Cristologie:

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos
 
 Partea II
 
 J. C. Philpot 
 

Există două lucruri de care fiecare copil al lui Dumnezeu are cel mai mare motiv pentru a se înspăimânta; unul este răul, şi celălalt este eroarea. Amândouă îşi au originea de la Satan; amândouă au o casă asemănătoare în mintea umană; amândouă sunt mortale şi distructive în natura lor; amândouă şi-au înjunghiat miile şi zecile lor de mii; şi sub una sau cealaltă, sau sub amândouă combinate, toţi pier în afara familiei răscumpărate a lui Dumnezeu. Răul – prin care noi înţelegem păcatul în formele sale mai deschise şi mai grosolane – este, în anumite privinţe, mai puţin de temut decât eroarea, adică, eroarea în punctele vitale, fundamentale; şi pentru următorul motiv. Vocea precisă a conştiinţei, mărturia universală a copiilor lui Dumnezeu, reprobarea exprimată a lumii, toate depun o mărturie puternică împotriva actelor grosolane ale imoralităţii. Astfel, deşi mintea carnală pofteşte întotdeauna după rău, spinii şi mărăcinii împrejmuiesc drumul spre înfăptuirea lor reală; şi dacă, prin puterea păcatului şi a ispitei, ei ar pătrunde din nefericire prin ei, întoarcerea la cărarea strâmtă, deşi este dificilă, nu este în întregime închisă. David, Petru şi creştinul incestuos au căzut în răul deschis, dar ei nu au căzut niciodată în eroarea mortală, şi ei nu numai că au fost recuperabili, dar prin harul super-abundent au fost recuperaţi. Dar eroarea în doctrinele mari, fundamentale cu privire la credinţa noastră preasfântă nu este doar în natura sa distructivă, ci de obicei îi distruge pe toţi cei care o îmbrăţişează.

Totuşi, deoarece dorim să ne mişcăm cu grijă pe acest teren sensibil, să distingem cu atenţie între ceea ce noi am putea numi eroarea voluntară şi cea involuntară. Pentru a explica mai precis ceea ce vrem să spunem, luaţi următoarele două cazuri de eroare involuntară, ca o ilustraţie. O persoană poate fi născută din părinţi Sociniani, şi poate să îşi fi îmbibat punctele sale de vedere din forţa naşterii şi a educaţiei. Este această persoană irecuperabilă? Cu siguranţă că nu. Harul lui Dumnezeu poate atinge inima ei şi o poate elibera de erorile sale, tot aşa cum poate atinge conştiinţa unui om viu cu privire la orice fel de nelegiuire, şi să îl salveze de păcatele sale. Sau un copil al lui Dumnezeu, unul dovedit a fi aşa prin harul regenerator, poate fi ispitit de duhul ispititor al erorii suflat în mintea sa carnală de un eretic sau de o carte eronată, şi poate să fie atât de stupefiat pentru o perioadă de timp de fumul din groapa fără fund încât să se învârtească şi să se clatine până pe margine, şi totuşi să nu cadă în ea. Majoritatea dintre noi am cunoscut ceva din aceste rafale ale iadului, aşa încât putem spune ca Asaf, „Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!” dar paşii doar ni s-au adâncit cu mai multă fermitate în adevăr. Acestea sunt cazuri a ceea ce noi putem numi eroare involuntară. Dar există eroare voluntară atunci când un om se întoarce de la adevăr în mod deliberat şi voit pentru a îmbrăţişa eroarea; când el a renunţat la amăgirile puternice pentru a crede o minciună; când ţine seama de duhurile seducătoare şi de doctrinele demonilor, şi caută să le răspândească şi să le propage cu toată puterea sa. Aceste cazuri sunt de obicei irecuperabile, pentru că astfel de oameni în general sporesc din rău în mai rău, înşelând şi fiind înşelaţi; eroare orbeşte atât de mult ochii lor şi împietreşte inimile lor, încât ei nu pot şi nici nu vor să vadă decât ceea ce pare să fie în favoarea punctelor lor de vedere, şi în final ei fie se scufundă într-o stare generală de necredinţă şi infidelitate, fie mor incurabil în înşelăciunile lor. Cu greu este posibil să citeşti Epistolele din Noul Testament, în special cele ale lui Pavel către Timotei şi Tit, şi cele ale lui Petru, Ioan şi Iuda, fără a fi frapat de denunţările puternice pe care acei oameni inspiraţi ai lui Dumnezeu le-au lansat ca multe fulgere arzând împotriva erorii şi a oamenilor eronaţi. Orice abordare faţă de limbajul lor puternic, chiar în opunerea faţă de cele mai fatale erori, ar fi considerată în zilele noastre a fi intolerabilă, şi cea mai evidentă lipsă de milă. Este aproape o ofensă de neiertat de a trage orice linie evidentă între păcătos şi sfânt, profesor şi posesor, eroare şi adevăr. Anticele marcări ale terenului pe care cuvântul adevărului le-a marcat au fost înlăturate aproape prin consens general, şi a fost întemeiat un drept religios de obişnuit, prin care adevărul şi eroarea au fost aruncate într-un câmp larg, unde oricine se poate rătăci şi se poate hrăni după bunul plac, şi încă să fie considerat ca oaie a lui Hristos. Aceasta nu a fost aşa în zilele lui Luther, ale lui John Knox, şi ale lui Rutherford; dar în zilele noastre există o asemenea delăsare a principiului în ceea ce priveşte adevărul şi falsitatea, încât corupţia lumii pare să fi infectat biserica. A existat un timp în această ţară în care, dacă exista o pungăşie la piaţă, aceasta nu era tolerată în secţia de contabilitate; dacă exista o blasfemie în stradă, ea nu era tolerată în senat; dacă exista infidelitate în camera de dezbateri, ea nu era tolerată de la amvon. Dar acum, bancherii şi comercianţii înşeală şi mint ca vânzătorii ambulanţi; evreul, catolicul şi păgânul stau unul lângă altul în Camera Comunelor; şi teologia negativă şi divinitatea germană sunt întronate în capele Independente. Aproape se pare că Pavel, Petru, Ioan şi Iuda erau inutil de duri şi de severi în denunţările lor a erorii şi a oamenilor eronaţi, iar Luther, John Knox, şi Rutherford par să fi fost fanatici înguşti la minte, şi că este de o mică importanţă ceea ce crede un om dacă el este un om „cu adevărat pios,” un membru al unei biserici, un predicator, sau un profesor. Bătrâna Doamnă Intoleranţa este moartă şi îngropată; predica ei funerară a fost predicată unei adunări aglomerate; şi aceasta este inscripţia pusă, prin consens general, pe piatra ei funerară:

