Biografii: AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS)
(a 9-ua ediţie din Enciclopedia Britanica – vol. III, 1978)
AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS), unul dintre cei patru mari părinţi ai Bisericii
latine, şi recunoscut ca cel mai mare dintre cei patru, mai profund decât
Ambrosie, părintele său spiritual, mai original şi mai sistematic decât Ieronim,
contemporanul şi corespondentul său, şi din punct de vedere intelectual mult mai
distins decât Grigore cel Mare, ultimul din această suită. Se poate spune că
poziţia teologică şi influenţa lui Augustin au fost fără egal. Nici un nume nu a
exercitat vre-odată o asemenea putere asupra bisericii creştine, şi nici o minte
nu a făcut vre-odată o asemenea impresie asupra gândirii creştine.
Aurelius Augustinus s-a născut în Tagaste (Tajelt), un oraş din Numidia, în 13
noiembrie 354 d. Hr. Tatăl său, Patricium a fost un membru al parlamentului în
acel oraş, şi era încă păgân atunci când s-a născut fiul său. Mama sa, Monica,
nu era doar o creştină, ci o femeie dintre cele mai nobile, gingaşe, şi devotate
în evlavie, a cărei răbdare în rugăciune pentru soţul ei şi pentru fiul ei (în
cele din urmă încununată cu succes în amândouă cazurile), şi a cărei entuziasm
iubitor şi frumos, s-a transformat într-un tipar mişcător de sfinţenie feminină
pentru toate erele. Ea şi-a instruit timpuriu fiul în credinţa şi dragostea lui
Isus Hristos, şi pentru un timp instrucţiunile sale par să îi fi impresionat
mintea sa tânără. Îmbolnăvindu-se, el a dorit să fie botezat; dar când pericolul
a trecut, ceremonia a fost suspendată, şi, în ciuda tuturor mustrărilor şi
rugăciunilor mamei sale, el a crescut fără vre-o preocupare pentru evlavia
creştină, sau vre-o devoţiune faţă de principiile creştine. Moştenind de la
tatăl său o înclinare vehementă şi senzuală, el a cedat timpuriu la impulsurile
nestăpânite ale pasiunii, şi în timp ce încă era doar un tânăr, a avut o relaţie
sexuală, destul de obişnuită în acel timp, dar în contradicţie cu principiile
moralităţii creştine. Ca un rezultat al acestei relaţii sexuale el a devenit
tatăl unui fiu, pe care el l-a numit Adeodatus care se potrivea cu emoţia
evlavioasă, şi faţă de care el a fost ataşat pasionat.
În mijlocul tuturor plăcerilor sale tinereşti Augustin a fost un student serios.
Tatăl său, observând dezvoltarea timpurie a talentelor sale, şi-a format ambiţia
de a-l instrui în cariera strălucitoare şi profitabilă de orator, şi se pare că
el nu a scutit nici o cheltuială pentru a-l echipa pentru această carieră.
Tânărul a studiat nu numai în oraşul său natal, ci şi în Madaura şi Cartagina,
şi în special s-a dedicat studierii poeţilor latini – multe urme ale dragostei
sale pentru ei se găsesc în scrierile sale. Cunoştinţa sa din literatura greacă
a fost mult mai limitată, şi, într-adevăr, se punea la îndoială dacă el ar putea
folosi, în original, fie Scripturile din ebraică, fie cele în greacă.1 Evident,
el avea obiceiul să folosească traduceri ale lui Plato Confess., viii 2), dar,
pe de altă parte, cuvintele greceşti apar frecvent în scrierile sale redate şi
diferenţiate în mod corect; şi el vorbeşte în una dintre epistolele sale către
Marcellinus (LIX. tom. ii. 294) referindu-se la Psaltirea greacă şi găsirea unor
anumite dificultăţi, că aceasta era în acord cu versiunea Vulgate. Clausen, care
a investigat în particular acest punct, însumează dovada care are rezultatul că
Augustin era „destul de instruit în gramatica grecească, şi o persoană care
distingea subtil cuvintele,” dar dincolo de acest lucru, cunoştinţa sa era
insuficientă pentru o înţelegere deplină a cărţilor greceşti, şi în special a
celor scrise în dialectul Elenist.
