Cristologie:
Fie că încercăm să arătăm adevărul, fie că
expunem eroarea, şi cu greu putem să facem una fără ca în acelaşi timp să o
facem şi pe cealaltă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna marele
nostru arsenal de unde noi ne luăm armele războiului nostru spiritual. Acesta
este deopotrivă un concept şi o practică apostolică. „Luaţi şi coiful mântuirii
şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17). „Dacă
vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11). „Căci
armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt
puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4).
În acest duh, ascultând de acest principiu, şi umblând potrivit acestui exemplu,
până aici am încercat să răsturnăm dureroasa greşeală a negării calităţii
veşnice de Fiu a lui Hristos, şi să lămurim acel adevăr vital, fundamental, a
faptului că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, ceea ce a format
subiectul ultimelor noastre două capitole. Dar mărturisim sincer că avem mică
speranţa că i-am convins pe cei care s-au îmbătat criţă din duhul erorii. Otrava
este deja în venele lor, stricând în ei tot ceea ce odată a părut a fi adevăr şi
simplitate. Ca şi infidelitatea, care odată ce a pus stăpânire totală a minţii,
respinge celor mai clare dovezi datorită imposibilităţii de a le acorda
încredere, eroarea, odată ce a otrăvit inima, o face după aceea, în marea
majoritate a cazurilor, să fie pentru totdeauna incapabile de a primi adevărul.
Împotriva fiecărui text care poate fi adus înainte în sprijinul adevărului, se
aduce o obiecţie, se oferă o interpretare greşită, se face o afirmaţie contrară,
se citează un pasaj opus – obiectivul fiind, evident, nu pentru a se apleca
înaintea adevărului, ci pentru a face ca adevărul să se aplece înaintea erorii;
nu pentru a se supune în credinţă Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru a face
Cuvântul lui Dumnezeu în sine să se îndoaie şi să se potrivească încăpăţânării
hotărâte a unui minţi prejudiciate până în cele mai joase adâncimi ale sale. O,
în ce stare a minţii trebuie să fiu eu, cât de atenţi trebuie să fim, cât de
rugativi, ca nu cumva şi noi, „să ne lăsăm târâţi de rătăcirea acestor
nelegiuiţi, şi să ne pierdem tăria” (2 Petru 3:17). O conştiinţă gingaşă, o
inimă care crede, un duh rugativ, un ochi veghetor, o ureche precaută, o limbă
păzită, un picior prudent, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor fi apărătoare
solide împotriva erorii de orice fel. Dar pentru a vedea lumina în lumina lui
Dumnezeu, pentru a simţi viaţa în viaţa Sa, pentru a avea o părtăşie dulce şi o
comuniune sacră cu Tatăl şi cu Fiul, pentru a umbla înaintea lui Dumnezeu pe
drumul favorii Sale, pentru a găsi Cuvântul Său hrana şi băutura noastră, şi
pentru a ne apropia întotdeauna de El prin Fiul dragostei Sale, cerându-i
învăţătura Sa promisă – aceasta este adevărata şi singura cale de a învăţa
adevărul Său, pentru a-l crede, pentru a-l iubi, şi pentru a-l trăi Nici un
eretic, nici un om eronat, nici un necredincios nu a stat vre-odată pe acest
teren sfânt. Acel spirit asemenea copiilor, fără de care nu există intrare în
Împărăţia Cerurilor; acea gelozie dumnezeiască pentru onoarea Domnului care face
ca eroarea să fie detestată şi adevărul să fie mult iubit; acea frică gingaşă de
Numele Său măreţ şi glorios care conduce sufletul să dorească aprobarea Sa şi să
se înspăimânte de nemulţumirea Sa; acea sfântă libertate pe care o cunoştinţă
experimentală a adevărului o comunică unui cetăţean al Sionului; acea lărgire a
inimii care urcă afecţiunile spre acele lucruri care sunt sus, unde Isus stă la
dreapta lui Dumnezeu – acestea, şi toate celelalte roade ale învăţăturii divine
care îl disting în mod special pe sfântul viu al lui Dumnezeu, nu pot fi găsite
în acel piept unde eroarea şi-a ridicat tronul ei de întuneric şi moarte.