„Pentru felurile de credinţă lasă-i pe fanaticii fără har să se lupte
El nu poate fi greşit a cărui viaţă este corectă.”

Dar dacă lupta cu sinceritate pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna ar fi intoleranţă, totuşi haideţi să fim fanatici; şi dacă condamnarea erorii ar fi considerată a fi un duh rău, atunci haideţi să purtăm reproşul mai degrabă decât să numim răul bine şi binele rău, decât să spunem întunericului lumină şi luminii întuneric, amar pentru dulce şi dulce pentru amar.

Astfel, aici vom relua subiectul nostru, sperând, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în timp ce ne luptăm cu sinceritate pentru adevărul aşa cum este el în Isus, să nu avansăm nimic care să fie câtuşi de puţin inconsecvent cu Cuvântul Său sfânt, dorind să îi aducem slavă Lui şi dorind binele poporului Său. Dar ca Avraam, când s-a urcat pe munte cu Isaac, i-a lăsat pe tineri şi pe măgar la poalele muntelui; aşa cum Moise şi-a scos încălţămintele sale, la porunca lui Dumnezeu, când el a stat pe un pământ sfânt; tot aşa şi noi trebuie să lăsăm raţionamentul carnal la poalele muntelui, acolo unde Domnul este văzut (Geneza 22:14), şi să punem de o parte papucii simţului şi ai naturii când ne uităm la rugul arzând de foc fără a se mistui. Patru lucruri sunt absolut necesare pentru a fi cunoscute experimental şi pentru a fi simţite înainte de a putea ajunge la o cunoştinţă mântuitoare sau sfinţitoare a adevărului aşa cum este el în Isus: 1. Lumina divină în înţelegere; 2. Credinţa spirituală în inimă; 3. Frica evlavioasă în conştiinţă; 4. Dragostea Cerească în sentimente. Fără lumină noi nu putem vedea; fără credinţă noi nu putem crede; fără frica evlavioasă nu putem să adorăm în mod reverenţios; fără dragoste nu putem să Îl îmbrăţişăm pe Cel care „este Adevărul,” cât şi „Calea, şi Viaţa.” Aici, toţi ereticii şi oamenii eronaţi se împiedică şi cad. Misterele credinţei noastre prea-sfinte nu pot fi pricepute de oamenii neinspiraţi. Adevărurile spirituale sunt pentru oamenii spirituali; aşa cum spune frumos apostolul, „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:9, 10). De aceea, este absolut imposibil pentru oameni care sunt „senzuali, neavând Duhul” să înţeleagă vre-o ramură a adevărului salvator, cu cât mai mult adâncile mistere ale evlaviei. Noi trebuie să fim învăţaţi de Dumnezeu, şi să primim Împărăţia Cerurilor ca un copilaş, sau nu vom intra niciodată în ea; iar noi scriem în principal pentru cei care un fost călăuziţi şi învăţaţi astfel.

