudaţi Apostoli, profeţi şi martiri şi părinţii şi cultivatorii din deşert. Nu ca zei (să ferească Dumnezeu!) le cer eu acestora să se roage pentru mine la Dumnezeu, ca să îmi dea prin mijlocirile lor să găsesc mila în mâna sa în ziua judecăţii, căci prin aceasta eu doar arat mult mai clar afecţiunea şi dragostea sufletului meu pe care le-am născut de la început. Tot aşa venerez şi onorez şi salut relicvele Sfinţilor ca a celora care au luptat pentru Hristos şi care au primit harul de la el pentru vindecarea bolilor şi curăţarea lor şi alungarea diavolilor, cum a primit Biserica Creştină de la Sfinţii Apostoli şi Părinţi până la noi astăzi.

Mai mult, sunt încântat să fie imagini în bisericile credincioşilor, în special imaginea Domnul nostru Isus Hristos şi a sfintei Mame a lui Dumnezeu, de orice fel de material, atât aur şi argint şi orice culoare, aşa încât întruparea sa să fie expusă către toţi oamenii. Tot astfel pot să fie pictate vieţile Sfinţilor şi a Profeţilor şi Martirilor, aşa încât luptele şi agoniile lor să fie expuse pe scurt, pentru stârnirea şi învăţătura poporului, mai ales a celor neînvăţaţi.

Căci dacă oamenii merg cu lumini şi tămâie să întâlnească „laurata” şi imaginile Împăraţilor atunci când sunt trimişi în oraşe sau districte rurale, ei nu onorează tabla acoperită cu ceară, ci pe Împărat în sine. Cu atât mai mult este necesar ca în bisericile lui Hristos Dumnezeul nostru, imaginea lui Dumnezeu Salvatorul nostru şi a nepătatei sale Mame şi a tuturor sfinţilor şi binecuvântaţilor părinţi şi asceţi să fie pictate. Aşa cum spune Sf. Basil: „Scriitorii şi pictori expun marile fapte de război; unul prin cuvinte, celălalt prin creioane; şi fiecare îi stârneşte pe mulţi către curaj”. Acelaşi autor, „Câte dureri ai suportat ca să poţi să-l găseşti pe unul dintre Sfinţi care voia să fie mijlocitorul tău inoportun către Domnul” (1) Şi Chrysostom spune, „Mila Sfinţilor nu este diminuată prin moartea lor, şi nici nu ajunge la un sfârşit odată cu ieşirea lor din viaţă, ci după moartea lor ei sunt încă mai puternici decât atunci când sunt încă în viaţă”, şi multe alte lucruri fără măsură. Prin urmare vă cer, o voi Sfinţi, către voi strig. Am păcătuit înaintea cerului şi înaintea voastră. Primiţi-mă aşa cum Dumnezeu l-a primit pe bogat, şi pe curvă, şi pe tâlhar. Căutaţi-mă, aşa cum a căutat Hristos oaia care era pierdută, pe care a dus-o pe braţele sale, ca să fie bucurie în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor săi la mântuirea şi pocăinţa mea, prin intervenţia voastră, o voi domni atot-sfinţi! Fie ca cei care nu venerează sfintele imagini să fie anatema! Anatema către cei care aduc blasfemii împotriva celor onorabile şi venerabile imagini! Către cei care încearcă să atace şi să blasfemieze venerabilele imagini şi le numesc idoli, anatema! Către calomniatorii Creştinismului, adică Iconoclaştii, anatema! Către cei care nu învaţă în mod sârguincios pe tot poporul lui Dumnezeu să venereze şi să salute sacrele şi venerabilele şi onorabilele imagini ale tuturor Sfinţilor care au fost pe placul lui Dumnezeu în generaţiile lor, anatema! Către cei care au o minte îndoielnică şi nu mărturisesc cu inimile lor că venerează imaginile sacre, anatema!

Sabbas, cel mai reverend hegumenus al mănăstirii din Studium, a spus: Conform preceptelor Apostolice şi a Ecumenicelor Sinoade el e vrednic să fie reprimit.

Tarasius, cel mai sfânt Patriarh, a spus: Cei care anterior au fost calomniatori ai ortodoxiei, acum au devenit apărătorii adevărului [Aproape de finalul acestei sesiuni, (col. 77)].

John, cel mai reverend episcop şi împuternicit al marilor preoţi din Răsărit a spus: Această erezie este cea mai rea dintre toate. Vai de iconoclaşti! Aceasta e cea mai rea dintre erezii, căci subminează întruparea (oikonomian) Salvatorului nostru (2).

Extrase din Acte
Sesiunea II

[Scrisorile Papale au fost prezentate de către Împuterniciţi. Mai întâi s-a citit către Constantine şi Irene, dar nu în întregime, dacă ar fi să-l credem pe Anastasius Bibliotecarul, care dă ceea ce spune el că este în originalul din textul latin. El urmează o traducere a acestuia şi a celui din greacă, precum şi o traducerea a pasajului Latin totodată omis, (după cum ni se spune) cu consimţământul Împuterniciţilor Romani].

Partea a Scrisorii Papei Hadrian
[Aşa cum a fost scrisă de Papă]
(Migne, Pat. Lat., Tom. XCVI., col. 1217.)
Dacă voi păstraţi în acea Credinţă ortodoxă în care aţi început, şi imaginile sacre şi venerabile sunt prin voi ridicate din nou în acel părţi, ca de domnul, Împăratul Constantine de pioasă memorie, şi binecuvântata Helen, care a promulgat Credinţa ortodoxă, şi a înălţat Sfânta Catolică şi Apostolică Biserică Romană mama voastră spirituală, şi cu alţi Împăraţi ortodocşi au venerat aceasta drept cap al tuturor Bisericilor, tot aşa şi Clemenţa voastră, care e protejată de Dumnezeu, să primească numele altui Constantine, şi a altei Helen, prin care la început sfânta şi Catolica şi Apostolica Biserică şi-a derivat tăria, şi la fel cum faima voastră imperială este răspândită prin triumfuri, aşa încât să fie luminată şi adânc fixată în întreaga lume. Dar mai mult, dacă prin urmarea tradiţiilor Credinţei ortodoxe, voi îmbrăţişaţi judecata Bisericii binecuvântatului Petru, şeful Apostolilor, şi a acţionării vechilor voştri predecesori sfinţii Împăraţi, venerând şi voi cu onoare, dragoste şi cu toată inima pe Vicarul său, şi dacă maiestatea voastră sacră urmează prin preferinţă Credinţa lor ortodoxă, conform sfintei noastre Biserici Romane. Fie ca şeful Apostolilor, căruia i s-a dat putere de către Domnul Dumnezeul nostru să lege şi să ierte păcatele în cer şi pe pământ, să fie adesea protectorul vostru, şi să călcaţi în picioare pe toate naţiunile barbare, şi pretutindeni să vă facă cuceritori. Fie ca autoritatea sacră să lase deschise semnele demnităţii sale, şi cată veneraţie trebuie arătată faţă de cea mai mare Eparhie a sa, de către toţi credincioşii din lume. Căci Domnul i-a dat lui cheile.

[Aşa cum s-a citit în greacă către Conciliu]
(Migne, Pat. Lat., Tom. XCVI., col. 1218.)
Dacă ortodoxia antică va fi desăvârşită şi restaurată prin voi în acele regiuni, şi icoanele venerabile puse în starea lor originală, veţi fi părtaşi cu Domnul Constantine, Împăratul din vechime, acum în locul Divin, şi Împărăteasa Helena, care a evidenţiat şi confirmat Credinţa ortodoxă, şi a înălţat mai mult pe sfânta voastră mamă, Catolica şi Romana şi spirituala Biserică, şi cu Împăraţii ortodocşi care au domnit după ei, şi astfel numele cel mai pios şi mai protejat de cer în acelaşi fel şi altui Constantine şi o altei Helena, fiind reînnoiţi şi lăudaţi prin întreaga lume, prin care sfânta Catolică şi Apostolică Biserică este restaurată. Şi în special dacă urmaţi tradiţia Credinţei ortodoxe a Bisericii sfântului Petru şi Pavel, şeful Apostolilor, şi îmbrăţişaţi pe Vicarul lor, la fel cum au făcut şi Împăraţii care au domnit înainte, şi l-au iubit cu toată inima lor: şi dacă maiestatea voastră sacră onorează cea mai sfântă Biserică Romană a şefului Apostolilor, căruia i s-a dat puterea de către Dumnezeu Cuvântul să lege şi să dezlege păcate în cer şi pe pământ. Căci ei îşi vor extinde scutul lor peste puterea voastră, şi toate naţiunile barbare vor fi puse sub picioarele voastre: şi oriunde veţi merge vă vor face cuceritori.

Căci sfântul şi şeful Apostolilor, care a stabilit Catolica şi ortodoxa Credinţă, a expus ca o lege scrisă că toţi cei care urmează să fie succesori ai locurilor lor, să tină Credinţa lor şi să rămână în ea până la sfârşitul împărăţiei cerului ca şefi peste toate, şi prin El este el onorat cu acest privilegiu, prin care cheile împărăţiei cerului sunt încredinţate lui. El, prin urmare, care a fost preferat cu o onoare atât de înălţată a fost considerat vrednic să mărturisească acea Credinţă pe care este bazată Biserica lui Hristos. O binecuvântată răsplată a urmat acea binecuvântată confesiune, prin predicarea prin care sfânta universală Biserică a fost iluminată, şi din aceasta alte Biserici ale lui Dumnezeu au derivat dovezile Credinţei. Căci binecuvântatul Petru, şeful Apostolilor, care a stat primul în Eparhia Apostolică, a lăsat şefia Apostolatului său, şi grija pastorală, la succesorii său, care trebuie să stea în cel mai sfânt scaun al său pentru totdeauna. Şi acea putere de autoritate, pe care a primit-o el de la Domnul Dumnezeu Salvatorul nostru, şi el a încredinţat-o şi a transmis-o prin poruncă divină Pontifilor, succesorii săi, etc.

[Partea care nu a fost citită deloc Conciliului]
(Găsită în L. and C., Concilia, Tom. VII., col. 117)
Ne-am minunat mult că în poruncile voastre imperiale, încredinţate pentru Patriarhul oraşului regal, Tarasius, noi îl găsim acolo numit Universal: dar noi nu ştim dacă aceasta a fost scrisă prin ignoranţă sau schismă, sau din erezia celor nenorociţi. Aşa că de aici vă sfătuim pe voi cei mai miloşi şi maiestatea voastră imperială, ca el să nu fie deloc numit Universal în scrierile voastre, căci se pare a fi contrar faţă de instituţiile sfintelor Canoane şi a decretelor tradiţiilor sfinţilor Părinţi. Căci el nu putea niciodată să fie în rang secund, decât pentru autoritatea sfintei noastre Catolice şi Apostolice Biserici, aşa cum e clar pentru toţi (1). Căci dacă el ar fi numit Universal, mai presus de sfânta Biserică Romană care are un rang anterior, care este capul tuturor Bisericilor lui Dumnezeu, este clar că el se arată pe sine ca un rebel contra sfintelor Concilii, şi un eretic. Căci, dacă el este un Universal, el e recunoscut a avea Întâietatea chiar şi peste Biserica Eparhiei noastre, care apare ridicol pentru toţi creştinii credincioşi; căci în întreaga lume rangul şi puterea a fost dată binecuvântatului Apostol Petru prin Răscumpărătorul lumii; şi prin acelaşi Apostol, al cărui loc el îl deţine în mod nevrednic, sfânta Catolică şi Apostolică Biserică Romană deţine primul rang, şi autoritatea de putere, de acum şi în veci, aşa că dacă cineva, ceea ce nu credem noi, s-a numit, sau a presupus a fi numit Universal, să ştie că el este înstrăinat de Credinţa ortodoxă, şi un rebel contra sfintei noastre Catolicei şi Apostolice Biserici.

[După ce a fost terminată citirea (col. 120)]
Tarasius cel mai sfânt patriarh a spus: Aţi primit voi aceste scrisori de la cel mai sfânt Papă, şi le-a dus el la piosul nostru Împărat?

Peter şi Peter cei mai preaiubiţi de Dumnezeu presbiteri care au ţinut locul lui Hadrian, cel mai sfânt papă al Romei, au spus: Noi am primit astfel de scrisori de la părintele nostru apostolic şi le-am transmis pioşilor domni.

John, cel mai măreţ Logothete, a spus: Acest caz este cunoscut şi Sicilienilor, preaiubitului de Dumnezeu Theodore, episcop de Catanea, cel mai reverend diacon Epiphanius care este cu el, care deţine locul de arhiepiscop de Sardinia. Căci amândoi la îndemnul pioşilor noştri Împăraţi, au mers la Roma cu cel mai reverend apocrisarius al celui mai sfânt patriarh al nostru.

Theodore preaiubit de Dumnezeu episcop de Catanea, stand în mijloc a spus: Piosul împărat, pin onorabila sa jussio, a rugat să trimită pe Leo, cel mai preaiubit de Dumnezeu presbiter (care împreună cu mine este un rob al sfinţeniei voastre), ci preţioasa scrisoare a cele mai sacre maiestăţi a sale; şi cel care inversează [sic în greacă, „voastră” în latină] sfinţenia noastră, fiind guvernatorul (stranthgos) provinciei mele din Sicilia, m-a trimis la Roma cu pioasa jussio a Împăraţilor ortodocşi (1).

Şi după ce am plecat, am anunţat dosarul credinţei ortodoxe a pioşilor împăraţi.

Şi când cel mai binecuvântat Papă a auzit aceasta, a spus: Din moment ce aceasta s-a întâmplat în zilele domniei lor, Dumnezeu a mărit pioasa lor domnie mai presus de domniile anterioare. Şi această sugestie (anaforan) care a fost citită el a trimis-o la cei mai pioşi regi ai noştri împreună cu o scrisoare către sfinţenia voastră şi cu vicarii săi care sunt aici prezenţi şi care prezidează.

Cosmas, diaconul, notarul, şambelanul (Cubuclesius) a spus: Şi o altă scrisoare a fost trimisă de cel mai sfânt Papă al Vechii Rome către Tarasius, cel mai sfânt şi ecumenic Patriarh al nostru. Această să fie predispusă după cum va direcţiona sfânta voastră adunare.

Sfântul Sinod a sus, Să fie citită.

[Apoi s-a citiţi scrisoarea lui Hadrian către Tarasius din Constantinopole, care se încheie prin a spune că, „preaiubitul nostru proto-presbiter al Sfintei Biserici din Roma, şi Peter, un călugăr, un presbiter, şi un abot, care a fost trimis de noi către cei mai pioşi şi mai calmi împăraţi, vă implorăm să-i consideraţi vrednici de toată bunătatea şi caracterul uman de dragul Sf. Petru, coropheus al Apostolilor, şi de dragul nostru, aşa ca pentru aceasta noi să putem să vă oferim sincerele noastre mulţumiri” (2). Scrisoarea fiind terminată (col. 128)],

Peter şi Peter, cei mai reverenzi presbiteri şi reprezentanţi ai celui mai sfânt Papă a Vechii Rome au spus: Fie ca cel mai sfânt Tarasius, Patriarhul oraşului regal, să spună dacă este de acord (stoikei) cu scrisorile celui mai sfânt Papă a Vechii Rome sau nu.

Tarasius cel mai sfânt patriarh a spus: Divinul Apostol Pavel, care a fost umplut cu lumina lui Hristos, şi care ne-a născut prin evanghelie, când scria Romanilor, lăudându-i pentru zelul lor pentru adevărata credinţă pe care au avut-o în Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, a spus astfel: „Credinţa voastră a mers în toată lumea”. Este necesar să urmăm această mărturie, şi cel care ar contrazice-o este fără vreun bun simţ. Prin urmare Hadrian, conducătorul Vechii Rome, din moment ce el era o porţiune a acestor lucruri, astfel a adus mărturie pentru a scrie în mod expres şi adevărat către religioşii noştri Împăraţi, şi către umilinţa noastră, confirmând admirabil şi frumos tradiţia antică a Bisericii Catolice. Tot aşa şi noi, după ce am examinat în scris (3), şi prin anchetă, şi în mod silogistic şi prin demonstraţie, şi după ce am fost învăţaţi de Părinţi, astfel am confesat şi mărturisim şi vom mărturisi; şi va fi fix, şi va rămâne, şi va sta ferm în sensul scrisorilor care tocmai au fost citite, primind reprezentaţiile imaginate conform tradiţiei antice a sfinţilor noştri părinţi; şi pe acestea noi le venerăm cu afecţiune ferm-ataşată (4), ca cea făcută în numele lui Hristos Dumnezeul nostru, şi de Nepătata noastră Doamnă şi Sfânta Mamă a lui Dumnezeu, şi de Sfinţii Îngeri, şi de toţi Sfinţii, cel mai clar dându-ne adorarea şi credinţa noastră către unul Dumnezeu adevărat.

Şi sfântul Sinod a spus: Aşa învaţă întregul sfânt Sinod.

Peter şi Peter, presbiterii iubiţi de Dumnezeu şi împuterniciţii Eparhiei Apostolice, au spus: Fie ca sfântul Sinod să spună dacă aceasta primeşte scrisorile celui mai sfânt Papă al Vechii rome.

Sfântul Sinod a spus: Noi urmăm, noi primim, noi le admitem.

[Episcopii şi-au dat apoi unul câte unul voturile în acelaşi sens.]

Extrase din Acte
Sesiunea III
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 188.)

Constantine, cel mai sfânt episcop din Constantia în Cipru, a spus: Din moment ce eu, pe cât de nevrednic sunt, găsesc că scrisoarea care tocmai s-a citit, care a fost trimisă din Răsărit lui Tarasius cel mai sfânt arhiepiscop şi patriarh ecumenic, nu este în nici un fel schimbată de acea confesiune de credinţă pe care el însuşi a făcut-o înainte, la acesta consimt şi sunt de aceiaşi minte, primind şi salutând cu onoare sfintele şi venerabilele imagini. Dar închinarea de adorare o rezerv doar către super-substanţiala şi dătătoarea de viaţă Trinitatea. Şi cei care nu au aceiaşi gândire, şi nu învaţă astfel eu îi dau afară din sfânta Catolică şi Apostolică Biserică, şi îi lovesc cu anatema, şi îi dau în grija celora care neagă întruparea şi economia trupească a lui Hristos adevăratul nostru Dumnezeu.

NOTE
HEFELE
(Hist. Councils, Vol. V., p. 366.)
Prin falsa traducere şi înţelegere greşită episcopii franci mai târziu la Sinodul de la Frankfort, 794 d. Hr., precum şi în cărţile Carolingian (iii. 17), se înţelegea că s-a făcut o cerere s-a făcut la Nicea ca aceiaşi devoţiune să fie oferită imaginilor precum şi Prea Sfintei Trinităţi.

Sub aceste circumstanţe este clar că francii nu puteau face altceva decât să respingă decretele. Am tratat acest subiect în altă parte.

Extrase din Acte
Sesiunea IV

[Printre numeroasele pasaje ale Părinţilor unul a fost citit din predica lui Sf. Grigore Nyssen în care el descrie o pictură ca reprezentând sacrificiul lui Isaac şi spune cum nu poate trece de aceasta „fără lacrimi”.]

Cei mai glorioşi prinţi au spus: Vedeţi cum s-a întristat părintele la istoria descrisă, încât a plâns.

Basil, cel mai sfânt episcop de Ancyra a spus: de multe ori a citit părintele povestirea, dar poate că nu a plâns; dar când a văzut-o pictată, a plâns.

John cel mai reverend călugăr şi presbiter şi reprezentant al înalţilor preoţi din Răsărit, a spus: Dacă pentru un astfel de doctor pictura a fost ajutătoare şi a produs lacrimi, cu atât mai mult în cazul celui ignorant şi simplu va produce remuşcare şi beneficiu.

Sfântul Sinod a spus: Am văzut în câteva locuri istoria lui Avraam pictată aşa cum scrie părintele.

Theodore cel mai sfânt episcop de Catanea, a spus: Dacă sfântul Grigore, vigilent (1) în cunoaşterea divină, a fost mişcat până la lacrimi la vederea povestirii lui Avraam, cu atât mai mult o pictură a întrupării Domnului nostru Hristos, care a fost făcut pentru noi om, să mişte privitorii pentru beneficiul lor şi spre lacrimi?

Tarasius cel mai sfânt Patriarh a spus: Oare să nu plângem noi când vedem o imagine a Domnului nostru crucificat?

Sfântul Sinod a spus: Într-adevăr – căci în aceasta se va găsi în mod perfect profunzimea umilirii Dumnezeului întrupat de dragul nostru.

[Post nonnulla un pasaj este citit din Sf. Athanasius în care el descrie miracolele înfăptuite la Berytus, după care se găsesc următoarele (col. 224)],

Tarasius, cel mai sfânt Patriarh a spus: Dar poate va spune cineva, Oare e ce nu fac minuni imaginile pe care le avem noi? La care noi răspundem, că Apostolul a spus, semnele sunt pentru cei care nu cred, nu pentru credincioşi. Căci cei care s-au apropiat de acea imagine erau necredincioşi. Prin urmare Dumnezeu le-a dat un semn prin imagine, ca să-i atragă la credinţa noastră creştină. Dar „o generaţie rea şi adulteră care caută un semn şi nu i se va da nici un semn acesteia”.

[După un număr de alte citate, s-a citit Canonul Conciliului de la Trullo drept canon al Sinodului al Şaselea (col. 233).]

Tarasius a spus: Sunt unii afectaţi de boala ignoranţei care sunt scandalizaţi de aceste canoane [adică ale Sinodului de la Trullo] şi spun, Şi voi chiar credeţi că au fost adoptate la al Şaselea Sinod? Aceştia dar să site că sfântul şi marele Sinod al Şaselea a fost adunat la Constantinopole pentru cei care au spus că a fost doar o energie şi o voinţă în Hristos. Aceştia au anatemizat pe eretici, şi după ce au expus credinţa ortodoxă, au mers la casele lor în anul al 14lea al lui Constantine. Dar după patru sau cinci ani aceiaşi (1) părinţi s-au adunat sub Justinian, fiul lui Constantine, şi au expus canoanele menţionate anterior. Şi să nu se îndoiască nimeni de ele. Căci cei care au subscris sub Constantine au fost la fel ca cei care sub Justinian au semnat harta prezentă, cum se poate stabili în mod clar, din similaritatea de neschimbat a scrisului lor. Căci era potrivit pentru cei care au fost la un sinod ecumenic să expună şi canoanele eclesiastice. Ei au spus că noi ar trebui să fim conduşi ca (prin mână) de imaginile venerabile spre amintirea întrupării lui Hristos şi a morţii sale salvatoare, şi dacă prin ele suntem duşi la realizarea întrupării lui Hristos Dumnezeul nostru, ce fel de opinie ar trebui să avem de cei care rup imaginile venerabile?

La încheierea Sesiunii, după ce s-au pronunţat un număr de anateme, s-au citit următoarele, la care au subscris toţi episcopii (col. 317).]

Împlinind preceptul divin al Dumnezeului şi Salvatorului nostru Isus Hristos, sfinţii noştri Părinţi nu au ascuns lumina cunoaşterii divine dată de el sub o baniţă, ci ei au pus-o pe candelabrul celei mai folositoare învăţături, ca ea să dea lumină la toţi cei din casă – adică, la cei care sunt născuţi în Biserica Catolică; ca nu cumva vreunul cin cei care mărturisesc în mod pios pe Domnul să-şi lovească piciorul de piatra doctrinei rele eretice. Căci ei au alungat orice eroare a ereticilor şi au tăiat mădularul strigat dacă era incurabil. Şi cu un vânt ei au curăţat podeaua. Şi grâul bun, adică truda şi strădania care face puternică inima unui om, ei au pus-o în grânarele Bisericii Catolice; dar au aruncat pleava opiniei rele eretice afară şi au ars-o cu focul care nu se stinge.

Prin urmare acest sfânt şi ecumenic Sinod, s-a adunat pentru a doua oara in această ilustră metropolă din Nice, prin voia lui Dumnezeu şi la cererea Împăraţilor noştri pioşi şi cei mai credincioşi, Irene o nouă Helena, şi un nou Constantine, odrasla ei protejată de Dumnezeu, după ce au considerat prin citirea lor învăţăturile Părinţilor noştri aprobaţi şi binecuvântaţi, l-au glorificat pe Dumnezeu, care le-a dat înţelepciunea pentru instruirea voastră, şi pentru perfectarea Catolicei şi Apostolicei Credinţe: şi contra celor care nu cred ca ei, dar care au încercat să umbrească adevărul prin noutatea lor, ei au cântat cuvintele psalmului (2): „O ce mult rău au făcut duşmanii tăi în sanctuarul tău; şi s-au slăvit pe sine spunând, Nu mai este nici un învăţător, şi ei nu vor ştii că noi am tratat cu viclenie cuvântul adevărului”.

Dar noi, în toate lucrurile susţinând doctrinele şi perceptele aceloraşi Părinţi purtători de Dumnezeu, facem proclamarea cu o singură gură şi inimă, neadăugând nimic, şi nici rostind ceva aparte de ceea ce ne-au transmis nouă. Dar în aceste lucruri noi suntem întăriţi, în acestea suntem confirmaţi. Astfel noi mărturisim, astfel învăţăm noi, la fel cum au decretat şi ratificat cele şase Sinoade ecumenice. Noi credem într-un singur Dumnezeu Tatăl Atotputernic, făcătorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile, şi într-unul Domn Isus Hristos, singurul Său Fiu şi Cuvânt, prin care au fost făcute toate lucrurile, şi în Duhul Sfânt, Domnul şi dătătorul de viaţă, consubstanţial şi coetern cu acelaşi Tată şi cu Fiul Său care nu are nici un început. Nefăcuta, indivizibila, incomprehensibila şi necircumscrisa Trinitate, el, pe deplin şi singur a fi adorat şi venerat cu adorare; o singură Dumnezeire, o singură Domnie, una dominaţie, un singur domeniu şi dinastie, care fără diviziune este distribuită Persoanelor, şi este potrivită esenţei în mod separat. Căci noi mărturisim că una şi aceiaşi sfântă şi consubstanţială trinitate, Domnul nostru Isus Hristos adevăratul Dumnezeu, în aceste ultime zile a fost întrupat şi făcut om pentru mântuirea noastră, şi după ce ne-a salvat rasa noastră prin întruparea sa mântuitoare, şi suferinţă şi înviere, şi înălţarea la ceruri, şi după ce ne-a eliberat de eroarea idolilor, aşa cum spune profetul, Nici un ambasador, nici un înger, ci Domnul însăşi ne-a salvat. Pe El noi îl urmăm, şi adoptăm vocea sa, şi strigăm tare, Nici un Sinod, nici o putere de regi, nici un acord urât de Dumnezeu nu a eliberat Biserica de eroarea idolilor, aşa cum conciliabulul iudaizator a visat nebuneşte, care s-a răzvrătit împotriva imaginilor venerabile, ci chiar pe Domnul slavei, Dumnezeul întrupat, ne-a salvat şi ne-a smuls din înşelăciunea idolatră.