În timp ce era student în Cartagina, el a fost în special atras de teatru,
spectacolele de acolo erau de o splendoare neobişnuită. Pentru spiritul său
entuziast şi sensibil, ele erau irezistibile, şi măsura în care el pare să fi
cedat în faţa acestei fascinaţii este o dovadă suficientă a înstrăinării sale
active faţă de creştinism în această perioadă. Biserica creştină, aşa cum s-a
spus despre ea, „detesta teatrul păgân. Ritualurile idolatre, atitudinile
lascive, spectacolele cu gladiatori, care erau acompaniamentele lor, se opuneau
în mod egal monoteismului dogmatic, evlaviei, şi compasiunii evangheliei.” Unul
dintre cele mai semnificative semne ale unui om că a devenit creştin era absenţa
uzuală de la teatru. Nimeni nu a fost mai energic cu privire la acest punct
decât însuşi Augustin, şi ca un rezultat al propriei sale experienţe, el pare să
se fi îndoit, în afara imoralităţilor evidente ale scenei păgâne, dacă
răsfăţarea în bucuriile şi suferinţele fictive este o emoţie legitimă.
(Confess., iii. 2).
Cicero's Hortensius, pe care el l-a citit în al nouăsprezecelea an al său, a
trezit primul în mintea lui Augustin spiritul de speculaţie. El s-a angajat
neliniştit în studii filozofice, şi a trecut de la o fază de gândire la alta,
nefiind în stare să găsească satisfacţie în nici una dintre ele. Maniheismul l-a
captivat primul. Doctrina sa din două principii, unul al binelui şi altul al
răului, se părea că răspunde la confuzia sălbatică din inima sa, şi la
conflictul dintre impulsurile superioare şi cele inferioare care s-au înfuriat
în el. Acesta părea să rezolve misterele care l-au lăsat perplex în propria sa
experienţă şi în lume. El a devenit un membru al sectei şi a intrat în clasa
auditorilor. Ambiţia sa a fost să fie primit în numărul Aleşilor şi astfel să
ajungă în sufletul a ceea ce el credea că este cunoştinţa lor superioară.
Întâlnindu-se pe neaşteptate cu Faustus, un distins episcop şi apărător
Maniheist, şi intrând în discuţie cu acesta, el a fost foarte dezamăgit.
Sistemul şi-a pierdut atracţia sa pentru el; în mod treptat el a devenit scârbit
de acesta şi l-a abandonat. Dar înainte de aceasta el a părăsit Cartagina, şocat
de licenţa studenţilor, şi s-a încredinţat pe sine pentru un timp în urmărirea
profesiunii sale la Roma. Curând, el a devenit nesatisfăcut acolo, şi a acceptat
o invitaţie de a purcede la Milan, unde oamenii erau în căutarea unui profesor
de retorică. El a călătorit acolo pe cheltuiala publicului, şi a fost bine
primit de prieteni care se pare că deja au recunoscut distincţia sa (Confess.,
i. 16).
La Milan, conflictul minţii sale în căutarea adevărului încă a continuat. El era
acum în al treizecilea an al său, şi pentru unsprezece ani el a căutat odihna
intelectuală, nefiind în stare să o găsească. „Mâine,” îşi zicea lui însuşi, „O
voi găsi: ea va apărea limpede, şi eu o voi apuca.” (Confess., vi. 18). Dar cu
toate acestea, ea ocolea înţelegerea sa, şi el s-a scufundat din nou în
deznădejde. Totuşi, calea pentru convertirea sa era pregătită. Ambrosie era
episcop de Milan, şi, deşi el avea o voce slabă, era cunoscut pentru elocvenţa
sa. Augustin era atras de reputaţia lui, şi a mers să îl audă pe cel mai faimos
predicator creştin în ordine, aşa cum el însuşi relatează (Confess., v. 23),
„pentru a vedea dacă elocvenţa sa era răspundea la ceea ce se spunea despre ea.
