Cristologie:

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos
 
 Partea III
 
 J. C. Philpot 
 

Fie că încercăm să arătăm adevărul, fie că expunem eroarea, şi cu greu putem să facem una fără ca în acelaşi timp să o facem şi pe cealaltă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna marele nostru arsenal de unde noi ne luăm armele războiului nostru spiritual. Acesta este deopotrivă un concept şi o practică apostolică. „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17). „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11). „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4). În acest duh, ascultând de acest principiu, şi umblând potrivit acestui exemplu, până aici am încercat să răsturnăm dureroasa greşeală a negării calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, şi să lămurim acel adevăr vital, fundamental, a faptului că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, ceea ce a format subiectul ultimelor noastre două capitole. Dar mărturisim sincer că avem mică speranţa că i-am convins pe cei care s-au îmbătat criţă din duhul erorii. Otrava este deja în venele lor, stricând în ei tot ceea ce odată a părut a fi adevăr şi simplitate. Ca şi infidelitatea, care odată ce a pus stăpânire totală a minţii, respinge celor mai clare dovezi datorită imposibilităţii de a le acorda încredere, eroarea, odată ce a otrăvit inima, o face după aceea, în marea majoritate a cazurilor, să fie pentru totdeauna incapabile de a primi adevărul. Împotriva fiecărui text care poate fi adus înainte în sprijinul adevărului, se aduce o obiecţie, se oferă o interpretare greşită, se face o afirmaţie contrară, se citează un pasaj opus – obiectivul fiind, evident, nu pentru a se apleca înaintea adevărului, ci pentru a face ca adevărul să se aplece înaintea erorii; nu pentru a se supune în credinţă Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu în sine să se îndoaie şi să se potrivească încăpăţânării hotărâte a unui minţi prejudiciate până în cele mai joase adâncimi ale sale. O, în ce stare a minţii trebuie să fiu eu, cât de atenţi trebuie să fim, cât de rugativi, ca nu cumva şi noi, „să ne lăsăm târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să ne pierdem tăria” (2 Petru 3:17). O conştiinţă gingaşă, o inimă care crede, un duh rugativ, un ochi veghetor, o ureche precaută, o limbă păzită, un picior prudent, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor fi apărătoare solide împotriva erorii de orice fel. Dar pentru a vedea lumina în lumina lui Dumnezeu, pentru a simţi viaţa în viaţa Sa, pentru a avea o părtăşie dulce şi o comuniune sacră cu Tatăl şi cu Fiul, pentru a umbla înaintea lui Dumnezeu pe drumul favorii Sale, pentru a găsi Cuvântul Său hrana şi băutura noastră, şi pentru a ne apropia întotdeauna de El prin Fiul dragostei Sale, cerându-i învăţătura Sa promisă – aceasta este adevărata şi singura cale de a învăţa adevărul Său, pentru a-l crede, pentru a-l iubi, şi pentru a-l trăi Nici un eretic, nici un om eronat, nici un necredincios nu a stat vre-odată pe acest teren sfânt. Acel spirit asemenea copiilor, fără de care nu există intrare în Împărăţia Cerurilor; acea gelozie dumnezeiască pentru onoarea Domnului care face ca eroarea să fie detestată şi adevărul să fie mult iubit; acea frică gingaşă de Numele Său măreţ şi glorios care conduce sufletul să dorească aprobarea Sa şi să se înspăimânte de nemulţumirea Sa; acea sfântă libertate pe care o cunoştinţă experimentală a adevărului o comunică unui cetăţean al Sionului; acea lărgire a inimii care urcă afecţiunile spre acele lucruri care sunt sus, unde Isus stă la dreapta lui Dumnezeu – acestea, şi toate celelalte roade ale învăţăturii divine care îl disting în mod special pe sfântul viu al lui Dumnezeu, nu pot fi găsite în acel piept unde eroarea şi-a ridicat tronul ei de întuneric şi moarte. Dimpotrivă, un spirit orgolios-încrezut, auto-neprihănit, certăreţ, cicălitor, respirând duşmănie şi ură împotriva tuturor celor care se opun dogmelor lor favorite, şi care împinge în jos spre idolii săi preferaţi, sunt de obicei urme ştampilate pe toţi cei care sunt îmbibaţi adânc cu erezie şi eroare. Ei pot fi foarte încrezători în sănătatea punctelor lor de vedere, sau în neclintirea stabilităţii lor, dar Dumnezeu respinge îi „aceia în care se încred aceştia, şi ei nu vei izbuti cu ei.” (Ieremia 2:37).

