Biografii: 

Augustin influenţează Creştinismul


Augustin şi căderea Romei

Aurelius Augustinius cunoscut lumii ca Sfântul Augustin, avea vârsta de 50 de ani şi era episcop de Hippo, în Numidia, atunci când vizigoţii au cucerit Italia şi au devastat Roma – veste care a exagerat extinderea violenţei vizigotă. Augustin i-a văzut pe refugiaţi care fugeau înspre nordul Africii, inclusiv familiile nobile din Roma, şi a auzit acuzaţii că distrugerea Romei era rezultatul neglijării închinării la zeii tradiţionali ai oraşului.

Creştinii răspundeau la aceste declaraţii cu incertitudine. Ei credeau că dumnezeul lor îi proteja pe oameni, şi evident era că Roma nu a fost protejată. Ei credeau, aşa cum a făcut-o şi Eusebiu, că Dumnezeu a legat Roma şi Creştinismul. Şi cu dezastru decăderii Romei, ei aveau nevoie de o perspectivă nouă a legăturilor lui Dumnezeu cu Roma şi Creştinismul. Augustin a oferit aceasta, deducând din vechea asociere a răului cu lumea prezentă şi din obiceiul de a pune lucrurile în forma alegoriei.

Într-o serie de predici, Augustin a spus mulţimii sale demoralizate să nu se îngrijoreze, că ei nu erau cetăţeni ai Romei sau încetăţeniţi ai pământului ci că ei erau cetăţeni ai oraşului ceresc al Ierusalimului. De la căderea lui Adam, a spus Augustin, loialităţile rasei umane au fost împărţite între cele două mari oraşe simbolice. Un oraş, oraşul ceresc al Ierusalimului, îl slujea pe Dumnezeu alături de îngerii săi loiali. Celălalt oraş, Babilon, reprezentat de Roma, slujea îngerilor răzvrătiţi: diavolul şi demonilor lui. El a spus că deşi Ierusalimul şi Babilonul păreau amestecate ele aveau să fie separate la Ultima Judecată. Cei neprihăniţi, spunea el, se vor întoarce în oraşul ceresc al Ierusalimului aşa cum au prezis profeţii de întoarcerea evreilor în ţara lor.

Răspunsul lui Augustin în a scrie faţă de acuzarea că Creştinismul trebuia blamat pentru căderea Romei a apărut în 413 într-o lucrare intitulată Oraşul lui Dumnezeu (The City of God). În această lucrare el argumentat faptul că deşi Roma a suferit de o mare navlosire, Dumnezeu era de fapt la lucru în istoria umană, că Roma nu era veşnică aşa cum au crezut unii, că mai degrabă decât că Rome era marele făcător de pace (cum a fost revendicat de Episcopul Eusebiu) acesta a fost destinat decăderii. Augustin a revendicat faptul că Roma a fost atât influenţată de Dumnezeu cât şi de demoni, încât deşertăciunea lumească, pofta după bunurile materiale şi violenţa erau înrădăcinate în impuls şi au făcut din Roma o nelegiuită. Roma, scria el, era bazată pe dragostea de sine, furtul, violenţa şi frauda. Romanii, spunea el, erau cei mai plin de succes borfaşi din istorie. Privind cultura romană, Augustin a descris sclavia şi proprietatea privată nu drept creaţii ale lui Dumnezeu ci ale păcatului. Creştinismul nu putea salva Roma, scria el, deoarece aceia care erau la putere, inclusiv împăraţii creştini, nu puteau să şteargă pângărirea păcatului omenirii. Roma trebuia să piară aşa cum a fost şi cu oraşele nelegiuite ale Vechiului Testament.

Augustin a descris istoria ca schimbând lumea vizual, ca un caleidoscop, dar că istoria era legată, aşa cum spuneau profeţii evrei, de înţelepciunea lui Dumnezeu – un proces pe care omenirea nu putea să-l înţeleagă deoarece nu putea să vadă întregul, aşa cum putea Dumnezeu. Dumnezeu, a revendicat el, a ordonat toate evenimentele. Augustin a spus că fără venirea lui Isus Hristos istoria ar fi fost fără nici un sens. El i-a descris pe păgânii cum ar fi platoniştii ca eşuând să înţeleagă secvenţa istoriei sau sfârşitul ei desemnat: Armaghedonul.

