Cristologie:

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos
 
 Partea I
 
 J. C. Philpot 
 

Limbajul plângerii pus de Domnul în gura unuia dintre profeţii Săi din vechime era, „adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut” (Isaia 59:14, 15). Oare nu ar putea acelaşi limbaj sau unul similar să iasă de pe buzele slujitorilor Săi credincioşi, acum când ei se uită în jur şi văd cum este primit adevărul de majoritatea celor din zilele şi generaţia noastră? În ce priveşte masa generală din ceea se numeşte „lumea religioasă,” nu am putea spune în mod drept „adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte” – dispreţuit şi călcat în picioare ca un lucru fără valoare? Şi în privinţa bisericilor şi pastorilor care au puncte de vedere mai clare şi un crez mai sănătos, în prea multe cazuri „adevărul s-a făcut nevăzut,” fie în puritatea doctrinei, puterea experienţei, fie în evlavia vieţii.

Şi totuşi, ce posesiune poate fi atât de dragă Bisericii lui Dumnezeu ca adevărul aşa cum este el în Isus? Pentru ea, el este încredinţat de Însuşi Domnul ca cel mai sacru şi mai preţios depozit (Ioan 17:8; Galateni 1:8, 9; Efeseni 2:10; 4:11–16; 5:25–27; Coloseni 1:18–24; 2:6–10; 1 Tesaloniceni 2:4; 1 Timotei 3:15; Apocalipsa 3:22). De aceea, chiar atitudinea sa, ca un martor pentru Dumnezeu pe pământ (Isaia 43:10; Fapte 1:8; Evrei 12:1), cât şi toată binecuvântarea sa prezentă şi viitoare, sunt implicate în păstrarea acestuia de către ea. Oamenii pot dispreţui adevărul din ignoranţă faţă de preţul şi valoarea sa, sau ar putea să îl urască din duşmănia naturală a minţii carnale, şi din dispunerea acestuia împotriva păcatelor şi erorilor lor; dar el este singura realitate valoroasă de pe pământ, de vreme ce păcatul a desfigurat imaginea lui Dumnezeu din om. De aceea, dacă el ar fi scos afară din lume, Domnul l-a stocat în două depozite sigure – Scripturile adevărului (Daniel 10:21; 2 Timotei 3:15–17) şi în inimile sfinţilor Săi. Este adevărat că Scripturile sunt aproape în mâinile fiecărui om; dar a le înţelege, a le crede, a fi mântuit şi sfinţit de ele, este un privilegiu specific Bisericii lui Dumnezeu. De aceea, libertatea sa, sfinţirea sa, poziţia sa ca mireasă pură şi nepătată a Domnului, Mielul, ba mai mult, mântuirea sa în sine, sunt toate implicate în cunoaşterea şi menţinerea de către ea a adevărului aşa cum este el revelat în mod extern în Scripturi, şi aşa cum este el revelat intern în suflet. Oare spunem noi aceasta ca o speculaţie, sau în armonie cu oracolele Dumnezeului cel viu? „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32). Atunci, fără cunoaşterea adevărului nu există nici o libertate a evangheliei. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17). Atunci, fără aplicarea adevărului în inimă nu poate exista nici o sfinţire. „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Corinteni 11:2, 3). Atunci, un alt Isus, alt spirit, şi altă evanghelie decât adevărul, corupe mintea faţă de simplitatea care este în Hristos, seduce mireasa de la Capul şi Soţul ei de drept, şi acestea sunt tot atât de mult lucrarea Satanei aşa cum a fost ademenirea de către Satan a Evei în Paradis (2 Corinteni 11:3, 4). „şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:10–12). Atunci, fără primirea adevărului în dragoste nu există mântuire. Astfel, vedem că fără o cunoaştere vitală, experimentală a adevărului, nu există nici o libertate a duhului, nici o sfinţire a inimii, nici o unire cu Hristos, şi nici o mântuire a sufletului. Şi ce mai valorează o religie când toate aceste binecuvântări au fost luate din ea? Ce valorează sarea când şi-a pierdut gustul ei; ce valorează pleava când grâul a fost separată de ea; ce valorează paiele când grâul este strâns în grânar. Atunci, cât de necesar este pentru biserici să păstreze adevărul cu o mână fermă, fără a renunţa, şi să nu facă loc erorii, nu, nici măcar pentru o oră! Amintiţi-vă aceasta, biserici şi pastori, diaconi şi membri, şi voi toţi care vă temeţi de Domnul în adunările sfinţilor, că nu există erori mici; ne referim la doctrinele vitale, fundamentale ale credinţei noastre sfinte. Pot exista diferenţe de opinie în puncte minore, cum ar fi guvernarea bisericii, administrarea ordinărilor din Noul Testament, restaurarea evreilor, natura Mileniului, interpretarea unor pasaje speciale din Scriptură, dar în astfel de puncte fundamentale ca binecuvântata Trinitate, Persoana lui Hristos, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt, nu se poate permite nici o deviere de la linia dreaptă şi îngustă a adevărului divin. Eroarea în oricare dintre aceste puncte este de la Satan; şi el nu introduce niciodată erori mici, toate, toate sunt pline de otravă mortală. Nu a existat o cantitate atât de mare de arsenic în pastilele lui Bradford, nu atât de multă stricnină în dozele lui Palmer, dar moartea şi distrugerea au fost în amândouă; sau unde nu era moarte, era boală şi suferinţă pentru viaţă. Eroarea în sine este mortală. În acest sens, limba erorii este „plină de otravă mortală” (Iacov 3:8), şi orice am putea spune despre oamenii eronaţi este că „se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă;” (Romani 3:13) „Vinul lor,” cu care ei se intoxică pe ei şi pe alţii, „este venin de şerpi, este otravă cumplită de aspidă.” (Deuteronom 32:33). Cel răbdător poate vomita otrava, dar acest lucru nu face să fie mai puţină otravă. Deci, citind cărţi eronate, ascultând pastori eronaţi, sau asociindu-te cu oameni eronaţi, nu încerca puterea credinţei tale, nu te încrede în sănătatea constituţiei tale. Când ai testat eroarea prin cuvântul inspirat al adevărului, şi prin învăţătura interioară a binecuvântatului Duh în inima ta, eticheteaz-o ca OTRAVĂ! Şi „nu o atinge, nu gusta din ea, nu te folosi de ea,” nu mai mult decât ai folosi arsenicul sau acidul cianhidric.