Astfel, în rezumarea subiectului nostru, nu putem să nu ne exprimăm convingerea noastră că la fel cum suntem făcuţi în stare să citim Scripturile din Noul Testament cu o înţelegere mai iluminată, şi pentru a le primi cu o mai mare sensibilitate într-o inimă care crede, noi devenim mai mult şi mai mult frapaţi de aceste două caracteristici ale lor:

1. Revelaţia clară înăuntru a faptului că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Uimitoarea greutate şi importanţă ataşată de Duhul Sfânt unei astfel de credinţe în El, şi unui legământ corespunzător acelei credinţe. Nu doar un pasaj sau două, oricât de simple şi de clare, ci întregul curent al revelaţiei este cel care aduce o astfel de convingere unei inimi care crede. Calitatea veşnică de Fiu a lui Isus este, ca să spunem aşa, soarele central al Noului Testament, a o înlătura înseamnă a întuneca toată lumina de pe cer, şi a arunca biserica în întuneric şi în umbra morţii. Manifestarea Fiului lui Dumnezeu este suma şi substanţa întregului plan minunat de dragoste care a adus cerul jos pe pământ prin întruparea lui Hristos, şi a luat pământul sus la cer prin învierea şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a lui sfântul Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9, 10). A crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu, şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus. Crezând în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu, ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veşnicul Său Fiu, acest lucru este evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioşi: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18).

Deja am citat două exemple memorabile ale credinţei şi mărturisirii lui Petru care a fost martor că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16; Ioan 6:69). Acum, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vom examina alte pasaje de fel asemănător; şi printre ele vom lua mai întâi credinţa lui Pavel şi mărturia sa în acelaşi adevăr vital: „Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” (Fapte 9:20). Examinează cu grijă, cititor spiritual, şi consideră într-un duh de rugăciune cuvintele pe care tocmai le-am citat. Ce minune este aici! Îl vedem pe Saul care odată persecuta, chemat prin harul suveran, făcut să fie unul care crede în acel Isus a cărui nume el l-a detestat atât de mult, şi a cărui popor el l-ar fi măturat de pe faţa pământului, şi predicându-L cu îndrăzneală ca fiind Fiul lui Dumnezeu chiar în sinagogile unde el a intenţionat, în mânia sa oarbă şi în furia sa precipitată, de a-i constrânge pe sfinţii din Damasc să hulească (Fapte 26:11). Ce a crezut atât de ferm inima sa, ce a predicat gura sa atât de îndrăzneţ, decât acest adevăr vital, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Credinţa sa simplă, ca cea a unui copil nou-născut, nu a ştiut nimic din acele perversiuni şirete, acele distincţii subtile prin care adevărul este negat acum sub pretextul de a fi explicat. Crescând prin puterea divină spre o pricepere spirituală, şi o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, a cărui voce el a auzit-o şi a cărui slavă el a văzut-o, el nu a cunoscut nimic despre astfel de puncte de vedere dezonorante despre singurul Fiu născut al lui Dumnezeu că El nu era Fiul Său prin natură şi subzistenţă veşnică, ci prin slujbă, în virtutea unui legământ, printr-un suflet uman pre-existent, prin Persoana Sa complexă, sau prin oricare alte interpretări eronate aşa cum le-au inventat oamenii eronaţi pentru a întuneca sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă, şi să păteze revelaţia curată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în inima lui Pavel (Galateni 1:16), aceasta a fost pentru a-i arăta slava Lui, slavă ca cea a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi această slavă era slava în care El a existat veşnic ca adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, din revelaţia pe care a avut-o despre Acesta în sufletul său, Pavel a crezut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa divină şi în subzistenţa sa veşnică, acel adevărat şi real Fiu al Tatălui în care biserica Vechiului Testament a crezut ca fiind Mesia cel promis, şi a cărui venire a fost aşteptată atât de mult în credinţă şi în speranţă.