Oraşul lui Dumnezeu al lui Augustin, a ajuns de cinci volume care îi trata pe aceia care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea de pe pământ, alte cinci volume care îi trata pe aceia care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea veşnică, şi doisprezece volume despre originea şi destinele finale ale oraşelor simbolice ale Ierusalimului şi Babilonului. Aceasta a fost o lucrarea elaborată care l-au făcut pe Augustin un Aristotel al aluziilor şi al metafizicii.

Augustin ca teolog

În timp ce era tânăr, Augustin a fost un căutător avid al adevărului şi al certitudinii. El a respins Creştinismul după ce a găsit că Luca şi Matei se contraziceau unul pe altul. În timp ce un student din Carthage a acceptat explicaţia maniceană faţă de mult pusa întrebarea despre originile răului – de unde rău? Dumnezeule, el a crezut, că a fost pasiv, ca suferinţa lui Isus. Răul, pe de altă parte, era agresiv, ca şi pasiunea şi furia. Augustin a acceptat părerea maniceană că răul rezida în lucrurile materiale: în trupul uman, în sexualitate, în procreare şi în restul naturii materiale. El a fost de acord cu Manichaeanii că materialitatea era aparte de Dumnezeu şi prin urmare că răul venea din afara lui Dumnezeu. El a concluzionat că răul venea din afara lui Dumnezeu şi din afara omenirii – că aceasta a fost o invazie. În Carthage, Augustin a lucrat ca învăţător independent de retorică. Apoi a mers la Roma în căutarea de elevi mai bun. El a devenit un profesor la Milano, şi acolo l-a întâlnit şi a ajuns sub influenţa Episcopului Ambrozie, care era influenţat de neo-platonism. Cu alţi creştini din Milano, Augustin a studiat scrierile lui Plotinus, şi a descoperit în acesta o mare minte şi a dedus din acestea ceea ce a gândit el că era înţelesul ascuns al lui Plato. Augustin a acceptat ideea lui Plato că ideea că Dumnezeu şi duhul erau combinate, şi a acceptat şi părerea lui Plotinus că puterea lui Dumnezeu atingea orice, modelând şi dând înţeles materiei pasive. De la Plotinus, Augustin a crezut că a moştenit o înţelegere a unei performanţe care era Dumnezeu. El l-a văzut de acum pe Dumnezeu ca fiind total transcendent, ca creator al tuturor lucrurilor, atotcunoscător şi sursă a cunoaşterii umane. El a ajuns să creadă faptul că materialitatea nu era rea, că universul era un activ continuu întreg şi că răul era doar simpla întoarcere de la Dumnezeu. Şi sub influenţa Episcopului Ambrozie, şi probabil şi a mamei lui creştine, Monica, Augustin, s-a convertit la creştinism la vârsta de circa 35 de ani.

În calitate de creştin, Augustin a scris despre urmaşii lui Plato ca fiind corecţi în ceea ce priveşte Dumnezeu dar greşiţi în ceea ce îi privea pe zei. Augustin a dedus aceasta din părerea iudaico-creştină despre creaţie şi a criticat pe neo-platonişti de faptul că priveau creaţia ca o ideea ce se manifesta pe sine mai degrabă decât Dumnezeu creând lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Aici el era în acord cu, dacă nu a şi împrumutat de la Ambrozie, care a afirmat că creaţie nu s-a întâmplat pur şi simplu şi că Dumnezeu nu a creat universul cu un compas şi o riglă ci mai degrabă că el l-a poruncit să fie.

Augustin a revendicat faptul că cineva găseşte adevărul prin revelaţie, un fel de sclipire de intuiţie emanând din mesagerul lui Dumnezeu, Isus Hristos – mai degrabă decât evaluarea generalizărilor. El gândea că adevărul putea fi găsit în scriptură, pe care l-a văzut ca cuvântul lui Dumnezeu. Dar el a crezut că pentru a-l găsi acolo, trebuia să fie cercetat cu un dor după împlinire – o încercare de a găsi de a găsi ceea ce căuta cineva mai degrabă decât o încercare de a găsi ceea ce era acolo. Ajungând să vadă toată creaţia lui Dumnezeu, Augustin s-a luptat împotriva noţiunii că umanitatea era neajutorată înaintea forţelor răului. Oamenii alegeau să fie sau nu răi, credea el, ca în alegerea păcatului de către Adam. Disperarea, credea Augustin, era inutilă şi un păcat de neiertat. Oamenii, credea el, aveau libertate de a striga la Dumnezeu pentru a-i salva. Cel mai rău duşman al unui creştin, credea el, era în el însuşi: păcatele lui, îndoielile lui.