Noi suntem mâhniţi să vedem o eroare veche pusă în lumină acum şi, ne temem să nu o răspândim. Ea oricât de înşelător ar fi muşamalizată, nu este de fapt ceva mai puţin decât negarea Fiului lui Dumnezeu. Eroarea la care ne referim este negarea calităţii veşnice de Fiu a Domnului Isus Hristos, ca Singurul născut din Tatăl înainte de întemeierea lumii. Dacă Domnul a fost ceva pentru noi prin Duhul Său şi prin har, el a elaborat două lucruri în inima noastră – o dragoste pentru adevărul Său şi o dragoste pentru poporul Său. De aceea, prin amândouă aceste principii, ne simţim constrânşi să ne opunem acestei erori cu toată puterea noastră, şi să ne luptăm pentru ceea ce ne-a fost încredinţat în conştiinţa noastră de multă vreme ca adevăr al lui Dumnezeu. Aceasta nu este o chestiune nouă pentru noi, nici o doctrină proaspătă la care niciodată nu ne-am mai gândit sau care să nu o fi considerat, ci una a cărei realitate, putere şi dulceaţă le-am cunoscut şi le-am simţit timp de mulţi ani, pentru că însăşi speranţa noastră cu privire la viaţa veşnică atârnă de ea. Într-adevăr, nu ne aşteptăm să îi convingem prin orice argumente pe cei care s-au îmbătat criţă cu spiritul erorii. Este un lucru rar pentru astfel de oameni să vomite bucata dulce pe care au mâncat-o în secret; şi ne temem că despre mulţi dintre ei se poate spune că, fiind momiţi în cursele curvei mistice, „Căci casa ei pogoară la moarte, şi drumul ei duce la cei morţi: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, şi nu mai găseşte cărările vieţii.” (Proverbe 2:18, 19). Mai degrabă scriem pentru cei care tremură la Cuvântul lui Dumnezeu, care au fost făcuţi dispuşi să primească dragostea adevărului pentru ca să fie mântuiţi prin ea, şi care se înspăimântă mai presus de orice de a fi lăsaţi să iubească şi să îmbrăţişeze o minciună. Şi aceştia au nevoie adesea de instruire, pentru că mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu sunt slabi în judecată, şi sunt astfel expuşi la capcanele lui Satan. Ei nu ar îmbrăţişa eroarea de bună voie, în mod intenţionat, dar fiind simpli, sau nu bine înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr, ei nu pot discerne doctrina falsă atunci când ea este învelită amăgitor într-un nor de cuvinte şi coaptă cu argumente şi un şir de texte, a căror înţeles este în mare parte pervertit şi denaturat. De asemenea, unii sunt traşi de o parte de pastori favoriţi cu o mai mare conştiinţă şi experienţă decât ei, după cum cred ei; şi alţii privesc întreaga chestiune ca o simplă controversă de cuvinte, şi că aceasta este o doctrină obscură şi neînţeleasă cu privire la care, ei şi-ar fi dorit din inimă ca aceasta să nu fie prezentată pentru a diviza bisericile, întrebătorii nedumeriţi, şi pentru a separa prieteni cei mai buni. Dar astfel de argumente sunt întotdeauna la îndemână când adevărul începe să vorbească hotărât. Slujitorii lui Dumnezeu sunt doar gura Lui deoarece ei „despart ce este de preţ de ce este fără preţ” (Ieremia 15:19); şi când ei folosesc sabia Duhului, aceasta poate la fel de bine să dezbine biserici şi să rănească indivizi, pentru că ea „desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva” (Evrei 4:12). Politica lui Satan a fost întotdeauna de a striga împotriva adevărului pentru a cauza confuzie, tulburând pacea generală a bisericii, şi umplând lumea cu divergenţe şi certuri. Aşa era în zilele lui Atanasie, când el, aproape fără nici un ajutor, s-a luptat împotriva Arianismului. Aşa era în zilele lui Luther, când el a început să se opună Catolicismului; şi aşa s-a întâmplat cu strămoşii noştri Puritani, când ei au mărturisit împotriva feluritelor corupţii în doctrina şi viaţa care predominau în vremea lor. Aceia care din interes pentru sine, din dragoste pentru confortul carnal, încurcaţi în eroare, sau datorită laşităţii spiritului, şi-au dorit ca lucrurile să rămână tăcute aşa cum erau, şi-au ridicat cu toţi vocea împotriva celor care tulburau pacea generală. Atunci, am vrea să le spunem tuturor celor care sunt zeloşi pentru adevăr pe pământ, Să nu vă gândiţi că aceasta este o chestiune de o mică importanţă, că noi plonjăm într-o controversă despre cuvinte simple, şi deranjăm bisericile cu zeciuieli din izmă, din mărar şi din chimen, şi omitem cele mai însemnate chestiuni despre dreptate, milă şi credincioşie. Examinaţi Scripturile pentru voi înşivă, în special Prima Epistolă a lui Ioan, şi după aceea, să spuneţi dacă adevărata calitate de Fiu a lui Hristos este o chestiune de importanţă mică. Şi aşa cum sperăm noi, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a examina subiectul într-un duh de rugăciune şi cu grijă, în lumina învăţăturii Sale, şi aşa cum este el revelat în sfânta Scriptură, îi chemăm pe cititorii noştri spirituali, nu doar să arunce o privire trecătoare peste mărturiile pe care le vom prezenta, ci să le cântărească bine în balanţa sanctuarului, şi să vadă ei înşişi dacă noi ne luptăm sincer pentru credinţa care a fost dată o dată pentru totdeauna sfinţilor, sau, dacă punem deoparte porunca lui Dumnezeu, susţinând tradiţia oamenilor.

Totuşi, câteva observaţii preliminare pot fi un lucru dezirabil pentru a aşeza o cale clară pe care noi şi cititorii noştri să meargă.

1. Prima noastră regulă trebuie să fie că Scripturile vor fi singurul nostru standard de apel, şi acestea luate în înţelesul lor simplu, literal, fără a perverti sau a mistifica semnificaţia lor evidentă. 2. Toate apelurile la raţiunea naturală, distincte faţă de Scriptură, şi toate concluziile carnale opuse cuvântului adevărului trebuie să fie îndepărtate, şi noi trebuie să ne luptăm pentru a primi adevărul ca nişte copilaşi în simplitatea credinţei, fără a încerca să înţelegem ceea ce este necesar înţelegerii noastre finite, insondabile. 3. Cunoscând ignoranţa noastră, şi că un om nu poate primi nimic dacă nu îi este dat din cer, noi ar trebui să căutăm învăţătura promisă a Duhului Sfânt, care este singurul ce ne poate călăuzi în tot adevărul, dar care ia din lucrurile lui Hristos şi ni le revelează sufletului, şi care comunică acea ungere sfântă care „vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună.” (Vezi următoarele pasaje din Scripturi: Matei 11:27; Ioan 6:45; 14:21, 26; 16:14, 15; Iacov 1:5; 1 Ioan 2:20, 27.). 4. De asemenea, noi trebuie să avem o convingere adâncă a faptului că nimic nu este mai preţios decât adevărul aşa cum este el în Isus, şi să fim făcuţi dispuşi să îl cumpărăm cu orice preţ, şi nu să îl vindem pentru nici o consideraţie. La orice am renunţa, prieteni, soţie, copii, casă sau terenuri, nume, faimă sau caracter, nu trebuie să renunţăm niciodată la adevărul lui Dumnezeu. A face aşa, ar dovedi faptul că noi nu l-am primit niciodată din gura lui Dumnezeu (Proverbe 2:6), ci că l-am învăţat potrivit normei oamenilor (Isaia 29:13).

Atunci, noi punem temelia, chiar la început, ca un semn stabil pentru fiecare ochi spiritual aceste două puncte: 1. Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu este esenţială pentru mântuire. Câteva Scripturi vor decide aceasta; principala dificultate fiind, ca acolo unde există atât de multe dificultăţi, pe care dintre ele să ne fixăm pentru acest scop; dar haideţi să examinăm cu grijă şi cu un duh de rugăciune următoarele: – 1. Prima va fi mărturia nobilă a lui Petru. „Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:13–16). Mărturisirea lui Petru a îmbrăţişat două lucruri: 1. că Isus era Hristosul; 2. că El era Fiul Dumnezeului celui viu. Prin recunoaşterea primului lucru, el şi-a declarat credinţa sa că El era Mesia cel promis, Cel uns, despre care au vorbit toţi profeţii, şi despre care toţi profeţii au vorbit, a cărui venire în perioada sfinţilor din acea zi, cum ar fi Simeon, Ana, şi cei care căutau răscumpărarea Ierusalimului, o aşteptau cu nerăbdare (Luca 2:26, 36, 38). Prin a doua el a recunoscut că Isus era nu doar Hristosul, cel aşteptat, Mesia cel de multă vreme căutat, ci adevăratul, existentul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. Este evident din mărturisirea lui Petru, a lui Natanael (Ioan 1:49), şi a lui Marta (Ioan 9:27), cât şi din jurământul marelui preot (Matei 26:63), şi din predicarea lui Pavel în sinagogi (Fapte 9:20), că evreii din vremea Domnului l-au identificat pe Hristosul, promisul Mesia, cu Fiul lui Dumnezeu. Era foarte evident că aceasta a fost credinţa bisericii evreieşti, că Mesia nu era mai puţin decât chiar propriul Fiu al lui Dumnezeu. Atunci, întrebarea pentru ei nu era dacă Hristosul, promisul Mesia, este sau nu este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu, ci dacă Isus din Nazaret este Hristosul; căci dacă El era Hristosul, ei ştiau că El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta, în natura Sa divină. Şi ce altă idee puteau să ataşeze ei la cea în care Hristos este Fiul lui Dumnezeu, decât că El era Fiul Său existent şi real? Dacă nu în întregime imposibil, era cel mai neverosimil ca astfel de idei să fi fost nutrite de ei, ca aceea că El era Fiul lui Dumnezeu în virtutea legământului, sau a Persoanei Sale complexe, sau a oricăror evaziuni ale simplităţii adevărului prin care calitatea Sa reală şi proprie de Fiu este negată acum. Atunci, pentru a înţelege puţin mai clar această mărturie din gura lui Petru, vă oferim următoarele motive. Binecuvântatul Domn a căutat, vorbind aşa, să îi aducă pe ucenicii Săi la o recunoaştere clară şi hotărâtă a calităţii Sale divine de Fiu întrebându-i două întrebări esenţiale: 1. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” El S-a numit pe Sine „Fiul omului,” pentru ca El să poată scoată mai clar din pieptul lor mărturisirea lor că El era Fiul lui Dumnezeu, căci astfel ei au văzut slava Sa şi L-au primit (Ioan 1:12–14). Ucenicii I-au spus feluritele opinii pe care oamenii le nutreau despre El. Toţi au văzut şi au recunoscut faptul că Duhul profetului era în El, şi de aceea unii au spus că El era Ioan Botezătorul, şi unii Ilie, şi alţii Ieremia, sau unul dintre profeţi. Atunci, ca să punem această chestiune în mod personal pentru ei înşişi, şi – cea mai incisivă întrebare, „Dar voi, cine ziceţi că sunt?” ca şi când El ar fi vrut să zică, „Să nu vă pese niciodată ce cred şi spun alţii, spuneţi-mi voi înşivă, proprii Mei ucenici direcţi, ce credeţi şi spuneţi voi.” Cât de nobil, apoi, cât de îndrăzneţ, cât de credinţă a răspuns Petru imediat în numele tuturor celorlalţi, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” A respins Domnul binecuvântat mărturisirea, sau l-a mustrat pe mărturisitor? Nu; dimpotrivă, El l-a declarat „binecuvântat,” şi a declarat că „nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Oare aceste cuvinte ale Domnului binecuvântat nu ne arată clar că prin revelaţie divină Petru a ştiut şi a crezut că Isus este Fiul Dumnezeului cel viu? Şi nu sunt toţi „binecuvântaţi” împreună cu credinciosul Petru, căruia Tatăl i-a descoperit acelaşi mister divin, care cred aşa cum el a crezut, şi au mărturisit aşa cum el a mărturisit? Dar dacă Tatăl nu i l-ar fi revelat inimii lor, nu trebuie să ne mire faptul că oamenii nici nu îl cunosc, nu îl cred, nici nu îl mărturisesc, ci se împiedică de piatra de poticnire pusă în Sion? Vom avea o ocazie să ne referim din nou la acest pasaj, şi de aceea, nu vom mai stărui asupra lui mai mult timp, ci vom trece la altul, obiectivul nostru prezent fiind nu atât de mult de a deschide textele pe care le prezentăm cât este cel de a arăta din cuvântul adevărului importanţa solemnă a unei credinţe corecte cu privire la acest punct fundamental.