Mă agăţ de cuvintele sale cu atenţie,” adaugă el, „dar cu privire la acea
chestiune eu eram doar un ascultător indiferent şi dispreţuitor.” El
mărturiseşte încântarea sa astfel: „Elocvenţa episcopului era mai plină de
cunoştinţă, totuşi în maniera sa era mai puţin plăcută şi liniştită, decât cea a
lui Faustus.” El şi-a dorit o oportunitate de conversaţie cu el, dar aceasta nu
se găsea în mod uşor. Ambrosie nu avea timp liber pentru o dezbatere filozofică.
El era accesibil pentru toţi cei care îl căutau, dar nici un moment nu era fără
studiu sau fără grijile pentru responsabilităţile sale. „Augustin obişnuia să
intre, aşa cum ar putea face toate persoanele, fără să fie anunţat; dar după ce
stătea pentru o vreme, de teamă de a nu fi întrerupt, el pleca din nou.” Totuşi,
el continua să asculte predica lui Ambrosie, şi în mod gradat evanghelia
adevărului şi harului divin a fost primită în inima sa. Mai întâi Plato şi apoi
Sf. Pavel şi-a deschis mintea sa pentru adevăruri mai înalte, şi în cele din
urmă, anumite cuvinte din aceste adevăruri i-au fost băgate în conştiinţa sa cu
o forţă irezistibilă. El era ocupat împreună cu prietenul său Alypius în
studierea epistolelor Paveliene. Lupta din mintea sa a devenit intolerabilă;
gândul purităţii divine se lupta în inima sa cu dragostea pentru lume şi pentru
trup. El a izbucnit într-un potop de lacrimi de necontrolat şi a năvălit în
grădina sa, s-a aruncat sub un smochin pentru a permite lacrimilor sale să iasă
complet, şi şi-a vărsat inima sa înaintea lui Dumnezeu. Deodată i s-a părut că
aude o voce care îl chema să consulte oracolul divin, „Începe să citeşti, începe
să citeşti.” El a încetat a mai plânge, s-a ridicat, şi a căutat volumul unde
stătea Alypius, şi deschizându-l a citit în tăcere următorul pasaj: „Să trăim
frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte
de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi
nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:13,
14). El adaugă, „Nu am avut nici dorinţa şi nici nevoia să citesc mai departe.
Îndată ce am terminat propoziţia, ca şi când lumina păcii a fost turnată în
inima mea, toate umbrele de îndoială s-au dispersat. Astfel Tu m-ai convertit la
Tine, pentru ca să nu mai caut nici o soţie nici o altă speranţă a lumii,
ţinându-mă tare în acea regulă a credinţei în care Tu mi te-ai revelat cu mulţi
ani în urmă prin mama mea.” (Confess., viii. 30).
După convertirea sa, care se presupune că a avut loc în vara lui 386, Augustin a
renunţat la profesia sa ca profesor de retorică, şi s-a retras în casa unui
prieten de la tară, pentru a se pregăti pentru botez. Opiniile sale religioase
erau încă într-o anumită măsură neformate, şi chiar şi obiceiurile sale în nici
un caz nu erau deplin formate aşa cum cerea această mare schimbare. El
menţionează, de exemplu, că în timpul acesta el s-a despărţit de obiceiul de a
înjura, şi în alte căi el a căutat să îşi disciplineze caracterul şi
comportamentul său pentru primirea ceremonialului sacru. El a primit botezul în
următorul Paşte, în al treizeci şi treilea an al său, şi împreună cu el au fost
admişi în biserica creştină fiul său Adeodatus şi prietenul său Alypius. Monica,
mama sa, s-a re-alăturat lui, şi s-a bucurat în cele din urmă de împlinirea
rugăciunilor ei. Murind înainte de întoarcerea lui în ţara sa natală, ultimele
ei ore au fost înveselite de compasiunea sa creştină. Ea l-a solicitat să îi
pună trupul oriunde, dar oricând el ar fi dorit să îşi amintească de ea „la
altarul Domnului,” o datorie pioasă în care el îi invită pe alţii să împartă cu
el, pentru ca ultima ei rugăminte să poată, „prin rugăciunea multora,” primi o
împlinire mai abundentă.