Deşi Augustin l-a văzut pe Dumnezeu ca creator al tuturor, el credea împreună cu alţi creştini că lumea a fost şi ea influenţată de diavoli. Zeii păgâni erau aceştia, credea el. El i-a descris ca fiinţe ticăloase, ca duhurile rele de care a vorbit apostolul. Augustin a întors lupta împotriva diavolilor în interior – cum a făcut-o şi Plotinus. Oamenii, credea el, primeau demonii pe care îi meritau ei. Pentru Augustin au fost vremi când erau proprii lor demoni. El a văzut victoria asupra demonilor ca depinzând de tăria interioară, a cărei sursă era într-un ataşament interior faţă de Isus Hristos.

Augustin s-a luptat împotriva păgânismului rămăşiţă dintre enoriaşi, incluzând astrologia. El a atacat noţiunea că cursul de acţiune al omenirii putea fi determinat de stele în timp ce animalele cum sunt câinii rămâneau liberi să aleagă între a face ceva şi a nu face. El a vorbit despre oamenii născuţi în aceeaşi lună – chiar în aceeaşi ora – ca nu neapărat având acelaşi destin peste perioada unei zile sau al unei vieţi.

Ca şi Origen dinaintea lui, Augustin a interpretat scriptura în mod alegoric. Biblia, credea el, a fost învăluită de Dumnezeu pentru a putea să se exercite în cei care Îl căutau. El a crezut că ambiguităţile Bibliei ofereau oamenilor faţete noi de adevăr ce urmau să fie descoperite. El a văzut conştiinţa umană cum vedea şi psiho-analistul Freud mesajele din vise: adevăr nu atât de simplu şi direct ci difractat în simboluri obscure şi intrinsece care aveau nevoie de interpretare. Freud credea că visele erau imagini care se ridicau din gânduri care au fost reprimate; Augustin credea că oamenii aveau conştiinţă reprimată, o pierdere a cunoaşterii directe, rezultând din căderea omenirii în Grădina Edenului, care l-a lăsat pe Adam şi Eva capabili să comunice doar prin artificiul stângaci al limbajului şi al gesturilor. Crezând că Dumnezeu este sursa întregii cunoaşteri, Augustin credea că cunoştinţa directă era un dar de la Dumnezeu şi că prăpastia dintre cunoştinţa directă şi conştiinţa omului erau în mod milos podite de Biblie şi minunata sa proliferare de imagini – o cunoaştere directă pe care oamenii ar putea-o câştiga doar în strălucirile de intuiţie. Astfel a fost faptul că Augustin a văzut Roma ca Babilonul şi Ierusalimul ca oraşul ceresc: reprezentări mai degrabă decât să vadă şi să analizeze fenomenul în specificaţii directe. Augustin a susţinut o cale spre adevăr care era tradiţională în lunga istorie a religiei: imaginaţia.

Augustin împotriva panteiştilor, a donatiştilor şi a pelagienilor

Augustin credea că o uniformitate completă a opiniei exista doar între îngeri, dar el mai credea că Biserica avea nevoie să excludă ideile care erau contrare Creştinismului fundamental. Devreme în cariera sa ca episcop el a combătut părerea dintre creştini că Dumnezeu era pretutindeni şi totul, că Dumnezeu era natură mai degrabă decât o forţă unificatoare în culmea realităţii. Augustin a intrat în conflict cu acei creştini care credeau că Biserica ar trebui să fie restrânsă pentru aceia care susţineau puritatea care au căpătat-o la botez, aceia care credeau că Biserica era o sursă a sfinţeniei şi că nici un păcătos nu ar trebui să aibă parte în ea, că Biserica ar trebui să expulzeze pe aceia care erau vinovaţi de păcate mortale. Aceştia erau donatiştii, urmaşii acelor nord-africani care au fost pentru un caracter mai strict de readmitere faţă de Biserica urmată după marile persecuţii ale creştinilor cu un secol înainte. Donatiştii aveau propriile lor congregaţii şi biserici, şi în multe locuri din Africa de Nord ei îi întreceau pe alţi creştini.