2. „Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:35, 36). Cât de clară este făcută credinţa în Fiul lui Dumnezeu, testul vieţii şi al mântuirii; atunci, cât de mare este nevoia de a cunoaşte cine este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să putem avea o credinţă corectă în Persoana Sa divină, şi să nu facem o greşeală într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Tu poţi crede că tu crezi în Fiul lui Dumnezeu, dar poate te înşeli pe tine însuţi din lipsa unei revelaţii divine din partea Lui către sufletul tău. Tu nu negi că El este Fiul lui Dumnezeu în sensul cuvintelor tale, dar poţi nega faptul că El este adevăratul, propriul, realul şi singurul Fiu născut al lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă ca Persoană în Trinitate; sau tu poţi să te uiţi la un nume, un titlu, sau la o slujbă în locul Fiului Tatălui în adevăr şi în dragoste.

3. Ia altă mărturie: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl.” (1 Ioan 2:23). Negi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos? Oare, atât cât iţi stă în puterea ta, distrugi tu acea relaţie intimă şi inexprimabilă pe care El i-o poartă Tatălui ca singurul Fiu născut din Dumnezeu? O, ce periculos este terenul pe care calci! Păzeşte-te ca să nu îl negi pe Fiul, şi astfel să nu îl ai pe Dumnezeu ca Tatăl şi Prietenul tău, ci să cazi în mâinile Lui ca un foc mistuitor. Nu sunt aceste mărturii suficiente?

4. Dar ca să te las fără nici o scuză într-o chestiune de o asemenea importanţă, mai ia încă o mărturie care proclamă cel mai cuprinzător dintre declaraţii, ca o voce de tunet, despre cei care au şi despre cei care nu au viaţa: „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.” (1 Ioan 5:9–12)

Dar tu ai putea să răspunzi, „Noi credem toate acestea. Noi suntem tot atât de fermi credincioşi în Fiul lui Dumnezeu atât cât poţi tu să fi. Nu acesta este punctul de dispută dintre noi. Unde suntem noi diferiţi faţă de tine este aceasta, că noi nu credem că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu; căci aşa cum un tată trebuie să existe înaintea unui fiu, a afirma faptul că El poate fi, ca Fiu, co-etern cu Tatăl, este o propoziţie contradictorie în sine.” Vom încerca mai târziu să arătăm că lucrurile nu stau aşa, dar pentru moment vă vom pune doar această întrebare: „Nu doriţi să primiţi nici un lucru ca adevăr divin, ce implică aparente contradicţii?” Noi spunem aparente, pentru că nu putem ca să le permitem să fie reale. Dacă răspunsul vostru, „Nu pot primi ceva care nu pot înţelege şi nu pot împăca, cu mintea mea raţională,” atunci mai bine ai fi un Socinian deodată, pentru că aceasta este exact poziţia lor. El spune, „Nu pot primi doctrina Trinităţii, pentru că ea contrazice Unitatea lui Dumnezeu, pe care eu o accept ca un adevăr fundamental; şi a afirma că trei este unu şi unu este trei, înseamnă a contrazice toate noţiunile mele fundamentale despre numere.” Şi astfel, el se poticneşte de piatra de poticnire pusă în Sion. Voi vedeţi eroarea sa şi raţionamentul său eronat, dar argumentul său este doar cel al vostru într-o altă formă. Voi spuneţi, „Nu pot primi doctrina că Isus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu pentru că aceasta neagă co-eternitatea şi co-egalitatea cu El, pentru că un tată este necesar anterior unui fiu, şi un tată este în mod necesar superior unui fiu.” Cu siguranţă, dacă ducem raţionamentele noastre în curţile cerurilor, şi măsurăm fiinţa şi natura lui Dumnezeu prin existenţa şi natura omului. Dar chiar ideea de veşnicie exclude prioritatea şi posteritatea timpului, şi chiar natura lui Dumnezeu exclude superioritatea şi inferioritatea. Atunci când noi spunem că Isus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, noi declarăm co-eternitatea Sa, şi când spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Fiul, noi declarăm co-egalitatea Sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Dar voi şi Socinianii staţi pe aceeaşi temelie – temelia raţiunii naturale şi a argumentului carnal. El trage o concluzie naturală că trei nu poate fi unu, şi de aceea respinge Trinitatea; voi trageţi o concluzie naturală că un tată trebuie să Existe mai înainte de fiul său, şi să fie superior faţă de acesta, şi pentru că voi credeţi că Domnul Isus este o Persoană în Dumnezeire, de aceea, voi respingeţi eternitatea calităţii Lui de Fiu bazându-vă pe aceasta. Astfel, nici el şi nici voi nu vă supuneţi mintea voastră Scripturilor. Voi amândoi staţi cu adevărat pe temelia păgânului, pentru că amândoi preferaţi raţionamentele şi noţiunile voastre preconcepute, în locul adevărului aşa cum este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta vorbeşte din nou şi din nou despre „singurul Fiu născut al lui Dumnezeu,” care, aşa cum vom arăta în curând, se referă la natura Sa divină, ca în următorul pasaj: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Din aceste cuvinte, este evident că a existat o distincţie vitală între cei care L-au primit pe Hristos şi cei care nu L-au primit; pentru că El „a venit la ai Săi [literal, proprietate sau moşie, are genul neutru în original, literal, „lucrurile Sale;” al doilea „ai Săi” este la masculin, adică, „bărbaţii Săi.”] şi ai Săi [oameni, prin legământul profesat şi exterior] nu L-au primit.” Dar cei care L-au primit, şi ei au făcut aceasta pentru că ei „erau născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu;” pentru că ei au „privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har, şi de adevăr.” Domnul binecuvântat este declarat aici cel mai clar a fi „singurul născut din Tatăl.” De aceea, voi nu puteţi nega faptul că El este născut din Tatăl într-un fel în care nimeni nu poate fi născut, şi că El are o slavă caracteristică. Aceasta nu se poate referi la natura Sa umană, pentru că noi citim, „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18). Atunci ce implică aceste cuvinte, decât că în timp ce nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu vre-odată, singurul Fiu al lui Dumnezeu L-a văzut, pentru că El este, ceea ce este, din toată veşnicia, ca veşnicul „EU SUNT” în sânul Tatălui. Natura umană a Domnului Isus Hristos nu a fost în sânul Tatălui atunci când Domnul a vorbit, dar natura divină a fost, pentru că aceste cuvinte implică unire, şi totuşi distincţie – cea mai apropiată intimitate, şi totuşi, relaţia personalităţii Tatălui cu Fiul. Şi din nou, pasajul, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16), declară atât de evident că Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu înainte ca El să vină în această lume. Când a iubit Dumnezeu lumea? Cu siguranţă, înainte ca El să îl dea pe „singurul Lui Fiu,” pentru că dragostea Lui pentru lume L-a mişcat pentru a acorda acest dar indescriptibil. Atunci El era cu siguranţă „singurul Lui Fiu născut,” înainte ca El să fie dat şi înainte ca El să vină; şi cum putea fi El aceasta decât în natura Sa divină? Pentru că partea Sa umană nu exista atunci, decât în mintea lui Dumnezeu. Cât de clară este mărturia că Domnul Isus este singurul Fiu născut din Dumnezeu chiar prin modul existenţei pentru o inimă credincioasă; şi oare nu este de temut faptul că aceia care resping calitatea Sa veşnică de Fiu cad sub acea sentinţă solemnă, „dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:8)? Deşi este ascuns faţă de înţelegerea noastră finită, Domnul a cunoscut cu siguranţă misterul generării Sale; şi oare aceasta este mai consecvent cu ascultarea credinţei de a crede propria mărturie a Domnului cu privire la El, decât de a critica, a nu crede, sau a-l înlătura prin explicaţii, deoarece o astfel de doctrină contrazice concluziile minţii tale raţionale? Voi îi cenzuraţi pe Arminiani pentru că ei afirmă că nu pot accepta alegerea deoarece aceasta contrazice primele lor noţiuni, principiile lor primordiale, fundamentale, deopotrivă a justiţiei şi a dragostei lui Dumnezeu; şi totuşi voi, exact pe aceleaşi fundamente, respingeţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, deoarece contrazice viziunea voastră naturală despre prioritate şi posteritate. Aşa L-au respins iudeii şi L-au crucificat pe Domnul vieţii şi slavei, pentru că înfăţişarea Sa în trup ca fiul sărac al unui tâmplar contrazicea toate opiniile lor preconcepute despre demnitatea şi slava lui Mesia cel promis; şi într-un mod similar, păgânii resping miracolele pentru că ele sunt contrare opiniilor lor fundamentale despre legile naturii ca fiind neschimbătoare. Astfel, a respinge calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn doar pentru că aceasta contrazice unele dintre opiniile noastre preconcepute este cel mai periculos fundament care poate fi adoptat, şi înseamnă a-ţi ridica autoritatea ta împotriva celei care aparţine Cuvântului adevărului.