Dimpotrivă, un spirit orgolios-încrezut, auto-neprihănit, certăreţ, cicălitor,
respirând duşmănie şi ură împotriva tuturor celor care se opun dogmelor lor
favorite, şi care împinge în jos spre idolii săi preferaţi, sunt de obicei urme
ştampilate pe toţi cei care sunt îmbibaţi adânc cu erezie şi eroare. Ei pot fi
foarte încrezători în sănătatea punctelor lor de vedere, sau în neclintirea
stabilităţii lor, dar Dumnezeu respinge îi „aceia în care se încred aceştia, şi
ei nu vei izbuti cu ei.” (Ieremia 2:37).
Astfel, în rezumarea subiectului nostru, nu putem să nu ne exprimăm convingerea
noastră că la fel cum suntem făcuţi în stare să citim Scripturile din Noul
Testament cu o înţelegere mai iluminată, şi pentru a le primi cu o mai mare
sensibilitate într-o inimă care crede, noi devenim mai mult şi mai mult frapaţi
de aceste două caracteristici ale lor:
1. Revelaţia clară înăuntru a faptului că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu;
şi 2. Uimitoarea greutate şi importanţă ataşată de Duhul Sfânt unei astfel de
credinţe în El, şi unui legământ corespunzător acelei credinţe. Nu doar un pasaj
sau două, oricât de simple şi de clare, ci întregul curent al revelaţiei este
cel care aduce o astfel de convingere unei inimi care crede. Calitatea veşnică
de Fiu a lui Isus este, ca să spunem aşa, soarele central al Noului Testament, a
o înlătura înseamnă a întuneca toată lumina de pe cer, şi a arunca biserica în
întuneric şi în umbra morţii. Manifestarea Fiului lui Dumnezeu este suma şi
substanţa întregului plan minunat de dragoste care a adus cerul jos pe pământ
prin întruparea lui Hristos, şi a luat pământul sus la cer prin învierea şi
înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a lui sfântul
Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă
de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu,
ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca
jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9, 10). A crede în El ca
Fiu al lui Dumnezeu, şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru
este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus. Crezând în
faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu,
ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veşnicul Său Fiu, acest lucru este
evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioşi: „Tocmai de aceea căutau şi
mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi
pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu
Dumnezeu.” (Ioan 5:18).
Deja am citat două exemple memorabile ale credinţei şi mărturisirii lui Petru
care a fost martor că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16; Ioan
6:69). Acum, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vom examina alte pasaje
de fel asemănător; şi printre ele vom lua mai întâi credinţa lui Pavel şi
mărturia sa în acelaşi adevăr vital: „Şi îndată a început să propovăduiască în
sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” (Fapte 9:20). Examinează cu grijă,
cititor spiritual, şi consideră într-un duh de rugăciune cuvintele pe care
tocmai le-am citat. Ce minune este aici! Îl vedem pe Saul care odată persecuta,
chemat prin harul suveran, făcut să fie unul care crede în acel Isus a cărui
nume el l-a detestat atât de mult, şi a cărui popor el l-ar fi măturat de pe
faţa pământului, şi predicându-L cu îndrăzneală ca fiind Fiul lui Dumnezeu chiar
în sinagogile unde el a intenţionat, în mânia sa oarbă şi în furia sa
precipitată, de a-i constrânge pe sfinţii din Damasc să hulească (Fapte 26:11).
Ce a crezut atât de ferm inima sa, ce a predicat gura sa atât de îndrăzneţ,
decât acest adevăr vital, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu?