Augustin s-a întors la Roma pentru o perioadă scurtă şi apoi s-a întors în
oraşul său natal, unde a locuit retras, formând, cu câţiva prieteni care s-au
alăturat lui în devoţiune, o mică comunitate religioasă, care îl privea ca şi
cap al ei. Ei aveau toate lucrurile în comun, ca în biserica primară, iar
postul, rugăciunea, citirea Scripturii şi milostenia erau ocupaţiile lor
regulate. Modul lor de viaţă nu era oficial monastic potrivit unei reguli
speciale, dar experienţa acestui timp de izolare era fără îndoială, baza acelui
sistem monastic pe care Augustin l-a schiţat după aceea, şi care şi-a derivat
numele de la el. Viaţa monahală s-a răspândit în pustiurile Egiptene înainte de
aceasta. Viaţa lui Sf. Anton scrisă de Atanasie a împrăştiat considerabil
înflăcărarea pentru singurătatea religioasă, şi l-a atins puternic pe Augustin
în această perioadă a profesiei sale. De aceea, nu i-a rămas lui să creeze ideea
monastică; dar asocierea călugărilor în comunităţi sub o ordine definită şi un
cap, a primit un impuls special deopotrivă de la Ambrosie şi de la convertirea
sa ilustră. Aşa cum ne putem imagina, faima unei astfel de convertiri într-o
astfel de poziţie s-a răspândit curând, şi invitaţiile către o viaţă clericală
mai activă au venit la el din mai multe comandamente. El a evitat
responsabilitatea, dar destinul său era inevitabil. După trei ani petrecuţi în
retragere el a făcut o călătorie la Hippo, pentru a vedea un prieten creştin,
care dorea să vorbească cu el cu privire la proiectul său de a abandona lumea şi
a se devota pe sine pentru o viaţă religioasă. El era mai puţin şovăitor de a
face această călătorie, pentru că acolo fiind deja un episcop la Hippo, el spera
să scape de toate solicitările. Dar deşi comunitatea creştină de acolo deja avea
un episcop, ei au dorit un presbiter; şi Augustin fiind prezent la întâlnire
fiind chemat să aleagă un presbiter, poporul l-a ales în mod unanim pe el. El a
izbucnit în lacrimi, şi ar fi scăpat cu bucurie de aceasta; dar biserica nu se
putea lipsi de serviciile sale. El a fost ordinat ca presbiter, şi în câţiva ani
după aceasta el a devenit asistent al episcopului, şi în final a devenit
singurul episcop al lor.
De aici în colo viaţa lui Augustin este umplută de eforturile sale clericale, şi
este marcată de seriile numeroaselor sale scrieri şi a marilor controverse în
care ele l-au angajat, mai mult decât orice altceva. Deja el s-a distins ca şi
autor. El a scris mai multe tratate filozofice; el a combătut scepticismul din
Noua Academie (Contra Academicos libri tres, 386 d.Hr.); el a tratat „Viaţa
binecuvântată” (De vita beata, 386) şi „Nemurirea sufletului” (De Immortalitate
Animae, 387); el a apărat biserica împotriva Maniheiştilor a căror doctrină el a
profesat-o anterior. „Când am fost la Roma,” spune el (Retract., i. 7), „după
botezul meu, şi nu am putut auzi în linişte fanfaronada Maniheiştilor împotriva
creştinilor adevăraţi, cu care ei nu trebuie să fie comparaţi, am scris două
cărţi, una despre Principiile morale ale Bisericii Catolice, şi alta despre
Principiile morale ale Maniheiştilor.” Aceste broşuri sau pamflete, căci ele
sunt puţin mai mult, au fost scrise în anul 388, cam la doi ani după convertirea
sa. Mai târziu, în 395, şi din nou în 400, el a urmărit controversa cu
Maniheiştii, realizând o replică elaborată, în anul ultim, pentru vechiul său
asociat şi prieten, Faustus. Replica a fost provocată de un atac făcut de
Faustus asupra credinţei Catolice, iar „confraţii” l-au invitat pe Augustin să
răspundă. El a făcut aceasta în mod caracteristic şi energic prin oferirea în
succesiune „a opiniei lui Faustus, ca şi când ar fi fost afirmată de el însuşi,”
şi propriul său răspuns. Era natural ca erezia Maniheismului, care a robit atât
de mult mintea sa, trebuie să fi exercitat marile puteri ale lui Augustin ca şi
gânditor teologic şi persoană care dispută. El a fost în stare din propria sa
experienţă să dea forţă argumentelor sale pentru unitatea creaţiei şi a vieţii
spirituale, şi să întărească mintea bisericii creştine în ultima sa luptă cu
spiritul dualist care a animat şi a modelat în serie atât de multe forme de
gândire în contradicţie cu creştinismul.