Noi deja am încercat să arătăm feluritele căi prin care oamenii eronaţi au căutat în diferite timpuri să răstoarne calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos. Dacă noi am reuşit, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în respingerea a ceea ce este fals, atunci am înaintat o cale bună în dovedirea a ceea ce este adevărat; pentru că în har, ca şi în natură, convingerea falsităţii este întemeierea adevărului. Atunci, înainte de a merge mai departe, haideţi să ne fixăm ferm piciorul nostru în terenul pe care l-am făcut bun până aici, şi să nu se întoarcem înapoi şi înainte în confuzie ca şi când nu am fi dovedit nimic. Ce este dovedit, este dovedit; şi la fel cum fiecare pas succesiv într-un argument este aşezat clar şi ferm, el formează, ca într-o clădire, o bază pentru a sprijini un strat proaspăt de dovezi. Atunci, considerăm că aceste puncte au fost deja întemeiate pe deplin de către noi din Cuvântul adevărului: 1. Isus este Fiul lui Dumnezeu; 2. El nu este Fiul lui Dumnezeu prin asumarea naturii umane, sau prin înviere, dau prin faptul că stă la dreapta lui Dumnezeu, sau prin virtutea vre-unui nume de legământ, titlu sau slujbă; 3. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume; şi 4. Prin urmare, El este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină. Nu mai este nevoie să spunem că îndepărtăm în întregime visele şi iluziile pre-existenţiale ca fiind pline de erori fatale, şi de aceea nu mai este nevoie să ne oprim ca să arătăm că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea unui suflet uman creat înaintea oricărui timp, şi unit cu trupul Său în pântecele Fecioarei la întrupare. Astfel, aici noi susţinem cu tărie că Isus este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină; şi dacă acea natură Divină este cu adevărat şi în mod propriu Dumnezeu, aşa cum implică în mod necesar cuvintele, şi astfel este co-egal şi co-etern cu Tatăl, atunci El trebuie să fie Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Nici un sofism nu poate ocoli această concluzie. Părăsind Scripturile şi lumina călăuzitoare a revelaţiei Divine, voi puteţi raţiona şi argumenta pe temelii naturale, şi să cicăliţi cuvintele „un Fiu veşnic” şi „generare veşnică,” ca exprimând şi implicând idei natural inconsistente, pentru a nu spune imposibile. Dar noi nu vă vom urma pe un astfel de teren mlăştinos. Dacă voi veţi face astfel, pierdeţi-vă pe voi înşivă acolo; şi, conduşi de iluzia raţiunii, înaintând greoi din mlaştină în mlaştină, până când vă scufundaţi pentru a nu vă mai ridica deloc; dar noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom locui pe terenul ferm al mărturiei inspirate care îi aparţine lui însuşi Dumnezeu, şi ne extragem toate dovezile noastre din acea sursă sacră a oricărei înţelepciuni şi indicaţii. Dar deşi ne vom limita la mărturia inspirată în deschiderea acestui subiect, ne vom strădui să înaintăm pas cu pas, cu grijă şi cu un spirit de rugăciune, în speranţa că stiloul nostru se poate să se mişte într-o armonie mai strictă cu adevărul lui Dumnezeu într-o chestiune atât de misterioasă şi totuşi atât de binecuvântată. Urmează-ne, cititor spiritual, cu Scripturile în mâna ta şi cu credinţa şi dragostea din inima ta, pentru ca noi, aşa cum am fost învăţaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, să fim în stare să pecetluim aceste cuvinte, „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el.” Dacă noi nu avem aceasta, ce mărturie avem noi care să fie vrednică de a fi posedată?

1. Astfel, punem ca temelie adevărul Scriptural care nu poate fi negat, că Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Aceasta este mărturia expresă a Tatălui Însuşi: „pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1:8). Oare nu este clar din această declaraţie expresă de pe propriile buze ale Tatălui, că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu ca fiind Fiul? Cum altfel este El „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”? (Evrei 1:3). Natura umană a lui Isus nu a fost „strălucirea slavei lui Dumnezeu,” pentru că oare cum ar putea o natură creată, finită să reprezinte strălucirea slavei infinitului, existent prin sine, EU SUNT? Nici natura asumată în pântecele Fecioarei nu putea fi „imaginea expresă a Persoanei lui Dumnezeu.” Persoana lui Dumnezeu trebuie să fie în mod necesar Divină, şi imaginea expresă a acesteia trebuie să fie în mod necesar şi ea divină.