Credinţa sa simplă, ca cea a unui copil nou-născut, nu a ştiut nimic din acele
perversiuni şirete, acele distincţii subtile prin care adevărul este negat acum
sub pretextul de a fi explicat. Crescând prin puterea divină spre o pricepere
spirituală, şi o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, a cărui voce el a auzit-o şi
a cărui slavă el a văzut-o, el nu a cunoscut nimic despre astfel de puncte de
vedere dezonorante despre singurul Fiu născut al lui Dumnezeu că El nu era Fiul
Său prin natură şi subzistenţă veşnică, ci prin slujbă, în virtutea unui
legământ, printr-un suflet uman pre-existent, prin Persoana Sa complexă, sau
prin oricare alte interpretări eronate aşa cum le-au inventat oamenii eronaţi
pentru a întuneca sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă, şi să păteze revelaţia
curată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în inima lui Pavel
(Galateni 1:16), aceasta a fost pentru a-i arăta slava Lui, slavă ca cea a
Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi această slavă era
slava în care El a existat veşnic ca adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu.
De aceea, din revelaţia pe care a avut-o despre Acesta în sufletul său, Pavel a
crezut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa divină şi în subzistenţa sa
veşnică, acel adevărat şi real Fiu al Tatălui în care biserica Vechiului
Testament a crezut ca fiind Mesia cel promis, şi a cărui venire a fost aşteptată
atât de mult în credinţă şi în speranţă.
Câteva cuvinte despre credinţa sfinţilor din Vechiul Testament s-ar putea să nu
fie nepotrivite aici; pentru că ele pot explica de ce Natanael, Pavel, Famenul
şi alţii L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în mod tacit şi instantaneu,
când ei au crezut odată îl El ca fiind Mesia cel promis. Nu a fost nici o
îndoială în mintea Israelitului credincios că adevăratul, realul şi propriul Fiu
al lui Dumnezeu urma să vină. Limbajul clar al celui de-al doilea Psalm şi
declaraţia expresă a profeţiei (Isaia 9:6) deja aşezase cu fermitate aceasta ca
o temelie a credinţei bisericii din Vechiul Testament. Întrebarea pe care şi-o
punea rămăşiţa aleasă atunci când Hristos a venit în trup era dacă Isus din
Nazaret este Acela. De aceea, când Isus a fost revelat unui Evreu temător de
Dumnezeu ca fiind Mesia cel promis, în mod imediat credinţa a curs spre El ca
fiind Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire el o aştepta. Astfel de Israeliţi
credincioşi erau Simeon, Ana, Zaharia, Elisabeta, Natanael, şi alţi bărbaţi şi
alte femei evlavioase „care aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:38).
Într-un fel similar, marele preot i-a spus lui Isus: „Te jur, pe Dumnezeul cel
viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Chiar marii preoţi şi
bătrânii, şi tot consiliul, nu se îndoia de faptul că adevăratul şi realul Fiu
al lui Dumnezeu urma să vină, pentru că aceasta era credinţa bisericii Vechiului
Testament; dar ei erau neîncrezători în faptul că Isus care a stat înaintea lor
era Acesta; şi ei L-au crucificat ca pe un hulitor, nu ca şi când s-ar îndoi de
faptul că atunci când Mesia a venit El va fi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, ci
respingând pretenţia lui Isus din Nazaret de a fi astfel. Astfel că nu doar
credincioşii, ci şi necredincioşii contribuie la expunerea ignoranţei şi la
respingerea erorilor celor care neagă în zilele noastre calitatea veşnică de Fiu
a lui Isus.