Câteva cuvinte despre credinţa sfinţilor din Vechiul Testament s-ar putea să nu fie nepotrivite aici; pentru că ele pot explica de ce Natanael, Pavel, Famenul şi alţii L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în mod tacit şi instantaneu, când ei au crezut odată îl El ca fiind Mesia cel promis. Nu a fost nici o îndoială în mintea Israelitului credincios că adevăratul, realul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină. Limbajul clar al celui de-al doilea Psalm şi declaraţia expresă a profeţiei (Isaia 9:6) deja aşezase cu fermitate aceasta ca o temelie a credinţei bisericii din Vechiul Testament. Întrebarea pe care şi-o punea rămăşiţa aleasă atunci când Hristos a venit în trup era dacă Isus din Nazaret este Acela. De aceea, când Isus a fost revelat unui Evreu temător de Dumnezeu ca fiind Mesia cel promis, în mod imediat credinţa a curs spre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire el o aştepta. Astfel de Israeliţi credincioşi erau Simeon, Ana, Zaharia, Elisabeta, Natanael, şi alţi bărbaţi şi alte femei evlavioase „care aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:38). Într-un fel similar, marele preot i-a spus lui Isus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Chiar marii preoţi şi bătrânii, şi tot consiliul, nu se îndoia de faptul că adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină, pentru că aceasta era credinţa bisericii Vechiului Testament; dar ei erau neîncrezători în faptul că Isus care a stat înaintea lor era Acesta; şi ei L-au crucificat ca pe un hulitor, nu ca şi când s-ar îndoi de faptul că atunci când Mesia a venit El va fi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, ci respingând pretenţia lui Isus din Nazaret de a fi astfel. Astfel că nu doar credincioşii, ci şi necredincioşii contribuie la expunerea ignoranţei şi la respingerea erorilor celor care neagă în zilele noastre calitatea veşnică de Fiu a lui Isus.

Dar acum, priviţi cu acelaşi ochi spiritual la credinţa şi mărturisirea famenului (Fapte 8:37). Filip, care i l-a predicat pe Isus, şi nu este nici o îndoială că făcând astfel i-a arătat acestuia calitatea Sa adevărată şi veşnică de Fiu, a refuzat să îl boteze până când el a fost asigurat de credinţa lui. Ca răspuns la acel apel, care a fost mărturisirea lui? „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:35–37). Acum, am putea crede pentru un moment că acest nou-născut credincios în Fiul lui Dumnezeu L-a privit pe El astfel prin slujbă, sau prin legământ, sau prin oricare astfel de invenţii şirete din zilele ulterioare aşa cum au căutat oamenii eronaţi să întunece adevărul prea strălucitor, prea orbitor pentru ochii lor slabi? Sau nu mai degrabă credem că această credinţă a lui a crescut dintr-odată pentru a îmbrăţişa misterul sublim că Isus din Nazaret pe care Filip l-a predicat era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? O regulă corectă şi sigură este că, înţelesul literal al unui pasaj este ceea ce Duhul Sfânt intenţionează. Aplicaţi această regulă la acele pasaje în care se spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci rezultă imediat că prin această expresie se înţelege calitatea Sa literală şi adevărată de Fiu. Scripturile sunt scrise pentru acea familie simplă, cu inima simplă, care crede, a lui Dumnezeu, care primeşte adevărul de pe buzele Sale cu aceeaşi credinţă lipsită de judecată aşa cum un copil ascultă la învăţătura mamei sale (Psalmul 129:2; Isaia 28:9). Acum, unde ar fi credinţa asemănătoare cu cea a copiilor a tuturor acestor credincioşi simpli în inimă, dacă binecuvântatul Isus nu era într-adevăr şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci era aşa doar printr-o explicaţie misterioasă care neagă litera simplă a adevărului? Cititor spiritual, evită explicaţiile mistice, forţate, fanteziste, forţate, şi primeşte limbajul clar al Duhului Sfânt în simplitatea credinţei. Aceasta iţi va feri picioarele tale de capcanele şi ispitele răspândite de oamenii vicleni, care prin discursuri frumoase înşeală inimile celor simpli. Caută mai degrabă să cunoşti şi să simţi puterea adevărului în sufletul tău, şi să experimentezi acea libertate interioară binecuvântată şi sfântă pe care o dă Fiul lui Dumnezeu celor care cred în Numele Său, potrivit cuvintelor Sale – cuvinte de o importanţă solemnă împotriva servitorilor păcatului şi ai erorii, dar pline de binecuvântare pentru cei care îl sărută pe Fiul în credinţă şi în afecţiune (Psalmul 2:12). „Şi robul nu rămâne pururea în casă; Fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:35, 36).