2. În al doilea rând, noi susţinem că atunci când Scriptura vorbeşte despre Isus ca singurul Fiu născut din Tatăl, ea vorbeşte despre El aşa în natura Sa Divină. Astfel, când Ioan spune, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14), acea slavă este slava naturii Divine a lui Hristos; pentru că oare cum ar fi putut natura Sa umană, care a fost deteriorată mai mult decât cea a fiilor oamenilor, să strălucească împreună cu slava naturii Sale divine? Această „slavă a singurului născut din Tatăl” este în modul cel mai evident aceeaşi „slavă pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea,” şi aceasta nu putea fi alta decât natura Sa Divină. Astfel, în cel mai clar şi mai incontestabil fel, noi suntem aduşi la acest punct, că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Cele două pasaje pe care le-am citat ne aduc la această concluzie cu toată claritatea, forţa şi precizia unei probleme de matematică. Examinaţi unul câte unul legăturile acestui argument, şi vedeţi dacă ele nu sunt solide şi bune. Isus este singurul născut din Tatăl; acesta este primul pas. Ca singurul născut din Tatăl, El are o slavă specifică; acesta este al doilea pas. Slava pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea; acesta este al treilea pas. Deoarece El putea poseda aceasta slavă numai în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu exista atunci, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu; acesta este al patrulea pas, şi întemeiază concluzia că El este Fiul veşnic al Tatălui, şi aceasta prin generare veşnică. Voi puteţi obiecta faţă de termenul „generare veşnică,” dar cum altfel puteţi explica voi cuvintele, „Singurul născut al Tatălui”? Dacă voi spuneţi că aceasta se referă la natura umană a lui Isus, cum puteţi voi interpreta în acel sens pasajul, „singurul Lui Fiu născut, care este în sânul Tatălui”? (Ioan 1:18). Cu siguranţă, voi nu veţi spune că natura umană a lui Isus a fost – în sânul Tatălui din toată veşnicia. Cum ar fi fost El vre-odată în sânul Tatălui decât ca singurul Său Fiu născut, şi dacă El stătea acolo din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică?

Dar în nici un caz noi nu ne-am golit tolba cu săgeţi. „Săgeţile tale,” citim noi, „sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului.” (Psalmul 45:5). Domnul umple tolba noastră de săgeţi; atunci noi nu vom fi ruşinaţi, ci vom vorbi cu duşmanii Săi la poartă. Uitaţi-vă la următoarea mărturie: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Oare aici, nu declară Însuşi Domnul Isus faptul că Tatăl „L-a dat pe singurul Lui Fiu născut”? Atunci, nu era El singurul Său Fiu născut înainte ca El să Îl dea? Dacă limbajul înseamnă ceva, cuvintele declară în mod afirmativ că Dumnezeu a avut un Fiu, un unic Fiu născut, şi că El atât de mult a iubit omul sărac, căzut, încât El a dăruit cu generozitate şi în mod voluntar pe singurul Său Fiu născut pentru răscumpărarea omului. Dar când a iubit Dumnezeu lumea? Înainte sau după ce Isus a venit în trup? Desigur, înainte, pentru că dragostea L-a mişcat pentru a-L da pe singurul Său Fiu născut. Atunci, unde era singurul Său Fiu născut când Dumnezeu a iubit lumea? În Cer, cu Dumnezeu. Şi ce era El în Cer faţă de Dumnezeu? Singurul Său Fiu născut. Atunci, El era singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu a fost niciodată în Cer decât după înviere. Şi dacă singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, şi dacă El a existat astfel din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică? Cu siguranţă, Isus a cunoscut misterul propriei Sale generări; şi dacă El Însuşi S-a numit pe Sine singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, nu este aceasta înţelepciunea şi binecuvântarea noastră de a crede ceea ce spune El, chiar dacă raţiunea noastră nu poate pătrunde într-un mister atât de înalt şi de sublim?

„Unde raţiunea eşuează, cu toate puterile ei.
Acolo credinţa predomină, şi dragostea adoră.”

3. Dar voi veţi spune, „Noi nu negăm faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, pentru că aşa vorbeşte Scriptura, dar El este aşa în virtutea legământului veşnic.” Cum ar fi putut un legământ să Îl nască? A da naştere implică o fiinţă, nu o convenţie; şi a fi născut implică o natură, un mod de existenţă, nu un legământ. Cele două idei sunt în mod esenţial incompatibile, pentru că naşterea implică o relaţie independentă şi anterioară faţă de un legământ, în timp ce un legământ implică existenţa părţilor care încheie legământul.

Dar altul ar putea spune, „eu cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar nici în virtutea Divinităţii Sale, nici în virtutea naturii Sale umane privite în mod separat, ci în virtutea Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om Mediator.” Dar a fost Persoana Sa complexă în Cer înainte de întrupare? Cu siguranţă că nu. Dar faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost în Cer înainte de întruparea Sa am dovedit deja din abundenţă. Atunci, este evident că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale complexe, pentru că El a fost Fiu înainte ca El să ia natura noastră în unire cu natura Sa divină. El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu fie ca Dumnezeu, fie ca om. Noi am arătat din nou şi din nou că El nu este Fiul lui Dumnezeu ca om. Ce mai rămâne atunci decât faptul că El este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi de aceea, înainte de însuşirea de către Sine a naturii noastre în pântecele Fecioarei, şi în consecinţă, înainte de devenirea Sa ca Dumnezeu-Om? Oare nu Domnul Însuşi a declarat, „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18)? Credeţi voi în Numele singurului Fiu născut al lui Dumnezeu? Dar cum puteţi să credeţi dacă voi negaţi faptul că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu? Pentru că noi deja am dovedit că El este singurul Fiu născut din Dumnezeu în natura Sa Divină; şi cel care neagă aceasta, cu siguranţă că nu crede „în Numele Său,” prin care se înţelege chiar Fiinţa, natura, Persoana şi lucrarea Sa, aşa cum este descoperită fiilor oamenilor.