A lui să fie slava, mulţumirile, eucharistele, lauda, măreţia. Căci numai răscumpărarea şi mântuirea sa poate salva în mod perfect, nu cea oferită de oamenii care sunt de pe pământ. Căci el însăşi a împlinit pentru noi, peste care va veni sfârşitul lumii prin economia întrupării sale, cuvintele spuse mai dinainte de profeţii săi, căci el locuieşte între noi, şi a intrat în mijlocul nostru, şi a alungat numele de idoli de pe pământ, aşa cum a fost scris. Dar noi salutăm vocile Domnului şi ale Apostolilor săi prin care am fost învăţaţi să onorăm în primul rând pe cea care este într-adevăr Mama lui Dumnezeu şi înălţată mai presus de toate puterile cereşti; precum şi puterile sfinte şi angelice; şi de toţi Apostolii binecuvântaţi, şi Profeţii glorioşi şi Martirii triumfători care s-au luptat pentru Hristos, şi sfinţi Doctori purtători de Dumnezeu, şi toţi oamenii sfinţi; şi să căutăm mijlocirile lor, ca cele ce pot să ne aducă acasă cu Dumnezeul atot-regal al tuturor, atâta timp cât păstram poruncile lui, şi ne luptăm să trăim cu virtute. Mai mult salutam imaginea onorabilei şi dătătoarei de viaţă, Crucea, şi sfintele relicve ale Sfinţilor; şi primim sfintele şi venerabilele imagini: le salutăm, şi le îmbrăţişăm, conform tradiţiilor antice ale sfintei Biserici Catolice a lui Dumnezeu, adică a sfinţilor noştri Părinţi, care au primit şi ei aceste lucruri şi le-au stabilit în cele mai sfinte Biserici ale lui Dumnezeu, şi în fiecare loc al domniei lui. Aceste imagini onorabile şi venerabile, aşa cum s-a spus, noi le onorăm şi le salutăm şi le venerăm cu reverenţă: adică, imaginea întrupării marelui nostru Dumnezeu şi Salvator Isus Hristos, şi cea a nepătatei noastre Doamne pururea-sfântă Mamă a lui Dumnezeu, din care a dorit ca el să-şi ia trup, şi să ne salveze şi să ne elibereze de toată idolatria profană; dar şi imaginile sfinţilor şi imaterialilor Îngeri, care ca şi oamenii s-au luptat pentru bine. De asemenea figurile şi efigiile divinilor şi atot-pământeştilor Apostoli, precum şi a Profeţilor vorbitori ai lui Dumnezeu, şi a Martirilor luptători şi a sfinţilor oameni. Aşa că prin reprezentările lor noi putem să fim conduşi spre reamintirea prototipului, şi să avem o parte din sfinţenia a vreunuia din ei.

Aşa am învăţat noi să gândim despre aceste lucruri, şi ne-am întărit prin sfinţii noştri Părinţi, şi am fost întăriţi prin învăţătura lor transmisă în mod divin. Şi mulţumiri fie lui Dumnezeu pentru darul său inefabil, că el nu ne-a părăsit la sfârşit şi nici nu are toiagul celor nelegiuiţi în mijlocul celor neprihăniţi, ca nu cumva ei să-şi pună mână, adică faptele lor (1), spre nelegiuire. Căci el face bine celor care sunt buni şi adevăraţi în inimă, aşa cum a cântat melodios David; cu el cântam şi noi restul psalmului: Căci cei care-şi întorc spatele către nelegiuirea lor, Domnul îi va conduce cu făcătorii de rele, şi pacea să fie peste Israelul lui Dumnezeu.

[Subscrierile urmează imediat şi încheie actele acestei sesiuni (col. 321-346).]

Extrase din Acte
Sesiunea VI
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 389.)

Leo cel mai renumit secretar a spus: Sfântul şi binecuvântatul sinod ştie cum la această ultimă sesiune pe care am examinat-o diverse spuse ale ereticilor părăsitori de Dumnezeu, care au adus acuzaţii împotriva sfintei şi nepătatei Biserici a creştinilor pentru că au pus imagini sfinte. Dar azi avem în mâinile noastre blasfemia scrisă a acelor calomniatori ai creştinilor, adică, absurda şi uşor de răspuns la ea, şi auto-convingătoarea definiţie (oron) a pseudosyllogus, în toate privinţele agreând cu opinia profană a ereticilor urâţi de Dumnezeu. Dar nu numai că avem aceasta, ci şi respingerea dibace şi cea mai drastică a ei, pe care Duhul Sfânt a supravegheat-o. Căci era drept ca definiţia aceasta să fie făcută un triumf prin contradicţiile înţelepte, şi să fie ruptă în bucăţi cu respingeri puternice. Vă predăm aceasta ca să ştim plăcerea voastră cu părere la ea.

Sfântul Sinod a spus: Să fie citită.

John, diaconul şi cancelarul [a celei mai sfinte şi mari Biserici din Constantinopole, doar în latină] a citit.
[John, diaconul, a citiţi apoi respingerea ortodoxă, şi Grigore, episcop de Neocesarea, Definiţia Conciliului Mock, cel care enunţa afirmaţia eretică şi celălalt răspunsul ortodox.]

Rezumat al definiţiei conciliabulului iconoclast, ţinut în Constantinopole, 754 d. Hr. (1)
Definiţia Sfântului, Marelui şi Ecumenicului al Şaptelea Sinod

Sfântul şi Ecumenicul sinod, care prin harul lui Dumnezeu şi porunca pioasă a Împăraţilor preaiubiţi de Dumnezeu şi ortodocşi, Constantine şi Leo (2), adunat acum în rezidenţa oraşului imperial, în templul sfintei şi neprofanei Mame a lui Dumnezeu şi Fecioara Maria, denumit Blachernae, am decretat următoarele.

Satan a călăuzit greşit pe oameni, aşa că ei s-au închinat creaturii în loc de Creator. Legea Mozaică şi profeţii au cooperat pentru a desface această ruină, dar pentru a salva omenirea pe deplin, Dumnezeu l-a trimis pe propriul Fiu, care ne-a întors de la eroarea închinării la idoli şi ne-a învăţat închinarea la Dumnezeu în duh şi adevăr. Ca mesageri ai doctrinei sale salvatoare, el ne-a lăsat Apostolii şi ucenicii săi, şi aceştia au împodobit Biserica, Mireasa lui, cu doctrinele glorioase. Acest ornament al Bisericii sfinţii Părinţi şi cele şase Concilii Ecumenice le-au păstrat neprofanate. Dar demiurgii menţionaţi anterior ai răutăţii nu au putut îndura să vadă această împodobire, şi au adus înapoi idolatria sub apariţia Creştinismului. Atunci Hristos şi-a înarmat Apostolii săi împotriva idolatriei antice cu puterea Duhului Sfânt, şi i-a trimis în toată lumea, aşa i-a trezit pe slujitorii săi, Împăraţii noştri credincioşi, faţă de noua idolatrie şi i-a înzestrat cu aceiaşi înţelepciune a Duhului Sfânt. Îndemnaţi de Duhul Sfânt ei nu mai puteau fi martori ai Bisericii fiind risipiţi de decepţia demonilor, şi au convocat adunarea sfinţită a episcopilor preaiubiţi de Dumnezeu, ca să instituie la un sinod o examinare scripturală în colorarea înşelătoare a picturilor (omoiwmatwn) care atrage spiritul omului de la adorarea măreaţă (latreias) a lui Dumnezeu la mica şi materiala adorare (latreian) a creaturii, şi ca ei, sub călăuzirea divină, să poată să-şi exprime părerea lor cu privire la acest subiect.

Sfântul nostru sinod s-a adunat aşadar, şi noi, cei 338 de membrii ai săi, urmăm decretele sinodale mai vechi şi acceptăm şi proclamăm bucuros dogma transmisă, în principal cele transmise de cele şase sfinte Sinoade Ecumenice. În primul rând sfântul şi ecumenicul mare sinod adunat la Nice, etc. După ce am examinat atent decretele lor sub călăuzirea Duhului Sfânt, am descoperit faptul că arta nelegiuită a picturii creaturilor vii blasfemia doctrina fundamentală a mântuirii noastre – anume, Întruparea lui Hristos, şi contrazicea cele şase sfinte sinoade. Acestea l-au condamnat pe Nestorius pentru că el a divizat singurul Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu în doi fii, şi pe de altă arte, Arius, Dioscorus, Eutyches şi Severus, pentru că ei susţineau un amestec al celor două naturi al unicului Hristos.

Prin urmare am gândit a fi drept, să arătăm cu toată claritatea, în definiţia noastră prezentă eroarea acelora care fac şi venerează acestea, căci aceasta este doctrina unanimă a tuturor sfinţilor Părinţi şi a celor şase Sinoade Ecumenice, ca nimeni să nu-şi imagineze vreun fel de separare sau amestec în opoziţie faţă de uniunea de necercetat, de nerostit, şi incomprehensibilă a celor două naturi într-o singură hypostasis sau persoană. La ce foloseşte, dar, prostia pictorului, care din dragostea păcătoasă de câştig zugrăveşte ceea ce nu trebuie zugrăvit – adică, cu mâinile sale poluate el încearcă să modeleze ceea ce trebuie doar crezut în inimă şi mărturisit cu gura? El face o imagine şi o numeşte Hristos. Numele de Hristos semnifică Dumnezeu şi om. În consecinţă aceasta este o imagine a lui Dumnezeu şi a omului, şi în mintea sa nebună, în reprezentarea sa o trupului creat, a zugrăvit Dumnezeirea care nu poate fi reprezentată, şi astfel a amestecat ceea ce nu ar trebui amestecat. Astfel el este vinovat de o dublă blasfemie – una de a face o imagine a Dumnezeirii, şi cealaltă de a amesteca-o cu umanitatea. În aceiaşi blasfemie cad cei care venerează imaginea, şi acelaşi vai stă peste ambii, pentru că ei greşesc împreună cu Arius, Dioscorus şi Eutyches, şi cu erezia lui Acephali. Atunci când ei sunt blamaţi pentru înţelegerea de a zugrăvi natura divină a lui Hristos, care nu ar trebui să fie zugrăvită, ei se refugiază în scuza aceasta: Noi reprezentăm numai trupul lui Hristos pe care l-am văzut şi l-am transmis. Dar aceasta este o eroare nestoriană.

Căci ar trebui considerat faptul că trupul era şi trupul lui Dumnezeu Cuvântul, fără nici o separare, perfect asumat de natura divină şi făcut în întregime divin. Cum poate fi aceasta reprezentată şi încă aparte? Aşa este şi cu sufletul uman al lui Hristos care mediază între Dumnezeirea Fiului şi răutatea trupului. În timp ce trupul uman este în acelaşi timp trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa este sufletul uman al lui Dumnezeu Cuvântul, şi în acelaşi timp sufletul care este divinizat precum şi trupul, şi Dumnezeirea a rămas nedivizată chiar şi în separarea sufletului de trup în suferinţa sa involuntară. Căci acolo unde este sufletul lui Hristos, acolo este şi Dumnezeirea sa; şi acolo unde este trupul lui Hristos, acolo este şi Dumnezeirea sa. Dacă în suferinţa lui divinitatea a rămas inseparabilă de acestea, oare cum se aventurează nebunii să separe trupul de Dumnezeire şi să o reprezinte în sine printr-o imagine a unui simplu om? Ei cad în abisul profanităţii, din moment ce ei separă trupul de Dumnezeire, atribuindu-i acesteia o subzistenţă a sa, o personalitate pe care ei o zugrăvesc şi astfel introduc o a patra persoană în Trinitate. Mai mult, ei o reprezintă nu ca fiind făcută divină, ceea ce fusese făcut divin fiind asumat de Dumnezeire. Oricine, dar, face o imagine a lui Hristos, ori zugrăveşte Dumnezeirea care nu poate fi zugrăvită, şi o amestecă cu umanitatea (ca şi Monofiziţii), sau reprezintă trupul lui Hristos ca nefiind divin şi separat şi ca o persoană aparte, este ca şi Nestorianii.

Singura figură admisibilă a umanităţii lui Hristos, totuşi, este pâinea şi vinul din Sfânta Cină. Aceasta şi nici o altă formă, nici un alt tip, el l-a luat să reprezinte întruparea sa. Pâinea el a spus el să fie adusă, dar nu o reprezentare a formei umane, aşa că idolatria să nu poată să apară. Şi trupul lui Hristos este făcut divin, aşa că şi această figură a trupului lui Hristos, pâinea, este făcută divină prin coborârea Duhului Sfânt; aceasta devine trupul divin al lui Hristos prin medierea preotului care, separând ofranda de ceea ce este comun, o sfinţeşte.

Obiceiul rău de atribuire de nume imaginilor nu provine de la Hristos şi Apostoli şi de la sfinţii Părinţi, şi aceştia nu au lăsat în urma lor vreo rugăciune prin care o imagine ar trebui să fie sfinţită sau făcută altceva decât materia ordinară.

Dacă, totuşi, spune cineva, că am fi drepţi în a privi spre imaginile lui Hristos, pe baza misterioasei uniuni a celor două naturi, dar nu este drept pentru noi să interzicem şi imaginile nepătatei şi pururea-slăvită Mama lui Dumnezeu, a profeţilor, apostolilor şi a martirilor, care au fost oameni simpli şi nu au constat din două naturi, noi am putea răspunde, mai întâi de toate: Dacă acestea cad, nu mai este nevoie de ele. Dar noi vom considera ceea ce se poate spune împotriva acestora în particular. Creştinismul a respins întregul păgânism aşa că nu doar sacrificiile păgâne, ci şi închinarea la imaginile păgâne. Sfinţii trăiesc etern cu Dumnezeu, deşi ei au murit. Dacă crede cineva că i-ar putea chema din nou la viaţă printr-o artă moartă, descoperită de păgâni, el se face vinovat de blasfemie. Cine încearcă cu arta păgână să picteze pe Mama lui Dumnezeu, care e ridicată mai presus de toate cerurile şi Sfinţii? Aceasta nu este permisă creştinilor, care au speranţa învierii, pentru a imita obiceiurile închinătorilor la demoni, şi să insulte pe Sfinţi, care strălucesc într-o slavă aşa de mare, prin simpla materie moartă.

Mai mult, putem dezvolta părerea noastră prin Sfânta Scriptură şi Părinţii. În prima este scris: „Dumnezeu este Dumnezeu, şi cei care se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr”; şi „Să nu-ţi faci vreo imagine sculptată, sau vreo asemănare a lucrurilor din cer, sau de pe pământ”; Dumnezeu le-a vorbit israeliţilor atunci de pe Munte, din mijlocul focului şi nu le-a arătat nici o imagine. Mai mult: „Ei au schimbat slava Dumnezeului incoruptibil într-o imagine făcută ca a omului coruptibil… şi au slujit creatura mai mult decât Creatorului” [Câteva alte citate, chiar mai puţin la punct, sunt citate] (1).

Acelaşi lucru este învăţat de sfinţii Părinţi. [Sinodul apelează la un pasaj fals din Epifanius şi unul inserat în scrierile lui Theodotus de Ancyra, un prieten al Sf. Cyril; spre declaraţiile – care nu sunt deloc izbitoare – a lui Grigore Nazianzum, a SS. Chrysostom, Basil, Athanasius de Amphilochius şi a lui Eusebius Pamphili, din scrisoarea sa către Împărăteasa Constantia, care i-a cerut o pictură a lui Hristos] (1).

Susţinut de Sfintele Scripturi şi de Părinţi, noi declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Trinităţi, că se va respinge şi se va înlătura şi blestema din fiecare Biserică Creştină fiecare asemănare care este făcută din orice material şi culoare prin oricare artă rea a pictorilor.

Oricine în viitor îndrăzneşte să facă un astfel de lucru, sau să venereze acesta, sau să-l pună într-o biserică, sau într-o casă privată, sau o deţine în secret, dacă este episcop, presbiter, ori diacon, să fie destituit; dacă este călugăr sau laic, să fie anatemizat, şi să devină susceptibil spre a fi judecat de legile seculare ca un adversar al lui Dumnezeu şi un duşman al doctrinelor transmise de Părinţi. În acelaşi timp noi ordonăm ca nici un deţinător de biserică să nu se aventureze, sub pretextul distrugerii erorii în privinţa imaginilor, ca să-şi pună mâna pe vasele sfinte ca să le altereze, pentru că ele sunt împodobite cu figuri. Acelaşi lucru e valabil în privinţa îmbrăcăminţii bisericii, hainele, şi tot ceea ce este dedicat serviciului divin. Dacă, totuşi, deţinătorul unei biserici vrea să modifice acestea, el trebuie să o facă numai cu consimţământul sfântului patriarh Ecumenic şi la cererea pioşilor noştri Împăraţi. Aşa că nici un prinţ sau oficial secular nu va prăda bisericile, aşa cum au făcut unii înainte, sub pretextul distrugerii imaginilor. Toate acestea noi le ordonăm crezând că vorbim cum a spus Apostolul, căci şi noi credem că avem duhul lui Hristos, şi ca predecesorii noştri care au crezut acelaşi lucru şi au rostit ceea ce au definit în mod sinodic, aşa credem şi aşa vorbim, şi expunem o definiţia a ceea ce s-a părut bine nouă în acord cu definiţiile Părinţilor noştri.

(1) Dacă cineva nu va mărturisi, conform tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor, în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o singură dumnezeire, natură şi substanţă, voinţă şi operaţie, virtute şi dominaţie, împărăţie şi putere în trei subzistenţe, adică în cele mai glorioase Persoane ale lor, acela să fie anatema.

(2) Dacă cineva nu mărturiseşte că unul din Trinitate a fost făcut trup, să fie anatema.

(3) Dacă cineva nu mărturiseşte că sfânta Virgină este într-adevăr Mama lui Dumnezeu, etc.

(4) Dacă cineva nu mărturiseşte un singur Hristos atât Dumnezeu cât şi om, etc.

(5) Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este dătător de viaţă pentru că este trupul Cuvântului lui Dumnezeu, etc.

(6) Dacă cineva nu mărturiseşte două naturi în Hristos, etc.

(7) Dacă cineva nu mărturiseşte că Hristos este aşezat cu Dumnezeu Tatăl în trup şi suflet, şi va veni să judece, şi că va rămâne Dumnezeu pentru totdeauna fără nici o trivialitate, etc.

(8) Dacă se aventurează careva să reprezinte imaginea divină (karakthr) a Cuvântului după Întrupare cu culori materiale, să fie anatema!

(9) Dacă se aventurează careva să reprezinte în figuri umane, prin culori materiale, drept motiv al întrupării, substanţa sau persoana (ousia sau hypostasis) a Cuvântului, care nu poate fi zugrăvită, şi nu mărturiseşte mai degrabă că după Întrupare el [adică Cuvântul] nu poate fi zugrăvit, să fie anatema!

(10) Dacă se aventurează careva să reprezinte uniunea hipostatică a celor două naturi într-o pictură, şi o numeşte Hristos, şi reprezintă în mod fals o uniune a două naturi, etc.!

(11) Dacă cineva separă trupul unit cu persoana Cuvântului din acesta, şi îndrăzneşte să reprezinte acesta separat într-o pictură, etc.!

(12) Dacă cineva separă pe unicul Hristos în două persoane şi îndrăzneşte să-L reprezinte pe Cel ce s-a născut din Virgină în mod separat, şi astfel acceptă doar o uniune relativă (sketikh) a naturilor, etc.

(13) Dacă cineva reprezintă într-o pictură trupul divinizat prin uniunea sa cu Cuvântul, şi astfel îl separă de Dumnezeire, etc.

(14) Dacă îndrăzneşte cineva să reprezinte prin culori materiale pe Dumnezeu Cuvântul ca un simplu om, care, deşi avea forma lui Dumnezeu, şi-a asumat forma unui rob în propria sa persoană, şi astfel îndrăzneşte să-l separe de Dumnezeirea sa inseparabilă, aşa încât să introducă prin aceasta un grup de patru în Sfânta Treime, etc.

(15) Dacă cineva nu va mărturisi pe sfânta pururi-fecioară Maria, într-adevăr şi în mod propriu Mamă a lui Dumnezeu, că e mai mare decât orice creatură fie vizibilă sau invizibilă, şi nu caută cu credinţă sinceră mijlocirile ei ca ale uneia care are confidenţă în accesul ei la Dumnezeul nostru, din moment ce ea l-a purtat, etc.

(16) Dacă va îndrăzni să reprezinte cineva formele Sfinţilor în picturile fără de viaţă cu culori materiale care nu au nici o valoare (căci această noţiune este deşartă şi introdusă de diavolul), şi nu reprezintă mai degrabă virtuţiile lor ca imagini vii în sine, etc.

(17) Dacă neagă cineva profitul invocării Sfinţilor, etc.

(18) Dacă neagă cineva învierea morţilor, şi judecata şi răsplătirea potrivită a tuturora, pedeapsă veşnică şi binecuvântare veşnică, etc.

(19) Dacă nu acceptă cineva acest al Şaptelea şi Sfânt Sinod Ecumenic al nostru, acesta să fie anatema de la Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, şi de la cele şapte sfinte Sinoade Ecumenice!

[Apoi urmează interzicerea de a se face sau învăţa oricare altă credinţă şi pedepsele pentru neascultare. După aceasta urmează aclamările.]

Regii divini Constantine şi Leo au spus: Să spună sfântul şi ecumenicul sinod, dacă odată cu consimţământul celor mai sfinţi episcopi definiţia tocmai citită a fost expusă.

Sfântul sinod a strigat: Aşa credem cu toţi, suntem cu toţi de aceiaşi minte. Noi am subscris cu toţi cu o singură voce şi în mod voluntar. Aceasta e credinţa Apostolilor. Mulţi ani Împăraţilor! Ei sunt lumina ortodoxiei! Mulţi ani Împăraţilor ortodocşi! Dumnezeu să păstreze Imperiul vostru! Acum aţi proclamat şi mai ferm inseparabilitatea dintre cele două naturi ale lui Hristos! Aţi izgonit toată idolatria! Aţi distrus ereziile lui Germanus [din Constantinopole], George şi Mansus [mansour, John Damascene]. Anatema lui Germanus, cel cu dublă minte, şi închinător la lemn! Anatema lui George, asociatul său, falsificatorul doctrinei Părinţilor! Anatema lui Mansur, care are un nume rău şi opinii Saracene! Către trădătorul lui Hristos şi duşmanul Imperiului, către învăţătorul profanităţii, pervertitorul Scripturii, Mansur, anatema! Trinitatea i-a destituit pe aceştia! (1)

Digresiune asupra denumirii Conciliabulum-ului al Şaptelea Conciliu Ecumenic, dar în mod comun numit Sinodul Mock de la Constantinopole 754 d. Hr.

Cititorul va găsi toată informaţia pe care o doreşte referitor la marea controversă iconoclastă în istoriile ordinare ale bisericii, şi partea teologică a materiei în scrierile Sf. John Damascene. Se pare, totuşi, că pentru a atribui înţelesul acţiunii ultimului dintre Conciliile Ecumenice este necesar să oferim o relatare a sinodului care s-a ţinut pentru a condamna ceea ce s-a aprobat la scurt timp în mod expres. Citez pe Hefele în loco, şi aş dori doar să atrag atenţia cititorului către faptul că principalul lucru de obiecţie nu a fost (aşa cum se presupune în mod comun) venerarea exterioară a icoanelor sare, ci facerea şi punerea lor, ca ornamente arhitecturale; şi că acestea nu erau doar reprezentări de persoane ale celei mai Sfinte Trinităţi, şi a Divinului Fiu în forma sa întrupată care au fost denunţate, ci chiar şi picturi ale Binecuvântatei Fecioare şi a altor sfinţi; toate acestea sunt evidente oricui care citeşte rezumatul prefaţei decretului (Hefele, History of the Councils, Vol. V., p. 308 et seqq.).

Împăratul, după moartea Patriarhului Anastasius (753 d. Hr.), a convocat episcopi Imperiului său la un mare sinod în palatul Hieria, care era opus faţă de Constantinopole în partea asiatică a Bosforului, între Crisopolis şi Calcedon, puţin la nord faţă de ultimul. Postul liber al patriarhatului au facilitat planurile sale, din moment ce speranţa succedării la această eparhie a fost ţinută jos, între cei mai ambiţioşi şi mai aspiranţi dintre episcopi, în orice gând de opoziţie. Numărul celor care s-au prezentat a fost de 338 de episcopi, şi locul preşedintelui a fost ocupat de Arhiepiscopul Theodosius de Efes, deja cunoscut ca fiu al fostului Împărat – Apsimar, de la început un asistent în mişcarea iconoclastă. Nicephorus îl numeşte ca preşedinte al conciliului; Theophanes, din contra, îl menţionează pe Episcop Pastillas de Perga ca al doilea preşedinte şi adaugă, „Patriarhii Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului nu au fost reprezentaţi [ultimii trei erau atunci în mâinile Saracenilor], tranzacţiile au început pe 10 februarie, şi au durat până pe 8 august (în Hieria); în ultima dată, totuşi, sinodul s-a adunat în Biserica Sf. Maria din Blachernae, suburbia de nord a Constantinopolului, şi Împăratul l-a denumit acum solemn pe Episcopul Constantine de Sylaeum, un călugăr, ca patriarh al Constantinopolului. Pe 27 august, decretul eretic [al Sinodului] a fost publicat”.

Din aceasta vedem că ultimele sesiuni ale Conciliabulum-ului nu au mai fost ţinute în Hieria, ci în Blachernae din Constantinopole. Nu avem Actele complete ale acestei adunări, însă decretul (oros) său înflorit, împreună cu o mică introducere, este păstrat printre actele celui de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic.

Acest decret nu a fost deloc suferit să rămână fără efect (W. M. Sinclair. Smith and Wace, Dictionary of Chr. Biog., sub voce Constantinus VI.).