După ce am privit mărturia adusă de oameni cu privire la calitatea de Fiu a lui Hristos, acum, ne vom uita, deşi nu într-o ordine strict cronologică, la vocea unită a ucenicilor. Citim că după ce au fost martori la minunea mersului pe apă a lui Petru, şi cea a încetării vântului atunci când Isus a venit în barcă, „Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33). De fapt nu pentru că ei nu au crezut aşa mai înainte, ci ei au fost atât de copleşiţi de măreţia minunii, şi atât de înspăimântaţi de puterea şi prezenţa Domnului în mijlocul lor, încât inimile lor s-au plecat înaintea Lui în sfântă adoraţie şi în dragoste încrezătoare, în timp ce însuşi Fiul Tatălui veşnic, şi astfel fiind, poseda toată puterea şi slava Dumnezeirii. Oare putem presupune că minţile lor au fost luate pe sus de speculaţii inventate de oamenii îndrăzneţi pentru a nega şi a dezonora deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul; sau mai degrabă că credinţa lor simplă, asemenea copiilor, şi inspirată divin a îmbrăţişat dintr-odată binecuvântarea misterului că Isus pe care ei l-au văzut, şi la are cărui picioare ei au căzut, era Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste?

Dar este inutil să multiplicăm mărturii de această natură. Acestea trebuie să fie evidente pentru toţi cei care citesc Noul Testament cu un ochi iluminat de faptul că credinţa în Fiul lui Dumnezeu este pusă mai înainte din nou şi din nou, ca o caracteristică distinctivă măreaţă a celor care sunt născuţi şi învăţaţi de Dumnezeu.

De aceea, acum vom continua să arătăm calea prin care acest adevăr binecuvântat este conectat intim şi inseparabil cu experienţa fiecărui suflet viu, pentru că aceasta este marele semn şi test dacă o doctrină este a lui Dumnezeu; şi făcând aşa, ca mai înainte, ne ţinem cât mai aproape posibil de Scripturile adevărului. Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos nu este o doctrină seacă, ci o fântână de viaţă pentru biserica lui Dumnezeu; şi în timp ce râurile ei vitale curg în suflet, acestea devin râuri de fericire şi sfinţenie, curăţând conştiinţa de faptele moarte şi purificând inima de idoli, dăruind şi menţinând comuniunea cu Dumnezeu.

1. O viaţă de credinţă este marele semn distinctiv al unui sfânt al lui Dumnezeu aici jos. Dar această credinţă trebuie să aibă un Obiect viu, aşa cum îl poate menţine în exerciţiul zilnic. „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi,” a fost promisiunea măreaţă a lui Isus însuşi (Ioan 14:19). Acum, să privim la experienţa lui Pavel din acest punct de vedere: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20. Viaţa pe care a trăit-o Pavel în trup era „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta a fost viaţa sa de credinţă, privind către, crezând în, ţinându-se de Fiul lui Dumnezeu, şi primind aprovizionarea Sa deplină pentru toate nevoile sale (Ioan 1:16; Filipeni 4:13, 19). Acum, oare este posibil pentru vre-un om să trăiască o viaţă de credinţă similară dacă nu crede în acelaşi fel în Fiul lui Dumnezeu? Şi cum ar putea acesta să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu dacă neagă calitatea veşnică de Fiu a Lui? Harul şi slava Sa, Persoana şi lucrarea Sa, sângele şi dreptatea Sa, potrivirea şi atot-suficienţa Sa, frumuseţea şi binecuvântarea Sa, dragostea şi mila Sa, conducerea şi domnia Sa, sprijinul şi mijlocirea Sa ca Mare Preot peste casa lui Dumnezeu – în cunoştinţa, credinţa şi experienţa de care este legată chiar viaţa credinciosului, sunt toate legate în mod intim, toate împreună atât de direct şi decurg în mod imediat, din adevărata Sa calitate de Fiu, încât ele nu pot fi separate de aceasta. Astfel, dacă nu ar exista credinţa în calitatea de Fiu a lui Hristos, nu ar mai putea exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu; şi dacă nu ar mai exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu, oare ce este un om, cu toată mărturisirea sa, decât unul care are un nume pentru a trăi şi este mort?