Dar pentru că subiectul este atât de important, haideţi să examinăm o altă mărturie: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Să examinăm cu grijă mintea şi înţelesul Duhului Sfânt din această declaraţie remarcabilă, pentru că ea este foarte vrednică de a fi cântărită cuvânt cu cuvânt. „Ştim,” spune sfântul Ioan, „că Fiul lui Dumnezeu a venit.” Dar cum ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit? Prin manifestarea personală şi experimentală a Sa ca Fiul lui Dumnezeu faţă de sufletul nostru (Galateni 1:16). Dar dacă nu este manifestat astfel, este necunoscut. Şi cine înţelege şi „cunoaşte pe Cel ce este adevărat”? Cei cărora El „ne-a dat pricepere.” Atunci, unde nu este dată o astfel de înţelegere, acolo „Cel ce este adevărat” nu este înţeles sau cunoscut. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Atunci, dacă nu suntem în unire cu Fiul, nu suntem în El care este adevărat, şi de aceea în mod necesar afirmaţia că suntem în el este falsă. „El este Dumnezeul adevărat.” Cine? Fiul. Şi de ce? Pentru că El este Fiul. „Şi viaţa veşnică.” Atunci în afara Lui este moartea veşnică. De ce? Pentru că doar în unire cu El există viaţa veşnică. Priviţi la lanţul trasat astfel de la început la sfârşit; cântăriţi-l foarte bine, verigă cu verigă. „Fiul lui Dumnezeu a venit.” Aceasta este prima verigă. „Ştim că El a venit.” Aceasta este a doua verigă. „El ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat.” Aceasta este a treia. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Aceasta este a patra verigă. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” Aceasta este veriga a cincia. Şi oare să nu adăugăm şi noi, împreună cu sfântul Ioan o altă verigă pentru a închide lanţul? „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli;” şi printre ei, de idolul unui Fiu prin slujbă, pentru că un astfel de fiu nu este „Dumnezeul adevărat şi nici viaţa veşnică.”

4. Dar haideţi să avansăm un pas mai departe în linia noastră de argumente şi să arătăm că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu doar Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină, ci fiind „singurul născut din Tatăl,” este Fiul veşnic, adevărat, real şi propriu al Tatălui – Luaţi următoarele mărturii ca o dovadă a acestei afirmaţii: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Aici Duhul Sfânt declară că „Dumnezeu a trimis pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Aţi cântărit vre-odată cu grijă înţelesul cuvintelor, „însuşi Fiul Său”? Dacă tu eşti un tată, oare fiul tău personal nu diferă în mod considerabil faţă de un fiu adoptat? Cuvântul înseamnă literal Fiul Său „propriu” şi „caracteristic” – al Său, într-un sens special distinct faţă de oricare altul. Dar haideţi să examinăm acest pasaj puţin mai îndeaproape. O anumită lucrare trebuia să fie făcută, pe care legea nu o putea face pentru că, „firea pământească o făcea fără putere.” Legea era tare în sine pentru că ea avea toată autoritatea lui Dumnezeu pentru a susţine această autoritate; dar ea era slabă prin infirmitatea omului – carnea nefiind în stare să o ţină sau să o asculte. Atunci, Dumnezeu Şi-a trimis propriul Său Fiu pentru a face ceea ce legea nu putea să facă. Dacă aceste cuvinte au vre-un înţeles, dacă binecuvântatul Duh a ales expresii potrivite pentru a transmite instrucţiuni, ce putem înţelege noi prin termenul, „propriul Fiu al lui Dumnezeu,” decât că Isus este adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu prin însuşi modul Său de existenţă? Care este măreaţa şi binecuvântata revelaţie a acestor zile din urmă, aşa cum este făcută de cunoscut apostolilor şi profeţilor, şi este întruchipată în paginile inspirate ale Noului Testament. De exemplu, care este temelia primului capitol din Epistola către Evrei, şi cu adevărat a întregii Epistole, decât faptul că Fiul lui Dumnezeu are o relaţie cu Tatăl, nu doar dintr-o demnitate ci dintr-o natură pe care numai El singur o posedă? Cât de clar şi de autoritar este limbajul prin care apostolul începe acea epistolă grea, „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” (Evrei 1:1, 2). Priviţi-L pe Fiul despre care s-a vorbit astfel, ca pe un Fiu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, şi atunci, toată forţa şi frumuseţea cuvintelor se pierde. Dar vedeţi în Fiul pe Fiul adevărat şi real al Tatălui, şi atunci dragostea şi mila lui Dumnezeu, care vorbesc în şi prin El în aceste zile din urmă, vor străluci în luciul lor inegalabil. Deci, în cuvintele tocmai citate din Romani 8:3, întreaga temelie a răscumpărării este aşezată pe această stâncă, şi anume, că Dumnezeu L-a trimis pe propriul Său Fiu. Adevăratul, realul şi propriul Său Fiu, ce înseamnă aceste cuvinte? O spunem cu toată reverenţa; că dacă Isus ar fi Fiu doar prin slujbă, sau doar în virtutea Persoanei Sale complexe, astfel de cuvinte „propriul Său Fiu” nu ar face decât să ne ridiculizeze şi să ne înşele, şi ne-ar conduce să credem o minciună. Dacă eu ar fi să arăt spre un fiu al meu, şi îi spun unui vecin sau unui străin, „Acesta este fiul meu,” şi după câteva zile după ce persoana a aflat că el nu era fiul meu real, ci un copil adoptat, faţă de care eu eram obişnuit să îl numesc fiul meu, când de fapt el nu avea o astfel de relaţie, oare aş fi nevinovat în ce priveşte înşelarea în această privinţă? Atunci, dacă Dumnezeu declară că Isus este „propriul Său Fiu,” oare ar trebui să cred că El este Fiul Său prin natură, singurul Său Fiu născut, şi astfel adevăratul şi propriul Său Fiu, sau să Îl fac un mincinos? Nouă ni se pare că sfântul Ioan a decis deja chestiunea: „cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.” (1 Ioan 5:10b). Exact acesta este cazul şi cu voi, dacă voi spuneţi că Isus nu este propriul Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce spuneţi cu siguranţă dacă afirmaţi că El nu este Fiul Său în natura Sa Divină. Voi nu îl credeţi pe Dumnezeu pentru că voi nu credeţi mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său, când El a spus din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit.” Şi care este consecinţa? „Voi îl faceţi pe Dumnezeu un mincinos.” Şi oare nu este aceasta o poziţie îngrozitoare de stat în ea pentru un vierme al pământului? Dar acesta este întotdeauna rezultatul ascultării de raţionamentul şi argumentul natural în locul credinţei în mărturia lui Dumnezeu.