Orice observaţii de-ale noastre doar ar slăbi forţa mărturiilor pe care le-am prezentat din Cuvântul adevărului. Voi care „tremuraţi la Cuvântul lui Dumnezeu” (Isaia 66:2) şi „îl ascundeţi în inima voastră,” pentru ca să vă curăţaţi calea voastră luând seama la acesta, şi nu păcătuiţi împotriva Domnului (Psalmul 119:9, 11), cântăriţi bine aceste pasaje din Scriptură, pentru că ele sunt afirmaţiile credincioase şi adevărate ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:6), mărturia Celui care nu poate minţi.

Dar se va spune că noi schiţăm distincţii plăcute şi inutile, şi că toţi cei care cred în Trinitate, în Dumnezeirea şi sângele ispăşitor al lui Isus Hristos, şi celelalte adevăruri principale ale evangheliei, cred şi recunosc calitatea de Fiu a lui Hristos. Da, pe buze; pentru că ei nu îndrăznesc să nege în atât de multe cuvinte o doctrină atât de cardinală şi de fundamentală; dar mulţi care gândesc şi se numesc pe ei înşişi credincioşi în Fiul lui Dumnezeu, fac tot ce le stă în putinţă pentru a anula şi a explica chiar acea calitate de Fiu despre care ei declară că o cred.

Dar pentru că este necesar să arătăm şi să răsturnăm eroarea înainte ca să putem fundaţia şi să clădim adevărul, vom arăta, atât de scurt cât ne permite subiectul acesta, mai întâi felurile diferite în care a fost pervertită sau negată această doctrină fundamentală a celei mai sfinte credinţe a noastre.

Există patru căi principale prin care oamenii eronaţi au încercat, în diferite perioade ale istoriei bisericii, să anuleze doctrina vitală a calităţii veşnice de Fiu a lui Isus: –

1. Unii pun calitatea de Fiu a lui Hristos în întruparea Sa, ca şi când El nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a-Şi însuşi natura noastră în pântecele Fecioarei. Principalul suport al acestui punct de vedere eronat este limbajul folosit de îngerul care i-a spus Fecioarei Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35). Deoarece se insistă asupra acestui text de către cei care neagă faptul că Domnul Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa, el cere o consideraţie atentă. Toţi Trinitatarienii – şi cu ei avem de a face în principal cu privire la acest punct – admit următoarele trei adevăruri în comun cu noi: 1. Unirea a două naturi, cea umană şi cea divină, în Persoana Domnului Isus. 2. Natura umană a Domnului Isus a fost formată din trupul Fecioarei prin operaţia supranaturală a Duhului Sfânt. 3. El care a fost născut la Betleem a fost numit Fiul lui Dumnezeu. Până aici nu există nici o diferenţă între oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos şi noi înşine. Dar acum ajungem la cea mai importantă diferenţă, în care constă întreaga esenţă a chestiunii, şi anume, dacă El era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa, sau a devenit astfel prin ea. Cei care susţin ultima viziune se bazează în principal pe textul pe care noi tocmai l-am citat. Atunci, haideţi să examinăm cu grijă şi cu un duh de rugăciune acest pasaj. Textul afirmă că „acel Lucru Sfânt care se va naşte” din Fecioară „va fi numit Fiul lui Dumnezeu.” Acesta nu spune că el trebuie să fie sau să devină Fiul lui Dumnezeu, ci trebuie să fie numit aşa. Acum, oare natura umană a binecuvântatului Domn a fost vre-odată numită Fiul lui Dumnezeu, fiind distinctă faţă de natura cea divină? În măsura întinderii a ceea ce am citit din Scriptură, credem că putem afirma cu siguranţă că natura Sa umană nu a fost numită niciodată Fiul lui Dumnezeu, şi credem că nu se poate arăta nici un pasaj din Sfânta Scriptură în care se spune despre umanitatea pură a lui Isus, distinctă faţă de natura Sa divină, folosindu-se acel nume. Recunoaştem pe deplin faptul că în Persoana Sa complexă, El este numit din nou şi din nou Fiul lui Dumnezeu, pentru că unirea dintre cele două naturi este atât de intimă încât după concepţia sau naşterea Sa, acţiunile celor două naturi, deşi separabile, nu sunt separate în mod obişnuit în Cuvântul adevărului. Dar îngerul a vrut să spună în mod evident că acel Copil care se va naşte trebuie să fie numit Fiul lui Dumnezeu ca titlu al Său uzual predominant. Totuşi, aceasta nu este adevărat cu privire la natura umană a Domnului nostru binecuvântat, care nu a fost numit niciodată Fiul lui Dumnezeu, în mod distinct faţă de natura sa divină, dar a fost adevărat cu privire la El ca unind cele două naturi într-o Persoană divină. De aceea, îngerul nu a vrut să spună despre natura Sa umană sfântă, ci, faptul că El a purtat acea natură care trebuie să fie numită Fiul lui Dumnezeu. Această umanitate sfântă a fost numită „acel Lucru Sfânt” din două motive: 1. Pentru a arăta că ea era sfântă în mod esenţial şi intrinsec – ne-implicată în Căderea lui Adam, nici coruptă de infecţia păcatului original, ci, prin trupul Fecioarei, sfinţit de Duhul Sfânt în momentul concepţiei sale, sub operaţiunea şi influenţa Sa de umbrire. Aceste două naturi sunt numite în mod distinct şi sunt păstrate în mod separat în acel pasaj memorabil al marelui Apostol – acel bastion măreţ împotriva potopurilor de eroare şi erezie: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4). Acolo, Isus Hristos este declarat că este „Fiul lui Dumnezeu,” şi totuşi „făcut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, Fiul lui Dumnezeu înainte ca să fie făcut astfel, şi nu devenind astfel prin a fi făcut, şi „declarat” [periferic, „stabilit,” înţelesul literal al cuvântului grecesc este „însemnat în distinct,” sau „clar definit”] „cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor.”

În afară de acest lucru, dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu în virtutea concepţiei Sale miraculoase, El ar trebui mai degrabă să fie numit Fiul Duhului Sfânt, ceea ce este un gând şocant pentru orice minte spirituală.

Aceasta ar putea, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, să tindă să facă lumină asupra subiectului dacă vom compara pasajul din Luca (1:35) cu locul paralel din Matei (1:23), unde evanghelistul citează „ce vestise Domnul prin proorocul.” Profeţia lui Isaia (7:14), aşa cum este citată de evanghelist, era, „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1:23). Declaraţia făcută Fecioarei (Luca 1:35), că „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri,” a fost pentru a-i explica misterul concepţiei ei, şi de aceea, el este un pasaj strict paralel cu cel tocmai citat din Matei. Potrivit lui Matei (1:23), fiul născut din fecioară urma să fie numit „Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi,” sau Dumnezeu în natura noastră. Potrivit lui Luca, „Lucrul Sfânt,” născut din Fecioară, urma „să fie chemat Fiul lui Dumnezeu.” Acum, în acelaşi fel în care Hristos era Dumnezeu înainte de a fi numit Emanuel, tot aşa El era Fiul lui Dumnezeu înainte, aşa cum El a fost născut din Fecioară, El a fost numit Fiul lui Dumnezeu; iar fiinţa Sa născută astfel nu L-a făcut mai mult Fiu al lui Dumnezeu decât fiinţa Sa născută astfel L-a făcut Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu putea fi văzut sau cunoscut de către fiii oamenilor cu excepţia faptului că s-a născut din Fecioară; dar fiinţa Sa născută astfel nu L-a constituit pe El ca Fiul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, învierea lui Hristos este numită uneori ca „născându-L” pentru a fi Fiul lui Dumnezeu, aşa cum îl găsim pe Pavel vorbind în Antiohia. „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” (Fapte 13:32, 33). Aşa cum stă acest pasaj, luat în semnificaţia sa literală, aparentă, s-ar părea în mod sigur că el înseamnă că Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu prin învierea Sa, pentru că Apostolul aplică acele cuvinte din Psalmul al doilea, „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut,” la învierea lui Hristos dintre morţi. Dar, aşa cum oponenţii noştri înşişi vor admite că învierea lui Hristos nu L-a făcut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, pentru că El era aceasta mai înainte, aşa cum este evident din mărturisirea lui Petru, dar aceasta L-a dovedit a fi astfel. Întruparea şi învierea stau pe aceeaşi poziţie ca manifestări ale Fiului lui Dumnezeu. Prin întrupare, El a fost manifestat, prin înviere El a fost declarat a fi Fiul lui Dumnezeu; dar nici acel lucru prin care viaţa a fost manifestată, nici acel lucru prin care El a fost declarat, nu L-a făcut pe El Fiul lui Dumnezeu, pentru că El a fost astfel înainte fie de manifestare fie de declaraţie.