Dar timpul a fost aproape o emoţie intelectuală şi una clericală universală; şi
o activitate mintală atât de puternică deoarece activitatea sa era trasă în
toate direcţiile. După scrierilor sale împotriva Maniheiştilor, au venit cele
împotriva Donatiştilor. Această controversă a fost una care l-a interesat
puternic, implicând întreaga chestiune despre constituţia bisericii şi ideea
ordinului catolic, căreia, circumstanţele erei i-a dat o evidenţiere specială.
Schisma Donatistă a apărut din persecuţiile Diocleţiane la începutul secolului.
O partidă din Biserica din Cartagina, aprinsă de un zel fanatic pentru cei care
s-au distins pe sine prin rezistenţa faţă de mandatele imperiale şi martirajul
din partea tribunalului, au fost adânc iritaţi de numirea în funcţie a unui
episcop cu opinii moderate, a cărui consacrare a fost înfăptuită, au pretins ei,
de către un trădător. În consecinţă, ei au ridicat un episcop de-al lor, cu
numele Majorinus, succedat în 315 de Donatus. Partida a făcut mari revendicări
pentru puritatea disciplinei, şi s-a ridicat rapid în favoarea populară în ciuda
unei decizii dată împotriva lor deopotrivă de către episcopul Romei şi de
Împăratul Constantin, la care ei au apelat în mod personal. Augustin a fost
mişcat puternic de nelegiuirea acestei partide, şi a lansat o serie de scrieri
împotriva lor, cele mai importantă au supravieţuit, deşi unele s-au pierdut.
Printre acestea este Seven Books on Baptism (Şapte cărţi despre Botez, n.tr.),
şi un răspuns prelungit, în trei cărţi, către Petilian, episcop de Cirta, care a
fost cel mai remarcabil teolog dintre preoţii Donatişti. Într-o perioadă cumva
mai târzie, cam în 417, el a scris un tratat referitor la corectarea
Donatiştilor (De Correctione Donatistarum), „de dragul celor,” spune el în
cartea sa Retractations, ii. c. 48, „care nu au dorit ca Donatiştii să fie
supuşi corectării realizată de legile imperiale.” În aceste scrieri, în timp ce
susţinea viguros validitatea Bisericii Catolice aşa cum era ea în lumea Romană,
şi necesitatea moderării în exercitarea disciplinei bisericeşti, totuşi Augustin
a răspândit, în zelul său împotriva Donatiştilor, anumite maxime despre datoria
puterii civile de a controla schisma, care au fost nişte semne rele, şi care au
produs un mare dezastru în istoria creştinismului.