Dar din nou, V-aţi uitat vre-odată la cuvântul „trimis” din pasajul pe care îl considerăm acum? Există o frumuseţe şi o bună cuviinţă singulară în faptul că un Tată îşi trimite Fiul, care este complet pierdută dacă a Doua Persoană este atât de independentă de Tatăl, încât este un Fiu doar cu numele. Astfel, El ar putea cu siguranţă să înţeleagă să vină, dar cu greu ar înţelege să fie trimis. Dar priviţi cum El, ca propriul Fiu al Tatălui, şi apoi dragoste Tatălui în trimiterea Lui, şi dragostea Lui proprie în consimţirea de a veni („Iată-mă! Vin”) sunt frumoase dincolo de expresie.

Dar acesta nu este singurul pasaj în care se spune despre Isus că este „propriul Fiu” al lui Dumnezeu. Priviţi la acele cuvinte din acelaşi capitol (Romani 8), care au mângâiat mii de inimi mâhnite, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (v. 32). Oare ar putea cuvintele să fie mai expresive, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Suflete credincios, tu care doreşti să cunoşti pentru tine adevărul lui Dumnezeu, care nu ai susţine eroarea nici pentru o mie de lumi, şi care cauţi acea înţelepciune care vine de la Dumnezeu, ia bine în considerare aceste cuvinte; ele sunt pline de adevăr şi binecuvântare. Atunci, oare nu aceste cuvinte declară clar faptul că dragostea lui Dumnezeu a fost atât de mare faţă de biserică încât nefiind nici o altă cale prin care ea să poată să fie salvată, Dumnezeu Tatăl nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său propriu şi adevărat? Faceţi-L pe Isus un Fiu prin slujbă, şi toată forţa, fără a mai vorbi despre semnificaţia pasajului, se duce într-un moment. Aceasta nu ar fi mai puţin decât smulgerea întregii iubiri a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dacă Isus nu ar fi propriul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, unde este compasiunea din inima Tatălui care a biruit, ca să spunem aşa, toată împotrivirea de a-L dărui pe Fiul Său? Unde este adâncimea dragostei lui Dumnezeu în cedarea Acestuia pentru noi toţi? În momentul în care voi distrugeţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, voi negaţi dragostea Tatălui faţă de El ca propriul Său Fiu, şi cu aceasta voi negaţi şi dragostea specifică pe care o are Dumnezeu faţă de poporul Său. Astfel, dintr-o lovitură, voi distrugeţi indescriptibila dragoste şi mulţumirea pe care o are Tatăl faţă de Fiul Său ca fiind Fiul Său, şi compasiunea şi dragostea arătată bisericii în dăruirea Lui ca o jertfă pentru păcatele ei. Singura temelie a noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2) este faptul că Isus, Capul şi Fratele nostru mai Mare, era Fiul lui Dumnezeu. De aceea, El i-a spus lui Maria Magdalena după înviere, „du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17). De ce „Tatăl vostru”? Datorită cuvintelor „Tatăl Meu.” De ce „Dumnezeul vostru”? Datorită cuvintelor „Dumnezeul Meu.” „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” (Galateni 4:6). De ce fii? Pentru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De ce Duhul Fiului Său? Pentru că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul ca mod al Său de subzistenţă. Prin înlăturarea acestor antice marcări ale terenului adevărului, oamenii se gândesc puţin la ce dezastru fac, urma să zicem, în cer şi pe pământ. În cer, prin distrugerea modului de existenţă a Trei Persoane în sfânta Trinitate; pe pământ, prin distrugerea temeliilor pe care este clădită biserica. Dacă voi distrugeţi indescriptibila dragoste specifică a lui Dumnezeu faţă de biserică, ce ne mai lăsaţi? Şi cu siguranţă, voi distrugeţi aceasta dacă negaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, pentru că dragostea Tatălui faţă de Biserică este la fel ca şi dragostea Sa faţă de Fiul: „Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:23). O, adâncul dragostei lui