Atât cât putem noi înţelege punctele de vedere ale acelor pe care îi combatem acum, ei susţin că Domnul Isus Hristos, înainte de întruparea Sa în pântecele Fecioarei, era Cuvântul veşnic, dar nu Fiul veşnic; dar când El şi-a însuşit trupul din Fecioară, atunci, pentru prima dată, El a devenit Fiul lui Dumnezeu. Astfel, ei susţin că El este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale complexe – cu alte cuvinte, că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii Sale umane, nici nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii Sale divine, ci Fiul lui Dumnezeu ca unind două naturi într-o Persoană glorioasă. Dar simplul fapt că Cuvântul a luat trup nu L-ar face pe El Fiul lui Dumnezeu dacă El nu a fost aşa mai înainte, pentru că nu există nici o legătură între întrupare şi calitatea de Fiu. Faptul că prin întrupare El a devenit Fiul omului este un lucru inteligibil şi scriptural, dar faptul că prin aceeaşi întrupare El a devenit Fiul lui Dumnezeu este tot atât de neînţeles cât este şi de nescriptural. Într-adevăr, El este Cuvântul pentru că El este Fiul, nu Fiul pentru că El este Cuvântul. Fiul este titlul anterior şi fundamentul pentru al doilea titlu. De ce este Hristos numit Cuvântul? Pentru că prin El, Dumnezeu Tatăl vorbeşte. Dar de ce vorbeşte Tatăl prin El? Pentru că El este singurul Său Fiu născut. De ce este atât de potrivit pentru Tatăl ca să vorbească prin Fiul? Cine cunoaşte în aşa măsură mintea Sa? Cine este „strălucirea slavei Sale şi întipărirea Fiinţei Lui”? Astfel, vedem că El nu a devenit Fiul fiind mai întâi Cuvântul, ci este Cuvântul pentru că El este mai întâi Fiul.

Dar cea mai limpede, simplă şi mai decisivă modalitate de a răsturna această teorie sălbatică, acest punct de vedere în întregime nescriptural, este prin a arăta din Cuvântul adevărului că Isus era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. Dacă acest punct poate fi dovedit din Cuvântul lui Dumnezeu, eroarea lor este tăiată dintr-odată de sub ei, şi cade în faţa mărturiei inspirate, aşa cum Dagon a căzut înaintea chivotului. Pentru mintea noastră, nimic nu poate fi revelat mai clar în Cuvântul adevărului decât că Domnul Isus a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte de a lua un trup. Dar cum acesta este punctul controversat, haideţi să examinăm câteva dintre aceste mărturii, ele fiind atât de numeroase şi atât de simple încât dificultatea este care să le numim şi care să le omitem. Dar să luăm următoarea de pe buzele Domnului însuşi, şi să examinăm cu grijă şi să cântărim în rugăciune propria declaraţie a Domnului cu privire la El Însuşi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” etc. (Ioan 3:16) Dumnezeu este declarat aici că atât de mult a iubit lumea încât „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Acum, oare nu trebuia ca El să existe ca Fiu al Său înainte ca El să Îl dea? Dacă eu dau unei persoane un lucru, faptul că eu îl dau nu schimbă natura obiectului dat, aceasta nu îl face să fie diferit de ceea ce a fost înainte ca să îl dau. Astfel, dacă Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu născut, El trebuie să fi fost cu siguranţă singurul Său Fiu născut înainte ca El să Îl dea. De fapt, adevărul proclamat de binecuvântatul Domn este acesta, măreaţa dragoste a lui Dumnezeu faţă de lume, că ea a fost atât de formidabil de mare încât având un singur Fiu născut, El L-a dat pentru mântuirea celor din lume care vor crede în Numele Său, pentru ca ei să nu piară în caz contrar. Dar faptul că El L-a dat nu putea să Îl facă singurul Său Fiu născut, pentru că dragostea minunată a constat în aceasta, că deşi El era singurul Său Fiu născut, totuşi El L-a dat. Orice altă interpretare distruge cu desăvârşire înţelesul şi forţa pasajului.

Acum priviţi la alt pasaj care are aproape acelaşi caracter: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Expresia „n-a cruţat” este explicată prin cuvintele care urmează, „L-a dat pentru noi toţi,” care sunt explicate deplin prin propria mărturie a Domnului citată mai înainte, că Dumnezeu „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Atunci, când nu L-a cruţat Dumnezeu pe propriul Său Fiu? Când El L-a predat. Când L-a predat? Când El L-a dat. Când L-a dat El, decât atunci când El L-a făcut de cunoscut din sânul Său pentru a deveni întrupat? Astfel, prin acest înlănţuire conectată, se arată cel mai evident că El era Fiul Său înainte ca El să Îl predea; cu alte cuvinte, înainte ca El să vină în lume; ceea ce este exact punctul pe care căutăm să îl întemeiem. Dar de asemenea, observaţi cuvintele, „singurul Său Fiu născut,” literal, Fiul Său specific, propriu; şi mai observaţi că El nu a fost Fiul Său specific, propriu, înainte de a nu-L cruţa, ci L-a predat de bună voie. Predarea lui Isus din sânul Tatălui pentru a se întrupa nu a putut să Îl facă, şi nu L-a făcut pe El Fiul Tatălui, tot aşa cum nu L-a făcut să fie Dumnezeu. Dacă aceste cuvinte au un înţeles, El a fost adevăratul, realul şi propriul Fiu al Tatălui înainte ca El să fie trimis. Şi dacă este aşa, oare nu El a fost Fiul Tatălui din toată veşnicia, cu alte cuvinte, Fiul Său veşnic? Acesta este punctul de adevăr pentru care noi ne luptăm.

Dar vedeţi cum toată forţa şi frumuseţea pasajului sunt distruse dacă Domnul Isus Hristos nu ar fi adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu înainte ca El să fie trimis! Apostolul vrea să arate certitudinea că Dumnezeu ne va da cu mărinimie toate lucrurile. Dar de ce ar trebui să avem noi această certitudine pentru ca apoi să ne odihnim pe ea ca şi pe un adevăr foarte binecuvântat şi mângâietor? Acesta stă pe această temelie, că Dumnezeu nu L-a cruţat pe al Său [în original, „idiou,” adică, propriul şi caracteristicul Său] Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi. Aici am adus înaintea ochilor noştri dragostea personală şi caracteristică a unui Tată către un Fiu. Dar deşi această dragoste pentru El, ca fiind al Său fiu caracteristic, era atât de mare, totuşi compătimind cazul nostru, El nu L-a cruţat ci L-a dat pradă suferinţelor de dragul nostru. Dar dacă El nu era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu, ci a devenit astfel prin întrupare, întregul argument cade la pământ într-un moment. Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume şi titluri, distincte şi independente faţă de modul lor de existenţă, Duhul Sfânt ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe Fiul, sau Fiul ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe Duhul Sfânt; pentru că dacă cele trei Persoane din Trinitate sunt trei existenţe distincte, independente una de cealaltă, şi nu au o astfel de relaţie mutuală şi veşnică aşa cum implică chiar aceste nume, atunci se pare că nu există nici un motiv pentru care aceste titluri să nu se fi putut să se fi schimbat între ele.