Împăratul a separat pe călugării mai notaţi, şi le-a cerut să se supună faţă de decretele sinodului. În 766 d. Hr. el a pretins un jurământ împotriva imaginilor din partea tuturor locuitorilor imperiului. Călugării au refuzat cu încăpăţânare violentă, şi Copronymus se pare că s-a amuzat prin a-i trata pe aceştia cu asprime fără milă. Împăratul, într-adevăr, se pare că a contemplat la extirparea monahismului. John Damascene şi-a convins episcopii săi să se excomunice. Călugării au fost forţaţi să apară pe hipodromul din Constantinopole alături de curve, în timp ce populaţia îi scuipa. Noul patriarh Constantinus, prezentat de împărat către conciliu în ultima zi a sesiunii sale, a fost forţat să renege imaginile, să ia parte la banchete, să mănânce şi să bea liber contra juruinţelor sale monastice, să poarte ghirlande, să fie martor la spectacolele grosolane şi să audă acelaşi limbaj care-l întreţinea pe Împărat. Mănăstirile au fost distruse, făcute în barăci, sau secularizate. Lacanodraco, guvernator al Temei Trace, se pare că l-a întrecut pe Copronymus în injusteţea şi obscenităţile sale. El a adunat un număr de călugări pe un câmp, i-a îmbrăcat în alb, le-a adus soţii, şi i-a forţat să aleagă între a se căsătorii şi a-şi pierde vederea. El a vândut proprietatea mănăstirilor şi a trimis preţul Împăratului. Copronymus i-a mulţumit în mod public, şi a lăudat exemplul său la alţi guvernatori (Harnack. History of Dogma, Vol. V., p. 325 [Eng. Tr.].).

Clerul a ascultat atunci când au fost publicate decretele; dar rezistenţa a fost oferită în rangurile călugărilor. Mulţi s-au pus să se lupte, unii au devenit martiri. Poliţia imperială a stârnit bisericile şi a distrus acele imagini şi picturi care nu au fost asigurate. Zelul iconoclast nu a izvorât din entuziasmul pentru serviciul divin în duh şi în adevăr. Împăratul ataca acum în mod direct pe călugări; el a vrut să stârpească ordinul urât, şi să răstoarne tronul lui Peter. Vedem cum ideea unui stat absolut militar s-a ridicat puternic în Constantinopole; cum s-a luptat acesta să se stabilească prin forţă brutală. Împăratul, conform evidenţelor de încredere, i-a făcut pe locuitorii oraşului să jure că de aici înainte nu se vor mai închina la nici o imagine, şi să renunţe la relaţiile lor cu călugării. Mănăstirile au fost transformate în arsenale şi barăci, relicvele au fost aruncate în mare, şi călugării, pe cât de mult s-a putut, au fost secularizaţi. Împăratul care vedea departe în mod politic, în acelaşi timp a intrat într-o corespondenţă cu Franţa (Sinodul de la Gentilly, 767 d. Hr.) şi a căutat să-l câştige pe Pepin. Istoria se pare că a suferit o ruptură violentă, o nouă eră apunea în loc să înlocuiască istoria bisericii.

Dar Biserica a fost prea puternică şi Împăratul nu era nici măcar stăpânul Creştinismului Oriental, ci doar a unei părţi a acestuia. Patriarhii ortodocşi din Răsărit (sub dominaţia islamului) s-au declarat contra mişcării iconoclaste, şi o Biserică fără călugări sau picturi, în schisma cu alte Biserici ortodoxe, că era o himeră. Se aştepta un reformator spiritual. Astfel marea reacţie s-a stabilit după moartea Împăratului (775 d. Hr.), cel mai abil conducător pe care a putut să-l vadă Constantinopolul pentru un lung timp. Nu este loc aici ca să descriem cum a fost inaugurat şi condus cu atenţie prin politica îndemânatică a Împărătesei Irene, oricum în mod atent, pentru că o generaţie crescuse deja care era obişnuită cu cultul fără imagini. O parte importantă a fost jucată de miracolele înfăptuite de relicvele re-venite şi picturile. Dar clasa de mai jos a fost chiar favorabilă faţă de ele; doar armata şi numărul inconsiderabil de episcopi care erau din şcoala lui Constantine au trebuit să fie trataţi cu atenţie. Tarasius, noul Patriarh de Constantinopole şi un susţinător al imaginilor, a succedat, după învingerea cu multă dificultate, şi în special neîncrederea în Roma şi Răsărit, după ce a înlăturat armata stârnită, în a aduce un Conciliu General de circa 350 de episcopi la Nicea, 787 d. Hr., care a inversat decretele celui din 754. Dezbaterile celor şapte sesiuni sunt de mare valoare, deoarece pasaje patristice foarte importante au fost păstrate în ele, care altfel ar fi pierit; căci la acest sinod discuţiile s-au concentrat asupra Părinţilor. Decizia (oros) a restaurat ortodoxia şi în final a stabilit-o.

Nu pot face mai bine decât să citez în concluzie cuvintele profundului învăţat Arhiepiscop de Dublin, el însăşi un cvasi-iconoclast (Trench. Lect. Medieval Ch. Hist., p. 93.).

Este drept să afirmăm pe cei mai zeloşi favoriţi şi promotori ai acestui omagiu rău-voit ce întotdeauna a tăgăduit cu indignare acuzaţia de oferire imaginilor vreo reverenţă care nu diferea în nici un fel, şi nu doar în grad, de închinarea pe care o ofereau ei Dumnezeului Atotputernic, desemnând-o printr-un nume total diferit. Am simţi probabil că în aceste distincţii pe care le-au trasat ei între una şi alta, dintre „onoarea” care o dădeau icoanelor şi „închinarea” care au reţinut-o de la acestea şi o dădeau numai lui Dumnezeu, nu există nici cea mai mică justificare a ceea ce au admis în ei înşişi; dar aceste distincţii îi achită de idolatrie, şi este cea mai simplă justeţe pentru a ne aminti de aceasta (Trench. Up supra, p. 99).

Nu pot încheia această Lectură fără de cuvintele mai bune şi mai înţelepte pe care Dean Milman le enunţă în lecţia sa despre această povestire sumbră: „A existat această slăbiciune iremediabilă în cauza iconoclasmului; aceasta era o simplă doctrină negativă, o proscriere a acelor sentimente care aveau posesie deplină asupra minţii populare, fără vreo încântare puternică de contracarare. Simţurile au fost prădate de obiectele lor de obicei şi bucurie de devoţiune, dar nu a fost nici o trezire a unei vieţi interioare de pietate intensă şi pasionată. Pereţii reci şi goi din care s-au estompat istoriile Scripturale, mormintele distruse, imaginile mutilate, nu puteau sili mintea spre o concepţie mai pură şi imaterială despre Dumnezeu şi Salvatorul. Ura faţă de imagini, în procesul acestei lupte, putea devenii, cum a şi fost, un fanaticism, aceasta nu putea devenii niciodată o religie. Iconoclasmul putea proscrie idolatria, dar nu avea nici o putere de aprindere a unei credinţe mai pură”.

Decretul sfântului, marelui, Sinod Ecumenic, al Doilea de la Nice
(Găsit în Labbe and Cossart, Concilia. Tom. VII., col. 552.)

Sfântul, marele şi Ecumenicul Sinod care prin harul lui Dumnezeu şi voia pioşilor şi iubitorilor de Hristos Împăraţi, Constantine şi Irene, mama sa, s-au adunat pentru a doua oară la Nice, ilustra metropolă din Bitinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu care este numită Sophia, după urmarea tradiţiei Bisericii Catolice, am definit următoarele:

Hristos Domnul nostru, care ne-a înzestrat cu lumina cunoaşterii lui, şi ne-a răscumpărat din întunericul nebuniei idolatre, după ce şi-a luat de nevastă Sfânta Catolică Biserică fără pată sau defect, a promis că aşa o va şi păstra: şi şi-a dat cuvântul său în acest sens la sfinţii săi ucenici can da spus: „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul lumii”, promisiune pe care a făcut-o nu doar lor, ci şi nouă care ar trebui să credem în numele său prin cuvântul lor. Dar unii, fără să mai considere acest dar, şi după ce au devenit nestatornici prin ispita vicleanului duşman, au căzut de la credinţa adevărată; căci, retrăgându-se de la tradiţiile Bisericii Catolice, ei au greşit faţă de adevăr aşa cum spune proverbul: „Fermierii s-au dus în gospodăria lor şi au adunat nimicnicia în mâinile lor”, deoarece anumiţi preoţi, preoţi doar cu numele, nu în fapt, au îndrăznit să vorbească împotriva ornamentului aprobat de Dumnezeu al sacrelor monumente, despre care Dumnezeu a strigat prin profetul, „Mulţi păstori au corupt via mea, mi-au poluat moştenirea”.

Şi, într-adevăr, urmându-i pe oamenii profani, conduşi greşit de sensul lor carnal, ei au calomniat Biserica lui Hristos Dumnezeul nostru, cu care s-a logodit, şi au eşuat să mai distingă între sfânt şi profan, numind imaginile Domnului nostru şi a Sfinţilor său cu acelaşi nume precum statuile idolilor diabolici. Văzând lucrurile la care Domnul Dumnezeul nostru (care nu vrea să-şi vadă poporul corupt printr-o astfel de manieră de plagă) ne-a chemat laolaltă, şeful preoţilor săi, din fiecare colţ, mişcat cu un zel divin şi aduşi aici prin voia prinţilor noştri, Constantine şi Irene, până la sfârşit ca tradiţiile Bisericii Catolice să poată primi stabilitatea prin decretul nostru comun. Prin urmare, cu toată sârguinţa, făcând o examinare şi analiză deplină, şi urmând tendinţa adevărului, noi diminuăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstram neschimbate toate lucrurile care aparţin Bisericii Catolice, şi urmând cele Şase Sinoade Ecumenice, în special acela care s-a întâlnit în această ilustră metropolă din Nice, precum şi cel care s-a adunat mai apoi în Oraşul Regal protejat de Dumnezeu.

Noi credem … viaţa lumii ce va să vină. Amin [1].

Noi detestăm şi anatemizăm pe Arius şi toţi părtaşii opiniei sale absurde; de asemene Macedonius şi cei care îl urmează sun bine denumiţi „Duşmani ai Duhului” (Pneumatomachi). Noi mărturisim că Doamna noastră, Sf. Maria, este în mod propriu şi într-adevăr Mama lui Dumnezeu, deoarece era a fost Mama după trup a Unei Persoane a Sfintei Trinităţi, adică, Hristos Dumnezeul nostru, aşa cum a definit deja Conciliul de la Efes atunci când a alungat din Biserică pe profanul Nestorius şi colegii săi, deoarece învăţa că erau două Persoane [în Hristos]. Cu Părinţi acestui sinod noi mărturisim că cel care s-a întrupat din imaculata Mamă a lui Dumnezeu şi Pururi Virgina Maria are două naturi, recunoscându-l ca Dumnezeu perfect şi om perfect, cum a promulgat şi Conciliul de la Calcedon, excluzând din Atriumul divin [aulhs] ca blasfemiatori pe Eutyches şi Dioscorus, şi punând în aceiaşi categorie pe Severus, Peter şi un număr de alţii, care blasfemiau în diferite moduri. Mai mult, cu aceştia noi anatemizăm fabulele lui Origen, Evagrius şi Didymus, în acord cu decizia celui de-al Cincilea Conciliu ţinut la Constantinopole Noi afirmăm că în Hristos există două voinţe şi două operaţiuni conform realităţii fiecărei naturi, aşa cum a învăţat şi al Şaselea Sinod ţinut la Constantinopole, alungând pe Sergius, Honorius, Cyrus, Pyrrhus, Macarius, şi cei care erau de acord cu ei, şi cei care nu voiesc să fie respectuoşi.

Pentru a scurta confesiunea noastră, noi păstrăm neschimbate tradiţiile eclesiastice transmise nouă, ori în scris sau verbal, una din ele fiind facerea de reprezentări grafice, agreabile cu istoria predicării Evangheliei, o tradiţie folositoare în multe privinţe, dar mai ales în aceasta, că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este expusă ca reală şi nu doar ca fantastică, căci acestea au indicaţii şi fără îndoială au şi semnificaţii mutuale.

Noi, prin urmare, urmând calea regală şi autoritatea inspirată în mod divin de Sfinţii noştri Părinţi şi tradiţiile Bisericii Catolice (căci, aşa cum ştiu toţi, Duhul Sfânt locuieşte în ea), definim cu toată certitudinea şi acurateţea că precum figura Crucii preţioase şi dătătoare de viaţă, tot aşa şi imaginile venerabile şi sfinte, precum şi pictura şi mozaicul sau alte materiale potrivite, trebuie să fie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, şi pe vasele sacre şi pe îmbrăcămintea şi pe draperii şi în picturile atât din case cât şi de pe drum, adică, figura Domnului nostru Dumnezeu şi Salvatorul Isus Hristos, a nepătatei noastre Doamne, Mama lui Dumnezeu, a onorabililor Îngeri, a tuturor Sfinţilor şi a tuturor oamenilor pioşi. Căci cu cât sunt mai frecvent văzute acestea în reprezentare artistică, cu atât mai mult sunt oamenii ridicaţi la memoria prototipurilor lor, şi la tânjirea după ei; şi acestora ar trebui să se acorde salutul adecvat şi reverenţa onorabilă (aspasmon kai timhtikhn poskunhsin), nu acea adevărată închinare a credinţei (latreian >) care aparţine doar naturii divine, ci acelora, precum figura preţioasei şi dătătoarei de viaţă Cruce a Cărţii Evangheliilor şi altor obiecte sfinte, tămâie şi lumini pot fi oferite conform obiceiului antic pios. Căci onoarea care este dată imaginii trece spre ceea ce reprezintă imaginea, şi cel care adoră imaginea adora în aceasta subiectul reprezentat. Căci astfel învăţătura sfinţilor noştri Părinţi, adică tradiţia Bisericii Catolice, care de la un capăt al pământului până la celălalt a primit Evanghelia, este întărită. Astfel îl urmăm pe Pavel, care a vorbit în Hristos, şi întreaga companie Apostolică şi sfinţii Părinţi, ţinând strâns tradiţiile pe care le-am primit. Aşa cântam noi profetic imnurile triumfătoare ale Bisericii, „Bucură-te o fiică a Sionului; Strigă, o fiică a Ierusalimului. Bucură-te şi veseleşte-te cu toată inima ta. Domnul a luat de la tine opresiunea adversarilor tăi, eşti răscumpărată din mâna duşmanilor tăi. Domnul este un Rege în mijlocul tău, nu vei mai vedea deloc rău, şi pavea fa fi peste tine veşnic”.

Cei care îndrăznesc să înveţe sau să gândească altfel, sau ca nenorociţii de eretici să dispreţuiască tradiţiile Bisericii şi să inventeze vreo noutate, sau să respingă unele din acele lucruri pe care le-a primit Biserica (de exemplu, Cartea Evangheliilor, sau imaginea crucii, sau icoanele grafice, sau sfintele relicve ale unui martir), sau care născoceşte în mod rău şi ascuţit ceva subversiv despre tradiţiile legitime ale Bisericii Catolice sau să meargă la foloasele comune ale vaselor sacre sau a mănăstirilor venerabile [1], dacă este episcop sau cler, noi poruncim să fie destituit; dacă este vreun religios sau laic, să fie înlăturat din comuniune.

[După ce au semnat toi, au început aclamaţiile (col. 576).]

Sfântul Sinod a strigat: Aşa credem toţi, suntem toţi de aceiaşi minte, ne dăm cu toţii consimţământul şi am semnat. Aceasta e credinţa Apostolilor, a celor ortodocşi, aceasta e credinţa care a făcut fermă întreaga lume. Crezând într-un singur Dumnezeu, care trebuie să fie sărbătorit în Trinitate, noi salutăm imaginile onorabile! Cei care nu susţin astfel, să fie anatema. Cei ce nu gândesc aşa să fie scoşi din Biserică. Căci noi urmăm cea mai antică legislaţie a Bisericii Catolice. Noi ţinem legile Părinţilor. Noi îi anatemizăm pe cei care adaugă sau iau ceva din Biserica Catolică. Noi anatemizăm introducerea de noutăţi a defăimătorilor creştinilor. Salutăm imaginile venerabile. Punem sub anatema pe cei ce nu fac astfel. Anatema către cei care presupun să aplice imaginile venerabile la lucrurile spuse în Sfânta Scriptură despre idoli. Anatema către cei care nu salută imaginile sfinte şi venerabile. Anatema către cei care numesc imaginile sacre idoli. Anatema către cei ce spun că creştinii recurg la imaginile sacre ca la zei. Anatema către cei ce spun că oricine ne-ar fi eliberat de idoli în afară de Hristos Dumnezeul nostru. Anatema către cei care îndrăznesc să spune oricând că Biserica Catolică a primit idoli.

Mulţi ani Împăraţilor, etc., etc.

Digresiune asupra învăţăturii prezente a bisericilor latine şi greceşti în acest subiect

Pentru a expune învăţătura prezentă a Biserici Latine în privinţa imaginilor şi a cultului lor, citez decretul Conciliului din Trent şi un pasaj din Catehismul expus de autoritatea aceluiaşi sinod (Conc. Trid., Sess. xxv. December 3d and 4th, 1563. [Buckley's Trans.]).

Sfântul sinod porunceşte tuturor episcopilor, şi altora care susţin oficiul şi cauza de învăţătură că, conform folosirii Bisericii Catolice şi Apostolice pe care a primit-o din vremurile primitive ale religiei creştine, şi conform consensului sfinţilor Părinţi, şi a decretelor conciliilor sacre, ei instruiesc în mod special pe cei credincioşi atingând cu sârguinţă mijlocirea şi invocarea sfinţilor, onoarea adusă relicvelor, şi folosirea legitimă a imaginilor – care îi învaţă că sfinţii, care domnesc împreună cu Hristos, îşi aduc rugăciunile lor lui Dumnezeu pentru oameni; că este bine şi folositor să fie invocaţi în mod rugător, şi să se recurgă la rugăciunile şi ajutorul lor, pentru obţinerea beneficiilor de la Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos Domnul nostru, care este numai el Răscumpărătorul şi Salvatorul nostru; dar cei care cred în mod profan, care neagă faptul că sfinţii, ce se bucură de fericirea eternă în ceruri, nu trebuiesc invocaţi, sau care afirmă ori că ei nu se roagă pentru oameni, sau că invocarea lor de a se ruga pentru fiecare dintre noi, chiar şi în particular, este idolatrie; sau că este respingător pentru cuvântul lui Dumnezeu, şi este opus onorii unicului mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni, Hristos Isus, sau, că e nebunie să implorăm, oral sau în interior, ceva de la cei care domnesc în ceruri. De asemenea, că trupurile sfinte ale sfinţilor martiri şi ale altora care trăiesc acum cu Hristos, care erau membrele vii ale lui Hristos, şi templele Duhului Sfânt, şi care sunt prin el înviaţi la viaţă veşnică, şi să fie glorificaţi, trebuiesc veneraţi de cei credincioşi, prin a căror [trupuri] multe beneficii sunt atribuite de Dumnezeu asupra oamenilor; aşa că cei care afirmă că venerarea şi onoare sunt datorate relicvelor şi sfinţilor, sau că acestea, şi alte monumente sacre, sunt onorate fără folos de cei credincioşi, şi că locurile dedicate Sfinţilor sunt vizitate în zadar pentru scopul obţinerii ajutorului lor, trebuiesc condamnate în întregime, aşa cum a condamnat de mult Biserica, şi încă îi mai condamnă şi acum.

Mai mult, că imaginile lui Hristos, ale Virginei Mame a lui Dumnezeu şi a altor Sfinţi, trebuiesc puse şi reţinute în particular în temple, cu acea onoare cuvenită şi venerare care o merită ele; că nu se crede a fi în ele nici o divinitate sau virtute, pe baza căreia ele trebuiesc adorate; sau să li se ceară ceva, sau să se pună încrederea în imagini, aşa cum se făcea în vechime de către neamuri, care îşi puneau speranţele în idoli, ci pentru că onoarea care este arătată lor este trimisă prototipurilor pe care le reprezintă ele, în aşa fel încât prin imaginile pe care le sărutăm şi înaintea cărora noi ne plecăm capul, sau ne aplecăm, noi îl adorăm pe Hristos, şi venerăm Sfinţii, a căror asemănare o poartă ele. ŞI aceasta, prin decretele conciliilor, mai ales a celui din Nicea, a fost ordonată împotriva oponenţilor imaginilor.

Şi episcopii vor învăţa cu atenţie aceasta, că, nu prin intermediul istoriilor misterelor Răscumpărării noastre, zugrăvite prin picturi sau alte reprezentări au fost instruiţi oamenii, şi întăriţi în a-şi aminti, şi să reflecte în mod continuu la articolele de credinţă; după cum acel mare profit este derivat din toate imaginile sacre, nu doar pentru că oamenii sunt astfel îndemnaţi spre beneficiile şi darurile careu au fost date lor de Hristos, dar şi pentru că miracolele lui Dumnezeu prin intermediul Sfinţilor, şi exemplul lor salutar, sunt puse înaintea ochilor noştri de credincioşi, aşa că, pentru acele lucruri să putem mulţumii lui Dumnezeu, să ne putem ordona viaţa noastră şi manierele în imitarea Sfinţilor, şi să fim stârniţi să adorăm şi să-l iubim pe Dumnezeu, şi să cultivăm pietatea.

Dar dacă va învăţa cineva sau va gândi contrar cu aceste decrete, să fie anatema. Şi dacă s-au strecurat abuzuri în aceste sfinte şi salutare observări, sfântul sinod doreşte cinstit ca ele să fie în totalitate abolite, în aşa fel ca nici o imagine să nu determine falsa doctrină, şi să ofere ocazia apariţiei erorii periculoase pentru cei needucaţi. Şi dacă vreodată, când ar fi avantajos pentru cei neînvăţaţi, s-ar întâmplă ca istoriile şi naraţiunile Sfintei Scripturi să fie portretizate sau reprezentate, oamenii vor fi învăţaţi, că nu prin acestea este reprezentată Divinitatea, de parcă s-ar putea percepe cu ochii trupului, sau să fie zugrăvite de culori ori figuri. Mai mult, în invocarea sfinţilor, venerarea relicvelor, şi folosirea sacră nu va fi pictată sau înzestrată cu o furie de frumuseţe: şi nici nu vor perverti oamenii sărbătorirea sfinţilor, şi vizitarea relicvelor, în destrăbălări şi beţii, ca şi când festivalurile sunt sărbătorite pentru onestitatea sfinţilor prin lux şi destrăbălare. În final, să se folosească grija şi osteneala de către episcopii care ating aceste materii, ca să nu apară ceva dezordonat, sau să se ajungă la ceva aranjat în mod confuz, nimic profan sau indecent, din moment ce sfinţenia devine casa lui Dumnezeu.

Şi ca aceste lucruri să fie şi mai credincios observate, sfântul sinod porunceşte că va fi legitim ca nimeni să nu pună sau să determine să fie pusă vreo imagine neobişnuită în vreun loc, sau biserică, oricât de scutit, decât dacă a fost aprobată de episcop: tot aşa, să nu se admită miracole noi, sau să se primească relicve noi, decât dacă episcopul numit a recunoscut şi a aprobat acestea; care, odată ce au obţinut vreo anumită informaţie în privinţa acestora, după ce se va sfătui cu teologii şi alţi pioşi, va acţiona şi va judeca dacă este agreabil faţă de adevăr şi pietate. Dar dacă vreun abuz îndoielnic sau dificil trebuieşte extirpat, sau, în fine, dacă va apărea vreo întrebare mai serioasă despre aceste chestiuni, episcopul, înainte de a decide controversa, va aştepta sentinţa metropolitanului şi a episcopilor aceleiaşi provincii, într-un conciliu provincial; totuşi, ca nimic nou, sau ceva ce nu a fost ulterior uzual în Biserică, să nu fie decretat, fără să fie consultat cel mai sfânt Pontif roman mai întâi (Catechism of the Council of Trent.[1] Pt. IV., Chap. VI. [Buckley's trans.]).

Întrebarea III
Dumnezeu şi Sfinţii adresaţi în mod diferit
De la Dumnezeu şi de la Sfinţi noi implorăm asistenţa nu după aceiaşi manieră: căci pe Dumnezeu îl implorăm să ne dea binecuvântarea care o vrem, sau să ne scape de rele; dar Sfinţilor, deoarece sunt favoriţi cu Dumnezeu, noi le solicităm să preia avocatura noastră cu Dumnezeu, ca să obţinem de la el pentru noi acele lucruri de care avem nevoie. Astfel folosim două forme diferite de rugăciune: pentru Dumnezeu, să spunem mai propriu, să ne dea milă, să ne asculte; pentru sfinţi, să se roage pentru noi.

Întrebarea IV
În ce Manieră să îi implorăm pe Sfinţi să aibă milă de noi
Putem totuşi să cerem şi sfinţilor să aibă milă de noi, căci ei sunt cei mai milostivi; dar o facem într-un principiu diferit, căci îi putem implora ca, referitor la mizeria condiţiei noastre, ei să interpună, în dreptul nostru, favoarea şi mijlocirea lor cu Dumnezeu. În îndeplinirea acestei datorii, este cel mai strict lucru ce se cere tuturor, ca nu cumva să transfere asupra vreunei creaturi dreptul care aparţine în mod exclusiv Divinităţii; şi atunci când repetăm înaintea imaginii sau oricărui sfânt Ruga Domnului, ideea noastră trebuie să fie atunci de a implor pe Sfânt să se roage cu noi, şi să ceară pentru noi acele favoruri care sunt conţinute în forma Rugăciunii Domnului, pentru a deveni, în final, interpretatorul nostru şi mijlocitorul cu Dumnezeu; căci aceasta este un oficiu pe care-l descarcă sfinţii, Sf. Ioan apostolul a învăţat în Apocalipsa.

Doctrina Bisericii Răsăritene poate fi văzută din Confesiunea Ortodoxă a credinţei Bisericii Catolice şi Apostolice din Răsărit (Confes. Orthodox. P. III. Q. LII. [apud Kimmel, Libri Symbolici Ecclesioe Orientalis[1]]).

În mod drept îi onorăm pe Sfinţi şi pe Dumnezeu, aşa cum este scris (Psalmul cxxxix. 17) „Cât de dragi îmi sunt prietenii tăi pentru mine, o Dumnezeule”. Şi asistenţa divină o cerem prin ei, aşa cum a pus Dumnezeu pe prietenii lui Iov ca să meargă la robul lui credincios, şi ca el să ofere sacrificiu şi să se roage pentru ei ca să obţină iertarea de păcate prin patronajul lor. ŞI în al doilea rând această [Primă] poruncă interzice oamenilor să adore orice creatură cu veneraţia de adorare (latreias). Căci noi nu onorăm Sfinţii deşi o facem, ci îi chemăm ca fraţi ai noştri, şi ca prieteni ai lui Dumnezeu, şi astfel căutăm intervenţia divină prin aceşti fraţi ai noştri. Căci ei merg între Domnul şi noi pentru avantajul nostru. Şi aceasta în nici o privinţă nu este opus faţă de această poruncă a decalogului.

Tot aşa cum israeliţii nu au păcătuit cant l-au chemat pe Moise să mijlocească între ei şi Dumnezeu, nici noi nu păcătuim, când chemăm ajutorul şi mijlocirea Sfinţilor (Ibid. Întrebarea LIV).