Dar acum, priviţi cu acelaşi ochi spiritual la credinţa şi mărturisirea
famenului (Fapte 8:37). Filip, care i l-a predicat pe Isus, şi nu este nici o
îndoială că făcând astfel i-a arătat acestuia calitatea Sa adevărată şi veşnică
de Fiu, a refuzat să îl boteze până când el a fost asigurat de credinţa lui. Ca
răspuns la acel apel, care a fost mărturisirea lui? „Cred că Isus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:35–37). Acum, am putea crede pentru un moment că
acest nou-născut credincios în Fiul lui Dumnezeu L-a privit pe El astfel prin
slujbă, sau prin legământ, sau prin oricare astfel de invenţii şirete din zilele
ulterioare aşa cum au căutat oamenii eronaţi să întunece adevărul prea
strălucitor, prea orbitor pentru ochii lor slabi? Sau nu mai degrabă credem că
această credinţă a lui a crescut dintr-odată pentru a îmbrăţişa misterul sublim
că Isus din Nazaret pe care Filip l-a predicat era adevăratul şi realul Fiu al
lui Dumnezeu? O regulă corectă şi sigură este că, înţelesul literal al unui
pasaj este ceea ce Duhul Sfânt intenţionează. Aplicaţi această regulă la acele
pasaje în care se spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci rezultă
imediat că prin această expresie se înţelege calitatea Sa literală şi adevărată
de Fiu. Scripturile sunt scrise pentru acea familie simplă, cu inima simplă,
care crede, a lui Dumnezeu, care primeşte adevărul de pe buzele Sale cu aceeaşi
credinţă lipsită de judecată aşa cum un copil ascultă la învăţătura mamei sale
(Psalmul 129:2; Isaia 28:9). Acum, unde ar fi credinţa asemănătoare cu cea a
copiilor a tuturor acestor credincioşi simpli în inimă, dacă binecuvântatul Isus
nu era într-adevăr şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci era aşa doar printr-o
explicaţie misterioasă care neagă litera simplă a adevărului? Cititor spiritual,
evită explicaţiile mistice, forţate, fanteziste, forţate, şi primeşte limbajul
clar al Duhului Sfânt în simplitatea credinţei. Aceasta iţi va feri picioarele
tale de capcanele şi ispitele răspândite de oamenii vicleni, care prin
discursuri frumoase înşeală inimile celor simpli. Caută mai degrabă să cunoşti
şi să simţi puterea adevărului în sufletul tău, şi să experimentezi acea
libertate interioară binecuvântată şi sfântă pe care o dă Fiul lui Dumnezeu
celor care cred în Numele Său, potrivit cuvintelor Sale – cuvinte de o
importanţă solemnă împotriva servitorilor păcatului şi ai erorii, dar pline de
binecuvântare pentru cei care îl sărută pe Fiul în credinţă şi în afecţiune
(Psalmul 2:12). „Şi robul nu rămâne pururea în casă; Fiul însă rămâne pururea.
Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:35, 36).
După ce am privit mărturia adusă de oameni cu privire la calitatea de Fiu a lui
Hristos, acum, ne vom uita, deşi nu într-o ordine strict cronologică, la vocea
unită a ucenicilor. Citim că după ce au fost martori la minunea mersului pe apă
a lui Petru, şi cea a încetării vântului atunci când Isus a venit în barcă, „Cei
ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis:
„Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33). De fapt nu pentru că ei
nu au crezut aşa mai înainte, ci ei au fost atât de copleşiţi de măreţia
minunii, şi atât de înspăimântaţi de puterea şi prezenţa Domnului în mijlocul
lor, încât inimile lor s-au plecat înaintea Lui în sfântă adoraţie şi în
dragoste încrezătoare, în timp ce însuşi Fiul Tatălui veşnic, şi astfel fiind,
poseda toată puterea şi slava Dumnezeirii. Oare putem presupune că minţile lor
au fost luate pe sus de speculaţii inventate de oamenii îndrăzneţi pentru a nega
şi a dezonora deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul; sau mai degrabă că credinţa lor
simplă, asemenea copiilor, şi inspirată divin a îmbrăţişat dintr-odată
binecuvântarea misterului că Isus pe care ei l-au văzut, şi la are cărui
picioare ei au căzut, era Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste?
Dar este inutil să multiplicăm mărturii de această natură. Acestea trebuie să
fie evidente pentru toţi cei care citesc Noul Testament cu un ochi iluminat de
faptul că credinţa în Fiul lui Dumnezeu este pusă mai înainte din nou şi din
nou, ca o caracteristică distinctivă măreaţă a celor care sunt născuţi şi
învăţaţi de Dumnezeu.