Dar să luăm alt pasaj cu o tărie şi un sens similar: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” (1 Ioan 4:9). Se declară aici despre Dumnezeu că Şi-a „trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, ca noi să trăim prin El.” Dacă oamenii ar fi binevoitori să se bazeze pe declaraţiile simple, pozitive ale Duhului Sfânt, şi să nu le evite prin subtilităţile minţii lor raţionale, acest pasaj ar decide în sine pe deplin întreaga controversă. Mai multe lucruri din aceasta vor cere şi vor recompensa din abundenţă cea mai concentrată atenţie a noastră: 1. Dragostea lui Dumnezeu către noi. Nu a fost aceasta din veşnicie? Nu sunt acestea cuvintele Lui, „Te iubesc cu o iubire veşnică”? (Ieremia 31:3) 2. Manifestarea sau dovada acelei dragoste, care a fost trimiterea în lume a singurul Său Fiu născut. 3. Persoana trimisă, care nu a fost alta decât singurul Său Fiu născut. Acum, a existat această dragoste a lui Dumnezeu înainte sau doar în momentul când „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi”? Toţi trebuie să recunoască faptul că ea a existat mai înainte, pentru că aceasta a fost cauza mişcătoare care l-a convins pe Dumnezeu să îşi trimită singurul Său Fiu născut. Atunci El nu putea veni pentru prima dată ca Fiul Său în pântecele Fecioarei, ci trebuie să fi fost singurul Său Fiu născut înainte ca El să fie trimis. Simplul fapt al trimiterii nu putea să îl facă pe El să fie Fiul Său, dacă El nu era acesta mai înainte. Cineva ar putea să creadă că nu era necesar un curs elaborat de raţionament pentru a dovedi aceasta, şi că simpla credinţă în propria mărturie a lui Dumnezeu era suficientă. Şi aşa ar fi dacă minţile oamenilor nu ar fi atât de pervertite de prejudecată, şi atât de drogate şi intoxicate de un spirit al erorii, încât ei refuză în mod îndărătnic fiecare argument, sau chiar fiecare mărturie a Scripturii care contrazice punctele lor de vedere preconcepute. Dar care minte imparţială nu vede că trimiterea unei persoane pentru a executa o anumită sarcină nu îl face pe acesta să fie ceea ce el nu era mai înainte? Un stăpân îşi trimite slujitorul ca să facă o anumită lucrare; sau un tată îi porunceşte unui fiu să înfăptuiască un anumit comision; sau un soţ doreşte ca soţia sa să execute o anumită însărcinare pentru care el nu are timpul sau oportunitatea de a o face el însuşi; slujitorul nu încetează să fie să fie un slujitor, fiul nu încetează să fie un fiu, nici soţia să fie soţie pentru că a fost trimis astfel. Tu ai putea la fel de bine să argumentezi că dacă eu îmi trimit servitoarea pentru un comision, trimiterea ei de către mine o face pe ea să fie fiica mea; sau dacă îmi trimit fiica aceasta o face să fie servitoarea mea. Pentru acel timp fiica mea devine slujitoarea mea, aşa cum Domnul Isus a devenit slujitorul Tatălui Său; dar relaţia dintre tată şi fiică, ca şi cea dintre Tatăl şi Fiul, a existat mai înainte, şi independent de orice act de slujire.

Dar pentru a pune aceasta într-o lumină şi mai clară, dacă un punct atât de simplu şi clar necesită într-adevăr o clarificare în plus, consideraţi pilda viei lăsată administratorilor (Matei 21:33—46; Marcu 12:1—12; Luca 20:9—19). Nu trebuie să trecem prin toată pilda, dar ne putem limita la ultimul punct simplu în care gospodarul îşi trimite fiul pentru a primi roadele viei. „Mai avea un singur fiu prea iubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” zicea el.” (Marcu 12:6). Ce poate fi mai clar în toată pilda decât că administratorii viei îi reprezintă pe evrei, slujitorii pe profeţi, şi fiul gospodarului este Domnul binecuvântat? Dar punctul asupra căruia vom stărui este trimiterea Fiului. Citim despre Domnul viei, care este Dumnezeu, „Mai avea un singur Fiu prea iubit; la urmă, L-a trimis şi pe El.” Acum, cu siguranţă, El era „singurul Fiu, Fiul prea iubit,” înainte ca El să-L trimită, sau întreaga tendinţă sau frumuseţe a pildei cade la pământ. Ideea transmisă de parabolă este în mod evident aceasta: Domnul viei, care este Dumnezeu Tatăl, trăia într-o ţară îndepărtată, la o distanţă mare faţă de vie, şi anume, Cerul, locul unde locuieşte El. Împreună cu El era singurul Său Fiu, şi de aceea, singurul Său Fiu născut, Fiul Său prea iubit (Luca 20:13), locuind la acelaşi domiciliu cu Sine, şi de aceea era Fiul Său înainte de a-L trimite, şi în întregime independent de trimiterea Acestuia în acest fel. Administratorii refuzând să trimită roadele viei prin slujitori, şi tratându-i pe aceştia cu cea mai mare cruzime, Domnul viei face, ca să spun aşa, un ultim experiment. Apoi, „Stăpânul viei a zis: „Ce să fac?” ca şi când El S-ar fi sfătuit cu Sine cum ar trebui să acţioneze. Apoi El ajunge la o decizie în mintea Sa, „am să trimit pe Fiul Meu prea iubit; poate că Îl vor primi cu cinste.” Acum, cu siguranţă, atunci când Tatăl S-a consultat şi S-a hotărât astfel, Fiul Său trebuie să fi existat deja ca Fiu al Său, fiind deja acasă cu El înainte ca sfatul să fi avut loc sau ca hotărârea să fie executată. Atunci, dacă această paralelă are vre-o forţă, sau cu adevărat un înţeles – şi ar fi un sacrilegiu să spunem că el nu are – Dumnezeu Tatăl trebuie să fi avut un Fiu în cer cu El înainte ca să Îl trimită. Dacă lucrurile stau aşa, şi nu putem vedea cum forţa argumentului poate să fie evitată, Domnul Isus Hristos a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte ca să fie trimis de Tatăl; şi astfel, deoarece noi nu ne putem imagina un timp în care El să nu fie un Fiu, El este Fiul etern al Tatălui etern.

Dar avem alte mărturii în înregistrarea inspirată cu acelaşi însemnătate. Astfel noi citim că Dumnezeu „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3); „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4:4). Trebuie să fie cu siguranţă un anumit înţeles ataşat expresiei „propriul Său Fiu,” în mod analog cu o relaţie pământească similară. Dacă eu i-aş scrie o scrisoare unui prieten, şi să spun în ea, „ţi-l trimit pe propriul meu fiu cu aceasta,” cu siguranţă că el nu ar înţelege că eu vreau să spun că acesta nu a fost propriul meu fiu până când nu l-am trimis, sau că circumstanţele trimiterii mele a acestuia către el l-a făcut pe acesta fiul meu. Şi dacă ar fi să îi scriu după aceea o scrisoare explicativă pentru a spune că eu nu am vrut să spun în nota mea anterioară că purtătorul ei era cu adevărat şi realmente propriul meu fiu, ci doar că el a devenit fiul meu prin aducerea notei, oare nu ar răspunde el imediat, „Ce ar putea fi mai clar decât declaraţia din prima ta scrisoare, că el este fiul tău; ce alt înţeles aş putea ataşa la cuvintele tale? Şi dacă eu le-am înţeles greşit, nu voi fi în stare în viitor să înţeleg cel mai simplu şi mai clar limbaj al tău.” Aplică acest argument la pasajele care sunt înaintea noastră, în care se spune că Dumnezeu „Şi-a trimis propriul Său Fiu.” Noi am putea să spunem că dacă înţelesul acestor pasaje ar fi acela că Domnul Isus Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să Îl trimită, ci El a devenit Fiul Său prin faptul că a fost trimis, trebuie ca în viitor să renunţăm la toate speranţele de a înţelege Scripturile în înţelesul lor clar şi simplu. Şi cu siguranţă, cei care afirmă că Domnul Isus Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să fie trimis, ci a devenit propriul Fiu al lui Dumnezeu prin trimiterea Sa, sunt obligaţi să explice legătura dintre a fi trimis şi a deveni un Fiu, şi să ofere un anumit motiv mai justificat decât o prejudecată preconcepută împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Isus.

Dar luaţi altă mărturie cu un sens aproape similar. „Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup,” spune apostolul, „o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20). Acum, când l-a iubit Fiul lui Dumnezeu pe Pavel? Înainte ca El să se dea pe Sine însuşi pentru el sau după? Deoarece El l-a iubit pe Pavel a fost aceasta. El S-a dăruit pe Sine pentru acesta, şi de aceea în mod evident El trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să se dea pe Sine pentru acesta. Şi când S-a dat pe Sine? Când El a venit din sânul Tatălui Său, şi a luat un trup în pântecele Fecioarei. Dacă a făcut aceasta atunci, Fiul lui Dumnezeu l-a iubit pe Pavel înainte de a veni în lume, El trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume. Ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, El l-a iubit pe Pavel, şi ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu Pavel a crezut în El şi L-a iubit.