Augustin credea că păcatul nu era doar o chestiune de alegere, că păcatul era moştenit, că Biserica ar trebui să îmbrăţişeze toată umanitatea, pe sfinţi cât şi pe păcătoşi, că binele şi răul vor fi laolaltă până la Armaghedon, când ele vor fi separate. Augustin a revendicat faptul că creştinul bun trebuie să încerce să devină sfânt dar că trebuie de asemenea să coexiste cu păcătoşii în aceeaşi comunitate şi să fie pregătit să-i mustre şi să-i corecteze. Educaţia sa neoplatonică l-a condus să-i privească pe creştini ca partea a unei lumi de dezvoltare, ca imperfecţiune luptându-se pentru idealul manifestat în Dumnezeu. Augustin a văzut Biserica nu ca un trup de societate sfidătoare de purişti ci un trup care ar trebui să conducă societate, un trup capabil de a aduce adevărul maselor.

Donatiştii şi Augustin au diferit în părerea lor despre felul cum trebuiau administrate sacramentele Biserici. Donatiştii argumentau faptul că pentru ca un sacrament să funcţioneze ele trebuiau să fie administrate de clerici care să nu fie mânjiţi de păcate serioase. Ei se temeau că orice deviere de la ritualul adecvat l-au putea înstrăina pe Dumnezeu de Biserică, aşa cum credeau că evreii din Israelul antic l-au maniat pe Dumnezeu prin păcatele lor. Augustin a argumentat că oamenii de biserică care au primit şi au administrat sacramentele s-au zbătut doar în mod imperfect să realizeze sfinţenia în acele sacramente şi că aceste sacramente lucrau doar prin puterea lui Hristos fiind neafectate de clericii care le administrau. El a văzut sacramentele Bisericii ca fiind sfinte deoarece Hristos era în sine sfânt, participând în Hristos.

Crezând în autoritate, Augustin dorea să aibă crezurile donatiştilor suprimate. Ca şi alţii din vremea lui, el credea că oamenilor le lipseşte voinţa şi înţelepciunea pentru a se putea guverna pe ei înşişi. El i-a văzut pe Adam şi Eva ca având prea multă mândrie şi că aceasta i-a dus la încercarea de a se auto guverna. El credea că oamenii trebuiesc guvernaţi de Dumnezeu prin reprezentanţii săi: ofiţerii Bisericii. Augustin a condus disputa împotriva donatiştilor. În 405, Biserica l-a convins pe împăratul din vest, Honorius, să îi proscrie pe donatişti şi Biserica i-a lipsit pe aceştia de episcopi şi de fonduri. Întâlnirea lor pentru scopuri religioase a fost declarată demnă de pedeapsă prin moarte. Donatiştii nu puteau să aibă slujbe publice, să-şi protejeze proprietatea lor în judecătorii, şi nici să-şi predea averile moştenitorilor lor. Sub această constrângere, puritatea unor donatişti s-a fisurat, ca de altfel şi a multor creştini din timpul persecuţiilor din secolul anterior. Sprijinul donatist printre oamenii cu proprietate a scăzut după ce aceştia au găsit în interesul lor că confirmă spre ortodoxia acceptată a Bisericii

În timp ce vizigoţii mărşăluiau în sus şi în josul Italiei în anii 409 şi 410, campania Romei de reprimare a Donatismului s-a scufundat, după care a urmat o restabilire donatistă, cu bande armate de Donatişti ce căutat să se răzbune prin a-i ataca pe creştinii rivali. Augustin a fost forţat să se ascundă. Dar prin 412, după ce rupturile provocare de vizigoţi s-au încheiat, Donatismul a fost din nou reprimat. Mulţi dintre cei ce au luptat pentru donatişti s-au sinucis. Augustin a exprimat suportul pentru reprimare atâta timp cât ea era însoţită de instrucţiune. El a favorizat dezrădăcinarea ereziei donatiste cu argumente şi s-a opus vânării ereticilor cu spini şi provocatori de agenţi.

În cadrul următorilor zece ani, unii donatişti din nordul Africii au continuat să reziste. Ei au terorizat regiunea rurală, prădând satele şi fermele bogate, forţându-i pe proprietarii de teren care erau creştini ne-donatişti să schimbe locul cu sclavii lor şi să se bucure de umilirea acestora. Ei erau implicaţi în terorismul celor înfrânţi, şi în cele din urmă aveau să dispară.