De aceea, acum vom continua să arătăm calea prin care acest adevăr binecuvântat
este conectat intim şi inseparabil cu experienţa fiecărui suflet viu, pentru că
aceasta este marele semn şi test dacă o doctrină este a lui Dumnezeu; şi făcând
aşa, ca mai înainte, ne ţinem cât mai aproape posibil de Scripturile adevărului.
Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos nu este o doctrină seacă, ci o fântână de
viaţă pentru biserica lui Dumnezeu; şi în timp ce râurile ei vitale curg în
suflet, acestea devin râuri de fericire şi sfinţenie, curăţând conştiinţa de
faptele moarte şi purificând inima de idoli, dăruind şi menţinând comuniunea cu
Dumnezeu.
1. O viaţă de credinţă este marele semn distinctiv al unui sfânt al lui Dumnezeu
aici jos. Dar această credinţă trebuie să aibă un Obiect viu, aşa cum îl poate
menţine în exerciţiul zilnic. „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi,” a fost
promisiunea măreaţă a lui Isus însuşi (Ioan 14:19). Acum, să privim la
experienţa lui Pavel din acest punct de vedere: „Am fost răstignit împreună cu
Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi
viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.
Viaţa pe care a trăit-o Pavel în trup era „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.”
Aceasta a fost viaţa sa de credinţă, privind către, crezând în, ţinându-se de
Fiul lui Dumnezeu, şi primind aprovizionarea Sa deplină pentru toate nevoile
sale (Ioan 1:16; Filipeni 4:13, 19). Acum, oare este posibil pentru vre-un om să
trăiască o viaţă de credinţă similară dacă nu crede în acelaşi fel în Fiul lui
Dumnezeu? Şi cum ar putea acesta să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu dacă
neagă calitatea veşnică de Fiu a Lui? Harul şi slava Sa, Persoana şi lucrarea
Sa, sângele şi dreptatea Sa, potrivirea şi atot-suficienţa Sa, frumuseţea şi
binecuvântarea Sa, dragostea şi mila Sa, conducerea şi domnia Sa, sprijinul şi
mijlocirea Sa ca Mare Preot peste casa lui Dumnezeu – în cunoştinţa, credinţa şi
experienţa de care este legată chiar viaţa credinciosului, sunt toate legate în
mod intim, toate împreună atât de direct şi decurg în mod imediat, din adevărata
Sa calitate de Fiu, încât ele nu pot fi separate de aceasta. Astfel, dacă nu ar
exista credinţa în calitatea de Fiu a lui Hristos, nu ar mai putea exista o
credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu; şi dacă nu ar mai exista o credinţă
adevărată în Fiul lui Dumnezeu, oare ce este un om, cu toată mărturisirea sa,
decât unul care are un nume pentru a trăi şi este mort?
2. Comuniunea cu Dumnezeu, acea binecuvântare bogată, de nespus, prin care un
vierme de pe pământ este admis în sfânta conversaţie cu Iehova Trei-În-Unul,
este intimă, în mod necesar conectată cu viaţa de credinţă pe care tocmai am
tratat-o. Dar nu poate exista nici o comuniune cu Tatăl şi Fiul acolo unde nu
există nici o „cunoaştere a tainei lui Dumnezeu Tatăl, adică a lui Hristos”
(Coloseni 2:2). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o credinţă vie în, şi o
mărturisire sinceră a Fiului ca Fiu, înainte ca să poată exista vre-o părtăşie
sfântă cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este mărturisirea lui Ioan: „deci, ce am
văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi.
Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3).