Această [a Doua] Poruncă este separată de prima. Căci aceea trata Unitatea adevăratului Dumnezeu, interzicând şi luând mulţimea de dumnezei. Dar cea prezentă tratează ceremoniile religioase externe. Căci pe lângă neonorarea falşilor dumnezei, noi nu ar trebui să dedicăm nici o asemănare sculptată în onoarea lor, nici să nu venerăm cu adorare astfel de lucruri, şi nici să aducem sacrificii de adorare lor. Prin urmare păcătuiesc împotriva acestei porunci aceia care venerează idolii ca zei, şi le aduc sacrificii, şi îşi pun confidenţa şi speranţa întreagă în ei; aşa cum spune Psalmistul (Psalmul cxxxv. 15), „Imaginile păgânilor sunt argint şi aur, etc.”. Mai încalcă acest percept cei care sunt dedaţi poftirii, etc. (Ibid. Întrebarea LV).

Există o mare distincţie între idoli şi imagini (twn eidwlwn kai twn eikonwn). Căci idolii sunt plăsmuiri şi invenţii ale oamenilor, aşa cum mărturiseşte Apostolul când spune (1 Corinteni 8:4), „Noi ştim că un idol nu este nimic în lume”. Dar o imagine este o reprezentare a unui lucru adevărat având o existenţă reală în lume. Astfel, de exemplu, este imaginea Salvatorului nostru Isus Hristos şi a sfintei Virgine Maria, şi a tuturor Sfinţilor. Mai mult, păgânii au venerat idolii lor ca zei şi le-au adus sacrificii, estimând aurul şi argintul a fi dumnezeu, aşa ca Nebucadneţar.

Dar atunci când onorăm şi venerăm imaginile, noi nu venerăm deloc culorile sau lemnul din care sunt făcute ele, ci slăvim cu veneraţia de dulia (douleias), pe acele fiinţe sfinte care sunt în imagini, făcându-le prin acest mijloc prezent pentru minţile noastre de parcă le-am putea vedea cu ochii noştri. Pentru acest motiv noi venerăm imaginea crucificării, şi punem înaintea minţilor noastre pe Hristos fiind atârnat pe cruce pentru mântuirea noastră, şi înaintea acesteia ne plecăm capul, şi genunchiul cu recunoştinţă. Tot aşa venerăm imaginea Virginei Maria, ne ridicăm mintea noastră către ea cea mai sfântă Mamă a lui Dumnezeu, plecându-ne atât capul cât şi genunchii înaintea lor, numind-o binecuvântată mai presus de toţi oamenii, cu Arhanghelul Gabriel. Veneraţia, mai mult, a imaginilor sfinte ca primite în Biserica ortodoxă, în nici o privinţă nu încalcă această poruncă.

Dar aceasta nu e una şi aceiaşi cu ceea ce-i oferim lui Dumnezeu; şi nici ortodocşii nu oferă artei pictatului ceva, ci acelor Sfinţi care îi reprezintă imaginile. Heruvimul care acoperea capacul îndurării, reprezenta adevăratul heruvim care stă înaintea lui Dumnezeu în cer, israeliţii au venerat şi onorat fără nici o încălcare porunca lui Dumnezeu, şi astfel copii lui Israel au venerat cortul mărturiei cu o onoare potrivită (2 Samuel 6:13), şi totuşi nu au păcătuit defel şi nici nu au anulat acest percept, ci mai degrabă l-au slăvit pe Dumnezeu. Din aceste considerente este evident că atunci când noi onorăm sfintele imagini, noi nu încălcăm porunca decalogului, ci mai special îl lăudăm pe Dumnezeu, care trebuie să fie „admirat în Sfinţii săi” (Psalmul lxviii. 35). Dar ar trebui să fim atenţi că fiecare imagine are o etichetă, ce ne spune ce Sfânt este acela, ca intervenţia celui care o venerează să poată să fie mult mai uşor împlinită.

Şi pentru stabilirea mai mare a venerării sfintelor imagini, Biserica lui Dumnezeu de la al Şaptelea Sinod Ecumenic a anatemizat pe toţi cei care făceau război contra imaginilor, şi expuneau venerarea solemnelor imagini, şi a stabilit pentru veci, după cum este evident din canonul nouă al acelui sinod (Ibid. Întrebarea LVI).

De ce a fost lăudat în Vechiul Testament cel care a rupt şarpele de armă (2 Regi 18:4) care cu mult înainte l-a ridicat Moise? Răspuns: Pentru că iudeii au început o apostazie din venerarea adevăratului Dumnezeu, închinându-se şarpelui ca adevăratul lor Dumnezeu; şi aducându-i tămâie aşa cum spune Scriptura. Prin urmare dorinţa de a elimina acest rău, ca nu cumva să se răspândească mai departe, el a rupt acel şarpe pentru ca israeliţii să nu mai aibă acel stimulent spre idolatrie. Dar înainte ca ei să fi onorat sapele cu venerarea adorării, nimeni nu a fost condamnat în privinţa aceasta şi nici şarpele nu a fost rupt.

Dar creştinii nu onorează în nici un fel imaginile ca zei, şi nici în venerarea lor nu iau nimic din adevărata adorare care se cuvine lui Dumnezeu. Ba mai mult, ei sunt conduşi de mână, prin imagine către Dumnezeu, în timp ce sub reprezentările vizibile ei onorează Sfinţii cu veneraţia de dulia (doulikws) ca prieteni ai lui Dumnezeu, cerându-le mijlocirea lor (mesiteuosin) înaintea Domnului. Şi dacă oarecum cineva s-ar fi rătăcit, din lipsă de cunoaştere, în venerarea lor, ar fi mai bine să fie învăţaţi acestea, mai degrabă decât ca venerarea imaginilor solemne să fie surghiunite din Biserică.

Canoanele Sfântului şi Ecumenicului Conciliu al Şaptelea [1]

CANONUL I
Canoanele sacre trebuiesc observate în toate lucrurile.
Modelul pentru cei care au primit demnitatea sacerdotală este găsit în mărturiile şi instrucţiunile expuse în constituţiile canonice, pe care le primim cu o minte bucuroasă, cântând Domnului Dumnezeu în cuvintele lui David inspirat de Dumnezeu care spune: „Am avut o mare încântare în calea mărturiile ca în toată maniera de bogăţii”. „Tu ai poruncit neprihănirea ca mărturii ale tale veşnice”. „Dă-mi înţelegere şi voi trăi”. Acum dacă cuvântul profeţiei ne îndeamnă să ţinem mărturiile Domnului pentru totdeauna şi să trăim prin ele, este evident că ele trebuie să rămână de nemişcat şi fără schimbare. Prin urmare Moise, profetul lui Dumnezeu, vorbeşte în această manieră: „Să nu adaugi nimic la el, şi să nu iei nimic din ele”. Şi Apostolul divin slăvindu-se în ele strigă, „lucrurile în care doresc şi îngerii să privească”, şi „dacă un înger vă va predica altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema”. Văzând că astfel stau lucrurile, fiind astfel bine documentaţi, noi e bucurăm de ei ca de cel care a găsit o pradă mare, şi punem în piept cu bucurie canoanele divine, ţinând strâns toate perceptele, complete şi fără schimbare, fie că ele au fost rostite prin sfintele trompete ale Duhului, Apostolii renumiţi, sau de cele Şase Concilii Ecumenice, sau de Conciliile adunate local pentru promulgarea decretelor acestor Concilii Ecumenice, sau de sfinţii noştri Părinţi. Căci toate acestea, fiind iluminate de acelaşi Duh, au definit acele lucruri care au fost expediente. Aşa că cei pe care ei i-au pus sub anatema, şi noi îi anatemizăm; cei pe care i-au destituit ei, şi noi îi destituim; cei care i-au excomunicat ei şi noi îi excomunicăm; şi cei pe care i-au dat spre pedeapsă, noi îi supunem aceleiaşi pedepse. Şi acum „fie ca vorbirea voastră să fie fără lăcomie”, strigă Pavel apostolul divin, care a fost prins în al treilea cer şi a auzit cuvinte de nerostit.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI I
Noi îmbrăţişăm cu bucurie Canoanele Divine, anume, cele ale Sfinţilor Apostoli, ale celor Şase Sinoade Ecumenice, precum şi ale sinoadelor locale ale Sfinţilor noştri părinţi, ca inspirate de unul şi acelaşi Duh Sfânt. Cei pe care ei i-au pus sub anatema, şi noi îi anatemizăm; cei pe care i-au destituit ei, şi noi îi destituim; cei care i-au excomunicat ei şi noi îi excomunicăm; şi cei pe care i-au dat spre pedeapsă, noi îi supunem aceleiaşi pedepse.

HARNACK (Hist. of Dogma [Eng. Trans.], Vol. V., p. 327)
La fel cum la Trent, în adiţie faţă de restaurarea doctrinei medievale, o serie de decrete reformatoare au fost publicate, tot aşa acest Sinod a promulgat 22 de canoane care poţi fi descrise în mod similar. Atacul asupra monahismului şi constituţia Biserici a fost de acelaşi folos. Ele sunt cele mai bune canoane extrase de Sinodul Ecumenic. Episcopilor li s-a poruncit să studieze, să trăiască simplu, şi să fie altruişti, şi să aibă grijă de vindecarea sufletelor; călugării să observe ordinea, decenţa, precum şi să fie altruişti. Cu Statul şi cu Împăratul nu s-a făcut nici un compromis, din contra, poruncile lui Maximus Confesorul şi John de Damasc au fost auzite, deşi în tonuri înăbuşite, din canoane.

VAN ESPEN
Din cuvintele acestui canon este văzut clar că prin Părinţii acestui Conciliu canoanele numite în mod comun „Apostolice” sun atribuite Apostolilor ca adevăraţii lor autori, conform Sinodului Trullan [2] şi a opiniei predominante atunci printre greci.

Din moment ce Părinţii erau bine convinşi că disciplina şi doctrina conţinută în aceste canoane puteau fi primite şi confirmate, lor le-a păsat doar puţin să mai cerceteze cu grijă cine erau autorii lor adevăraţi, fiind mulţumiţi în această întrebare să urmeze şi să le îmbrăţişeze cu opinia primită în moc comun, şi să atribuie acestea lor, ca la Sinodul Tridentin (Ses. SSV, cap. j, De Reform) care le numeşte, fără vreo explicaţie, „Canoanele Apostolilor”, pentru că atunci ca şi acum ele erau numite în mod comun prin acel nume.

BEVERIDGE (Annotat., p. 166, at end of Vol. II.)
Aici sunt recunoscute şi confirmate canoanele expuse de cele Şase Concilii Ecumenice. Şi deşi toate agreează cu Sinoadele cinci şi şase nu au adoptat nici un canon, decât cele de la Conciliul din Trullo care să le fie atribuite acestora, totuşi atunci când Tarasius Patriarhul Constantinopolului a pretins Canonul 82 din Canoanele Trullan ca fiind expus de sinodul al şaselea (aşa cum este evident din adnotările acelui canon), toate canoanele de la Trullo par a fi confirmate ca fiind emise de al Şaselea Sinod. Altfel, se prea poate, cum presupune Balsamon şi Zonaras, cât şi prin acest sinod prezent, cel din Trullan a fost ţinut a fi Quinisext (penqekth), şi canoanele decretate de acesta să aparţină atât conciliului al cincilea cât şi al celui de-al şaselea. Altfel nu văd ce înţeles pot avea aceste cuvinte („ale celor Şase Sinoade Ecumenice”), căci se poate aminti că referinţa este la canoanele eclesiastice ale celor Şase Sinoade Ecumenice, şi nu la decretele lor dogmatice.

CANONUL II
Cel care ordinează un Episcop trebuie să fi observat cu fermitate canoanele, altfel nu va fi ordinat.
Când noi recităm psaltirea, noi promitem lui Dumnezeu: „Voi medita la statutele tale, şi nu voi uita cuvintele tale”. Aceasta este un lucru salutar pentru toţi creştinii să observe aceasta, dar se cere în mod special de la cei care au primit demnitatea sacerdotală. Prin urmare noi decretăm, că oricine este ridicat la rangul de episcopat va trebui să ştie psaltirea pe dinafară, ca din aceasta să poată îndemna şi instruii tot clerul care îi este supus lui. Şi se va face cercetarea amănunţită de către metropolitan dacă acesta este înclinat în mod zelos să citească silitor, şi nu doar acum şi altă dată, canoanele sacre, sfânta Evanghelie, cartea Apostolului divin, şi toate celelalte Scripturi divine; şi dacă trăieşte după poruncile Domnului, şi învaţă aceleaşi lucruri pe popor. Căci comoara specială (ousia) a înaltei noastre preoţii sunt oracolele care ne-au fost transmise în mod divin nouă, care este adevărata ştiinţă a Scripturilor Divină, aşa cum spune Dionysius cel Mare. Şi dacă mintea lui nu e pregătită, şi nici chiar încântat să înveţe şi să facă aşa, acesta să nu fie ordinat. Căci Dumnezeu spune prin profet, „Ai respins cunoaşterea, şi eu te voi respinge pe tine, ca să nu fie preot pentru mine”.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI II
Oricine va să fie episcop trebuie să ştie pe dinafară Psaltirea: el trebuie să înţeleagă pe deplin ceea ce citeşte, nu doar superficial, ci cu grijă silitoare, adică Sacrele Canoane, Sfânta Evanghelie, cartea Apostolului, şi toată Scriptura Divină. Şi dacă nu are o astfel de cunoştinţă, să nu fie ordinat.

ARISTENUS
Oricine e să fie pus la gradul de episcopat ar trebui să ştie… cartea Apostolului Pavel, şi întreaga scriptură divină şi să-i caute înţelesul ei şi să înţeleagă lucrurile care sunt scrise. Căci temelia şi esenţa marii preoţii este adevărata cunoaştere a sfintei Scripturi, conform cu Dionysius cel Mare. Şi dacă acesta are această cunoaştere să fie ordinat, dacă nu, să nu fie. Căci Dumnezeu a spus prin profet: „Ai respins cunoaşterea, şi eu te voi respinge pe tine, ca să nu fie preot pentru mine”.

FLEURY
Persecuţia Iconoclaştilor i-a dus pe toţi creştinii cei mai buni în ascunzători, sau în exilul îndepărtat; aceasta i-a făcut să fie rustici, şi a luat de la ei gustul pentru studiu. Conciliul prin urmare este forţat să fie mulţumit cu o cunoaştere doar a ceea ce este absolut de necesar, cu condiţia să fie unit cu voinţa de a învăţa. Examinarea cu care începe ceremonia de ordinare a episcopilor pare a fi o rămăşiţă a acestei discipline.

VAN ESPEN
Sinodul învaţă în acest canon că „toţi creştinii” vor găsi a fi cel mai profitabil să mediteze la justificările lui Dumnezeu şi să ţină cuvintele sale în amintire, mai ales dacă este vorba de episcopi.

Ar trebui notat că înainte nu numai clerul, ci şi laicii, învăţau Psalmii, adică întreaga Psaltire, pe dinafară, şi făceau cel mai dulce sunet prin a-l cânta în timp ce se aflau la muncă.

Dar pe măsura timpului, puţin câte puţin acest obicei pios de recitarea a Psaltirii şi de impunere a recitării sale şi o meditare la acestea la anumite intervale, s-au dus doar de la clerici şi la călugări şi călugăriţe, ei fiind cei consacraţi în mod special serviciului lui Dumnezeu şi la meditarea asupra cuvintelor divine, aşa cum indică Lupus. Şi din această disciplină şi practică numirea Oficiului Eclesiastic sau Canonic a reieşit, care impune necesitate recitării Psalmilor la anumite intervale de timp. Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. xxxviij., C. vj., in Anastasius's translation.

CANONUL III
Nu e de natura prinţilor să aleagă un Episcop.
Fiecare alegere a vreunui episcop, presbiter, sau diacon, făcută de prinţi să fie nulă, conform canonului care spune: Dacă vreun episcop se foloseşte de puterile seculare şi va obţine prin orice mijloc jurisdicţia peste vreo biserică, el va fi destituit şi excomunicat, împreună cu cei care rămân în comuniune cu el. căci cel care este ridicat la episcop trebuie să fie ales de episcopi, aşa cum s-a decretat prin sfinţii părinţi la Nice în canonul care spune: Nu este potrivit ca un episcop să fie ordinat de toţi episcopii din provincie; dar dacă e greu să se aranjeze aceasta, ori din cauza necesităţii urgente, ori datorită lungimii călătoriei, cel puţin trei episcopi după ce se întâlnesc şi îşi dau voturile, cei care sunt absenţi să-şi semnifice asentimentul lor prin scrisori, ordinarea va avea loc. Confirmarea a ceea ce este făcut astfel va fi dată în fiecare provincie de metropolitanul acesteia.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI III
Ori alegere făcută de un magistrat secular este nulă. Acesta este un canon al unui sinod recunoscut de Răsărit şi Apus drept ecumenic! Cititorul din greu ar rezista faţă de reflectarea faptului că în acest sens au fost şi sunt mulţi care introduc pe clerici în lume, a căror numire în oficiile lor este „nulă”. Van Espen, totuşi, sugerează o cale ingenioasă de ieşire din dificultate, care este urmată cu mare aprobare de către Hefele.

VAN ESPEN
Canonul xxix al acelora numiţi în mod comun Apostolici, şi canonul iv de la Nice sunt reînnoite în acest canon. Din cuvintele acestui canon este suficient de clar că în el sinodul tratează alegerea şi intruziunea persoanelor în oficiile eclesiastice pe care magistraţii şi Prinţii le-au arogat pentru sine sub titlul de Dominaţie (Dominatio); şi în nici un caz prin această alegere sau mai degrabă numire pe care prinţii catolici şi regii de pretutindeni le-au folosit. Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. xciii., C. vij.

CANONUL IV
Episcopii trebuie să se abţină de la primirea de daruri.
Mesagerul Bisericii, Pavel divinul Apostol, punând o regulă (kanona) nu doar pentru presbiterii din Efes ci şi pentru întreaga companie a preoţimii, vorbeşte în mod explicit astfel, „Eu nu am poftit argintul sau aurul sau hainele nimănui. V-am arătat toate lucrurile, că prin muncă trebuie să-i sprijiniţi pe cei slabi”; căci el a socotit a fi mult mai binecuvântat a da. Prin urmare noi fiind învăţaţi de el decretăm, că sub nici o circumstanţă, un Episcop de dragul câştigului murdar nu va inventa scuze pretinse pentru păcate, şi să pretindă aur sau argint sau alte daruri de la episcopi, cler, sau călugării care îi sunt supuşi. Căci Apostolul spune, „Nelegiuiţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”, şi „Copii nu sunt răspunzători pentru părinţi, ci părinţii pentru copii”. Dacă va fi găsit cineva, care de dragul pretinderi aurului sau a oricărui alt dar, sau care din sentiment personal, a suspendat din lucrare, sau chiar a excomunicat, pe oricare din cler care este supus jurisdicţiei sale, sau care a închis oricare din templele venerabile, ca slujba lui Dumnezeu să nu mai fie ţinută în acestea, revărsându-şi mânia pe lucrurile insensibile, şi astfel arătându-se că nu are pricepere, el va fi supus aceleiaşi pedepse pe care a născocit-o pentru alţii, şi necazul se va întoarce pe capul lui, ca un încălcător al poruncii lui Dumnezeu şi a perceptelor apostolice. Căci Petru capul suprem (h kerufaia akroths) al Apostolilor porunceşte, „Hrăniţi turma lui Dumnezeu care este în mijlocul vostru, supraveghind-o, nu prin constrângere, ci în mod voit; nu pentru câştig murdar ci pentru o minte deschisă; nici ca fiind domni peste cler (twn klhrwn [moştenirea lui Dumnezeu]), ci ca fiind exemple pentru turmă. Când va apărea păstorul cel mare, veţi primi o coroană a slavei care nu se vestejeşte”.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI IV
Noi decretăm că nici un episcop nu va pretinde aur sau argint sau altceva de la episcopi, cler, sau călugării supuşi jurisdicţiei sale. Şi dacă cineva prin puterea aurului sau a oricărui alt lucruri sau prin capriciile sale, va fi găsit că a împiedicat pe oricare dintre clericii care sunt supuşi lui, de la sărbătorirea oficiilor sfinte, sau va închide un templu venerabil ca închinarea la Dumnezeu să nu se mai facă acolo, el va fi supus la lex talionis. Căci Petru Apostolul spune: Hrăniţi turma lui Dumnezeu care este în mijlocul vostru, supraveghind-o, nu prin constrângere, ci în mod voit; nu pentru câştig murdar ci pentru o minte deschisă; nici ca fiind domni peste cler, ci ca fiind exemple pentru turmă.

BALSAMON
Notaţi faptul că prezentul canon îi pedepseşte pe aceşti episcopi prin lex talionis, care pentru câştigul mârşav, sau din afecţiune privată, îl separă pe careva de sine, sau închide temple. Prin urmare cel care îi elimină astfel pe alţii, şi el va fi eliminat. Dar cel ce închide un templu va fi pedepsit chiar mai mult decât prin eliminare. Dar ca cineva să nu aducă prin argument ceva contrar, ca un episcop să nu fie pedepsit care nici pentru câştigul mârşav şi nici pentru duşmănie privată, ci legitim îi elimină pe unii, sau închide temple, eu răspund că acest argument este valabil doar pentru eliminare. Căci un episcop care pentru oricare motiv, fie drept ori nedrept, închide un templu, ar trebui să fie pedepsit, aşa mi se pare şi aşa am spus mai sus.

VAN ESPEN
S-ar părea că în acel timp printre greci folosirea interdicţiei locale (interdicti localis) nu era cunoscută. Dar mulţi teologi vor să descopere un vestigiu al acestei interdicţii în secolul 4, în epistola Sf. Basil cclxx (precum şi ccxliv), unde sfântul doctor învaţă că persoana care ia cu forţa o virgină, şi cei care sunt conştienţi de această răutate ar trebui să fie loviţi cu excomunicare, şi că oraşul sau locuitorii săi, unde va scăpa răpitorul şi unde va fi ţinut în siguranţă, să fie închis pentru rugăciuni. Acest canon, sau mai degrabă prima sa parte, este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars II., Causa XVI., Q. I., Canon lxiv.; ultima parte este reprezentată de cuvintele „et infra”.

CANONUL V
Cei care au dispreţ faţă de clerici pentru că au fost ordinaţi în biserică fără să aducă vreun dar cu ei, să primească o amendă.
Este un păcat de moarte atunci când oamenii continuă în mod incorigibil în păcatul lor, dar păcătuiesc mai adânc aceia care în mod mândru se ridică pe ei pentru a se opune pietăţii şi sincerităţii, socotind pe mamona de mai mare valoare decât ascultarea de Dumnezeu, şi fiind nepăsători faţă de perceptele lui canonice.

Domnul Dumnezeu nu este găsit printre aceştia, decât dacă oarecum, după ce au fost smeriţi prin propria lor cădere, se întorc spre o minte sobră. Ar trebui ca aceştia să se întoarcă mai degrabă către Dumnezeu cu o inimă smerită şi să se roage pentru iertarea unui păcat atât de grav, şi să nu se mai laude într-un dar nesfânt. Căci Domnul este aproape de cei cu inima smerită. În ceea ce-i priveşte pe cei care se laudă datorită binefacerilor de aur prin care au fost ordinaţi în Biserică, şi rămânând confidenţi în acest obicei rău (atât de străini faţă de Dumnezeu şi inconsistenţi cu întreaga preoţie), cu o privire mandră şi gură deschisă defăimând cu cuvinte abuzive pe cei care pe baza stricteţii vieţii lor au fost aleşi de Duhul Sfânt şi au fost ordinaţi fără nici un dar de bani, noi decretăm în primul rând că aceştia să ia cel mai de jos loc din ordinul lor; dar dacă nu se îndreaptă să fie supuşi unei amenzi. Dacă se va vedea că a făcut cineva aşa [adică, a dat bani], oricând ca preţ pentru ordinare, să fie tratat conform Canonului Apostolic care spune: „Dacă un episcop a obţinut posesiunea demnităţii sale prin intermediul banilor (aceiaşi regulă se aplică unui presbiter sau diacon) acesta să fie destituit precum şi cel ce l-a ordinat, şi să fie total înlăturat de la comuniune, aşa cum Simon Magul a fost de către mine Petru”.

De acelaşi efect este al doilea canon al sfinţilor părinţi de la Calcedon, care spune: Dacă vreun episcop ordinează pentru bani, şi vinde ceea ce nu poate fi vândut, şi ordinează un episcop sau chorepiscopus, sau presbiter sau diacon, sau pe oricine dintre cei care sunt recunoscuţi printre clerici; sau care pentru bani va numi pe cineva în oficiul de oeconomus, avocat sau paramonarius, sau, pe scurt, care a făcut ceva contrar canonului, de dragul câştigului murdar – cel care a făcut astfel, după ce a fost convins, va vi în pericolul de a-şi pierde gradul său. Şi cel care a fost ordinat nu va deriva nici un avantaj din ordinare sau promovarea astfel negociată; acesta să rămână un străin faţă de demnitatea şi responsabilitatea la care a tins prin intermediul banilor. Şi dacă cineva a acţionat ca intermediar într-un astfel de trafic ruşinos şi nelegiuit, cade şi el, dacă este clerici, spre a fi înlăturat din gradul său, dacă este un laic sau călugăr, să fie excomunicat.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI V
Se pare că o astfel de slavă în faptul că ei îşi datorează poziţia liberalităţii lor aur faţă de Biserică, şi care îi dispreţuiesc pe cei care au fost aleşi datorită virtuţii lor şi numiţi fără vreo largheţe, vor primi cel mai mic loc în ordinul lor. Şi dacă vor continua astfel, să fie pedepsiţi. Dar cei care au făcut astfel de daruri ca să fie ordinaţi, aceştia să fie alungaţi din comuniune, precum a fost Simon Magul de către Petru.

HEFELE
Zonaras şi Balsamon în vremurile mai timpurii, şi mai apoi Christian Lupus şi Van Espen, au remarcat că a doua parte a acestui canon vorbeşte despre simonie, dar nu şi prima. Aceasta îi are în vedere mai ales pe cei care, pe baza cheltuielii lor pentru biserici şi săraci, au fost ridicaţi, fără simonie, către starea de cleric ca o răsplată şi recunoaştere a milei lor; şi fiind mândrii de aceasta, acum îi depreciază pe alţi clerici care nu au putut sau nu au vrut să facă astfel de fundaţii sau ceva asemănător.