Pelagienii

Un călugăr şi teolog creştin din Britania pe nume Pelagius a fost printre aceia care au fugit din Roma în nordul Africii după ce vizigoţii au invadat Roma, şi în oraşul Carthage a intrat în discuţii şi dezbateri cu intelectualii creştini a căror încredere în societatea romană a fost zdrobită. Pelagius a fost deranjat de delăsarea morală pe care a descoperit-o printre creştinii din Roma când a ajuns acolo cu 30 de ani înainte, şi acum, în Carthage, el apăra o moralitate mai strictă pentru toţi creştinii. Pelagius şi cei ce au fost de acord cu el au crezut că oamenii pot face alegeri între bine şi rău, că mai degrabă decât a fi născuţi păcătoşi, oamenii nu aveau nici o scuză pentru comportamentul păcătos şi că fiecare păcat era un act deliberat de dispreţ faţă de Dumnezeu.

După un an, Pelagius a părăsit Carthage pentru a merge în Palestine, dar un urmaş al său a rămas acolo şi a continuat să-i influenţeze pe cei care doreau să reformeze Biserica. Ideile lui Pelagius pentru acele provincii erau viaţă şi au fost dislocate de invazii: Britania, Italia de sud şi Gaul. Augustin a fost tulburat de răspândirea ideilor pelagiene şi astfel a condus atacul împotriva lor. Încă o dată argumentul său implica sentimente interioare de răbdare, un crez că oamenii ar trebui să încerce să facă binele în timp ce erau convalescenţi în cadrul Bisericii. Augustin a repetat crezul său în puterea umanităţii de a alege, şi a adăugat că libertatea de alegere era limitată şi, având doar o putere limitată de a alege, oamenii nu puteau trăi fără defecte. Augustin şi-a sprijinit crezul său pe limitele voinţei prin a sublinia pe apostolul Pavel ca o autoritate în acest subiect şi a citat din Romani 7:15-18, care indica faptul că însăşi Pavel era incapabil de a face ceea ce vroia.

Augustin despre limitări, sex şi păcatul original

Augustin a văzut limitele de voinţă ale umanităţii ca rezultatul păcatelor originale ale lui Adam şi Eva. Alegerile greşite, credea el, adăuga la mizeriile cuiva, însă cele corecte nu ar fi uşurat niciodată rezultatele căderii lui Adam. Augustin a crezut că păcatul îi făcea pe oamenii nu numai limitaţi ci şi inerent de corupţi, chiar murdari – născuţi, spunea el, între urină şi fecale. Oamenii, credea el, nu-şi puteau învinge greşelile lor prin voinţă şi educare, aceasta dacă ei ar fi putut alege neprihănirea prin propria lor abilitate de a alege mai degrabă decât prin Dumnezeu şi agenţii săi nu ar mai fi avut nevoie de ritualurile Bisericii. El a văzut interpretarea pelagiană despre libertate ca făcând virtutea posibilă în afara creştinismului, şi o astfel de virtute el a asociat-o cu cea păgână, care credea el că a fost influenţată de obscenitate şi diavoli murdari. Spre deosebire de stoici, Augustin a văzut virtutea doar în pasiunea religioasă – pasiunea religioasă creştină. El a revendicat faptul că Dumnezeu a oferit mântuire cuiva nu din ascultarea exterioară a acelei persoană ci prin răspunderea sa faţă de dragostea lui Dumnezeu cu o dragoste proprie pentru Dumnezeu.

Augustin vedea lumea interioară a umanităţii ca fiind mult mai complexă decât au văzut-o rivalii săi, sau Socrate. Nu exista nimic în Augustin din naivitatea lui Socrate despre faptul că oamenii fac rău doar pentru că nu cunosc adevărul. Augustin a văzut măreţia lumii interioare a cuiva ca o sursă de anxietate cât şi de tărie. Augustin credea că interiorul cuva era aşa de complex şi de misterios încât nimeni nu putea ştii vreodată întreaga sa personalitate şi că nimeni nu ar putea fi sigur că eul cuiva ar putea să trăiască la standardele pe care le-a adoptate. El a scris despre oameni care comit păcate prin mândrie, care rezultă că acestea nu au produs întotdeauna mândrie. El a scris de păcate care au loc prin ignoranţă şi slăbiciune, şi despre oamenii care plâng şi se jeluiesc în dezastru.