Atunci, cum am putea cineva să aibă părtăşie (adică, o comuniune) cu Tatăl şi
Fiul Său Isus Hristos dacă ei neagă deopotrivă pe Fiul şi pe Tatăl, ceea ce ei
fac cu siguranţă dacă resping reala calitate de Fiu a lui Isus? Dumnezeu poate
foarte bine să spună unor astfel de oameni, „Dacă Sunt Tată, unde este cinstea
care Mi se cuvine?” (Maleahi 1:6) Voi puteţi să Mă numiţi Tată. Eu resping
pretenţia voastră, pentru că voi Îl negaţi pe dragul Meu Fiu, şi „Oricine
tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Poate exista un Hristos
naţional prezentat imaginaţiei, un Hristos al literei născut prin înţelegerea
naturală, un Hristos pe cruce, ca în imaginile şi pe crucifixul Catolic, vopsit
pe ochiul simţului; şi de un efort puternic în mintea unde poate exista acesta,
cu toate aceste reprezentări, ceva asemănător credinţei şi simţului care poate
fi predat de creaturi sărace, înşelate, păcălite, fără o cunoaştere mântuitoare
a lui Isus Hristos. Dar dacă nu ar exista nici o credinţă spirituală în
calitatea Sa de Fiu, atunci nu ar exista nici o comuniune spirituală cu El. Doar
în măsura în care sufletul este binecuvântat şi favorizat cu descoperiri ale Lui
ca Fiu al lui Dumnezeu, acea credinţa ajunge la El, speranţa se ancorează în El,
şi dragostea curge spre El; şi unde sunt aceste trei haruri ale Duhului, acolo
şi doar acolo există o credinţă mântuitoare a Persoanei Lui, o binecuvântată
experienţă a harului Său, şi o sfântă părtăşie a prezenţei Sale.
3. Aşa cum este evident din mărturisirea lui Ioan, orice umblare în lumina
expresiei lui Dumnezeu, orice părtăşie cu familia lui Dumnezeu de aici de jos,
sau orice cunoştinţă mântuitoare a sângelui curăţător al Mielului, nu poate
exista acolo unde este negată calitatea reală de Fiu a lui Hristos. Şi care este
valoarea religiei dacă aceste trei binecuvântări sunt adorate în ea? Consideraţi
următoarea mărturisire în lumina Duhului Sfânt: „Dar dacă umblăm în lumină, după
cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus
Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Priviţi la cele
trei binecuvântări afirmate în acest verset: 1. Umblarea în lumina lui Dumnezeu,
aşa cum Dumnezeu este în lumină; 2. Având părtăşie unul cu altul; 3. O
experienţă a sângelui lui Isus Hristos, Fiul Lui, care ne curăţeşte de orice
păcat. Şi observaţi cum întregul accent al versetului este pus pe cuvintele,
„Isus Hristos, Fiul Lui.” Luaţi calitatea Sa reală şi adevărată a Sa de Fiu al
Său – şi atunci în locul luminii este întunericul, în locul părtăşiei cu sfinţii
există o separare de ei, şi în locul sângelui care curăţă există o conştiinţă
vinovată şi un păcat – un Dumnezeu răzbunător.
4. Aşa cum nu există nici o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul fără o credinţă vie în
calitatea adevărată de Fiu a lui Isus, şi nici o cunoştinţă a sângelui
ispăşitor, tot aşa nu există nici o sălăşluire a lui Dumnezeu fără o astfel de
credinţă şi mărturisire. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15). Pentru a exista o
credinţă mântuitoare, mai întâi trebuie să existe o inimă credincioasă (Romani
10:10), şi oriunde una este precedentă, cealaltă o urmează cu siguranţă (2
Corinteni 4:13). Atunci, dacă nu ar exista o credinţă adevărată, nu ar putea
exista nici o mărturisire adevărată; dar o inimă care crede în mod corect se va
manifesta întotdeauna pe sine printr-o limbă mărturisitoare. Din acest motiv
Ioan pronunţă o astfel de binecuvântare asupra celui care „va mărturisi că Isus
este Fiul lui Dumnezeu.” Dar oare aceia care neagă calitatea Sa adevărată şi
proprie de Fiu, Îl mărturisesc pe El? Nu; cei pe care îi mărturiseşte El sunt
doar aceia a căror ochi au fost unşi pentru a vedea frumuseţea şi slava Sa, ca
singurul născut din Tatăl, şi a căror credinţă îl îmbrăţişează pe El ca fiind
din veşnicie astfel. În sufletul său fericit „Dumnezeu locuieşte” prin Duhul Său
şi prin har, pentru că prin primirea Fiului lui Dumnezeu ca atare în inima sa,
el L-a primit şi pe Tatăl (1 Ioan 2:23); şi „el locuieşte în Dumnezeu,” pentru
că prin locuirea prin credinţă în Fiul dragostei Sale, el locuieşte de asemenea
în Tatăl. Cum ar putea să aibă vre-o parte sau un sorţ dintr-o binecuvântare ca
aceasta, cel care neagă adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus?