CANONUL VI
Referitor la găzduirea unui Sinod local la timpul rânduit.
Din moment ce există un canon care spune ca de două ori pe an în fiecare provincie, cercetările canonice să fie făcute în adunările episcopilor, dar datorită inconvenientelor provocate acelora care erau în călătorii, sfinţii părinţii ai Conciliului Şase au decretat ca odată pe an, fără să fie legat de vreun loc sau scuză care ar fi înaintată, să se ţină un conciliu şi lucrurile care sunt greşite să fie corectate. Noi reînnoim acum acel canon. Şi dacă vreun prinţ este descoperit că împiedică acest lucru, acesta să fie excomunicat. Dar dacă vreunul dintre metropolitani nu s-a preocupat să se facă lucrul acesta, fiind liber de orice grijă sau frică sau de oricare altă scuză rezonabilă, acesta să fie supus pedepselor canonice. În timp ce conciliul este angajat în considerarea canoanelor sau a materiilor legate de Evanghelie, este de datoria Episcopilor adunaţi, cu toată atenţia şi gândirea gravă să păzească poruncile divine şi dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu, căci este o mare răsplată în ţinerea lor; deoarece lampa noastră este porunca, şi lumina noastră este legea, şi încercarea şi disciplina sunt calea vieţii, iar porunca Domnului care străluceşte dă lumină ochilor. Nu este permis unui metropolitan să ceară vreunul din lucrurile pe care episcopii le aduc cu ei, fie că este un cal sau oricare alt dar. Dacă este convins că a făcut ceva de acest fel, să dea înapoi de patru ori mai mult.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VI
Oricând nu este posibil ca un sinod să se întâlnească conform decretului formulat cu mult înainte, de două ori pe an, cel puţin să se ţină odată, aşa cum s-a părut bine Sinodului al Şaselea. Dacă vreun magistrat va interzice o astfel de întâlnire, acesta să fie alungat: şi un episcop care nu se va strădui să facă această adunare, să fie supus pedepsei. Şi atunci când este ţinut sinodul, dacă Metropolitanul a luat ceva de la vreun episcop, să înapoieze de patru ori mai mult.

HEFELE
Anastasius remarcă în această privinţă că această poruncă (fie că întregul canon sau doar partea sa finală trebuie să rămână este nedecisă) nu a fost acceptată de latini. Că acest canon nu interzicea aşa-zisul Synodicum, pe care metropolitanii trebuiau să-l primească în mod legitim de la episcopi, şi episcopii de la preoţi, este remarcat de Van Espen, 1, c. p. 464. Comparaţi acesta cu (aşa cum sfătuieşte Balsamon) al optulea canon al Conciliului din Trullo. Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. XVIII., C. vij.

CANONUL VII
La bisericile consacrate fără nici un depozit de relicve ale Sfinţilor, defectul trebuie să fie considerat bun.
Pavel Apostolul divin spune: „Păcatele unora sunt înaintea lor, ale altora vin după ei”. Acestea sunt păcatele lor primare, şi alte păcate le urmează pe acestea. Prin urmare pe urmele ereziei calomniatorilor creştinilor, au urmat alte nelegiuiri. Căci după cum ei au luat din biserici prezenţa imaginilor venerabile, în acelaşi fel ei au alungat obiceiurile pe care trebuie să le reînviem şi să le menţinem în acord cu legea scrisă şi nescrisă. Noi decretăm prin urmare că relicvele vor fi puse cu serviciul deprins în atât de multe temple sacre câte au fost consacrate fără relicvele Martirilor. ŞI dacă vreun episcop se găseşte de acum înainte că face consacrarea unui templu fără sfintele relicve, el va fi destituit, ca un încălcător al tradiţiilor eclesiastice.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VII
Relicvele Sfinţilor Martiri să fie puse în acele biserici care au fost consacrate fără ele, şi aceasta cu rugăciunile deprinse. Dar oricine va consacra o biserică fără acestea va fi destituit ca un încălcător al tradiţiilor Bisericii.

BALSAMON
Unii s-ar putea să fie surprinşi de faptul că oratoriile de astăzi sunt consacrate fără depunerea de relicve. Şi ei întreabă de ce nu este ţinută Liturghia Divină în acestea de către episcopi şi nu doar de preoţi. Răspunsul este că super-altarele (antimensia) care sunt făcute de episcopi atunci când este consacrată o biserică, mulţumeşte oratoriile în locul consacrării sau întronării atunci când le sunt trimise, la dedicarea sau deschiderea lor. Ele sunt numite antimensia deoarece sunt în loc de şi sunt ante-tipuri ale acelor multe mese care oferă masa Domnului în întregime.

Despre ritualul consacrării bisericilor cu relicve vei Cardinal Bona (De Rebus Lit., Lib. I., cap. xix.). Antimensia este consacrată odată cu biserica; o relatare completă a ceremoniei este găsită în Euchologion (Goar’s ed. P. 648). O bucată de cârpă este pusă pe altar şi binecuvântată, şi apoi, după cum este nevoie, se taie bucăţi din ea şi sunt trimise la diferite oratorii, etc. Schiţa principală a ceremoniei de consacrare este după cum urmează.

J. M. NEALE. (Int. Hist. East. Ch. p. 187. )
Relicvele fiind pisate cu gumă înmiresmată, se toarnă ulei peste ele de către episcop, şi dilatându-se pe corpuri, este presupus că le atribuie acestora virtutea misterioasă a însăşi relicvelor. Sfântul Eucharist trebuie să fie sărbătorit atunci pentru şapte zile, după care acestea sunt trimise după cum va fi nevoia.

CANONUL VIII
Evreii nu trebuiesc primiţi decât dacă s-au convertit în sinceritatea inimii.
Din moment ce sunt unii care greşesc în superstiţiile evreilor, s-au gândit să-şi bată joc de Hristos Dumnezeul nostru, şi simulând că sunt convertiţi la religia lui Hristos îl neagă, iar în secret şi în privat ţin Sabatul şi observă alte obiceiuri iudaice, noi decretăm că astfel de persoane să nu fie primite în comuniune, nici la rugăciuni, nici în Biserică; ei însă să fie pe faţă evrei conform religiei lor, şi să nu-şi ducă copiii la botez, şi nici să nu-şi cumpere sau să deţină o slugă. Dar dacă vreunul dintre ei cu o inimă sinceră şi în credinţă este convertit şi profesează cu inima sa, anulând obiceiurile şi sărbătorile lor, aşa că şi alţii să poată fi convinşi şi convertiţi, o astfel de persoană să fie primită şi botezată, şi copiii lui la fel; şi ei să fie învăţaţi să aibă grijă să se reţină de la sărbătorile evreilor. Dacă nu vor face aşa, să nu fie primiţi deloc.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VIII
Evreii nu trebuiesc primiţi decât dacă s-au convertit în mod clar cu sinceritatea inimii.

HEFELE
Comentatorii greci Balsamon şi Zonaras înţeleg cuvintele „nici să nu boteze copiii lor” că înseamnă, „aceştia părând a fi creştini nu pot să-şi ‚boteze copiii lor’,” deoarece ei par doar a fi creştini. Părinţilor nu li se permitea să-şi boteze copiii lor, şi acest sens adevărat al cuvintelor reiese în mod clar din a doua jumătate a canonului.

CANONUL IX
Nici o carte care conţine erezie calomniatorilor creştinilor să nu fie ascunsă.
Toate intenţiile copilăreşti şi aiurelile nebune care au fost scrise în mod fals împotriva imaginilor venerabile, trebuiesc să fie predate Episcopiumului de Constantinopole, ca ele să fie închise cu alte cărţi eretice. Dacă cineva e găsit că ascunde astfel de cărţi, dacă este episcop sau presbiter ori diacon, să fie destituit, dar dacă este un călugăr sau laic, să fie anatema.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI IX
Dacă se descoperă că cineva a tăinuit o carte scrisă contra imaginilor venerabile, dacă este din lista de cler să fie destituit; dacă este un laic sau călugăr să fie înlăturat.

VAN ESPEN
Ceea ce este denumit aici Episcopium era locul Patriarhului. În acest loc sunt arhivele, şi aceasta era numită „Cartophylacium”, în care tabelele şi legile episcopale erau adunate. La aceasta era un perfect, marele Chartophylax, unul din oficialii principali şi de cea mai înălţată demnitate a Bisericii din Constantinopole, a cărui oficiu Codinus se explică astfel: „Ghartophylax are în păstrarea sa toate tabelele care aparţin legii eclesiastice (adică scrisorile în care privilegiile şi alte drepturi ale Bisericii sunt conţinute) şi este judecătorul tuturor cauzelor eclesiastice, şi prezidează peste controversele de căsnicie de care se cunoaşte, şi a procedeelor pentru dizolvarea legăturii căsniciei; mai mult, el este judecător în alte lupte clerice, drept mâna dreaptă a Patriarhului”.

În acest Cartophylaceum sau Arhive, aşadar, sub călăuzirea credincioasă a Chartophylax-ului, părinţii vroiau să se ţină scrierile Iconoclaştilor, ca nu cumva citirea lor să ducă în rătăcire pe catolici.

CANONUL X
Nici un cleric să nu-şi părăsească dioceza şi să meargă în alta fără cunoştinţa Episcopului.
Din moment ce unii din cler, interpretând greşit constituţiile canonice, îşi părăsesc dioceza lor şi merg în altele, mai ales în acest oraş regal protejat de Dumnezeu, şi stau cu prinţii, sărbătorind liturghiile în oratoriile lor, nu este permis să se primească astfel de persoane în vreo casă sau biserică fără licenţa propriului lor Episcop precum şi al celui de Constantinopole. Dacă vreun cler va face aşa fără vreo astfel de licenţă, şi va continua astfel, să fie destituit. Cei care au făcut aşa cu cunoaşterea Episcopilor sus menţionaţi, nu este legitim pentru ei să preia responsabilităţi lumeşti sau seculare, din moment ce este interzis de canoanele sacre. Şi dacă cineva este descoperit că deţine oficiul acelora care sunt numiţi Meizoteroi, să renunţe la el, sau să fie destituit din preoţie. Acesta să fie mai degrabă instructorul copiilor şi a altora din casă, citindu-le Scripturile Divine, căci în acest scop a primit el preoţia.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI X
Un cleric care după părăsirea parohiei lui s-a dus departe de episcopul său şi de cel al Constantinopolului, nu va fi primit nici în casă şi nici în biserică. Dacă va continua în acest curs, va fi destituit. Dar dacă va face aceasta cu cunoaşterea a ceea ce am spus, ei nu vor primi o poziţie seculară; sau dacă le-au primit, să renunţe la ele. Şi dacă renunţă să fie destituiţi.

HEFELE
Despre oficiul de meizoteroi, comentatorii greci Zonaras şi Balsamon ne dau informaţia exactă. Noi oferim sumarul acesteia, adică, sunt administratori majores domus ai proprietăţilor patronatelor înalte.

BALSAMON
Referitor la acest canon mi se pare că cel mai sfânt Patriarh al vremea Chartophylax-ului său a permis clericilor străini să sărbătorească liturghia în acest oraş regal, chiar fără de scrisorile de concediere ale episcopului loc al fiecăruia.

CANONUL XI
Că Oeconimi ar trebui să fie în palatele Episcopale şi în Mănăstiri.
De când suntem sub obligaţia de a păzi toate canoanele divine, ar trebui să menţinem în integritatea lor pe acela care spune că oeconomi ar trebui să fie în fiecare biserică. Dacă metropolitanul numeşte în Biserica sa un oeconomus, el face bine; dar dacă nu o face, se permite Episcopului de Constantinopole prin propria sa (idias) autoritate să aleagă un oeconomus pentru Biserica Metropolitanului. O autoritatea asemănătoare aparţine metropolitanilor, dacă Episcopi care sunt supuşi lor nu doresc să numească oeconomi în bisericile lor. Aceiaşi regulă să fie observată cu privire la mănăstiri.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XI
Dacă Metropolitanul nu alege un oeconomus al metropolei, patriarhul să o facă. Dacă episcop nu o va face, să o facă Metropolitanul, căci aşa s-a părut bine părinţilor adunaţi la Calcedon. Aceiaşi lege e valabilă pentru mănăstiri.

HEFELE
Sinodul de la Calcedon cere numirea de oeconomi speciali pentru toate bisericile episcopilor; dar sinodul nostru extinde această prescriere şi către mănăstiri.

VAN ESPEN
Episcopii la ordinarea lor printre alte lucruri promit că vor observa canoanele, şi episcopii Sinodului spun că printre aceste canoane ei sunt legaţi să ţină pe acela care le porunceşte să numească un Oeconomus.

Printre oficialii Bisericii Constantinopolitane, Codinus numeşte primul Marele Economus, „care” (spune el) „deţine în puterea sa toate aptitudinile Bisericile, şi toate restituirile lor; şi este împărţitor în această materie atât faţă de Patriarh cât şi faţă de Biserică”.

Balsamon şi Aristenus se referă la Canonul xxvj de la Calcedon, şi arată cum aici puterea Constantinopolului a fost adăugată. Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars. II., Causa IX., Quaest. III., Canon iij.

CANONUL XII
Un Episcop sau Hegumenos nu ar trebui să înstrăineze nici o parte a proprietăţii suburbane a bisericii.
Dacă un episcop sau hegumenos e găsit că înstrăinează orice parte a terenurilor de fermă ale episcopiei sau a mănăstirii în mâinile prinţilor seculari, sau le predă altei persoană, un astfel de act este nul conform canonului sfinţilor Apostoli, care spune: „Episcopul să ia în grijă toate bunurile Bisericii, şi să le administreze ca înaintea lui Dumnezeu”. Nu este legitim pentru el să aloce vreo parte pentru sine, sau că confere asupra relaţiilor sale lucrurile care aparţin lui Dumnezeu. Dacă sunt săraci să fie ajutaţi printre săraci; dar să nu se folosească ca un pretext de strecurare a proprietăţii Bisericii. Şi dacă este îndemnat că pământul este doar o pierdere şi nu aduce profit, pe această bază locul nu trebuie dat conducătorilor seculari, care sunt în vecinătate; ci să fie dat clericilor sau gospodarilor. Şi dacă ei au recurs la vicleşugul necinstit, aşa încât domnitorul să fi cumpărat terenul de la un gospodar sau de la cler, o astfel de tranzacţie va fi şi ea nulă, şi terenul va fi restaurat episcopiei sau mănăstirii. ŞI episcopul sau hegumenos care face aceasta va fi izgonit din episcopia sa şi hegumenos din mănăstirea sa, ca cei care au risipit ceea ce nu au adunat ei.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XII
Conform cu ceea ce s-a părut a fi bine pentru Sfinţii Apostoli, orice act de înstrăinare a bunurilor unei dioceze sau a unei mănăstiri făcută de episcop sau de superiorul unei mănăstiri, va fi nulă. Şi Episcop sau Superiorul care va fi făcut aceasta va fi exclus.

VAN ESPEN
La vremea acestui Sinod prin favoarea regilor şi a prinţilor era deschisă în mod frecvent calea pentru demnităţile eclesiastice, clericii puteau fi uşor influenţaţi prin ambiţia de a se transfera prinţilor o anumită parte a posesiunilor Bisericii, dacă prin aceasta puteau să ajungă la o promovare poftită prin patronajul lor, şi apoi dorind să facă bun această promisiune simoniacală, ei studiau să transfere bunurile bisericii către patronii lor; în această privinţă a fost făcut acest decret prezent.

Dar pentru că ambiţia umană este vicleană, şi caută în mod continuu o cale de atingere a scopurilor sale, clericii ambiţioşi au încercat prin diferite coloraturi să dea un ton şi să îmblânzească acele translatări ale bunurilor bisericii către prinţi şi magistraţi, ca ei să poată atinge ţelul lor prin favoare numiţilor prinţi şi magistraţi. Două astfel de pretexte sinodul le expune şi le respinge în acest canon, care se poate găsi în Corpus Juris Canonici, Pars II., Causa XII., Quaest. II., canon xix.

CANONUL XIII
Sunt vrednici de condamnare specială cei care prefac mănăstirile în case publice.
În timpul calamităţii care s-a întâmplat în Biserici, datorită păcatelor noastre, câteva din casele sacre, de exemplu, locurile episcopilor şi mănăstirile, au fost cuprinse de anumiţi oamenii şi au devenit hanuri publice. Dacă cei ce le deţin acum aleg să le dea înapoi, ca ele să fie restaurate la folosul lor original, e bine; dar dacă nu, şi dacă sunt şi pe lista sacerdotală, noi poruncim ca ei să fie destituiţi; dacă sunt călugări sau laici, să fie excomunicaţi, ca cei care au fost condamnaţi de Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt şi li s-a desemnat un loc unde viermele nu moare şi focul nu se stinge pentru că ei se pun pe ei înşişi împotriva vocii Domnului care spune: „Să nu faceţi din casa mea o casă de negoţ”.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIII
Cei care fac comun bunurile monastice sau de dioceze, dacă nu le restaurează episcopului sau superiorului ceea ce aparţine diocezei sau mănăstirii, întreaga procedură va fi nulă. Dacă acestea sunt persoane din Sfintele Ordine, să fie destituite, dar dacă sunt laici sau călugări să fie alungaţi.

VAN ESPEN
Nu este nici o îndoială prin „calamitatea” care este intenţionată aici ca o referinţă la necazurile cauzate de Iconoclaşti, în timpul cărora multe lucruri nefaste au fost săvârşite contra ortodocşilor, şi cel mai amar dintre toate a fost persecutarea călugărilor şi a preoţilor prin Leo Isaurian şi fiul său Constantine Copronymus, ambii susţinători ai Iconoclaştilor.

Aşa s-a ajuns că prin această persecuţie şi prin pacostele nefaste ale Iconoclaştilor, mulţi clerici şi călugări au fugit din mănăstirile lor şi au lăsat vacant Episcopia sau casele sfinte, aşa că a fost uşor pentru oameni să vină şi să ocupe mănăstirile şi casele religioase goale, şi să le facă în ceva de folos comun şi profan, în special când mânia Împăraţilor şi a Iconoclaştilor a fost cunoscută a fi aprinsă contra călugărilor, şi astfel de preoţi şi episcopi erau închinători la imagini. Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Pars. II., Causa xix., Quasar. III., canon v., în versiunea lui Anastasius, dar îi lipseşte cuvintele de deschidere care sunt oferite de Corectorii Romani.

CANONUL XIV
Nici unul care nu este ordinat nu trebuie să citească din amvon în timpul synaxis.
Că există o anumită ordine stabilită în preoţie este clar tuturor, şi a păzi în mod sârguincios promoţiile preoţiei este plăcut lui Dumnezeu. Din moment ce vedem că anumiţi tineri care au primit tunsoarea clerică, dar care nu au primit încă ordinarea de la episcop, citesc din amvon în timpul Synaxis, şi făcând astfel încalcă canoanele, noi interzicem să se mai facă aceasta (de acum înainte), şi să lăsăm această interzicere să fie observată şi printre călugări. Este permis fiecărui hegumenos din mănăstirea sa să numească un cititor, dacă a primit punerea mâinilor de către un episcop către demnitatea de hegumenos, şi e cunoscut a fi un presbiter. Chorepiscopii de asemenea, conform acestui obicei antic precum şi cu autorizaţia episcopului, pot numi cititori [1].

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIV
Nimeni nu va citi de la amvon decât dacă a fost ordinat de episcop. Şi aceasta va fi în vigoare şi printre călugări. Superiorul unei mănăstiri, dacă a fost ordinat de episcop, poate ordina un lector dar numai în mănăstirea sa. Un chorepiscopus poate face şi el un lector.

BALSAMON
Spun că din acest canon şi din al 19lea că se pot face în mod adecvat superiori, care nu au primit niciodată sfintele ordine, din moment ce femeile pot fi puse în astfel de poziţii în mănăstirile noastre. Şi din moment ce aceste femei nu aud confesiuni, nici nu fac cititori, aşa că nici superiorii nu fac aceasta care nu sunt nici călugări şi nici preoţi, şi nici nu pot face aceasta chiar şi cu licenţa episcopului.

HEFELE
Van Espen (1. c. p. 469 sqq., and Jus Canon., t.i. pt. xxxi. tit. 31, c. 6), încearcă să arate (a) că în acel timp nu exista nici o binecuvântare specială a stareţilor (diferit de ordinarea lor ca preoţi), şi prin urmare cuvintele, „dacă acesta (superiorul mănăstirii) este consacrat de episcop la oficiul de hegumenos”, şi „evident este un preot”, înseamnă acelaşi lucru; (b) că în vremea sinodului nostru fiecare superior al unei mănăstiri, un stareţ cât şi un abate, avea puterea de conferire asupra călugărilor mănăstirii sale ordinul de lector; dar (c) felul în care Anastasius a tradus canonul (si dumtaxat Abbati manus impositio facta noscatur ab episcopo secundum morem prceficiendorum abbatum), şi primirea acestei traduceri în Corpus juris canonici, c.l., Dist. lxix., a dat ocazie la cedarea dreptului în discuţie, de ordinare a lectorilor, doar către abaţii consacraţi solemn (şi izolat). Acest canon se găseşte (cum am notat) în Corpus Juris Canonici, Pars I., Dist. LXIX, c.j.

CANONUL XV
Un cleric nu trebuie pus peste două biserici.
De aici înainte nici un cleric nu va fi numit peste două biserici, căci aceasta are gust de comerţ şi de câştig mârşav, şi este străin de obiceiul eclesiastic. Am auzit chiar din vocea Domnului că, „Nici un om nu va sluji la doi stăpâni, căci ori va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi-l va dispreţui pe celălalt”. Fiecare, prin urmare, aşa cum spune Apostolul, în chemarea în care a fost chemat, în aceiaşi trebuie să rămână, şi doar în acea biserică să meargă. Căci în chestiunile Bisericii ceea ce este câştigat prin mârşavei este totodată separat de Dumnezeu. Pentru a împlini necesităţile acestei vieţi, există diferite ocupaţii, prin a căror mijloace, dacă aşa doreşte cineva, să procure lucrurile necesare pentru trup. Căci aşa spune Apostolul, „Aceste mâini au slujit spre necesităţile mele, şi ale celor ce erau cu mine”. Ocupaţiile de acest fel pot fi obţinute în oraşul protejat de Dumnezeu. Dar în locurile de ţară de afară, datorită numărului mic de oameni, să se ofere o dispensare.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XV
Prin urmare la Constantinopole un cleric nu poate sluji la două biserici. Dar la periferie aceasta se poate permite pe baza numărului mic de oameni.

VAN ESPEN
Aceasta înseamnă că la ţară sau acolo unde sunt puţini fiecare parohie nu poate avea propriul său presbiter, unui presbiter ar trebui să i se admită să slujească la două biserici, nu ca să-şi poarte de grijă nevoilor lui (aşa cum e permis azi prin combinaţia de beneficii), ci ca să se poarte de grijă pentru necesităţile enoriaşilor.

Trebuie de notat faptul că sinodul consideră aceasta „câştig mârşav” şi „separat de Dumnezeu” dacă lucrările eclesiastice sunt îndeplinite „pentru necesităţile vieţii”, şi este de părere că clerul ar trebui să-şi caute suportul din partea unei angajări oneste sau lucru prin exemplul lui Pavel, mai degrabă decât să întoarcă lucrările eclesiastice pentru obţinerea bunurilor temporare, şi ca să folosească acestea ca o artă pentru câştigarea pâinii. Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonical Pars. II., Causa XXI., Quaest. L, canon j, unde accentul e pus pe „deoarece acolo clericii sun puţini”.

CANONUL XVI
Nimeni nu vine în ordinele sfinte pentru a fi înveşmântat în vesminte costisitoare.
Toată bufoneria şi plafonarea trupului bolnav devine rangul preoţesc. Aşa că acei episcopi şi clerici care se expun pe sine în mod homosexual şi haine împopoţonate ar trebui să se corecteze, şi dacă nu o fac ei trebuie să fie supuşi pedepsei. Tot aşa este şi cu cei care se ung cu parfum. Atunci când a apărut rădăcina amărăciunii, s-a vârsta în Biserica Catolică poluarea ereziei acelora care calomniază pe creştini. Şi cei care au fost pângăriţi de aceasta, nu numai că au detestat imaginile pictate, dar au anulat toată decoraţia, fiind nespus de bolnavi împotriva acelora care trăiau în mod grav şi religios; aşa că în ei s-a împlinit ceea ce este scris, „Serviciul lui Dumnezeu este odios pentru păcătos”. Dacă totuşi, se găseşte cineva care rade de cei care se îmbracă în straie sărace şi grave, aceştia să fie corectaţi prin pedeapsă. Căci din vremurile timpurii fiecare om din ordinele sfinte purta haine modeste şi grave, şi orice s-ar purta, nu era doar din necesitate, cât de dragul exteriorului arată mirosul de grozăvism, cum spune Basil cel Mare. Şi nimeni nu se îmbrăca în straie împodobite cu mătase, şi nici nu punea ornamente colorate pe marginile hainelor lor, căci ei au auzit de pe buzele lui Dumnezeu că „Cei ce poartă haine fine sunt în casele regilor”.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVI
Episcopii şi clericii care se îmbracă în haine splendide şi se ung cu parfum trebuie să fie corectaţi. Dacă persistă, ei trebuie să fie pedepsiţi.

Balsamon şi Zonaras ne spun de măreţia în haine asumată de unii din superiorii clericilor dintre Iconoclaşti, purtând materiale ţesute cu fire de aur, şi brâiele cu curele aurite, şi hainele brodate în aur pe margini. Este curios de notat cât de adesea cad ereticii în extreme. Am văzut cu Eustathius a purtat veşminte evidente şi nu voia să apară în hainele ordinare de cleric din zilele sale. Unicul său exemplu extrem de ultra-cleric, ar trebui să spun, a fost îmbrăcăminte ascetică. Aceşti Iconoclaşti au mers la cealaltă extremă şi s-au îmbrăcat ca oamenii lumii, dându-şi aere grozave ale filfizonilor zilei, făcându-se pe ei înşişi ridicoli în ochii celor înţelept, şi oficiul lor susceptibil în ochii celor de rând. Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum,Pars. II., Causa XXI., Qusest. IV., canon j.

CANONUL XVII
Cel care nu are mijloace de terminare a clădirii unui oratoriu să nu i se dea voie să înceapă aşa ceva.
Anumiţi călugări care şi-au părăsit mănăstirile pentru că au vrut să domnească, şi, nevoind să asculte, îşi preiau dreptul de a construi oratorii, dar nu au mijloacele pentru a le termina. Oricine va face ceva de acest fel, acestuia să i se interzică de către episcopul locului. Dar dacă are cu ce să termine, să ducă la îndeplinirea ceea ce a început. Aceiaşi regulă este valabilă şi pentru laici şi clerici.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVII
Oricine doreşte să construiască o mănăstire, dacă are cu ce să o termine, să înceapă lucrarea, şi să o ducă la sfârşit. Dacă nu, să i se interzică aceasta de către episcopul locului. Aceiaşi lege se va aplica laicilor şi călugărilor.