Deşi Augustin a văzut lumea pe care a creat-o Dumnezeu ca fiind copleşitor de bună, el credea că umanitatea era destinată să invidieze şi să poftească puterea. Deşi el a fost extraordinar de activ din punct de vedere sexual în zilele tinereţii sale, acum la vârsta bătrâneţii el a văzut umanitatea ca lacomă. Augustin i-a descris pe pruncii de la piept ca fiind plini cu poftă, gelozie şi alte vicii. Adam şi Eva nu puteau avea sex fără poftă, scria el, însă ei au ales să aibă aceasta cu poftă. Un tamplar îşi mişca mâinile sale fără poftă, adaugă el, şi tot aşa şi oamenii pot să facă în relaţiile sexuale. Virtutea, a pretins Augustin, necesită controlul complet asupra trupului cuiva, însă controlul absolut era imposibil datorită căderii lui Adam.

Pelagius este decretat un eretic

Unii intelectuali creştini s-au plâns că Augustin făcea să se vadă faptul că diavolul ar fi făcătorul umanităţii. Ei au descoperit a fi absurd să revendice faptul că pruncii erau deja blestemaţi de vină în pântecele mamelor lor, ei credeau că aceasta contrazicea dragoste lui Dumnezeu pentru dreptate. Unii au văzut o influenţă maniceană în părerea lui Augustin despre rău şi trup. Pelagius a argumentat că păcatul era ceva al sufletului şi nu al trupului, şi s-au întrebat cum se poate să fie transmis păcatul din sufletul părinţilor în trupul unui prunc. Augustin a răspuns că păcatul era transmis prin Adam şi Eva şi de la generaţie la generaţie prin spermă, iar Isus scăpând de păcat prin a se naşte dintr-o fecioară.

Pelagienii, ca apărători mai mari ai virtuţii, s-au izbit de Augustin în ceea ce priveşte averea şi distribuirea ei, declarând că un om bogat era într-adevăr afurisit. Augustin a răspuns că Biserica trebuia să-şi facă loc atât pentru servitorii săi civili mai mari cât şi pentru plătitorii săi de taxe, inclusiv bogaţii proprietari de pământuri, pe a cărui înzestrare şi influenţă trebuiau să depindă călugării şi clericii. Augustin a predicat împotriva bogaţilor care se ruinează prin a distribui terenul lor printre cei săraci. În schimb, el i-a chemat să lase terenurile lor mănăstirilor catolice.

Opinia din cadrul Bisericii era mai mult în acordul lui Augustin decât a pelagienilor. Episcopii care au petrecut ani în şir susţinând necesitatea botezului pruncilor erau înclinaţi să respingă argumentul pelagian despre inocenţa pruncilor, şi mulţi creştini erau înclinaţi să creadă mai mul ţin fragilitatea umană decât în abilitate umanităţii de a se perfecta pe sine. Mulţi credeau că oamenii trebuie să fie smeriţi mai degrabă decât drepţi în privinţa virtuţilor lor şi mai degrabă decât să îndrăznească să încerce să se îmbunătăţească pe ei înşişi prin propriile lor tării.

Apărând şi împingând crezurile lor, pelagienii au demonstrat şi au luptat pe străzile Romei. Ei erau priviţi ca tulburători ai credinţei catolice şi au fost acuzaţi de a se considera mai presus de comunitatea creştină. În 416, mai ales ca răspuns la Augustin şi urmaşii săi, un conciliu al Bisericii Africane s-a întâlnit şi au condamnat pe Pelagius, iar în anul următor Papa Inocent I a contribuit cu condamnarea şi excomunicarea lui Pelagius. Pelagius a răspuns cu o carte intitulată O scurtă declaraţie de credinţă. Inocent I a murit în martie 517, iar urmaşul său, Papa Zosimus, care ura zăpăcelile şi a fost impresionat de Pelagius, l-a pronunţat pe Pelagius ca fiind inocent de erezie. Augustin şi suporterii săi au căutat apoi sprijin pentru cruciada lor împotriva lui Pelagius la împăratul de 32 de ani al jumătăţii de vest a imperiului: Honorius. În aprilie 518, Honorius l-a denunţat pe Pelagius ca un tulburător al credinţei. Mai târziu el a dat un edict exilându-i pe intransigenţii pelagieni. Papa Zosimus, înainte de moartea sa în decembrie a căzut în linei şi l-a declarat pe Pelagius un eretic şi l-a exilat înapoi în Britania. Augustin triumfase. El i-a numit pe pelagieni cimpoaie şi şi-a reafirmat credinţa că nu era felul în care trăiau oamenii ceea ce-i făcea pe ei drepţi în ochii lui Dumnezeu – în alte cuvinte nu prin meritul faptelor lor – ci mai degrabă dacă aveau credinţă în Isus Hristos.