5. O altă bogată binecuvântare conectată cu credinţa în calitatea reală şi
adevărată de Fiu a lui Hristos este victoria asupra lumii. „Cine este cel ce a
biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan
5:5). Un om trebuie fie să biruie lumea, sau să fie biruit de aceasta. A birui
lumea înseamnă a fi mântuit; a fi biruit de aceasta înseamnă a fi pierdut.
Atunci, cel care nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu biruie şi nu poate
birui lumea, pentru că el nu are credinţa aleşilor lui Dumnezeu; el nu este
născut din Dumnezeu; nu există nici o viaţă divină în sufletul său; şi de aceea
el nu are nici o putere de a rezista tentaţiilor, de a îndura dispreţul, sau să
se ridice superior încruntărilor şi zâmbetelor lumii, ci este încurcat, dus
captiv, şi este distrus de aceasta. Acolo unde lumea este iubită, inima este în
mod necesar biruită de aceasta, pentru că în dragostea lumii, ca în dragostea
pentru păcat, este toată tăria lumii. Acum, dacă dragostea lui Hristos din
suflet nu este mai puternică decât dragostea lumii, cea mai slabă trebuie să
cedeze în faţa celei mai tari. Necredinţa, erezia şi eroarea nu pot birui lumea,
pentru că acestea sunt total străine de credinţa care purifică inima de pofta
din ea, de speranţa care se ridică deasupra ei şi faţă de dragostea care ridică
sufletul dincolo de aceasta.
6. Din nou, nu putem pune la îndoială faptul că din toate binecuvântările pe
care Dumnezeu le poate acorda în experienţa vieţii, puţine întrec cunoştinţa
posesiunii vieţii veşnice. Dar această binecuvântare bogată este legată în mod
intim de credinţa în calitatea de Fiu a lui Isus. Aceasta este mărturia lui
Ioan: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele
Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13). Cui îi scrie Ioan?
Acelor care „cred în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Doar ei pot primi şi crede
mărturia sa, pentru că doar ei posedă învăţătura şi mărturia interioară a
binecuvântatului Duh faţă de adevărul cuvântului său. El nu scrie ereticilor,
oamenilor eronaţi, celor care nu cred în, celor care neagă calitatea adevărată
de Fiu a lui Isus. Toţi aceştia nu îl au pe Fiul lui Dumnezeu, ei nu au viaţa
(v. 12), şi Ioan nu scrie celor morţi, ci celor vii. De dragul lor, şi pentru a
confirma credinţa şi speranţa lor, el scrie că, din mărturia Duhului, ei pot
cunoaşte în inimile lor şi în conştiinţele lor că ei au viaţa veşnică; şi
aceasta, ei o au deoarece ei îl au pe Fiul. Dacă acest lucru este adevărat, doar
cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu pot şti că au viaţa veşnică. Şi cum
putem noi să ne gândim că cei care cred în acest Nume neagă reala şi adevărata
Sa calitate de Fiu, pentru a pune în locul ei un idol, o plăsmuire a minţii lor
deşarte? Şi pentru că ei nu pot înţelege misterul unui Fiu veşnic, sau îl
potrivesc cu ideile lor naturale despre generaţie, renunţă de tot la el, sau îl
explică în mod groaznic?