A treia controversă în care s-a angajat Augustin a fost cea mai importantă, şi
cea mai intim asociată cu măreţia sa distinctivă ca teolog. Aşa cum se poate
presupune, din conflictele prin care el a trecut, episcopul din Hippo a fost
foarte interesat în ceea ce se poate numi aspectele antropologice ale marii idei
creştine despre răscumpărare. El însuşi a fost scos din întuneric în „lumina
minunată,” doar prin intrarea în adâncimile sufletului său, şi descoperirea,
după multe lupte, că nu există nici o putere decât harul divin, aşa cum este
revelat în viaţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu, care este în stare să aducă
odihnă oboselii umane, sau graţiere şi pace pentru vina umană. El a descoperit
natura umană în cazul său prea slabă şi păcătoasă ca să găsească vre-un bine
pentru sine. Doar în Dumnezeu el a găsit binele. Acest simţ profund al
păcătoşeniei umane i-a colorat toată teologia sa, şi i-a dat deodată adâncimea
ei – adaptarea ei profundă şi înduioşătoare faţă de toţi cei care simt
realitatea păcatului – şi aceasta nuanţează întunecimea şi exagerarea care au
fost respingătoare cu siguranţă pentru alţii. Când este folosită expresia
Augustinianism, aceasta indică în special acele opinii ale marelui învăţător
care au fost evocate în controversa Pelagiană, căreia el i-a devotat cea mai
matură şi mai puternică perioadă din viaţa sa. Oponenţii săi în această
controversă au fost Pelagius, de la care aceasta îşi derivă numele ei, şi
Coelestius şi Julianus, discipoli ai primului. Pelagius a fost un călugăr
englez. Augustin îl numeşte Brito: şi Ieronim indică spre descendenţa sa
Scoţiană, în astfel de termeni, încât, totuşi lasă nesigur faptul dacă el era
nativ din Scoţia sau Irlanda (habet progeniem Scotiae gentis de Britannorum
vicinia). El a fost un om de un caracter fără vină, devotat reformării
societăţii, plin de entuziasm, şi de acea încredere în impulsurile naturale ale
umanităţii care însoţeşte adesea entuziasmul filantropic. Călătorind la Roma cam
la începutul secolului 5, el a locuit un timp acolo, şi curând el s-a evidenţiat
prin activitatea şi opiniile sale. Discipolul său, Coelestius, a desăvârşit
viziunile maestrului său cu o logică mai deschisă, şi a fost în cele din urmă
acuzat înaintea episcopului din Cartagina, printre altele, de următoarele opinii
eretice: – (1.) Păcatul lui Adam a fost pur personal, şi l-a afectat numai pe el
însuşi; (2.) În consecinţă, fiecare om este născut cu puteri la fel de ne
corupte ca cele ale lui Adam, şi cade în păcat doar datorită forţei ispitei şi a
exemplului rău; (3.) Copiii care mor în copilărie, fiind neinfectaţi de păcat,
sunt mântuiţi fără botez. Punctele de vedere ca acestea erau evident în conflict
cu întregul curs al experienţei lui Augustin, cât şi cu interpretarea sa cu
privire la doctrina catolică a bisericii. Şi când atenţia sa a fost atrasă de ei
prin procesul şi excomunicarea lui Coelestius, el şi-a asumat respingerea lor,
mai întâi în trei cărţi despre Forgiveness of Sins and Baptism (Iertarea
păcatelor şi botezul, n.tr.), adresată prietenului său Marcellinus, în care el a
justificat necesitatea botezului copiilor datorită păcatului original şi harului
lui Dumnezeu prin care noi suntem justificaţi (Retract., ii. c. 23). Aceasta a
fost în anul 412. În acelaşi an el a adresat încă un tratat aceleiaşi persoane,
„Preaiubitul meu fiu Marcellinus,” în Spirit and the Letter (Duhul şi litera,
n.tr.). Trei ani mai târziu el a compus încă două tratate despre Natură şi Har,
şi despre relaţia dintre Human to the Divine Righteousness (Dreptatea umană şi
cea Divină, n.tr.). Controversa a fost continuată timp de mulţi ani în nu mai