Van Espen se referă la Gratian's Decretum, Pars. III., De Consecrat., Dist. I., canon ix., et seqq. Balsamon îi îndreaptă pe cititorii lui la A Patra Cartea a Basilica, titlu 1, cap. 1, care este parte din nuvela cxxiij Justinian, precum şi la primul canon al aşa-zisului Primului-şi-al-Doilea Conciliu ţinut la Constantinopole în Biserica Sfinţilor Apostoli.

CANONUL XVIII
Femeile să nu locuiască în casele episcopilor, nici în mănăstirile de bărbaţi.
„Fiţi fără ofensă faţă de cei care sunt fără”, spune divinul Apostol. Acum pentru femei să trăiască în casele de Episcopi sau în mănăstiri este motiv pentru ofensă gravă. Oricine se află că are o sclavă femeie sau femeie liberă în palatul episcopal sau în mănăstire pentru anumite servicii, acesta să fie mustrat. Şi dacă continuă să o reţină, să fie destituit. Dacă se întâmplă ca femeile să fie pe moşia suburbană, şi episcop sau hegumenos doreşte să meargă acolo, atâta timp cânt episcopul sau hegumenos este prezent, să nu mai continue nici o femeie să mai lucreze acolo, ci să meargă în alt loc până ce aceştia [1] au plecat, ca să nu fie ocazie de plângere.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVIII
Nu e potrivit pentru femei să fie ţinute în casele episcopale sau în mănăstiri. Dacă va îndrăzni cineva să facă aşa, va fi mustrat, dar dacă persistă, va fi destituit. Nici unei femei nu i se permite să slujească sau să apară acolo unde un episcop sau un superior de mănăstire este prezent, ea să se ţină departe până ce a placat.

VAN ESPEN
Pe fiecare femeie pe care canonul prezent o alungă din Episcopium sau casa episcopului, conform Nuvelei XCCIII, cap. 29, al Împăratului Justinian, care (deşi canonul Nicean face la acest canon pe o mamă, soră, fiică şi alte persoană libere de suspiciuni, excepţii), nu admite nici o excepţie în cazul unui episcop, ci spune, „Noi nu permitem nici unui episcop să aibă vreo femeie sau să trăiască cu una”.

Căci după cum episcopii sunt puşi într-un grad mai mare decât restul clerului şi trebuie să fie lumini puse pe un candelabru ca să dea lumină, acestora li se porunceşte drept mai mult decât altora să aibă grijă să evite toate aparenţele răului, şi să înlăture tot ce poate cauza suspiciune. Cu privire la călugări şi case lor vezi Nuvele lui Justinian CXXXIII, cap. IV.

CANONUL XIX
Jurămintele celor din sfintele ordine şi ale călugărilor şi călugăriţelor trebuie făcute fără pretenţia de daruri.
Scârba de câştig murdar a făcut mi multe incursiuni printre domnitorii bisericilor, că anumiţi dintre cei care se numesc religioşi, uitând poruncile Domnului au fost duşi în rătăcire şi de dragul banilor au primit pe cei care s-au prezentat pentru ordinul sacerdotal şi viaţa monastică. Şi de aici primul pas al acestora primiţi astfel fiind nelegitim, întreaga procedură e considerată nulă, cum spune Basil cel Mare. Căci nu e posibil ca Dumnezeu să fie slujit prin intermediul lui mamona [2]. Dacă e găsit cineva că face astfel, dacă e episcop sau hegumenos, sau din preoţie, ori să se oprească din aceasta sau dacă nu, să fie destituit, conform celui de-al doilea canon al Sfântului Conciliu de la Calcedon. Dacă infractorul este o stareţă, să fie trimisă din mănăstirea ei, şi să fie pusă în alta într-o poziţie subordonată. În aceiaşi manieră trebuie tratat un hegumenos, care nu are ordinarea unui presbiter. Cu privire la ceea ce s-a dat de către părinţi ca un talent pentru copiii lor, sau a căror persoane au contribuit din proprietatea lor, cu declaraţia că astfel de daruri au fost făcute lui Dumnezeu, noi am decretat, că dacă s-au făcut sau nu aceste daruri în dreptul cuiva, să continue să trăiască în mănăstire sau dacă nu, darurile să rămână la mănăstire în acord cu prima lor determinare, aceasta doar dacă nu este motiv pentru plângere contra superiorului.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIX
Oricine admite pentru bani pe cei ce vin în Ordinele Sfinte sau la viaţa monastică, dacă este episcop, sau stareţ sau din oricare alt ordin, ori va înceta ori va fi destituit. Superioara unei mănăstiri de femei va fi exclusă – dacă a făcut aşa să fie pusă în supunere. Acelaşi lucru se va face cu superiorul de călugări, dacă nu este un preot. Dar posesiunile aduse de cei care vin la ordin să rămână, fie că ele rămân sau nu, cu condiţia ca superiorul să fie fără vină.

BALSAMON
Dar cineva ar putea întreba cum de canonul v, porunceşte ca cel care îndeplineşte o ordinare pentru bani trebuie să fie destituit, în timp ce acest canon spune că cel care primeşte un cler sau călugăr pe baza unui dar bănesc trebuie să înceteze ori va fi destituit. Răspunsul este, că oricând îndeplineşte cineva o ordinare pentru bani, conform canonului v, acesta să fie destituit; dar când este doar o primire a unui persoane care a luat lor ori pe lista clerului sau într-o mănăstire prin intermediul banilor, cel ce a făcut aceasta trebuieşte destituit, dacă după ce este denunţat persistă în acest rău. Canoanele prin urmare sunt diverse în scopul lor. Al cincilea tratează ordinarea nelegitimă, dar acesta primirile neadecvate.

CANONUL XX
De aici înainte nu se va mai ridica nici o mănăstire dublă; referitor la mănăstirile duble deja în existenţă.
Noi decretăm că de aici înainte să nu se mai ridice nici o mănăstire dublă; deoarece aceasta a devenit o ofensă şi cauză de plângere pentru mulţi. În cazul acelora care cu familia lor îşi propun să urmeze viaţa monastică, bărbaţii să meargă în mănăstirea pentru bărbaţi, şi femeile întruna de femei; căci aceasta este pe placul lui Dumnezeu. Mănăstirile duble care sunt deja existente, vor observa regula sfântului nostru Părinte Basil, şi vor fi ordonate de perceptele sale, călugării şi călugăriţele nu vor locui împreună în aceiaşi mănăstire, căci în această trăire îşi găseşte ocazia adulterul. Nici un călugăr nu va acces într-o mănăstire de maici, şi nici unei maici nu i se permite să între într-o mănăstire ca să converseze cu cineva de acolo. Nici un călugăr nu va dormi într-o mănăstire de femei, nici să nu mănânce cu o maică [1]. Atunci când hrana este adusă de bărbaţi la mănăstirile de călugăriţe, stareţe însoţită de una din călugăriţele mai în vârstă să o primească în afara porţilor acestei mănăstiri. Când un călugăr doreşte să caute vreuna din rudele sale femei, care poate fi într-o mănăstire de femei, să converseze cu ea în prezenţa stareţei, şi în cuvinte scurte, apoi să se depărteze repede.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XX
Mănăstirile nu trebuie să fie duble şi nici călugării să nu locuiască în aceleaşi clădiri cu călugăriţele, şi nici să nu discute separat. Mai mult, dacă un om duce ceva la o maică rudă, să aştepte şi să îi dea afară acesteia, şi acesta să-şi vadă ruda în prezenţa superioarei ei.

VAN ESPEN
Este clar, aşa cum remarcă Zonaras, că mănăstirile duble de aici nu sunt cele în care bărbaţii şi femeile locuiesc împreună, într-o singură casă, care nu este tolerată deloc în acest canon, dar cele care au fost situate atât de aproape una de alta încât era evident că putea să fie uşor o intrare de la una spre alta, acestea sunt permise sub anumite precauţii de acest canon.

Dar nu numai grecii ci şi latinii au dezaprobat astfel de mănăstiri. Vezi decretul din Gratian, Pars. II., Causa XVIII., Q. II., canon xxviij., şi scrisoarea Papei Paschal (Epis. X) to Didacus, Abp. of Compostella.

În ciuda acestor lucruri Sf. Bridget din Suedia a instituit mănăstiri duble în secolul 15, referitor la care Thomas Walsingham, un călugăr din Mănăstire Sf. Alban, în Anglia, scrie că în 1414, Regele Henry a fondat trei mănăstiri dintre care a treia era o Brigittine, care profesa regula Sf. Augustin, cu adăugirile numite de ei Conducătorul Salvatorului. „Aceste două mănăstiri de maici aveau o singură biserică în comun, călugăriţele trăiau la mansardă, fraţii la parter, şi fiecare mănăstire avea o intrare separată; şi după profesare nimeni nu a mai continuat decât prin licenţa specială a Domnul Papă”.

Cu privire la capelanii de călugăriţe, se găsesc prevederi în Codul lui Justinian (Lib. xliv., De Epis. et clericis.). Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars. II., Causa XVIII., Q. II., canon xxj.

CANONUL XXI
Călugării nu trebuie să-şi părăsească mănăstirile şi să meargă în altele.
Un călugăr sau o maică nu trebui să părăsească mănăstirea de care sunt ataşaţi, şi să meargă la altele. Dacă face cineva aşa, să fie primit ca oaspete. Nu este adecvat să fie făcut membru al mănăstirii, fără consimţământul hegumenos-ului său.


NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXI
Nu este permis unui călugăr sau maici să-şi părăsească propria casă şi să între în alta; dar dacă intră (el sau ea) să fie primiţi ca un oaspete; dar să nu fie admiţi şi să nu li se dea ospitalitate contrar voii superiorului.

ARISTENUS
Canonul prezent nu permite unui călugăr sau maici care merge într-o altă casă să fie primit în ea, şi nici să fie admis ca oaspete, decât prin forţa necesităţii este rătăcit în lucrurile lumeşti şi astfel să rămână. Mai mult, nu se permite unei femei să fie admisă şi primită şi recunoscută în numărul surorilor fără consimţământul superiorului.

Mi se pare mie că la Aristenus s-a strecurat un ouk în text încât prima propoziţie trebuie citită ca acum dar fără „nu”. Aceasta îl face să fie de acord cu Zonaras care spune „bărbatul să fie primit ca un oaspete doar dacă merge într-o tavernă profană şi este forţat să se asocieze cu cei cu care n-au învăţat niciodată să trăiască decent”. Este clar că „superiorul” de aici este cel al casei unde călugărul sau maica au mers.

CANONUL XXII
Când cei care sunt cu taxele trebuie să mănânce cu femeile ei trebuie să dea mulţumiri, şi cumpătate şi discreţie.
A reda toate lucrurile lui Dumnezeu şi a n sluji propriilor noastre voinţe este un mare câştig. Căci divinul Apostol spune, „fie că mâncaţi sau beţi, să faceţi toate spre salva lui Dumnezeu”. Şi Hristos Dumnezeul nostru ne-a lăsat în Evangheliile sale să eliminăm începutul păcatelor; căci nu numai adulterul e mustrat de el, ci şi mişcarea inimii spre actul de adulter, atunci când spune, „Oricine priveşte la o femeie să o poftească, a comis adulter cu ea în inima sa”. Noi care am fost astfel învăţaţi ar trebui să ne purificăm minţile. Acum deşi toate lucrurile sunt legitime, nu toate sunt avantajoase, cum am fost învăţaţi de gura Apostolului. E bine ca toţi să mănânce în ordine ca să trăiască. Şi pentru cei la care viaţa constă din căsătorie, şi de facere de copii, şi de condiţia de laic, nu e nimic pentru aceştia ca să mănânce împreună, numai să dea mulţumiri pentru hrană; dar dacă sunt amuzamente de teatru, adică cântece satanice acompaniate cu dezmăţ de inflexiuni de harpă, va cădea asupra lor, prin aceste lucruri, blestemul profetului care spune astfel, „Vai de cei care beau vin cu harpa şi psaltirea, ca să nu ia aminte la lucrările Domnului şi să nu considere lucrările mâinii sale”. Oricând se găsesc astfel de persoane printre creştini, să-şi îndrepte căile; dar dacă nu o fac să fie preluaţi de pedepsele care au fost legiferate în canoanele predecesorilor noştri. Cu privire la cei a căror viaţă este liberă de grija şi aparte de bărbaţi, adică cei care au rezolvat înaintea Domnului să poarte jugul singurătăţii, ei să stea jos singuri în tăcere. Este totodată nelegitim pentru cei care au ales viaţa preoţească să mănânce în privat cu femeile, decât dacă este cu bărbaţi şi femei temători de Dumnezeu şi discreţi, aşa ca ospăţul lor să fie transformat în edificare spirituală. Aceiaşi regulă trebuie observată cu rudele. Din nou, dacă se întâmplă ca un călugăr sau un preot în timp ce se află într-o călătorie nu are cu sine ceea ce îi este absolut de necesar, datorită nevoilor sale presante, şi crede că e bine să se ducă la un ha sau la casa cuiva, i se permite aceasta, cu condiţia dacă este constrâns.

NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXII
Nu este nici o obiecţie faţă de femeile laice care mănâncă cu bărbaţii: nu e drept pentru bărbaţii care au ale viaţa de singurătate să mănânce în privat cu femeile, decât împreună cu cei care se tem de Dumnezeu şi cu bărbaţi şi femei religioase. Dar atunci când călătoreşte, un călugăr sau cineva din ordinele sare, nu-şi aduce cele necesare cu sine, poate intra într-o casă publică. Balsamon se referă în legătură cu acest canon la Canoanele Apostolice xlij şi xliij, lx al Sinodului de la Cartagina, şi lxij al Sinodului din Trullo.

Scrisoarea Sinodului către Împărat şi Impărătească
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 577.)

Către cel mai religioşi şi mai senini prinţi ai noştri, Constantine şi mama sa Irene. Tarasius, nevrednicul episcop al oraşului vostru regal protejat de Dumnezeu, noua Romă, şi tot sfântul Conciliu care s-a întâlnit la buna plăcere a lui Dumnezeu şi la porunca maiestăţii sale iubitoare de Hristos în renumita metropolă din Nice, al doilea conciliu adunat în acest oraş.

Hristos Dumnezeul nostru (care este capul Bisericii) a fost glorificat, cei mai nobili prinţi, când inima voastră, pe care o ţine în mâinile sale, a emis acel bun cuvânt de a ne aduna în numele său ca să întărim binele nostru ţinut, neclintitul şi datul de Dumnezeu adevăr conţinut în dogmele lui Hristos. Aşa cum capetele voastre au fost încoronate cu aur şi cele mai strălucitoare pietre, tot aşa au fost minţile noastre înzestrate cu preceptele Evangheliei şi învăţăturile Părinţilor. Fiind ucenici şi tovarăşi ai acelora a căror sunete au mers pe tot pământul, aţi devenit liderii de pe calea pietăţii a tuturor celor ce poartă numele lui Hristos, expunând clar cuvântul adevărului şi oferit un exemplu strălucit de ortodoxie şi pietate, încât eraţi pentru cei credincioşi ca lumânări care ard. Biserica care era gata să cadă, aţi susţinut-o cu mâinile voastre, întărind-o cu doctrină sănătoasă şi prin aducerea unităţii unei drepte judecăţi pentru cei ce erau în variaţie. Putem spune aşadar bine cu îndrăzneală că prin voi buna plăcere a lui Dumnezeu a adus triumful evlaviei şi a umplut gura noastră cu bucurie şi limba cu încântare. Şi aceste lucruri le rostesc buzele noastre cu un decret formal. Căci ce e mai slăvit decât să menţinem interesele Bisericii, şi ce altceva e mai calculat decât să provocăm încântarea noastră?

Anumiţi oameni s-au ridicat având o formă de evlavie căci erau îmbrăcaţi cu demnitate de preoţie, dar negau puterea ei, şi astfel meritând acuzaţia de a fi preoţi ai Babilonului. Despre aceştia cuvântul profeţiei a declarat că „nelegiuirea înainta de la preoţii [1] Babilonului”. Ba mai mult, ei s-au adunat într-un sanhedrim, ca cel al lui Caiafa, şi au devenit propagatorii doctrinelor profane. Având o gură plină de blestem şi amărăciune, ei s-au gândit să câştige stăpânirea prin cuvinte abuzive. Cu o limbă trufaşă şi o până ca un caracter, obiectând faţă de termenii folosiţi chiar de Dumnezeu, ei au inventat poveşti uluitoare, apoi au purces să stigmatizeze ca idolatrii preoţia regală şi naţiunea sfântă, chiar şi cei care s-au îmbrăcat în Hristos, şi prin harul său au fost păstraţi de la nebunia idolilor. Având o minte îndreptată spre rău, ei au luat în mână faptele nelegiuite, crezând că vor suprima zugrăvirea imaginilor venerabile. Prin urmare, atât de multe icoane cât erau puse în lucrarea mozaică ei le-au adăpostit, şi cele care erau pictate în figurile de ceară, ei le-au zgâriat, astfel transformând frumuseţea atrăgătoare a templelor sacre în dezordine completă. Printre faptele de acest fel, se notează în special că picturile puse pe mese în memoria lui Hristos Dumnezeul nostru şi a Sfinţilor săi, ei le-au dat focului.

În final, într-un cuvânt, după ce au pângărit bisericile noastre, ei le-au redus la confuzie totală. Apoi unii episcopi au devenit liderii acestei erezi şi acolo unde înainte a fost pace, ei au oblojit ura printre popor; şi în loc de grâu au semănat măzăriche în câmpurile Domnului. Ei au amestecat vinul cu apa, şi au dat nebuna duşcă acelora care erau după ei. Deşi nu erau decât lupi arabi, s-au ascuns sub haine de oi, şi prin raţiunea înşelătoare împotriva adevărului au căutat să laude minciuna lor. Dar între timp „ei au clocit ouă de vipere şi au cusut plasa păianjenului”, aşa cum spune profetul, şi „cel ce va mânca din ouăle lor, după ce le va zdrobi, va găsi că e stricat, cu un bazilisc în el”, şi care dă o duhoare de moarte. Într-o astfel de stare de lucruri, cu o minciună ocupată în a distruge adevărul, coi, cei mai graţioşi şi mai nobili prinţi, nu aţi permis alene o plagă atât de gravă, ca o astfel de eroare distrugătoare de suflet să continue aşa de lung în ziua noastră. Dar mişcaţi de Duhul divin care rămâne în voi, v-aţi întărit spre a extermina aceasta, şi astfel păstraţi stabilitatea guvernului Bisericii, şi astfel armonia dintre supuşi, aşa ca întregul vostru imperiu să poată fi stabilit în pace în mod agreabil cu numele de [Irene] pe care îl purtaţi. Aţi raţionat drept, că nu trebuia îndurat cu răbdare, în timp ce puteam fi cu toţi de aceiaşi minte în această materie şi să trăim în armonie, totuşi ceea ce se părea a fi preocuparea principală a vieţii noastre, pacea Bisericilor, exista între noi luptă şi diviziune. Şi de aceasta, când Hristos este de fapt capul nostru, noi ar trebui să fim mădulare unul altuia, şi un singur trup, prin acordul nostru reciproc şi credinţă. Prin urmare, aţi poruncit ca sfântul şi numeros-frecventatul nostru conciliu să se adune în metropola din Nice, ca după ce s-a scăpat Biserica de diviziune, noi să putem restaura unitatea la membrii separaţi, şi să fim atenţi să distrugem şi să tăiem total mantaua grosolană a doctrinei false, pe care ei au cusut-o din fibră groasă, şi au desfăcut din nou roba cinstită a ortodoxiei.

Acum după ce am trasat atent tradiţiile Apostolilor şi Părinţilor, suntem îndrăzneţi să vorbim. Având doar o singură minte prin suflarea celui mai Sfânt Duh, şi fiind cu toţi împletiţi într-una, înţelegând tradiţia armonioasă a Bisericii Catolice, noi suntem în armonie perfectă cu simfoniile expuse de cele şase, sfinte şi ecumenice concilii, şi prin urmare am anatemizat nebunia lui Arius, frenezia lui Macedonius, înţelegerea nesimţită a lui Apollinarius, închinarea la om a lui Nestorius, amestecul irelevant de naturi divizate de Eutyches şi Dioscorus, şi mult mânuita hidră care este compania lor. Am anatemizat şi povestirile inutile ale lui Origen, Didymus şi Evagrius, şi doctrina unicei voinţe susţinută de Sergius, Honorius, Cyrus şi Pyrrhus, sau mai degrabă am anatemizat propria lor voinţă. În final, învăţaţi de Duhul, de la care am primit apă pură, cu un singur acord şi suflet, am şters cu buretele dogmelor divine noua erezie inventată, bine meritată spre a fi clasată cu cele tocmai menţionate, care a apărut după ele, care a rostit un nonsens total despre icoanele sacre. Şi născocitorii acestei nulităţi, dar în mod revoluţionar bolborosind, noi i-am alungat din incinta Bisericii.

Şi după cum mâinile şi picioarele sunt mişcate în acord cu direcţiile minţii, tot aşa, noi, primind harul şi tăria Duhului, şi având asistenţa şi cooperarea autorităţii voastre regale, am declarat cu o singură voce pietatea şi am proclamat adevărul: că icoanele sacre ale Domnul nostru Isus Hristos trebuiesc reţinute, în măsura în care el era om adevărat; de asemenea şi cele care expun ceea ce este narat în mod istoric în Evanghelii, şi cele care reprezintă pe nepătată noastră Doamnă, sfânta Mamă a lui Dumnezeu, precum şi cele ale Sfinţilor Îngeri (căci ei s-au manifestat în formă umană către cei care au fost consideraţi vrednici de viziunea lor), sau a oricăruia dintre Sfinţi. [Noi am decretat de asemenea] că faptele brave ale Sfinţilor să fie portretizate pe tablete pe pereţi, pe vasele şi hainele sfinte, după cum era obiceiul sfintei Biserici Catolice a lui Dumnezeu din vremurile antice, obicei care a fost privit ca având forţa legii în învăţătura atât a sfinţilor lider precum şi a celor ce au trăit în primele ere ale Bisericii, precum şi ale succesorilor Părinţilor reverenzi. [Am decretat de asemenea] că aceste imagini trebuiesc venerate (proskunein), adică, să li se aducă saluturi.

Motivul folosirii acestui cuvânt este pentru că are o semnificaţie dublă. Căci kunein în vechea greacă semnifică atât „a saluta” cât şi „a săruta”. Şi prepoziţia pros dă acesteia ideea adiţională de dorinţă puternică faţă de subiect; ca de exemplu, avem ferw şi prosferw, kurw şi proskurw, dar şi kunew şi proskunew. Ultimul cuvânt implică salutul şi puternica dragoste, căci ceea ce iubeşte cineva îl şi venerează (proskunei), şi ceea ce venerează iubeşte mult, ca obiceiul zilnic, pe care îl ţinem faţă de cei iubiţi, este mărturie şi care este în ambele idei ilustrat practic atunci când doi prieteni se întâlnesc. Cuvântul nu e folosit doar de noi, ci îl găsit expus şi în Divinele Scripturi din antichitate. Căci este scris în istoriile Regilor, „ŞI David s-a ridicat şi a căzut în faţa sa şi s-a aplecat către (proskunhse) Ionatan de trei ori şi l-a sărutat” (1 Regi 20:41). Şi ce spune Domnul în Evanghelie referitor la Farisei? „Ei iubesc locurile de sus de la ospeţe şi saluturile (aspasmous) din pieţe”. Este evident că prin „saluturile” de aici el se referă la reverenţă (prosekunhsin) pentru Farisei care erau foarte educaţi şi gândind că erau neprihăniţi erau doritori să li se facă plecăciune de către toţi, dar nu [doar] să fie sărutaţi. Căci a primi saluturi din acest fel părea a fi prea mult de umilinţă modestă, şi aceasta nu era pe placul Fariseilor. Avem de asemenea şi exemplul Apostolului Pavel, aşa cum relatează Luca în Faptele Apostolilor: „Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-am primit cu bucurie. A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov, şi toţi presbiterii s-au adunat acolo. După ce le-a dat ziua bună, le-a istorisit cu de-amănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui” (Fapte 21:17-19). Prin salutul menţionat aici, apostolul a intenţionat în mod evident să atribuie acea reverenţă de onoare (timhtikhn proskunhsin) pe care o arătăm unul faţă de altul, şi de care vorbeşte el când spune referitor la Iacov că „el s-a aplecat (prosekunhsen) pe vârful toiagului său” (Evrei 11:21). CU aceste exemple este de acord ceea ce Grigore Teologul a spus: „Onoraţi Betleemul, şi plecaţi-vă (proskunhson) ieslei”.

Acum cine dintre cei care înţeleg corect şi sincer Scripturile Divine a presupus vreodată ca aceste exemple pe care le-am citat să vorbească de închinarea în duh (ths en pneumati latreias)? [Cu certitudine nimeni nu s-a gândit astfel] decât probabil anumite persoane total lipsite de sens şi ignorante de toată cunoştinţa Scripturilor şi a învăţăturii Părinţilor. Cu siguranţă Iacov nu a adorat (elatreusen) vârful toiagului său; şi cu siguranţă că Grigore Teologul nu ne-a rugat să adorăm (latreuein) ieslea. Din nou, când aducem salutări Crucii dătătoare de viaţă, noi cântam împreună: „Noi adorăm (proskunwmen) crucea ta, o Doamne, şi adorăm (proskunwmen) suliţa care ţi-a deschis coasta dătătoare de viaţă a bunătăţii tale”. Aceasta este în mod clar doar o salutare şi este numită aşa, iar caracterul ei este evidenţiat de atingerea noastră a acelor lucruri menţionate cu buzele noastre. Noi spunem că cuvântul proskunhsis este găsit în mod frecvent în Divinele Scripturi şi în scrierile învăţaţilor şi sfinţilor noştri Părinţi pentru închinarea în duh (epi ths en pneumati latreias), din moment ce este un cuvânt cu multe semnificaţii, se poate folosi să exprime acel fel de reverenţă care este slujire. Cum este venerarea de onoare, aşa este şi dragostea şi frica. În acest sens ea este că noi venerăm maiestatea voastră glorioasă şi cea mai nobilă. Dar mai este o altă veneraţie care vine doar din frică, astfel Iacov s-a închinat la Esau. Apoi este veneraţia de gratitudine, cum Avraam s-a plecat la fii lui Het, pentru terenul care l-a primit de la ei pentru îngroparea lui Sara. Şi în final, al acelora care doresc să obţină un dar, se închină acelora care sunt mai presus de ei, cum Iacov s-a plecat înaintea lui Faraon. Prin urmare pentru că acest termen are multe semnificaţii, Scripturile Divine ne învaţă, „Să te închini Domnului Dumnezeului tău, şi numai lui să-i slujeşti”, ceea ce spune simplu că veneraţia să fie dată lui Dumnezeu, dar nu adaugă cuvântul „numai”; căci venerarea fiind un cuvânt de înţeles larg este un termen ambiguu; dar continuă să spună „să-i slujeşti (latreuseis) numai lui”, căci doar lui Dumnezeu îi atribuim latria.