Încă o mărturie poate fi suficientă pentru momentul acesta. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4). Mai întâi priviţi la cuvintele: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul.” Fiul lui Dumnezeu este declarat aici că a fost „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, El a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte de a fi făcut; pentru că toţi vor recunoaşte că aici se vorbeşte de faptul că umanitatea Sa a fost cea care a fost făcută. „Noi admitem,” spun oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, „că El a existat mai înainte de întruparea Sa, dar nu ca veşnicul Fiu al lui Dumnezeu.” Atunci, cum a existat El, şi care era titlul Său? „Cuvântul,” răspund ei, potrivit declaraţiei, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”

Atunci, potrivit lucrului arătat de voi, Domnul Isus Hristos a existat ca şi Cuvânt înainte ca El să se întrupeze. „Fără îndoială,” răspundeţi voi. Acum, care este diferenţa între cele două expresii, „Fiul Său Isus Hristos Domnul nostru, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,” şi „Cuvântul S-a făcut trup”? pentru că prin analogia raţionamentului, dacă „Cuvântul” a existat ca şi „Cuvânt” înainte ca El să se „facă trup,” Fiul lui Dumnezeu a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte ca El să fie „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul.” Cele două texte stau exact pe aceeaşi temelie. Amândouă vorbesc despre Dumnezeirea şi umanitatea binecuvântatului Domn; şi de vreme ce nici o schimbare nu poate avea loc în Dumnezeirea Sa glorioasă, deducem în mod corect că precum El era Cuvântul în natura Sa Divină înainte ca să se întrupeze, tot aşa El era Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină înainte ca El să fie născut din sămânţa lui David. Oare toate aceste mărturii din Scriptură nu dovedesc cu o voce unanimă faptul că Domnul Isus Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu înainte ca Dumnezeu să Îl trimită în lume? Acţiunea trimiterii Sale în lume nu L-a făcut mai mult Fiul lui Dumnezeu, decât, vorbind cu toată reverenţa, acţiunea trimiterii de către mine a fiului meu la şcoală îl face pe el fiul meu.

2. O altă eroare în acest punct important este că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu datorită învierii din morţi. Suportul principal al acestui punct de vedere este ceea ce citim în Fapte 13:32, 33: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Dar înţelesul cuvintelor apostolului este foarte clar din pasajul deja citat (Romani 1:4). Învierea Sa nu L-a făcut pe El, ci L-a manifestat pe El a fi Fiul lui Dumnezeu. Oare nu a declarat Tatăl, înainte de înviere, de două ori cu o voce din cer proclamând, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). Atunci, îşi va ridica vre-un om vocea sa împotriva Maiestăţii din Cer, şi să spună că Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte de învierea Sa, ceea ce în mod clar El nu era, dacă învierea L-a făcut astfel? De ce atunci centurionul Roman care a stat la cruce, a avut o credinţă mai bună decât aceasta atunci când a spus, „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). Nu, chiar demonii înşişi au fost forţaţi să strige înaintea patimilor şi a morţii Sale, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 4:41). De aceea, noi putem fi siguri că doar un eretic foarte întunecat ar putea afirma că Domnul binecuvântat nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi făcut astfel de către înviere.

3. Un alt punct de vedere eronat în ce priveşte calitatea de Fiu a lui Hristos este că El este astfel prin virtutea înălţării Sale la dreapta lui Dumnezeu. Acest punct de vedere este bazat pe o interpretare greşită a lui Evrei 1:4: „ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.” Hristos a fost făcut mai presus decât îngerii nu ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru că El fiind deja mai presus decât ei, fiind cu adevărat Creatorul lor (Ioan 1:3; Coloseni 1:16). El nu a devenit Fiul lui Dumnezeu nici datorită „numirii Sale ca moştenitor al tuturor lucrurilor,” şi „obţinând prin moştenire un nume mai minunat” decât oastea îngerească. Dacă eu am un singur fiu, şi el moşteneşte proprietatea mea, faptul că el este moştenitorul meu nu îl face pe el fiul meu, ci faptul că el este fiul meu îl face moştenitorul meu. Deci binecuvântatul Isus este moştenitorul lui Dumnezeu. Dar frumuseţea şi binecuvântarea, harul şi slava, bucuria şi consolarea faptului că El este „moştenitorul tuturor lucrurilor,” constă în aceasta, că El este astfel în natura noastră – că acelaşi binecuvântat Emanuel care a gemut şi a plâns, a suferit şi a sângerat aici jos, este acum la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot, Mediator, Avocat, Reprezentant şi Mijlocitor al nostru; că toată puterea îi este dată Lui în Cer şi pe Pământ ca fiind Dumnezeu-om (Matei 28:18); şi că Tatăl „L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efeseni 1:20, 21). Dar El are toată această superioritate şi slavă nu pentru a-L face Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că El care, ca Fiu al lui Dumnezeu, „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2:7–11). Bucuria din Cerul de sus, desfătarea sfinţilor de aici de jos, singura lor speranţă şi ajutor, tărie şi înţelepciune, ţâşnesc din aceasta, că Fiul lui Dumnezeu este înălţat la dreapta lui Dumnezeu chiar în natura pe care El şi-a asumat-o în pântecele Fecioarei. Dar dacă El ar fi fost făcut Fiul lui Dumnezeu prin această înălţare, aceasta scufundă Dumnezeirea Sa în umanitatea Sa, şi Îl constituie ca un Dumnezeu făcut – care nu este Dumnezeu deloc, ci un idol.

De fapt, aceste trei puncte de vedere pe care ne-am străduit să le dezbrăcăm de hainele lor colorate de petrecere sunt fie Socinianismul deschis fie cel deghizat, şi tot scopul lor este să răstoarne Dumnezeirea Domnului Isus prin răsturnarea calităţii Sale Divine de Fiu. Duşmanii Domnului Isus ştiu foarte bine că Scripturile declară dincolo de orice îndoială şi controversă că El este Fiul lui Dumnezeu. Acest munte de alamă pe care ei pot să îl lovească, dar nu pot să îl dărâme niciodată. Dar ei mai ştiu că dacă pot prin orice mijloace să explice şi să anuleze calitatea Sa de Fiu, ei au făcut un pas mare pentru a explica şi a anula Dumnezeirea Sa. Păziţi-vă, copii ai lui Dumnezeu care aveţi inima simplă, ca nu cumva aceşti oameni să vă încurce picioarele voastre în plasa lor. Ţineţi-vă de aceasta ca de unica speranţă a voastră, că Isus Hristos este Fiul Dumnezeului viu în natura Sa Divină, ca veşnicul şi singurul Său Fiu născut. Credinţa în El în acest fel vă va face în stare să călăriţi prin multe furtuni, şi înduraţi în mijlocul indignării teribile care va cădea peste duşmanii Săi, când El îi va zdrobi cu un toiag de fier, şi îi va sfărâma în bucăţi ca vasul unui olar.

4. Dar mai există un alt fel în care oamenii eronaţi caută să explice, şi prin explicaţie neagă, calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus, şi aceasta, prin afirmarea că El este un Fiu prin slujbă. Aceşti oameni nu neagă Dumnezeirea Sa esenţială şi veşnică, nici nu încearcă să răstoarne Trinitatea. În aceste puncte ei sunt sănătoşi declaraţi – spunem „declaraţi,” pentru că noi credem pe deplin că Dumnezeirea lui Hristos şi chiar doctrina Trinităţii în sine sunt atât de implicate în calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, încât acestea stau sau cad împreună cu ea. Totuşi, ei nu văd aceasta, sau nu vor vedea aceasta, şi se numesc pe sine credincioşi în Trinitatea de Persoane şi Unitatea de esenţă în măreţul şi gloriosul existent prin Sine, Iehova. Dar ei nu cred că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt în mod necesar şi în mod veşnic astfel, şi nici nu sunt, nici nu au fost, sau ar fi putut să fie altfel, ci că acestea sunt titluri şi slujbe ale legământului pe care Ei Şi le-au asumat, şi prin care Ei S-au făcut de cunoscut pe Ei Înşişi fiilor oamenilor. Astfel ei nu cred că Hristos este Fiul Tatălui prin generarea veşnică, singurul Său Fiu născut, Fiul Său în adevăr şi în dragoste, ci, faptul că Cele Trei Persoane distincte din Trinitate au încheiat un legământ între Ei Înşişi, Tatăl pentru a fi Tatăl, Fiul pentru a fi Fiul, şi Duhul Sfânt pentru a fi Duhul Sfânt, şi aceasta îndeosebi pentru răscumpărarea oamenilor.

Minciună monstruoasă! Eroare care îl dezonorează pe Dumnezeu! Care are nevoie numai să fie afirmată şi să fie dezaprobată de fiecare credincios în Fiul lui Dumnezeu ca fiind o lovitură extremă împotriva fiecărei Persoane din Trinitate, şi care distruge acea inter-comunicare veşnică de natură, fără de care Ei sunt Trei Dumnezei distincţi, şi nu Trei Persoane distincte într-o Unică Divinitate nedivizată. Cu adevărat, Satan nu introduce erori mici în biserică; într-adevăr, toate maşinaţiile sale sunt pentru a răsturna adevăruri vitale, şi pentru a otrăvi izvorul chiar de la sursă.

Noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu că există un Legământ – un legământ de har, „aranjat în toate lucrurile şi sigur;” noi adorăm milostiva Sa Maiestate că în acest Legământ veşnic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin anumite relaţii cu biserica lui Dumnezeu; dar noi negăm în întregime că aceste relaţii I-a făcut pe Ei să fie Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; şi că în afara lor Tatăl nu este în realitate şi cu adevărat Tatăl pentru Fiul, nici Fiul nu este în realitate şi cu adevărat Fiu faţă de Tatăl, ci doar nominal. Pentru că cel care nu vede că dacă acest lucru ar fi adevărat, Tatăl ar fi putut să fie Fiul, şi Fiul ar fi putut să fie Tatăl, şi Duhul Sfânt să fie Tatăl sau Fiul? Cu siguranţă dacă Ei sunt aşa, nu prin natură ci prin slujbă, şi ei sunt trei Persoane egale, independente, libere să Îşi aleagă titlurile Lor mai multe, se pare că nu există nici un motiv pentru care Ei să nu fi ales altfel decât au făcut-o. Astfel, vedem la ce concluzie ajung oamenii atunci când uită afirmaţiile simple din Scriptură, şi ce arme periculoase ţin în mâinile lor atunci când subminează direct sau indirect chiar tronul Celui Preaînalt. Dar pentru a clarifica acest punct puţin mai mult, haideţi să îl ilustrăm printr-o figură simplă. Astfel, să presupunem că trei prieteni, având poziţii şi ranguri egale, ar urma să meargă într-o călătorie, să spunem într-un turneu în străinătate; ei ar putea să spună unul altuia înainte de a porni, „Haideţi să alegem în mod separat cele trei departamente în care vom contribui fiecare, eu voi lua partea aceasta, dacă tu şi tu veţi lua aceea şi aceea.” Acum, de ce nu ar putea ei, ca trei prieteni, având poziţii egale, fără nici o legătură de rudenie, să aleagă departamente diferite de cele pe care de fapt ei le-au ales, pentru că nu a existat nici o legătură obligatorie anterioară ca ei să trebuiască să aleagă exact slujbele pe care împlinesc? Acelaşi raţionament se aplică la cele Trei Persoane co-egale din Trinitate, dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi doar simple nume de legământ, titluri şi slujbe, şi nu însuşi modul lor de existenţă. Dar se va spune de astfel de oameni, „Tu carnalizezi subiectul prin ilustraţia ta.” Nu este aşa; noi credem că avem mult prea multă reverenţă pentru lucrurile lui Dumnezeu pentru a le carnaliza; dar noi folosim ilustraţia aceasta pentru a ne întâlni cu voi pe terenul vostru, şi pentru a vă arăta printr-un simplu argument absurditatea şi nebunia, fără a vorbi despre lipsa de pietate a punctelor voastre de vedere. Noi recunoaştem, ba mai mult, noi ne bucurăm să credem că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin fiecare în mod distinct relaţiile Lor în Legământul veşnic; dar aceste relaţii nu sunt slujbe arbitrare, din care Ei probabil au ales câteva sau nu le-au ales, ci sunt intrinsec şi necesar conectate şi decurg chiar din subzistenţa Lor, chiar din felul Lor de existenţă. Astfel că a vorbi, aşa cum au vorbit unii, de faptul că „Cele Trei Persoane din Alehim” (pentru a folosi ebraica lor barbară), „legate prin legământ între Ele pentru a fi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,” este o eroare dezgustătoare, şi este echivalent cu a declara că dacă nu ar fi Legământul, Tatăl nu ar fi Tatăl, nici Fiul, Fiul, nici Duhul Sfânt, Duhul Sfânt. Unde există un pasaj din Scriptură pentru o astfel de afirmaţie? Când binecuvântatul Isus, în acea rugăciune sacră, de inimă mişcătoare, „a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1), nu era acolo nici o altă relaţie, nu mai intimă şi veşnic legată decât a fi Fiul Său prin asumarea unei slujbe? Noi nu putem exprima ceea ce am văzut şi am simţit în acel capitol sacru şi cel mai binecuvântat, probabil cel mai solemn din tot Cuvântul lui Dumnezeu; dar există acea intimitate gingaşă, acea sfântă comuniune filială cu Tatăl Său ceresc prin care respira, şi care transmite unei inimi care crede cea mai deplină siguranţă că El este veşnicul Fiu al lui Dumnezeu ca fiind singurul născut din Tatăl.

Dar pentru că nu putem comunica oamenilor eronaţi credinţa noastră, noi trebuie să ne întâlnim cu ei pe temelia solidă a argumentului Scriptural. Atunci nimic nu poate fi mai evident decât că acel măreţ şi glorios Iehova a existat într-o Trinitate de Persoane înainte de Legământ. Atunci ce erau acele Trei Persoane înainte de a intra în Legământ? Oare acel Legământ a modificat relaţia Lor mutuală Unul faţă de celălalt astfel încât să introducă o nouă afinitate între Ei? Ai putea spune la fel de bine că Legământul I-a făcut o Trinitate de Persoane, sau I-a chemat în fiinţă, aşa cum ai spune că Legământul I-a făcut Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; pentru că dacă acestea ar fi titluri ale Legământului, dacă nu ar fi fost nici un Legământ, cu cea mai mare certitudine, potrivit cu ceea ce voi ne-aţi arătat, Ei nu ar fi fost Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest lucru este într-adevăr răsturnarea Trinităţii cu o mărturie, şi făcând ca subzistenţa distinctă şi veşnică a celor Trei Persoane din Divinitate să depindă de un Legământ încheiat în folosul omului. Pentru că trebuie să vă amintiţi aceasta: că nu puteţi atinge o Persoană din Divinitate fără a le atinge pe toate; şi dacă spuneţi că Fiul lui Dumnezeu este un Fiu doar prin slujbă, voi spuneţi cu aceeaşi răsuflare că Tatăl este doar un Tată prin slujbă, şi că Duhul Sfânt este doar Duhul Sfânt prin slujbă.

Dar să întrebăm mai mult, Ce vreţi să spuneţi când afirmaţi că Fiul lui Dumnezeu este astfel doar prin slujbă, sau ca un nume sau titlu? Oare Fiul lui Dumnezeu, singurul Său Fiu născut, nu are o relaţie mai reală, intimă şi necesară faţă de Tatăl Său decât cea prin numirea de către Sine de Fiu al Său, când de fapt El nu este cu adevărat Fiul Său, ci este aşa doar printr-o slujbă? Credeţi voi că înţelegeţi clar ce înseamnă să fi un Fiu prin slujbă? Pentru că oamenii adesea folosesc cuvinte a căror înţeles nu l-au examinat niciodată într-un mod corect. Devenind om, Domnul Isus a devenit slujitorul lui Dumnezeu prin slujbă, dar dacă voi Îl faceţi un Fiu prin slujbă, voi Îl dezbrăcaţi de toată slava Sa. Slava Sa este aceasta: că El deşi era Fiu prin natură, El a devenit slujitor prin slujbă, aşa cum spune Apostolul, „cu toate că era (nu „a devenit”) Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:8). În aceasta noi vedem coborârea Sa incomparabilă, dragostea Sa infinită, şi adâncimile nemărginite ale harului, că deşi prin natură era Fiul veşnic al lui Dumnezeu, şi co-egal cu Tatăl, El s-a oprit pentru a deveni un slujitor. Dar în afara întregii revelaţii din Scriptură, este o absurditate, o insultă pentru bunul simţ, a-L face pe Domnul Isus Hristos un Fiu prin slujbă. Există doar două feluri prin care oricine poate deveni un fiu: 1. prin generare; 2. prin adopţie. În primul caz el este fiul tatălui, al său fiu adevărat, propriu şi real; în celălalt caz, fiul său făcut sau adoptat. Nici o slujbă sau serviciu, nici o lege sau titlu, nici un legământ sau înţelegere, nu îl poate face pe cineva fiu dacă el nu este un fiu real sau unul adoptat. Un slujitor prin slujbă poate deveni fiu prin adopţie, aşa cum s-a plâns Avram că „unul născut în casa sa (ca slujitor) era moştenitorul său,” şi aşa cum Moise a devenit fiul fiicei lui Faraon (Exod 2:10); şi un fiu prin natură poate deveni un slujitor prin slujbă, dar un fiu prin slujbă este o absurditate, deopotrivă în fire şi în har.

Acum, uitaţi-vă la greutatea acestor afirmaţii simple şi unite. Ne-ar înşela Dumnezeu spunându-ne din nou şi din nou că El are un Fiu, unul al Său propriu, specific, singur născut Fiu, dacă El nu ar avea? Unde este în toate aceste pasaje cea mai slabă sesizare că acea calitate de Fiu a lui Hristos nu a fost o calitate adevărată şi reală de Fiu, ci doar un nume, un titlu, un cuvânt, care putea să fie sau nu, şi care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost omul creat? A face relaţia mutuală veşnică ce subzistă între Tatăl şi Fiul să depindă de un legământ încheiat în folosul omului, înseamnă a distruge chiar fiinţa veşnică a Tatălui şi a Fiului deopotrivă. În mod sigur, atunci când Tatăl a vorbit El Însuşi din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi,” El a vrut să spună că Acesta era într-adevăr Fiul Său preaiubit, că El era mult iubitul Tată al Acestuia, şi că noi trebuie să îl ascultăm, să credem în El şi să Îl ascultăm ca atare.