Aşa cum acesta ni se arată, nici doctrina fundamentală despre Trinitate nu se
poate menţine decât prin susţinerea calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos.
Există două erori a unei naturi opuse în ce priveşte doctrina Trinităţii:
1. Una este Triteismul, sau instituirea a trei Dumnezei distincţi; cealaltă, 2.
Sabelianismul, care susţine există doar un Dumnezeu sub trei nume diferite.
Fiecare dintre aceste erori distruge Unitatea în Trinitate, prima prin negarea
Unităţii Esenţei, a doua prin negarea Trinităţii Persoanelor. Doctrina adevărată
şi scripturală despre Trinitate merge între aceste două extreme eronate, şi
susţine o Trinitate de Persoane într-o Unitate a Esenţei. Acum, Domnul Isus, ca
Fiul veşnic al Tatălui, este deosebit faţă de El ca Fiu al Său, şi totuşi în mod
necesar una cu El, împărtăşind aceeaşi Esenţă; şi Duhul Sfânt, prin faptul că El
purcede de la Tatăl şi Fiul, este distinct de asemenea faţă de aceste Persoane
din Trinitate, şi totuşi, deoarece purcede în mod veşnic din amândouă,
împărtăşeşte la fel Esenţa lor. Astfel, avem o Trinitate de Persoane, dar o
Unitate de Esenţă – Un Dumnezeu, dar subzistând în mod veşnic, ca Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Calitatea veşnică de Fiu îi dă Fiului o Unitate de Esenţă cu Tatăl,
şi totuşi un caracter distinct al Persoanei; astfel, ca Fiu, El este una cu
Tatăl (Ioan 10:30), şi totuşi ca Fiu El este distinct faţă de Tatăl. Astfel,
procesiunea veşnică din Tatăl şi Fiul îi dă Duhului Sfânt Unitatea de Esenţă cu
Tatăl şi Fiul, şi totuşi o Personalitate distinctă. Pe această temelie solidă
stă Trinitatea. Dar dacă înlăturaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos,
trebuie de asemenea să înlăturaţi şi procesiunea veşnică a Duhului Sfânt; şi
făcând aşa voi distrugeţi Unitatea Esenţei şi inter-comuniunea Naturii
Dumnezeului Triunic al lui Israel. Dacă negarea calităţii veşnice de Fiu a lui
Isus implică astfel de consecinţe, noi putem să tremurăm la o astfel de eroare
deoarece ea înlătură chiar temeliile adevărului revelat. Toate celelalte puncte
de vedere despre calitatea de Fiu a lui Hristos micşorează demnitatea Sa veşnică
şi esenţială şi, oricât de şiret ar fi deghizate, tind să, şi de obicei sfârşesc
în Arianism. Dacă această calitate a Sa de Fiu nu ar fi modul Său veşnic de
subzistenţă, aceasta trebuie să fie, într-un fel sau altul, o calitate de Fiu
creată, şi ce este aceasta decât o doctrină Ariană în rădăcina şi în esenţa sa?
Cum ar putea Fiul să fie născut etern, şi cum ar putea purcede în mod veşnic
Duhul Sfânt, este un mister pe care noi nu putem să îl înţelegem, cu atât mai
puţin să îl explicăm; dar noi îl primim prin credinţă, în acelaşi fel în care
noi primim „marele mister al evlaviei, Dumnezeu manifestat în trup.” Odată ce
începem să raţionăm aceste chestiuni, suntem pierduţi chiar în pragul cercetării
noastre. A crede, nu a specula; a primi mărturia că Dumnezeu Şi-a dat Fiul Său,
nu a ne îndoi, a argumenta şi a obiecta, este singura cale sigură, cât şi
binecuvântarea specifică a unui copil al lui Dumnezeu.