Lucrurile pe care le-am declarat, fiind astfel susţinute, este mărturisit şi dincolo de întrebare acceptabil şi bine-plăcut înaintea lui Dumnezeu, ca imaginile Domnului nostru Isus Hristos ca om, şi cele ale nepătatei Mame a lui Dumnezeu, pururi-virgina Maria, şi a onorabililor Îngeri şi a tuturor Sfinţilor, ar trebui să fie venerate şi salutate. Dar dacă cineva nu crede astfel, ci vrea să dezbată materia mai departe este rău afectat în privinţa veneraţiei care se datorează imaginilor sacre, pe acestea sfântului nostru conciliu ecumenic (fortificat de lucrarea interioară a Duhului lui Dumnezeu, şi de tradiţiile Părinţilor şi ale Bisericii) le anatemizează. Acum anatema nu este nimic mai puţin decât separarea completă de Dumnezeu. Căci dacă cineva este certăreţ şi nu va accepta voit ceea ce s-a decretat acum, ei doar dau cu piciorul în ţepuşe, şi îşi rănesc sufletele lor în lupta contra lui Hristos. Şi în a găsi plăcere ca insultele să fie oferite faţă de Biserică, ei se arată a fi în mod clar cei care fac război nebunesc contra pietăţii, şi trebuiesc priviţi prin urmare ca în aceiaşi categorie cu ereticii din vechime, şi companiile lor şi fraţii în nelegiuire.

Am trimis fraţilor şi preoţilor noştri tovarăşi, Episcopii iubiţi de Dumnezeu, împreună cu anumiţi Hegumenoi şi clerici, ca ei să dea un raport deplin al procedeelor noastre spre urechile voastre auzitoare de evlavie. Ca dovadă şi confirmare a ceea ce am decretat, cât şi pentru asigurarea celei mai religioase maiestăţi a voastre, am supus dovezile de la Părinţi, puţine dintre ele le-am adunat în ilustrarea adevărului luminos de strălucit.

Şi acum fie ca Salvatorul tuturor, care domneşte cu voi (sumbasileuwn umin) şi care a fost încântat să-şi dea pacea sa către Biserici prin voi, să păstreze împărăţia voastră pentru mulţi ani, precum şi conciliu, prinţii şi armata voastră credincioasă, şi moşia imperiului, şi fie ca el să vă dea victorie peste toţi duşmanii voştri. Căci el e cel ce spune, „După cum sunt viu, spune Domnul, cei care mă slăvesc, îi voi slăvi şi eu”. Tot el e cel care spune că va încins cu tărie şi că va lovi pe toţi duşmanii voştri, şi va face poporul vostru să se bucure.

Şi tu, o oraş al noului Sion, bucură-te şi fi fericit, tu care eşti minunea întregii lumi. Căci deşi David nu a domnit în tine, cu toate acestea prinţii tăi pioşi prezidă aici peste lucrările tale cum ar fi acut şi David. Domnul este în mijlocul tău, numele lui să fie binecuvânta în veci de veci, Amin.

Digresiune faţă de cele două scrisori ale lui Grigore II către Împăratul Leo
(J. B. Bury, Appendix 14 to Vol, V. of his edition of Gibbon's Rome. 1898.)

Este incorect să spunem că „cele două epistole ale lui Grigore II au fost păstrate în Faptele Conciliului de la Nicea” [aşa cum face Gibbon]. În colecţiile moderne ale Actelor Conciliilor Eclesiastice, ele au fost tipărite la finalul Actelor celui de-al Doilea Conciliu de la Nicea. Dar ele au venit mai întâi la lumină la finalul secolului 16 şi au fost tipărite pentru prima dată în Analele Eclesiastice ale lui Baronius, care le-a obţinut de la Fronton le Duc. Acest cercetător a copiat textul din Manuscrisul din greacă la Rheims. Din moment ce s-au găsit alte Manuscrise, cel mai timpuriu aparţinând secolului al 11lea dacă nu al 10lea.

Într-un alt caz ar trebui să spunem că evidenţa externă pentru autenticitatea epistolelor era bună. Ştim din autoritatea lui Theophanes că Grigore a scris una sau mai multe scrisori către Leo (epistolhn dogmatikhn, sub A. M. 6172, oi epistolwn, sub A. M. 6221); şi nu ar trebui să avem nici un motiv extern de a suspecta copiile care datează din circa 300 de ani mai târziu. Dar omiterea acestor scrisori în Actele Conciliului Nicean, deşi ele sunt declarate că au fost citite la conciliu, introduce o umbră de suspiciune. Dacă ele erau păstrate, acum problema e de ce nu au fost păstrate în Actele Conciliului, precum scrisoarea lui Grigore către Patriarhul Germanus? Nu este nicăieri o urmă a originalelor latine.

Ajungând la conţinut, descoperim destule pentru a converti suspiciunea într-o certitudine practică a faptului că documentele au fost falsificate. Aceasta este opinia lui M. l’abbe Duchesne (editorul lui Liber Pontificalis), M. L. Guerard (Melanges d'Archcaleologie et d'Histoire, p. 44 sqq., 1890); Mr. Hodgkin (Italy and her Invaders, Vol. vi., p. 501 sqq.). O dată falsă (începutul domniei lui Leo este plasată în sesiunea 14 în loc de a 15a), şi falsa implicare că teritoriul Imperial al „Ducatus Romae” s-a terminat la 24 de stadia, sau trei mile, de Roma, care arată spre un autor care nu era nici contemporan cu Leo şi nici un rezident al Romei. Dar tonul insolent al scrisorilor este destul pentru a le condamna. Grigore II nu s-ar fi adresat niciodată suveranului său cu abuzul crud cu care sunt pline aceste documente. O altă obiecţie (pe care nu am văzut-o niciodată notată) este că în Prima Scrisoare imaginea faimoasă a lui Hristos care a fost smulsă de Leo, se spune că ar fi fost în „Chalkoprateia” (colţul de bronz), în timp ce, conform surselor de încredere, acesta era mai presus de poarta Chalka a Palatului.

Respingând scrisorile pe aceste motive – care sunt susţinute de un număr de puncte mai mici – ne scăpăm de dificultate cu privire la asediul lui Lombard a Ravenei înainte de 727 d. Hr.: un asediu care nu este menţionat nicăieri cum a fost fără îndoială creat de cunoaşterea confuză a fabricantului.

Digresiunea asupra primirii Conciliului al Şaptelea

Primirea Conciliului al Şaptelea în Răsărit a fost practic universală. Nici un istoric nu pretinde că opiniile iconoclaste au avut ceva asupra maselor de oameni. Aceasta a fost în mod strict o mişcare de curte, susţinută de armată, şi oricând erau puse jos imaginile şi venerarea lor condamnată aceasta a fost prin puterea Statului, promulgându-şi voia sa asupra unei cedări şi (aşa cum le-am numi azi) asupra clerului Erastian (Cf. Harnack, History of Dogma, Eng. tr. Vol. iv., p. 326.).

Lupta nu a fost de fapt chiar încheiată prin decretul conciliar. După moartea Împărătesei în anul 803 d. Hr., câţiva domnitori iconoclaşti s-au pus pe tronul din Răsărit, printre Michael Bâlbâitul, care (aşa cum spune Michaud cu mult spirit) „s-a luptat cu imaginile şi a căsătorit maicile” [1]. Ela trimis o scrisoare, care încă mai există, lui Louis le Debonnaire din Franţa, expunându-i superstiţiile ortodocşilor, care este cel mai curios şi mai interesant de citit (Vide Mansi).

Succesorul său a fost Theophilus, care a domnit din 829 până în 842, şi a fost un iconoclast fanatic. Patriarhii Antiohiei, Alexandriei, şi Ierusalimului i-au scris în mod oficial, la câţiva ani după ascensiunea sa, rugându-l să nu imite răul exemplu al iconoclaştilor. În acel timp singurul Patriarh care era de partea ereticilor era John Gramaticul, Patriarh de Constantinopole, acelaşi care în 814 a repudiat doctrina iconoclastă! Odată cu moartea Împăratului, a murit şi puterea Iconoclaştilor; iar la ascensiunea lui Michael III cu mama sa Theodora şi sora lui Thecla a avut loc triumful final al imaginilor. Voi cita aici cuvintele lui Hernack: „Apoi a venit o Împărăteasă, Theodora, care în final a restaurat închinarea. Aceasta a avut loc la Sinodul ţinut la Constantinopole în 842 d. Hr. Acest Sinod a decretat că o Sărbătoare a Ortodoxiei (h kuriakh ths orqodoxias) ar trebui să fie sărbătorită anual, la care victoria asupra iconoclaştilor ar trebui să fie amintită în mod regulat. Astfel întreaga ortodoxie s-a unit în închinarea la imagini. În acest fel Biserica Răsăriteană a atins poziţia care se potrivea naturii sale. Avem aici concluzia unei dezvoltări, consistentă în punctele principale. Divinul şi sacrul, ca cel care a coborât în lumea senzuală prin întrupare, a creat pentru sine în Biserică un sistem de lucruri materiale, supranaturale, care s-au oferit pentru folosul omului” (Hist. Dogma. Vol. iv., p. 328.).

Multe s-au scris şi adevărat despre superioritatea domnitorilor iconoclaşti; dar când s-a spus tot ce se poate spune, mai rămâne faptul în sine, că majoritatea dintre ei nu au fost decât creştini supăraţi, şi justeţea Arhiepiscopului Protestant al convocării de la Dublin a materiei nu va fi disputată de studentul imparţial. El spune, „Nimeni nu va nega faptul decât cu cele mai rare excepţii, cu toată onestitatea religioasă, tot ceea ce a constituit puterea animatoare a unei bisericii, a fost înşirată pe altă parte [adică ortodoxă]. Dacă ar fi triumfat Iconoclaştii, atunci când lucrarea lor s-a arătat în adevăratele sale culori, s-ar fi dovedit a fi triumful, nu al credinţei în Dumnezeul invizibil, ci necredinţa frivolă într-un Salvator întrupat” (Trench. Medioeval History, Chap. vii.).

Ajungem să considerăm acum ce primire a Conciliului al Şaptelea dintre Conciliile Generale a avut în Apus. Şi mai întâi găsim că acesta a fost acceptat, în ceea ce priveşte decretele sale dogmatice, de Papă, întreaga Biserică Romană şi, din câte ştim, de tot Apusul cu excepţia părţii din Charlemagne şi, aşa cum s-ar aştepta, Biserica Engleză.

Este adevărat că aceasta era o mare şi foarte importantă excepţie, atât de mare şi de importantă încât devine necesar să examinăm în detaliu cauzele care au dus la această respingere.

Unele persoane au susţinut faptul că conciliu englez ţinut la Calcuth în 787 a respins caracterul ecumenic al celui de-al 2lea de la Nice, deoarece în două din canoanele sale (primul şi al patrulea) acesta vorbeşte despre „credinţa celor Şase Concilii Generale”. Dar este evident că motivul pentru aceasta e că nu se auzise încă de sinodul de la Nicea, mai mult, o astfel de acţiune ar fi fost în mod clar imposibilă, din moment ce conciliul a fost prezidat de Episcopul de Ostia, împuternicitul Papei Hadrian.

Prima opoziţie faţă de conciliu în Apus a fost făcută aparent de către Charlemagne. Papa Hadrian i-a trimis acestuia o traducere a actelor în latină şi a semnificat acceptarea sa a conciliului. Dar această traducere a fost atât de rea încât nu numai că era o parte mare a actelor total de neînţeles, dar şi, cel puţin într-un loc, un episcop al conciliului a fost făcut să spună că imaginile care trebuiau să fie adorate cu aceiaşi închinare supremă ca cea acordată Sfintei Trinităţi.

S-ar putea să nu fie pe deplin caritabil să sugerăm posibilitatea unui astfel de lucru care să aibă vreo influenţă în materie. Pe de altă parte ar fi necinstit pentru cititor nu numai de a spune că Charlemagne a avut, sau a crezut că are, supărări serioase împotriva Împărătesei Irene, şi că lui nu i-a părut rău că a descoperit un motiv pentru care să respingă conciliul ei. Ar trebui să mai fie remarcat cât de mult s-a încrezut Papa în lupta sa pentru independenţa Imperiului Răsăritean în Charlemagne, şi prin urmare cât de refractar trebuie să fi fost ca să se despartă de un aliat aşa de important; şi astfel să determine să se tolereze respingerea de către Împăratul Franc a ceea ce s-a primit de la el, Vicarul lui Hristos şi succesorul lui Petru, ca cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic al Bisericii Catolice.

Ca rezultat al acestui sentiment al lui Charlemagne, au fost scrise ceea ce noi numim „Cărţile Caroline”, şi acestea au exercitat o influenţă atât de mare asupra întregii întrebări, şi a dus atât de mult în eroare chiar şi pe cei învăţat, încât voi acorda o examinare atentă a autorităţii, autorului şi a conţinutului lor, căci nu poate fi nici o îndoială că aceasta a fost influenţa cărţilor (care au apărut în 790) care a produs acţiunea neplăcută a Conciliului din Frankfort la patru ani mai târziu (în 797), şi cea a Convenţiei de la Paris în 825.

Examinarea Cărţilor Caroline

I. Autorul Cărţilor Caroline
Descopăr că mulţi scriitori cu privire la subiectul pe care ei îl numesc „închinarea la imagini”, vorbesc în mod frecvent de aceste „Cărţi Caroline” şi se referă la ele cu mare admiraţie. Este absolut de sigur că mulţi dintre aceşti autori nu le-au citit niciodată, poate nu le-au văzut niciodată, cărţi de care ei scriu atât de elocvent. Am folosit extrasul din ediţia lui Melchior Goldast (Frankfort, 1608) in Migne's Patrologia Latina, Tom. xcviij., în acest articol.

Lucrarea începe astfel. „În numele Domnului nostru şi Salvatorul Isus Hristos începem lucrarea celui mai ilustru şi glorios om Charles, prin voia lui Dumnezeu, regele Francilor, Gauls, Germania, etc., împotriva Sinodului care în părţile din greacă au decretat ferm şi mândru în favoarea adorării (adorandis) imaginilor”, apoi urmează ceea ce este numit imediat „Prefaţa lui Charlemagne”.

Acum nimeni nu presupune pentru un moment aceasta. Charlemagne a scris aceste cărţi. Dar Sir William Palmer (Treatise on the Church, 'Vol. II., p. 204) spune că prelaţii domeniului Franţei „au compus o replică la acest Sinod”, el spune apoi că „Această lucrarea a fost publicată prin autoritatea şi în numele Împăratului Charlemagne şi cu consimţământul episcopilor său, în 790” (p. 205). Pierd poate ceva din vedere ca să ştiu pe ce autoritate se bazează aceste afirmaţii. Autorul lucrării nu a fost considerat cu mare motiv a fi Alcuin. Pe lângă tradiţia engleză că el ar fi scris o astfel de carte, s-a indicat şi remarcabila asemănare a comentariului său asupra Sf. John (4, 5, et seqq) către un pasasj din Liber IV, cap vj, al acestor Cărţi Caroline. (La acest punct vezi Foster, Prefaţa Generală la Lucrările lui Alcuin n.10) Dar şi dacă ar fi Alcuin autorul sau nu, contează puţin, afirmaţia că „episcopi Franţei” erau în vreun sens responsabili pentru aceasta este în întregime gratuit, doar dacă nu cumva s-ar gândi unii că aceasta ar fi adunată din afirmaţia din Prefaţă; „Am preluat această lucrare cu preoţii care sunt prelaţii turmelor Catolice în împărăţie care a fost oferită nouă de Dumnezeu” [1]. Dar aceasta nu ar fi singura carte scrisă la porunca, sau expusă de, un prinţ secular şi totuşi să pretindă autoritatea Bisericii. Trebuie să dau ca exemple doar „Instituţia Omului Creştin” şi A Doua Carte de Rugăciuni a lui Edward VI.

II. Autoritatea Cărţilor Caroline
Oricare ar fi autorul lor, ajungem acum să considerăm autoritatea lor, şi aici avem de a face cu cea mai mare dificultate, căci este sigur că în ciuda afirmaţiilor contrare, aceste cărţi nu au fost cele trimise de Papa Hadrian către Charlemagne, acelea pe care Papa le-a catadicsit pentru a scrie o combatere. Acest Hefele a dovedit în mod clar, prin a arăta că cei trimişi la Papă au tratat materia într-o ordine total diferită, că acolo au fost trimise doar 85 de capitole, în timp ce aceste cărţi au 120 (sau 121 dacă autenticitatea ultimului capitol este acceptată). Mai mult, întrebările puse de Hadrian nu apar cuvânt cu cuvânt în cărţile Caroline, ci sunt în unele lărgite, în altele abreviate (Cf. tratării lui Hefele a întregului subiect în germana originală). Petavius crede că ceea ce a primit Hadrian au fost extrase din Cărţile Caroline, făcute de Conciliul din Frankfort.

Hefele ajunge la o concluzie direct opusă, anume, că Cărţile Caroline sunt o expansiune a Capitula trimisă către Papă, şi că această expansiune a fost făcută la cererea lui Charlemagne.

Ar trebui notat că Baronius, Bellarmine, Binus şi Surius cu toţii pun la îndoială autenticitatea Cărţilor Caroline în totalitate (Vide Baron, Annal., 794 d. Hr.). Dar ca această poziţie extremă să fie respinsă de faptul c anumite citări făcute de Hincmar se găsesc în cărţi aşa cum le avem noi (Cf. Sirmond in Mansi, Tom. XIII., 905, Labbe, Tom. VII., col. 1054.).

III. Conţinutul Cărţilor Caroline
Dacă autorul şi autoritatea acestor cărţi sunt subiecte dificile, conţinutul cărţilor este mult mai extraordinar, căci se pare a fi sigur, dincolo de posibilitatea de îndoială, că autorii acestor cărţi nu au citiţi niciodată actele şi nici decretele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, de care scriau ei; şi mai ales că el sau ei nu au fost complet de ignoranţi de acea carte de la Conciliabulum din 754.

Un singur exemplu ar fi destul pentru a dovedi acest punct. În Cartea IV, Cap. XIV, precum şi în Cap. XX (Migne's ed., col. 1213 and col. 1226), se face acuzaţia că al Şaptelea Conciliu, în special Grigore, episcopul Neocesareii, a flatat în mod injust pe Împărăteasă. Acum de fapt remarcile la care se face referire sunt din Conciliabulum din 754, şi nu de la al Doilea Conciliu de la Nice; acestea nu au fost făcute deloc de Grigore din Neocesarea, şi motivul pentru care îi sunt atribuite lui este pentru că el le-a citit în procedeele acelui pseudo-conciliu către adevăratul conciliu din 787.

Alte exemple se pot da cu uşurinţă, dar acesta este de ajuns. Ab uno disce omnes. Cel mai faimos totuşi dintre toţi cei care fac gafe ce este găsit în aceste cărţi nu trebuieşte omis. Aceasta se găseşte în Cartea III, cap. xvij, şi nu este mai puţin serios decât să-i atribuie lui Constantius, episcopul de Cipru, afirmaţia monstruoasă că imaginilor sacre trebuie să li se acorde adorarea supremă ca cea care se datorează Sfintei Trinităţi. Ce greşeală completă a fost aceasta, am arătat-o deja, şi ar fi fost evident pentru oricine care a citit extrasele actelor date în paginile anterioare. Am spus „greşeală” şi am spus-o atât de liber pentru că sunt convins de faptul că aceste cărţi Caroline, decretul de la Frankfort, şi decizia Convenţiei de la Paris, toate au izvorât din ignoranţă şi nepricepere, şi în mare prin forţa acestei afirmaţii în particular pe care o scriu. Dar nu trebuie să omit afirmaţia lui Sir William Palmer, un campion al acestor cărţi, că „actele sinodului de la Nice fiind trimise la Roma în anul 787, Papa Hadrian, conform cu Hincmar, le-a transmis în Franţa lui Charlemagne, pentru a fi confirmate de episcopii împărăţiei Iris; şi Împăratul [adică Charlemagne] a primit şi actele direct de la Constantinopole conform cu Roger Hovedon. Aceşti prelaţi, după ce li s-a adus o copie autentică şi nu o simplă traducere, au compus o replică faţă de sinod” (Treatise on the Church, Vol. II., p. 203).

Dacă Sir William este drept, atunci autorul cărţilor Caroline este pus într-o umbră închisă, căci ori el era prea ignorant sau prea nepăsător ca să citească originalul grec, sau altfel, ştiind starea reală a cazului, a interpretat greşit în mod intenţionat sinodul. Sir William simte această dificultate, şi sub propoziţia pe care am citat-o, atribuie afirmaţiile greşite unei „traduceri greşite”, adică, declaraţia falsă – de care atârnă toate – atribuite episcopului de Cipru. Dar cele două pretenţii sunt contraria inter se. Dacă ei foloseau o copie autentică a originalului trimis de la Constantinopole atunci nu puteau să fie duşi în rătăcire de o „traducere greşită”; dacă ei au folosit o traducere greşită şi nu s-au chinuit să citească decretele, opinia şi scrierile lor – precum şi decretele care erau după ele – au fost evident în întregime fără nici o valoare teologică, şi aceasta este estimarea în care ele au fost ţinute de toţi cercetătorii neprejudiciaţi fără excepţie, fie că erau sau nu de acord cu concluziile lor.

Ar fi bine să afirmăm clar înaintea cititorului fundamentul pe care se bazează învăţătura dogmatică a Cărţilor Caroline. Adică, pe scurt, autoritatea Eparhiei Romane. Că nu poate fi nici o îndoială posibilă în acest punct, purced să citez oarecum în lungime capitolul vi al Cărţii I, al cărui titlu este, „Că Sfânta Romană Catolică şi Apostolică Biserică este pusă deasupra tuturor celorlalte Biserici, şi trebuie să fie consultată de fiecare dată când apare vreo controversă cu privire la credinţă”.

„Înainte de a între într-o discuţie despre martorii pe care Răsăritenii i-au adus în mod absurd în Sinodul lor, credem că e bine să expunem cât de mult a fost înălţată Biserica Romană de Domnul mai presus de alte Biserici, şi cum se face că ea trebuie să fie consultată de cei credincioşi: şi aceasta este şi cazul din moment ce astfel de cărţi pe care ea le primeşte drept canonice şi doar acei Părinţi pe care i-a recunoscut ea prin Gelasius şi alţi Pontifi, succesorii lui, trebuie să fie acceptaţi şi urmaţi; ei nu trebuiesc interpretaţi de voia privată a cuiva, ci în mod înţelept şi sobru. … Căci după cum Eparhiile Apostolice trebuiesc să fie preferate faţă de toate celelalte dioceze ale lumii, cu atât mai mult trebuie preferată acea eparhie care este pusă peste toate celelalte eparhii apostolice. Căci aşa cum Apostolii au fost înălţaţi mai presus de alţi ucenici, şi Petru a fost înălţat mai presus de alţi Apostoli, tot aşa eparhiile apostolice sunt înălţate peste alte eparhii şi Eparhia Romană este eminentă peste celelalte eparhii apostolice. Şi această înălţare apare nu dintr-o acţiune sinodică a altor Biserici, ci ea deţine întâietatea (primatum) prin autoritatea Domnului, când a spus, ‚Tu eşti Petru, etc.’.

„Această biserică, prin urmare, fortificată cu braţe spirituale ale credinţei sfinte, şi îndestulată cu fântânile dătătoare de sănătate care curg din izvorul luminii şi din sursa bunătăţii, rezistă la oribilii şi ferocii monştrii ai ereziilor, şi lucrătorii paharelor dulci ca mierea ai învăţăturii Bisericilor Catolice a întregii lumi. … De aici [adică de la Sf. Jerome care-l consultă pe Papă] putem înţelege cum Sfinţii şi învăţaţii care erau lumini strălucite în diferite părţi ale lumii, nu numai că nu s-au depărtat în credinţă de sfânta Biserică Romană, ci au şi cerut ajutor ei în timp de nevoie pentru întărirea credinţei. Şi aceasta ar trebui să observe toate Bisericile Catolice, ca ei să caute ajutor de la ea, după Hristos, pentru protejarea credinţei: care (quoe) nu are nici pată şi nici zbârcitură, loveşte capetele de rău augur ale ereziilor, şi întăreşte minţile celor credincioşi în credinţă. Şi deşi mulţi s-au separat de această sfântă şi venerabilă comuniune, cu toate acestea Bisericile din partea noastră nu fac la fel, ci instruită de acea erudiţie apostolică, şi prin asistenţa sa de la care vine orice dar bun şi desăvârşit, a primit întotdeauna charismata venerabilă…; şi sunt atenţi să urmeze eparhia binecuvântatului Petru în toate lucrurile, după cum doresc să ajungă de azi înainte acolo unde şade el ca purtător de chei. Spre această binecuvântare acel care a binevoit să-şi fondeze Biserica sa pe Petru ne aduce pe noi, şi ne face să perseverăm în unitatea sfintei Biserici; şi fie ca noi să merităm un loc în acea împărăţie a cerului prin intervenţia aceluia a cărui Eparhie noi o urmăm şi căruia i s-a dat cheile”.

Cam aceasta este fundamentul doctrinar al cărţilor Caroline, adică, autoritatea absolută a Eparhiei Romane în materiile legate de credinţa Bisericii. Este cu certitudine foarte dificil să înţelegem cum autorul acestor cărţi putea să fi cunoscut felul cum decretul doctrinar al Sinodului de la Nice a primit aprobarea acestei puteri supreme care era atât de necesar să fie consultată şi respectată; şi că Sinodul pe care îl denunţă el şi îl respinge a fost primit de şeful tuturor din Eparhiile Apostolice drept al Şaptelea dintre Conciliile Ecumenice ale Bisericii Catolice.

Fie că autorul [sau autorii] au văzut scrisoarea Papei sau nu, un lucru este sigur, el nu a citit niciodată cu atenţie nici chiar traducerea imperfectă care i-a fost oferită, şi de acea traducere Anastasius Bibliothetius spune: „Traducătorul atât a înţeles greşit geniul limbii greceşti precum şi cel al latinei, şi a tradus doar cuvântul cu cuvânt; într-o astfel de modă care este abia posibil de a cunoaşte (aut vix aut nunquam) ceea ce înseamnă aceasta, mai mult, nimeni nu citeşte vreodată această traducere şi nici nu se fac copii ale ei” [1].

