Erezii:

BOGOMILII 

 

Bogomilii şi Albigenzienii  

 

 

Într-un scurt timp Paulicienii şi-au răspândit evanghelia lor paşnic printre bulgari şi Europa era confruntată cu o nouă erezie, Bogomilii. Albigenzienii, din sudul Franţei, care au fost înecaţi în propriul lor sânge de către „cel mai mare” dintre Papi, Innocent III, au fost inspiraţi de către Bogomili şi aveau aceiaşi tinctură a ideilor Manichaeane, precum Waldensienii, Catharii şi Patareneii. Catolicii ortodocşi din Franţa i-au numit „bougres”, pentru bulgari, aşa că numele de oameni inocenţi a devenit unul din cele mai rele cuvinte de înjurătură folosite. Ei au fost reproşaţi că au un papă în Bulgaria. Din secolul 10 înainte, această revulsie contra Creştinismului ortodox şi a preoţilor şi călugărilor săi corupţi s-a răspândit în Europa precum o armată a salvării.

 

Dianiştii din secolele 6 şi 7 nu mai erau, şi până în secolul 12 găsim doar câteva executări izolate de vrăjitori care practicau magia neagră. În secolul 12, mai multe lucruri au avut loc. În secolul 13, Biserica a chemat săbiile şi focul în Inchiziţie pentru a suprima erezia. De atunci vrăjitoria a fost recunoscută de către Biserica ca o erezie secretă şi o organizaţie larg răspândită.

 

Paulicienii, Bogomilii, Albigenzienii şi aşa mai departe au fost calomniaţi de ortodocşi. Psellus, unul din scriitorii ortodocşi greci principali din secolul 10, spune că ereticii se întâlneau de obicei noaptea la lumina lumânărilor şi invocau demonii. Când aceştia apăreau sub formă de animală, luminile erau stinse şi închinătorii se răsfăţau într-o urgie de sexualitate cu demonii şi unul cu altul. Această povestire a fost aplicată ereticilor din toată Europa. O scrisoare a Papei Gregory IX scrisă în 1233 d. Hr. către episcopii din Germania, îi îndemna să-i caute şi să-i persecuteze pe eretici, arătând legătura cu vrăjitoria.

 

Papa spune că printre aceşti eretici „când este primit un novice acestuia i se arată un fel de broască”, deşi unii spun că este un parazit. Unii îl sărută fără ruşine pe fese, alţii pe gură, trăgând limba şi scuipatul animalului în gurile lor. Uneori acest parazit este „mare cât o gâscă sau o raţă”. Novicele se întâlneşte apoi cu un „om de limită ordinară, cu ochi negrii profunzi, şi aşa de slab încât pielea sa pare să fie întinsă peste oase”. Novicele îl sărută şi descoperă că este „rece ca gheaţa”.

 

Închinătorii stau apoi la masă, şi o pisică mare neagră iese dintr-o statuie, şi fiecare dintre ei în ordinea demnităţii lor, îi sărută fesele. Luminile se sting şi apoi este urgia uzuală de relaţii sexuale reciproce. Dacă, explică Papa în mod grav, există mai mulţi bărbaţi decât femei, sau femei mai multe decât bărbaţi, ei se limitează la sodomie. Lumânările sunt reaprinse, şi ei stau din nou la masă, când dintr-un colţ întunecat al camerei vine un om „care străluceşte ca soarele de la brâu în sus, dar aspru ca o pisică în jos”. Către acest diavol este prezentat novicele, şi cei credincioşi oferă anafure consacrate pe care le-au furat de la bisericile de unde au fost împărtăşiţi.

 

Aceşti eretici, spune Papa, declară că Dumnezeu este un tiran, şi că el l-a condamnat pe nedrept pe Lucifer în iad. Lucifer este creatorul real al lumii şi prinţ al oamenilor, şi la final el va domni în locul lui.

 

Detaliile crezurilor Paulicienilor şi Bogomililor sunt obscure, sursele fiind doar de la duşmanii lor. Se pare că ei şi-au derivat ideile din religia persană prin gnostici. Zoroastrienii au crezut că principiul rău a creat materia care era rea. Pentru creştini principiul rău era Lucifer, şi noii eretici argumentau că Lucifer era unul din cei doi fii ai lui Dumnezeu, pe nedrept alungat de către un tată arogant. El a devenit „prinţul” şi „domnul” lor, şi spre deosebire de persieni ei credeau că acesta avea să triumfe în final.

 

Manichaeanii au fost ascetici, considerând trupul, ca parte a creaţiei principiului rău, ca fiind un lucru rău, şi este clar că Albigenzienii şi alţi eretici europeni au trăit şi ei vieţi stricte. Dar glorificarea lui Lucifer însemna că materia şi trupul puteau fi cu greu privite ca rele, şi o reacţie înspre orgii era inevitabilă. Vrăjitoarele, cel puţin, aveau astfel de orgii.

 

John de Salisbury, episcop de Chartres în secolul 12, şi alţii au refuzat să creadă în striga. Papa Silvester II, Gerbert, a fost şi el acuzat de magie. Influenţa maură începea să înveţe în Europa elemente de înţelepciune. Cununa acestei noi dezvoltări, mişcarea Scolastică, a fost cea care a completat evoluţia vrăjitoarei şi a dat frâu liber forţelor ucigaşe ale Bisericii.