2. Comuniunea cu Dumnezeu, acea binecuvântare bogată, de nespus, prin care un vierme de pe pământ este admis în sfânta conversaţie cu Iehova Trei-În-Unul, este intimă, în mod necesar conectată cu viaţa de credinţă pe care tocmai am tratat-o. Dar nu poate exista nici o comuniune cu Tatăl şi Fiul acolo unde nu există nici o „cunoaştere a tainei lui Dumnezeu Tatăl, adică a lui Hristos” (Coloseni 2:2). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o credinţă vie în, şi o mărturisire sinceră a Fiului ca Fiu, înainte ca să poată exista vre-o părtăşie sfântă cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este mărturisirea lui Ioan: „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Atunci, cum am putea cineva să aibă părtăşie (adică, o comuniune) cu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos dacă ei neagă deopotrivă pe Fiul şi pe Tatăl, ceea ce ei fac cu siguranţă dacă resping reala calitate de Fiu a lui Isus? Dumnezeu poate foarte bine să spună unor astfel de oameni, „Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine?” (Maleahi 1:6) Voi puteţi să Mă numiţi Tată. Eu resping pretenţia voastră, pentru că voi Îl negaţi pe dragul Meu Fiu, şi „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Poate exista un Hristos naţional prezentat imaginaţiei, un Hristos al literei născut prin înţelegerea naturală, un Hristos pe cruce, ca în imaginile şi pe crucifixul Catolic, vopsit pe ochiul simţului; şi de un efort puternic în mintea unde poate exista acesta, cu toate aceste reprezentări, ceva asemănător credinţei şi simţului care poate fi predat de creaturi sărace, înşelate, păcălite, fără o cunoaştere mântuitoare a lui Isus Hristos. Dar dacă nu ar exista nici o credinţă spirituală în calitatea Sa de Fiu, atunci nu ar exista nici o comuniune spirituală cu El. Doar în măsura în care sufletul este binecuvântat şi favorizat cu descoperiri ale Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, acea credinţa ajunge la El, speranţa se ancorează în El, şi dragostea curge spre El; şi unde sunt aceste trei haruri ale Duhului, acolo şi doar acolo există o credinţă mântuitoare a Persoanei Lui, o binecuvântată experienţă a harului Său, şi o sfântă părtăşie a prezenţei Sale.

3. Aşa cum este evident din mărturisirea lui Ioan, orice umblare în lumina expresiei lui Dumnezeu, orice părtăşie cu familia lui Dumnezeu de aici de jos, sau orice cunoştinţă mântuitoare a sângelui curăţător al Mielului, nu poate exista acolo unde este negată calitatea reală de Fiu a lui Hristos. Şi care este valoarea religiei dacă aceste trei binecuvântări sunt adorate în ea? Consideraţi următoarea mărturisire în lumina Duhului Sfânt: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Priviţi la cele trei binecuvântări afirmate în acest verset: 1. Umblarea în lumina lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu este în lumină; 2. Având părtăşie unul cu altul; 3. O experienţă a sângelui lui Isus Hristos, Fiul Lui, care ne curăţeşte de orice păcat. Şi observaţi cum întregul accent al versetului este pus pe cuvintele, „Isus Hristos, Fiul Lui.” Luaţi calitatea Sa reală şi adevărată a Sa de Fiu al Său – şi atunci în locul luminii este întunericul, în locul părtăşiei cu sfinţii există o separare de ei, şi în locul sângelui care curăţă există o conştiinţă vinovată şi un păcat – un Dumnezeu răzbunător.