Acesta fiind cazul, când ajungem să examinăm Cărţile Caroline, nu suntem uimiţi să găsim că sunt pline de afirmaţii false.

În Prefaţă ni se spune că Conciliabulum a fost „ţinut în Bitinia”, de sigur, ca materie de fapt acesta s-a întâlnit în Constantinopole.

În Cartea I, cap. j, găsim anumite cuvinte care apar în scrisorile Împărătesei şi a fiului ei. Despre acestea Hefele remarcă: „Cineva nu poate găsi cuvintele oricăreia dintre cele două scrisori ale acestor suverani, care sunt păstrate în actele Conciliului de la Nice, căci sinodul e cel care le foloseşte [2]”. În Cartea a Doua, cap. xxvij, conciliul e acuzat că spun „Tot aşa ca trupul şi sângele Domnului trece de la roadele pământului spre un mister notabil, tot aşa şi imaginile, făcute prin îndemânarea meseriaşilor, trec de la venerarea acelor persoane pe care le poartă imaginile”. Acum aceasta nu s-a spus niciodată la Sinodul de la Nicea, dar ceva ca aceasta s-a învăţat de către conciliul de la Constantinopole din 754; dar cuvintele citate nu apar în nici unul din actele vreunuia dintre ele! Gândul de bază era, aşa cum am spus, clar expus de sinodul iconoclastic din 754 şi ca fiind clar respins de sinodul ortodox din 787.

În Cartea III, cap. V, ni se spune că „Tarasius a spus în confesiunea sa de credinţă că Duhul Sfânt era compania (contribulum în Cărţile Caroline) Tatălui şi a Fiului”. Nu Tarasius e cel care a spus aşa, ci Theodore de Ierusalim, şi în folosirea cuvântului omofulos el îl copia doar pe Sophronius de Ierusalim.

Capitolul XVII începe astfel: „Acum în grabă (ca să spunem aşa) ca un nebun, Constantine, episcop de Constantia în Cipru, a vorbit cu aprobarea restului episcopilor, că el ar primi şi va îmbrăţişa în mod onorabil imaginile; şi a flecărit că serviciul de adorare care se datorează Trinităţii consubstanţiale şi dătătoare de viaţă, ar trebui date imaginilor, nu trebuie să mai discutăm de asta aici, din moment ce pentru toţi cei care au citiţi sau au auzit aceasta ar fi clar că el nu a fost inundat în vreo eroare mică, adică să mărturisim că el a interzis creaturilor serviciul datorat doar Creatorului, şi prin dorinţa sa de a favoriza picturile a răsturnat toate Sfintele Scripturi. Căci acel nebun ori a spus ori s-a gândit să spună o astfel de absurditate, că picturile diferite ar trebui să deţină aceiaşi onoare ca sfânta, victorioasa Trinitate, creatorul tuturor lucrurilor, etc.”. Dar cum se poate vede printr-o privire la acte aceasta este exact opusul a ceea ce a spus Constantine. Acum dacă, aşa cum afirmă Sir William Palmer, autorul avea înaintea lui actele autentice în original, nu văd cu Chemarea sa onestă este apărată, sau dacă onestitatea sa este păstrată intactă, aceasta trebuie să fie pe cheltuiala învăţării sau a preocupării sale. Bower a simţit aceasta atât de atent încât crede că Cărţile Caroline atribuie cuvintele lui Constantin doar episcopului şi nu conciliului. Dar subterfugiul este în zadar, aşa cum am văzut deja, autorul afirmă acea discuţie a lui Constantin care a primit „consensul restului episcopilor (coeteris consentientibus)”, şi mai apoi nu sugerează în mod obscur că Constantine a avut curajul să spună ceea ce alţii au fost mulţumiţi să gândească, dar nu să îndrăznească să spună.

În Cartea IV, al 3lea capitol afirmă în mod distinct că în timp ce luminile şi tămâia erau folosite de ei în bisericile lor, cu toate aceste ele nu erau puse înaintea imaginilor. Dacă ne putem baza pe aceasta s-ar părea că se fixează obiceiul Franc de la acea dată.

Capitolele XIV şi XX sunt distinse de cele mai izbitoare greşeli, căci ele atribuie Conciliului de la Nice învăţăturile Conciliabulum-ului, şi în particular le pun la uşa lui Grigore de Neocesarea deoarece el a fost cel care a citit.

În final, în capitolul 28, caracterul ecumenic al Nice II este negat, pe motiv că acesta nu a păstrat credinţa Părinţilor, şi că nu a fost universal în constituţia sa. Rog cititorul, care are proaspăt în memora sa pretenţiile Papale expuse într-un capitol anterior, să considere dacă este posibil ca autorul acelui capitol a văzut şi ştiut de acceptarea Papală a Sinodului al Şaptelea şi totuşi a scris astfel: „Printre toate stupidităţile spuse sau făcute de acest sinod, aceasta nu pare a fi deloc ultimul, dar ei l-au numit ecumenic, căci acesta nici nu susţinea puritatea credinţei ecumenice, şi nici nu şi-a obţinut autoritatea prin acţiunea ecumenică a Bisericilor. . . . Dacă acest sinod s-a păstrat departe de noutăţi şi s-a bazat satisfăcut pe învăţăturile Părinţilor antici, acestea putea să fi fost numit ecumenic. Dar din moment ce el nu a fost mulţumit cu învăţăturile Părinţilor antici, nu poate fi numit ecumenic”, etc., etc.

Acestea sunt pe scurt conţinuturile şi spiritul Cărţilor Caroline. Binius spune într-adevăr că el a găsit un capitol al 29lea într-un Manuscris francez al Epistolei lui Hadrian. Acestuia îi lipsesc codicele ordinare. Petavius crede că acesta a fost adăugat de Conciliul de la Frankfort. Aceasta este găsit în Migne (col 1218) şi punctul principal este că sfatul Sf. Grigore trebuie urmat, adică: „Noi permitem ca imaginile Sfinţilor să fie făcute de oricine este astfel dispus, precum şi în biserici şi în afara lor, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor săi; dar să nu constrângă pe cineva care nu vrea să facă aşa să se plece lor (adorare eas); şi nici nu permitem nimănui să le distrugă, chiar dacă aşa ar dori”. Nu pot să fac altceva decât să gândesc că aceasta ar fi o concluzie foarte neconvingătoare faţă de toată denunţarea capitolelor precedente.

IV. Cauza principală a necazului a Logomachy
Acum din toate acestea un lucru este abundent de clar, că marele punct expus cu o astfel de perspicacitate şi învăţătură de al Şaptelea Sinod, adică, distincţia dintre latreia şi proskunesis a fost pierdută total de aceşti scriitori Franci, şi că traducerea lor a ambelor cuvinte în „adoro” a dat naştere la nouă zecici din necazul care a urmat. Studentul istoriei eclesiastice îşi va aminti felul cum o logomachy similară a urmat aproape după fiecare dintre Sinoadele Ecumenice, şi nu va fi prin urmare uimit să le găsească şi aici. „Homousion”, „theotocos”, „cele două naturi”, „cele două voinţe”, fiecare dintre ele a dat naştere la discuţii aprinse în diferite secţiuni ale Biserici, chiar şi după ce s-au acceptat şi aprobat de către un Sinod pe care nimeni de acum pentru o clipă nu mai dispută că ar fi fost ecumenic.

Mai mult, că după această eroare serioasă şi cârpeală din partea preoţilor Carolini şi a Bisericilor franceze şi germane, Papa nu a purces să promulge acceptarea conciliului pentru a nu cauza poticnire nimănui care sunt familiari cu ceea ce Sf. Athanasius a spus cu privire la Semi-Ariani, care şi după I Nice au refuzat să folosească cuvântul „homousios”; sau cu blândeţea extremă şi moderaţia Sf. Cyril de Alexandria în tratarea lui faţă de John de Antiohia.

Probabil că înainte de a părăsi aceste subiect ar trebui să ofer aici stricturile principale pe care le face Hefele asupra acestor cărţi (400).

(1) Cărţile Caroline condamnă pasajele pe care le citează ei (fără să spună aşa) din propria scrisoare a Papei Hadrian către Împărăteasă.
(2) Ei îl blamează pe Sf. Basil pentru învăţarea că reverenţa faţă de imagini trece la prototip.
(3) Ei îl tratează pe Sf. Grigore Nyssen cu dispreţ, şi refuză să-l asculte (Lib. ÎI, c. xvij).
(4) Ei sunt plini de erorile cele mai nepăsătoare şi de nescuzat.
(a) Ei atribuie Împăraţilor o frază care aparţine Sinodului (L j)
(b) Ei îl confundă pe Leontius cu John (I xxj)
(c) Ei îl confundă pe Tarasius cu Theodore de Ierusalim (III v)
(d) Ei impută Conciliului opiniile Conciliabulum-ului Iconoclast (IV, xiv şi xx)
(e) Ei atribuie lui Epiphanius diaconul propoziţile altora când el de fapt le-a citit (IV, xv)

S-a presupus de obicei că aceste Patru Cărţi au fost „quaedam capitula” pe care Charlemagne le-a trimis prin Angelbert Papei Hadrian „pentru a fi corectat de judecata sa (ut ilius judicio corrigerentur). Considerând natura cuprinsului Cărţilor Caroline aşa cum le avem acum, aceasta ar părea ceva a priori de improbabil, dar această materia a fost în mod practic rezolvată, aşa cum am indicat deja, de Episcopul Hefele, care a arătat din răspunsul lui Papa Hadrian „corectarea” acestor „capitula”, că ele trebuie să fi fost total de diferite în ordine deşi fără îndoială că conţinutul lor era similar. Părerile diferite ale lui Petavius şi Walch se vor găsi pe deplin în Hefele (401).

În concluderea tratării sale principale a materiei, Hefele face (402) o remarcă vrednică de repetiţie în acest loc: „Marea prietenie cu Charles a arătată lui Papa Hadrian până în ora morţii sale dovedeşte că felul lor de gândire cu privire la cultul imaginilor nu era aşa de opus aşa cum presupun mulţi şi – mai presus de toate – aşa cum au încercat mulţi să înţeleagă”.

Voi încheia această materie cu cuvintele admirabile şi învăţate ale lui Michaud. „Fără îndoială au existat abuzuri în legătură cu închinarea imaginilor, dar Conciliul de la Nice nu le-a aprobat niciodată. Fără îndoială, de asemenea, anumite mărci de veneraţie folosite în Răsărit nu au fost practicate în Gaul, ci Conciliul din Nice nici nu a mers în aceste particularităţi. Acesta a determinat doar principalul, adică, legitimitatea şi necesitatea morală a onorării sfintelor imagini, şi făcând astfel nu a făcut-o în vreun grad inovator. Charlemagne trebuia să fi ştiut aceasta, căci, deja în secolul al şaselea Fortunatus, în Poemul său despre Sf. Martin, ne spune cum în Gaul au aprins lumânări înaintea imaginilor [1]. Marele punct pe care l-a făcut Charlemagne a fost că ceea ce în Apus se numea ‚adoraţie’, în sensul strict (adică închinarea Latria) ar trebui să fie atribuit nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu; acum aceasta este exact doctrina Conciliului din Nice. Charlemagne admite că cei învăţaţi pot venera imaginile, ceea ce înseamnă că veneraţie este într-adevăr adresată prototipurilor, dar că o astfel de veneraţie este o sursă de scandal către cei ignoranţi care în imagine venerează [2] nimic altceva decât imaginea materială în sine (Lib. III, cap. xvj) [3].”

Digresiune asupra Conciliului de la Frankfort, 794 d. Hr.

S-a reprezentat în mod comun faptul că Conciliul de la Frankfort, care a fost un Sinod mare al Apusului, cu împuterniciţii Papei prezenţi şi compus din episcopii din Gaul, Ge3rmania şi Aquitaine, şi-a devotat atenţia sa pentru a considera întrebarea despre venerarea datorată imaginilor şi despre pretenţiile Conciliului Secund de la Nice ca fiind un Sinod Ecumenic. Nu ştiu pe ce s-au bazat astfel de declaraţii, dar în mod sigur nu pe ceva revelat de orice rămăşiţe ale conciliului pe care le posedăm, căci printre aceste nu găsim decât un paragraf despre acest subiect, adică, Al Doilea Canon, care spune după cum urmează (Labbe and Cossart, Concilia, Tom. vii, col. 1057):

„II. S-a ridicat întrebarea referitoare la sinodul recent pe care grecii l-au ţinut la Constantinopole referitor la adorarea imaginilor, că toţi ar trebui să fie consideraţi vrednici de anatema care nu au acordat imaginilor sfinţilor serviciul şi adorarea ca şi către Trinitatea Divină. Sfinţii noştri părinţi au respins cu dispreţ şi în orice fel o astfel de adorare şi serviciu, şi în mod unanim au condamnat-o”.

Acum în primul rând atrag atenţia cititorului către faptul că Conciliabulum din 754 s-a ţinut la Constantinopole dar că al Şaptelea Conciliu a fost ţinut la Nice. Se pare că acestea s-au amestecat în mintea scriitorului [1].

În al doilea rând nici unul dintre aceste sinoade, şi nici un alt sinod nu a decretat că „serviciul” (latreia” şi „adorarea” (proskunhsis) datorată sfintei Trinităţi era sub durerea anatemei care să se dea „imaginilor Sfinţilor”:

Despre acest al doilea canon Hefele scrie după cum urmează (Hefele. Concil., 398):
Al doilea dintre aceste canoane merită întreaga noastră atenţie; în aceasta, aşa cum am văzut, Sinodul de la Frankfort îşi exprimă sentimentul contra celui de-al Doilea Conciliu Ecumenic din Nice, şi împotriva venerării imaginilor; Eginhard ne oferă informaţia că s-a luat această acţiune, adică: „căci s-a decis de toţi [adică la Frankfort] că sinodul, care cu puţini ani înainte s-a adunat în Constantinopole (sic) sub Irene şi fiul ei Constantine, şi este numit de ei nu doar al Şaptelea ci şi Ecumenic, nu ar trebui să fie nici ţinut şi nici declarat a fi al Şaptelea şi nici ecumenic ci în întregime fără autoritate”.

Hefele respinge părerile lui Baronius, Bellarmine, Surius şi Binius. Nu am nici o intenţie de a apăra poziţia vreunuia din aceşti scriitori dar traduc nota lui Binius, mai ales care marchează că este mai uşor să respingi concluzia sa decât să răspunzi argumentelor pe care se bazează acesta (Severinus Binius, Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VII., col. 1070).

Baronius era de părere că al Doilea Conciliul de la Nice a fost condamnat de acest conciliu; şi înaintea lui Bellarmine a crezut la fel. Dar două lucruri mă fac să fiu distant faţă de concluzia lor:

Primul. Aşa cum ne informează istoria şi actele acestui conciliu că împuterniciţii Papei Hadrian (pe care Ado în cronologia sa îi numeşte Theophylact şi Stephen) au fost prezenţi la acest conciliu, nu este posibil ca tot conciliul să fie ignorant prin ce autoritate adevăratul Conciliu al Şaptelea sla adunat la Nice, şi care au fost decretele sale. Căci aşa cum sinodul de la Nice a fost adunat sub acelaşi Pontif, împuterniciţii aceluiaşi Pontif nu puteau fi ignoranţi de autoritatea şi învăţătura sa. Prin urmare chiar dacă şi zvonurile false referitoare la Sinodul al Şaptelea au fost răspândite, aşa cum afirmă Genebrardus (nu ştiu pe ce bază), Părinţii Conciliului din Frankfort puteau fi instruiţi de împuterniciţii papali, şi li s-au dat informaţii şi au gândit care erau scrierile Conciliului al Şaptelea. Mai mult, din moment ce sărbătorirea acelui Conciliu Nicean era un eveniment cel mai sărbătorit şi cel mai larg publicat în întreaga Biserică, nu este credibil ca printre episcopii din toată Franţa şi Germania, adunaţi în acest loc, nici unul nu a fost găsit a fi informaţie clară referitoare la maniera în care s-a adunat Conciliul din Nice, sau cum a primit acesta aprobarea Pontifului Suprem. Căci de fapt, eroarea adorării imaginilor ca zei este mai degrabă o eroare a neamurilor decât a ereticilor sau a celor care profesează credinţa lui Hristos. Prin urmare nu este posibil ca părinţii Conciliului de la Frankfort trebuie să se fi gândit la asta, sau în grabă la relatarea anumitor zvonuri prin care au crezut aceasta; mai ales că în acel timp în nici o Biserică nu era suspiciunea unei astfel de erori; şi episcopii conciliului erau prea pioşi şi Catolici pentru a permite ca suspiciunea să-şi pună duşmănia între Orientalii care erau conduşi să atribuie eroarea către părinţii celui mai sacru Conciliu din Nice, sau ei ar fi ataşat un sens eretic acestei decizii.

Un alt motiv este acesta, că părinţii acestui conciliu au făcut adese profesiune de a acţiona sub ascultarea Pontifilor Romani; şi în cartea Sacrosyllabus la final, când au dat sentinţa împotriva ereticilor, ei au adăugat cuvintele acestea: „Privilegiul domnului şi părintelui nostru Pontiful Suprem, Hadrian I papă al celei mai binecuvântate Eparhii, fiind în toate privinţele menţinută”. Şi acelaşi principiu, aceiaşi părinţi l-au profesat în acest conciliu, că ei au urmat tradiţia predecesorilor lor, şi nu s-au depărtat din urmele lor; şi că Charlemagne, care era prezent la acest conciliu, în scrisoarea sa către episcopii spanioli, a spus că în primul rând el l-a consultat pe pontiful Eparhiei Apostolice, în ceea ce a crezut el că consta acel conciliu: şi că puţin mai încolo stau aceste cuvinte: „Sunt unit cu eparhia Apostolică şi de tradiţiile antice Catolice care au fost transmise de la începutul Bisericii nou-născute, cu întreaga mea minte, şi cu râvna completă a inimii”.

Acum părinţii acestui conciliu nu puteau face o astfel de profesiune dacă ei au condamnat Sinodul Sacrosanct de la Nice, care a fost confirmat de Eparhia Apostolică. Căci după cum am arătat mai sus, ei nu puteau fi conduşi greşit prin falsa informaţie din acest punct. Dacă intenţionat şi prin depravarea eretică ei au făcut aceste lucruri, tot aşa ei le-au făcut din pertinenţă şi erezie; şi referitor la autoritatea Eparhiei Apostolice ei au gândit într-un fel şi au vorbit în altul. Dar în judecata mea astfel de lucruri nu trebuiesc imputate către o adunare aşa de mare de episcopi, căci nu se poate ca părinţii acestui conciliu, în prezenţa împuterniciţilor Pontifului Suprem şi a Prinţului Catolic, să fi condamnat Sinodul al Şaptelea, confirmat fiind de autoritatea Pontifului şi a referit materia lui Hadrian Pontiful Suprem.

În plus ar fi trebuit cu siguranţă să se întâmple ca Conciliul de la Nicea să fi fost condamnat de autoritatea acestui sinod, şi astfel eroarea Iconoclaştilor a fost aprobată prin informaţii eronate, înaintea vremii noastre urmaşul acelei erori a încercat să se retragă precum şi opinia sa prin autoritate: dar nimeni nu a făcut aceasta, şi aceasta este cel mai de notat din moment ce, la scurt timp după vremea lui Charlemagne, Claudius de Turin a apărut în Gaul, şi a dorit să introducă acea eroare în Biserica Apuseană, şi el ar fi confirmat învăţătura sa în cea mai înaltă manieră dacă putea să arate că conciliul plenar al Apusului a confirmat eroarea sa. Dar de fapt Claudius nu a citat în Iris favoarea, şi nici Jonas de Orleans, care a scris împotriva lui în acel timp, şi a răsturnat temeliile sale, făcând orice menţiune în această privinţă a Conciliului din Frankfort răspunsul său.

În final adaug faptul că Biserica Romană nu şi-a dat niciodată aprobarea şi n-a primit nici un sinod provincial, în privinţa acţiunii sale în timp ce de altă parte era persistent de eretică. Dar acest conciliu provincial în ceea ce priveşte afilierea şi slujirea sa faţă de Hristos a fost primit şi aprobat de Biserică, atunci nu este credibil ca în acelaşi conciliu Sinodul Nicean să fi fost condamnat.

Trebuie doar să adaug că fiecare teorie propusă este atât de plină de dificultăţi încât se pare a implica mai multe absurdităţi şi improbabilităţi decât explică aceasta. Cititorul este îndrumat la Vasquez (De adorat. imag., Lib. II., Dispt. VII., cap. vij.) şi la Suarez (Tom. I, Disp. LIV., Sec. iij.), pentru discuţii instructive şi învăţate despre întreaga chestiune.

Digresiune cu privire la convenţia care se spune că a fost ţinută în Paris, 825 d. Hr.

Este curios faptul că pe lângă Cărţile Caroline şi al doilea canon de la Frankfort, o altă materie de mare dificultate a apărut cu privire la subiectul autorităţii Sinodului al Şaptelea. În 1596 a apărut ceea ce se pretindea a fi o relatare antică a unei convenţii a episcopilor din Paris în anul 824 [1]. Punctul în care aceasta ne interesează pe noi este că episcopii de la această întâlnirea au fost presupuşi că au condamnat al Şaptelea Conciliu şi că au aprobat Cărţile Caroline. Întreaga povestire a fost respinsă de Cardinalul Bellarmine şi el a scris prompt o respingere. Sismondi a acceptat această părere a materiei şi Labbe a exclus pretinsele procedee din „Concilia” sa cu totul.

În timp ce cercetătorii sunt de acord că data desemnată este imposibilă şi că trebuie să fi fost 825, ei au acceptat de obicei faptele ca adevărate, fără să mai fie nevoie să îi menţionez pe alţi autori care diferă aşa de mult precum Fleury (Hist. Eccles., Lib, xlvij. iv.), Roisselet de Sauclieres (Hist. Chronol., Tome III., No. 792, p. 385), şi Hefele (Concilien, 425).

Ar fi greutatea presupunerii noastre dacă eram să îmi exprim orice opinie despre acest punct cel mai disputat, cititorul va găsi întreaga materie în Walch (Bd. XI., S. 135, 139). Eu notez doar faptul că dacă relatarea e autentică, atunci este un fapt stabilit că în 825, o adunare de episcopi a respins Conciliul Ecumenic acceptat de papă, şi mai apoi au acuzat pe Supremul Pontif că „a poruncit oamenilor să adore în mod superstiţios imaginile (quod superstitiose eas adorare jussit)”, şi a cerut Pontifului care domnea să corecteze erorile predecesorilor lui, şi aceasta fără nici o mustrare din partea Sfintei Eparhii!

Hefele indică nu doar că ei au interpretat greşit învăţătura lui Hadrian şi a Conciliului al Şaptelea, ci ei citează un pasaj din Sf. Augustin, „care învaţă exact opusul a ceea ce acest sinod ar fi produs, căci pasajul spune că cuvântul colere poate fi aplicat oamenilor”.

Notă istorică asupra aşa-zisului „Al Optulea Conciliu General” şi a conciliilor ulterioare

Oricare ar fi verdictul final al istoriei cu privire la cărţile Caroline, acţiunea acestui Sinod din Frankfort, şi autenticitatea relatării Convenţiei de la Paris, nu poate fi nici o îndoială cu privire la poziţia ţinută de al Şaptelea dintre Sinoadele Ecumenice în toată acţiunea conciliară ulterioară.

În 869 [2] s-a ţinut la Constantinopole ceea ce atât Răsăritenii cât şi Apusenii au considerat a fi al Optulea dintre Sinoadele Ecumenice. Preocuparea sa principală a fost de a restaura pacea şi a dorit să realizeze aceasta prin a lua cea mai puternică poziţie contra lui Photius. La acest Sinod Al doilea Conciliul de la Nicea a fost acceptat în cea mai explicită manieră, nu doar învăţătura sa ci şi rangul şi numărul său [3].

Dar nu după mulţi ani Photius a preluat din nou mâna de conducere şi s-a ţinut un alt sinod, tot la Constantinopole, în 879 d. Hr., care l-a restaurat pe Photius şi care apoi a fost acceptat de mulţi Răsăriteni ca cel de-al Optulea dintre Sinoadele Ecumenice. Dar la acest Sinod, ca şi la cel din 869, poziţia lui Nicea Secund a fost pe deplin recunoscută. Aşa că după acea dată, la aproximativ un secol după întâlnirea Sinodului al Şaptelea, în ciuda tuturor opoziţiilor s-a recunoscut în mod universal şi s-a venerat, chiar de cei care deviau rapid mai departe precum Răsăritul şi Apusul în timpul lui Photius şi a succesorilor săi.

La Conciliul din Lyons în 1274 a fost o încuviinţare din partea tuturor că toţi au fost uniţi în acceptarea celor Şapte Sinoade ca o bază de uniune.

Şi în final când actele şi acordurile Conciliului de la Florenţa (1438) au apărut în prima ediţie emisă sub autoritatea papală, acel sinod a fost denumit „Al Optulea” şi nu a fost un accident în aceasta, căci în timpul dezbaterii Cardinalul Julian Caesarini a cerut grecilor procedeele Sinodului al Optulea şi Mark a răspuns: „Nu putem fi forţaţi să socotim acel sinod ca ecumenic, din moment ce nu-l recunoaştem deloc ci îl şi respingem….” La câţiva ani mai târziu s-a ţinut un al doilea sinod care l-a restaurat pe Photius şi a anulat actele adunării precedente, şi aceste sinod poartă de asemenea titlul de al Optulea Conciliu. Dar Cardinalul Julian nu a intrat în vreo apărare a caracterului Ecumenic al acestui aşa-zis „al Optulea Sinod” [1].

Pentru scopul acestei discuţii, materia este perfect de clară, şi chiar dacă anumiţi scriitori de mai târziu vorbesc încă de cele „Şase Sinoade Ecumenice” în aceasta ei resping pe al Optulea precum şi pe al Şaptelea; de fapt ei nu resping nici unul, dar vorbind aşa ca Sf. Grigore, care încă a mai menţionat Patru Concilii Generale şi le-a comparat cu cele Patru Evanghelii, deşi al cincilea fusese deja ţinut. Aceşti câţiva scriitori Franci care au continuat să vorbească de Nice II ca un pseudo-conciliu au făcut-o din ignoranţă sau în contrar faţă de învăţătura Bisericii Romane faţă de a cărei ascultare ei au profesat supunerea. Nu este loc pentru mine să ofer reflecţii morale la faptele lor.

Din The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church [Cele Şapte Concilii Ecumenice ale Bisericii Nedivizate], trans H. R. Percival, in Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Series, ed. P. Schaff and H. Wace, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), XIV, pp. 523-587.