Dumnezeu de a duce această dragoste deopotrivă Tată şi Fiu, într-un sens, a făcut un sacrificiu. Sacrificiul pe care Tatăl L-a făcut, din dragostea Sa faţă de biserică, a fost că El a dat din sânul Său pe Fiul Său drag, şi nu L-a scutit nici de durerile şi de agoniile crucii, ci L-a dat blestemului legii, ispitelor diavolului, răutăţii oamenilor, şi indignării arzătoare a Justiţiei datorită arestării Sale ca un infractor. Sacrificiul pe care l-a făcut Fiul a fost să plece de la sânul Tatălui Său şi să fie predat unei vieţi de suferinţă şi a unei morţi în agonie. Cât de mult este conţinut în acea expresie, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Dar oare nu-i aşa că toată forţa şi semnificaţia sa constă în aceasta, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Dar dacă voi sunteţi încă în îndoială cu privire la înţelesul cuvintelor „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său,” priviţi la o expresie aproape la fel, „Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.” (Maleahi 3:17, versiunea Cornilescu) (o traducere din KJV spune „Îi voi cruţa aşa cum îşi cruţă un om propriul său fiu care îl slujeşte”, n.tr.). În citirea acestui pasaj, ce înţeles ataşaţi voi expresiei „un om care îşi cruţă fiul său”? Oare propriul fiul despre care se vorbeşte aici este fiul adevărat, real şi propriu al omului, sau unul adoptat, sau unul care se numeşte astfel pe sine când de fapt el nu este? Voi răspundeţi, şi o faceţi bine, „De ce întreaga forţă a pasajului depinde de persoana cruţată ca fiind propriul fiu al omului?” Atunci, de ce interpretaţi acest pasaj în acel sens, în care, într-adevăr, nu puteţi să nu o faceţi, şi explicaţi ceea ce se spune despre propriul Fiu al lui Dumnezeu într-o manieră total diferită? Dar tu spui, „Eu nu pot înţelege această generare veşnică. Ea mi se pare atât de inconsistentă, atât de auto-contradictorie, încât nu o pot primi.” Atunci, vreţi să spuneţi că nu primiţi nimic din ceea ce voi nu puteţi înţelege, şi care pare a fi auto-contradictoriu? Atunci, pe aceste temelii, voi trebuie să respingeţi cele două mari mistere ale credinţei noastre preasfinte – Trinitatea şi Întruparea. Noi nu vă cerem să le înţelegeţi. Dar dacă vă iubiţi sufletul vostru, noi vă sfătuim să nu le negaţi, ca nu cumva să fiţi găsiţi printre cei care îl neagă pe Fiul, şi astfel nu îl au pe Tatăl (1 Ioan 2:23).

Dar din nou, dacă Isus nu ar fi Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, cum putem înţelege noi pilda viei şi a administratorilor ei, care ne este dată de trei evanghelişti? Nu mai este necesar să trecem din nou peste acest teren, pentru că am făcut deja aceasta; dar noi am putea să întrebăm simplu, Dacă Isus nu este Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, atunci care este înţelesul acestei pilde? Nimeni nu ar accepta această interpretare, că nu fiul real al gospodarului a fost cel care a fost trimis, ci un vecin sau un prieten care l-a interpretat pe fiu, care şi-a asumat slujba şi a luat titlul când de fapt el nu era deloc un fiu. Oare nu vedeţi, ca o regulă generală de interpretare a Scripturii, că în timp ce voi susţineţi adevărul, totul este simplu şi armonios şi diferite pasaje se confirmă şi se întăresc unul pe celălalt; dar în momentul în care eroarea este ridicată, totul este o confuzie, şi prin nici un mijloc posibil nu puteţi să faceţi ca un pasaj din Scriptură să se armonizeze cu alt pasaj? La fel este şi cu această pildă în armonizarea ei cu acea calitate adevărată şi reală de Fiu a lui Isus. În momentul în care vedeţi şi credeţi că Isus este adevăratul Fiu al Tatălui, singurul Său Fiu născut, întreaga pildă este plină de adevăr, patos şi de o frumuseţe excelentă; dar dacă abandonaţi acest punct de vedere, atunci pilda cade imediat la pământ ca fiind lipsită de orice sens sau semnificaţie.

Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos este la fel ca şi Trinitatea, Dumnezeirea lui Isus, Personalitatea Duhului Sfânt, etc. Aceasta nu se bazează pe texte izolate ci pe tendinţa generală a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu – ceea ce apostolul numeşte „măsura (sau analogia) credinţei lui” (Romani 12:6). Şi este o milă infinită pentru biserica lui Dumnezeu faptul că Duhul Sfânt a ordonat aşa; pentru că textele izolate, oricât de clare, pot fi disputate, dar marele curent al adevărului, ca un mare râu, nu doar derâmă toată opoziţia, ci curge fiind un izvor pur, perpetuu, pentru a potoli setea sfinţilor Celui Preaînalt.

Dar luaţi altă mărturie aflată pe acelaşi măreţ adevăr, şi aceasta din gura lui Însuşi Dumnezeu. De două ori Dumnezeu Însuşi declară cu o voce audibilă din Cer, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). În mod sigur, atunci când Dumnezeu vorbeşte din Cer, cei care se tem de Numele Său măreţ vor asculta, vor crede şi se vor supune, prin harul Său. Dacă Isus „a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (2 Petru 1:17), noi care dorim să Îl onorăm şi să Îl glorificăm ar trebui să simţim o plăcere solemnă în a ne supune faţă de vocea Tatălui, „De El să ascultaţi.” Binecuvântat Isus, noi dorim să Te auzim, pentru că oile Tale aud vocea Ta, şi gura Ta este cea mai dulce; da, Tu eşti în întregime minunat. Când păcatul produce suferinţă în conştiinţa noastră, sau eroarea asaltează mintea noastră, fie ca întotdeauna să simţim şi să spunem, „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:68, 69).

Dar dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, sau în virtutea Persoanei Sale complexe, unde este binecuvântarea acelei voci din Cer care L-a proclamat pe El ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu? Dacă acesta ar fi doar un nume, nu o realitate, un titlu care implică o relaţie care de fapt nici nu a existat, aceasta nu ar face altceva decât să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Dacă aceste cuvinte atât de simple şi de expresive înseamnă ceva (şi cine ar îndrăzni să spună că, cuvintele lui Dumnezeu nu înseamnă nimic?), ele declară cu cea mai mare siguranţă o intimitate a relaţiei Divine dintre Tatăl şi Fiul, care este specifică şi inexprimabilă, adânc misterioasă, dar nespus de binecuvântată. Nici un nume sau titlu nu poate da o relaţie naturală şi necesară. Fiul meu este numit fiul meu pentru că el este fiul meu; şi dacă el nu ar fi astfel, nici un nume nu l-ar putea face astfel. În acelaşi fel sau prin analogie, legământul, oricât de binecuvântat, oricât de ordonat în toate lucrurile şi sigur, nu ar putea face Cuvântul să fie Fiul lui Dumnezeu dacă El nu ar fi aşa în realitate. În afară de aceasta, dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă, nu ar fi, cel puţin atât cât putem vedea noi, nici o semnificaţie specială în devenirea Sa astfel prin legământ. Aceasta nu atinge deloc eficienţa răscumpărării, care depinde de Răscumpărător, acesta fiind atât Dumnezeu cât şi om. Atunci, dacă a Doua Persoană din Trinitate este anterior răsculat faţă de titlul de Fiul lui Dumnezeu, şi este independentă de legământul harului, se pare că nu există nici un motiv pentru care El ar trebui să îşi asume acel titlu particular mai degrabă pentru scopul răscumpărării decât oricare alt scop. Totuşi, aici este un punct care implică multe consideraţii, de aceea nu îl vom accentua mai mult, deşi acesta apasă mintea noastră.

Astfel, din orice punct de vedere examinăm acest lucru, vedem eroarea şi confuzia punându-şi timbrul său pe fiecare explicaţie a calităţii de Fiu a lui Isus, dar aceasta a fost întotdeauna credinţa Bisericii lui Dumnezeu, şi anume, că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste (2 Ioan 3). Astfel, în unitate sfântă cu profeţii, apostolii şi martirii, cu duhurile glorificate în fericirea cerească, şi cu sfinţii care suferă în această vale a lacrimilor, ne închinăm, Îl adorăm, Îl iubim şi Îl încoronăm pe El ca Domn al tuturor.