puţin de cincisprezece tratate. Augustin nu a dedicat nici unui alt subiect mai
mult din tăria sa intelectuală, şi în relaţie cu nici un alt subiect punctele
sale de vedere nu au afectat atât de adânc şi de permanent cursul gândirii
creştine, ca acest subiect. Chiar acei care de obicei sunt de acord cu punctul
său de vedere teologic vor nega cu greu faptul că, în timp ce el a făcut mult ca
să reabiliteze adevărul divin şi ca să explice relaţiile adevărate dintre divin
şi uman, de asemenea, aici ca şi în altă parte, el s-a grăbit să afirme expresii
extreme ale absolutului harului divin şi ale întinderii corupţiei umane. Ca şi
marele său discipol într-o eră mai târzie – Luther – Augustin a fost înclinat să
accentueze partea de adevăr pe care el a realizat-o cel mai mult în experienţa
sa, şi, în contrast cu înălţarea Pelagiană a naturii umane, a depreciat
capacităţile ei peste măsură. Există puţine minţi cugetătoare care să nu
recunoască adânca veridicitate a analizei spirituale şi teologice a lui
Augustin, în comparaţie cu cea a oponentului său, cât şi consecvenţa sa mai mare
faţă de Scriptură; dar de asemenea sunt puţini care ar fi dispuşi să se
identifice pe ei înşişi cu dogmatismul episcopului ortodox sau cu dogmatismul
călugărului eretic. Şi într-un punct particular, care traversează mai mult sau
mai puţin prin toată controversa – mântuirea copiilor – conştiinţa creştină, în
creşterea sa măreaţă şi de mai târziu, se poate spune că s-a pronunţat în mod
decisiv mai degrabă de partea călugărului decât de partea episcopului.
În plus faţă de aceste scrieri controversate, care marchează marile epoci din
viaţa şi activităţile clerice ale lui Augustin după stabilirea sa ca episcop la
Hippo, el a fost autorul altor lucrări, unele dintre ele sunt mai bine cunoscute
şi chiar mai importante. Marea sa lucrare, cea mai elaborată, şi în anumite
privinţe cea mai semnificativă, care a provenit din peniţa sa, este The City of
God (Cetatea lui Dumnezeu, n.tr.). Ea este proiectată ca un mare tratat
apologetic pentru justificarea creştinismului şi a bisericii creştine, –
lucrarea din urmă este concepută ca înălţarea în forma unei noi ordini civile pe
ruinele fărâmiţate ale imperiului Roman, – dar ea este de asemenea, probabil,
cea mai timpurie contribuţie la filozofia istoriei, deoarece ea este un
repertoriu în toate privinţele opiniilor sale teologice. Această lucrare şi
cartea sa Confessions (Mărturisiri, n.tr.) sunt probabil cele prin care el este
cel mai bine cunoscut, una fiind cea mai înaltă expresie a gândirii sale, şi
cealaltă ca fiind cel mai bun monument al evlaviei sale vii şi a experienţei
sale creştine. Cartea Cetatea lui Dumnezeu a fost începută în 413, şi a
continuat să fie publicată în mai multe părţi ale sale timp de o perioadă de
treisprezece ani, sau până în 426. Cartea Mărturisiri a fost scrisă la scurt
timp după ce el a devenit episcop, cam în 397, şi oferă o schiţă vie a carierei
sale timpurii. La afirmaţiile devotate şi la afirmaţiile unui mare suflet, ele
adaugă farmecul dezvăluirii personale, şi ele nu au încetat niciodată să
stârnească admiraţie în toate spiritele de o evlavie înrudită. Tratatul său
sistematic The Trinity (Trinitatea, n.tr.), care se extinde în cincisprezece
cărţi, şi l-a făcut să fie ocupat pentru aproape treizeci de ani, nu trebuie să
fie trecut cu vederea. „Am început,” spune el (Retract., ii. 15), „ca un om
foarte tânăr, şi am publicat la vârsta bătrâneţii câteva cărţi despre
Trinitate.” Această lucrare dogmatică importantă, spre deosebire de majoritatea
scrierilor sale dogmatice, nu a fost provocată de nici o urgenţă controversată,
ci a crescut în tăcere în timpul acestei perioade lungi în mintea autorului.
Acesteia i s-a dat ceva mai multă întregime şi aranjament organic decât este
uzual pentru el, dacă şi aceasta l-a condus în discuţii prelungite despre
felurite analogii, mai curioase decât apte în purtarea lor a doctrinei pe care
el o clarifică. Scrierile exegetice ale lui Augustin, – lungul său Comentariu
asupra lui Sf. Ioan (Commentary on St John) şi asupra Predicii de pe munte
(Sermon on the Mount) etc., – şi apoi cartea sa Letters (Scrisori, n.tr.) rămân
a fi menţionate. Primele au o valoare prin pătrunderea autorului în înţelesurile
spirituale ale Scripturii, dar aproape deloc pentru caracteristicile lor
exegetice. Cele din urmă sunt foarte interesante cu referire la multe puncte din
istoria clerică a timpului, şi relaţia sa cu teologii contemporani ca Ieronim.
Totuşi, ele nu au nici însufleţirea nici varietatea pasiunii, care aparţine
scrisorilor lui Ieronim însuşi. Ultimi ani ai marelui episcop au fost plini de
durere. Barbarii care au îngrădit treptat imperiul Roman au apărut la porţile
din Hippo, şi au asediat-o. Augustin era bolnav cu ultima sa boală şi doar s-a
putut ruga pentru concetăţenii săi. El a murit în timpul progresului asediului,
în 28 august 430, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, şi a fost scutit de
jignirea de a vedea oraşul în mâinile duşmanului.
Caracterul lui Augustin, deopotrivă ca om şi teolog, a fost indicat pe scurt în
cursul schiţei noastre. Mai rămâne puţin de zis fără a intra în discuţii prea
extinse pentru spaţiul nostru. Nimeni nu poate nega măreţia sufletului lui
Augustin – entuziasmul său, căutarea sa neîntreruptă după adevăr, tandreţea sa,
ardoarea sa, devotamentul său. Şi chiar şi cei care s-ar putea îndoi de
sănătatea sau valoarea unora dintre concluziile sale dogmatice, nu poate ezita
să recunoască adâncimea convingerilor sale spirituale, şi tăria, rezistenţa, şi
perspicacitatea cu care el a mânuit cele mai dificile întrebări, şi a prelucrat
toate elementele experienţei sale şi conştiinţa sa Scripturală profundă într-un
mare sistem de gândire creştină.
Cea mai bună ediţie completă a scrierilor lui Augustin este cea a lui
Benedictines, în 11 volume în folio, publicată la Paris, 1679-1800, şi
retipărită în 1836-38 în 22 jumătăţi de volume. Tillemont, în cartea sa
Ecclesiastical History (Istoria clerică, n.tr.), a dedicat a un volum in-cvarto
vieţii şi scrierilor acestuia. Au apărut două monografii extensive despre el;
una scrisă de Kloth, un Romano Catolic (Aachen, 1840) şi cealaltă scrisă de
Bindemann, un Protestant (Berlin, 1844, 1855). Vezi de asemenea, Ritter, Hist.
of Christian Philosophy (Istoria filozofiei creştine, n.tr.), vol. i.;
Bohringer, Hist. of the Church (Istoria Bisericii, n.tr.); Dr. P. Schaff, St
Augustine (Sf. Augustin, n.tr.) Berlin, New York, şi Londra, 1854); Nourrisson,
La Philosophie de S. Augustine (Filozofia lui Sf. Augustin, n.tr.) (Paris,
1866); A. Dorner, Augustinus (Berlin, 1872); Neander, Church History (Istoria
Bisericii, n.tr.); Mozley, Augustinian Doctrine of Predestination (Doctrina
Augustiniană a predestinării, n.tr.), 1855; Jameson, Sacred and Legendary Art
(Arta sacră şi legendară, n.tr.)(J. T.)
Encyclopaedia Britannica
Ninth Edition, Vol. III
Charles Scribner's Sons, New York, 1878
[1]
"Augustinus extitit, ut alii Ebraeae ac Graecae linguae ignarus." (Walch, Bibl.
Patrist., p. 352.) "Imperitus non tantum Hebraicae sed etiam Graecae linguae,
ipsos fontes adire non potuit, sed solam fere translationem Latinam explicare
conatus est."--(Rosenmuller, (Hist. Interpret., iii. 40.)