4. Aşa cum nu există nici o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul fără o credinţă vie în calitatea adevărată de Fiu a lui Isus, şi nici o cunoştinţă a sângelui ispăşitor, tot aşa nu există nici o sălăşluire a lui Dumnezeu fără o astfel de credinţă şi mărturisire. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15). Pentru a exista o credinţă mântuitoare, mai întâi trebuie să existe o inimă credincioasă (Romani 10:10), şi oriunde una este precedentă, cealaltă o urmează cu siguranţă (2 Corinteni 4:13). Atunci, dacă nu ar exista o credinţă adevărată, nu ar putea exista nici o mărturisire adevărată; dar o inimă care crede în mod corect se va manifesta întotdeauna pe sine printr-o limbă mărturisitoare. Din acest motiv Ioan pronunţă o astfel de binecuvântare asupra celui care „va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” Dar oare aceia care neagă calitatea Sa adevărată şi proprie de Fiu, Îl mărturisesc pe El? Nu; cei pe care îi mărturiseşte El sunt doar aceia a căror ochi au fost unşi pentru a vedea frumuseţea şi slava Sa, ca singurul născut din Tatăl, şi a căror credinţă îl îmbrăţişează pe El ca fiind din veşnicie astfel. În sufletul său fericit „Dumnezeu locuieşte” prin Duhul Său şi prin har, pentru că prin primirea Fiului lui Dumnezeu ca atare în inima sa, el L-a primit şi pe Tatăl (1 Ioan 2:23); şi „el locuieşte în Dumnezeu,” pentru că prin locuirea prin credinţă în Fiul dragostei Sale, el locuieşte de asemenea în Tatăl. Cum ar putea să aibă vre-o parte sau un sorţ dintr-o binecuvântare ca aceasta, cel care neagă adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus?

5. O altă bogată binecuvântare conectată cu credinţa în calitatea reală şi adevărată de Fiu a lui Hristos este victoria asupra lumii. „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:5). Un om trebuie fie să biruie lumea, sau să fie biruit de aceasta. A birui lumea înseamnă a fi mântuit; a fi biruit de aceasta înseamnă a fi pierdut. Atunci, cel care nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu biruie şi nu poate birui lumea, pentru că el nu are credinţa aleşilor lui Dumnezeu; el nu este născut din Dumnezeu; nu există nici o viaţă divină în sufletul său; şi de aceea el nu are nici o putere de a rezista tentaţiilor, de a îndura dispreţul, sau să se ridice superior încruntărilor şi zâmbetelor lumii, ci este încurcat, dus captiv, şi este distrus de aceasta. Acolo unde lumea este iubită, inima este în mod necesar biruită de aceasta, pentru că în dragostea lumii, ca în dragostea pentru păcat, este toată tăria lumii. Acum, dacă dragostea lui Hristos din suflet nu este mai puternică decât dragostea lumii, cea mai slabă trebuie să cedeze în faţa celei mai tari. Necredinţa, erezia şi eroarea nu pot birui lumea, pentru că acestea sunt total străine de credinţa care purifică inima de pofta din ea, de speranţa care se ridică deasupra ei şi faţă de dragostea care ridică sufletul dincolo de aceasta.

6. Din nou, nu putem pune la îndoială faptul că din toate binecuvântările pe care Dumnezeu le poate acorda în experienţa vieţii, puţine întrec cunoştinţa posesiunii vieţii veşnice. Dar această binecuvântare bogată este legată în mod intim de credinţa în calitatea de Fiu a lui Isus. Aceasta este mărturia lui Ioan: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13). Cui îi scrie Ioan? Acelor care „cred în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Doar ei pot primi şi crede mărturia sa, pentru că doar ei posedă învăţătura şi mărturia interioară a binecuvântatului Duh faţă de adevărul cuvântului său. El nu scrie ereticilor, oamenilor eronaţi, celor care nu cred în, celor care neagă calitatea adevărată de Fiu a lui Isus. Toţi aceştia nu îl au pe Fiul lui Dumnezeu, ei nu au viaţa (v. 12), şi Ioan nu scrie celor morţi, ci celor vii. De dragul lor, şi pentru a confirma credinţa şi speranţa lor, el scrie că, din mărturia Duhului, ei pot cunoaşte în inimile lor şi în conştiinţele lor că ei au viaţa veşnică; şi aceasta, ei o au deoarece ei îl au pe Fiul. Dacă acest lucru este adevărat, doar cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu pot şti că au viaţa veşnică. Şi cum putem noi să ne gândim că cei care cred în acest Nume neagă reala şi adevărata Sa calitate de Fiu, pentru a pune în locul ei un idol, o plăsmuire a minţii lor deşarte? Şi pentru că ei nu pot înţelege misterul unui Fiu veşnic, sau îl potrivesc cu ideile lor naturale despre generaţie, renunţă de tot la el, sau îl explică în mod groaznic?

Aşa cum acesta ni se arată, nici doctrina fundamentală despre Trinitate nu se poate menţine decât prin susţinerea calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos. Există două erori a unei naturi opuse în ce priveşte doctrina Trinităţii:

1. Una este Triteismul, sau instituirea a trei Dumnezei distincţi; cealaltă, 2. Sabelianismul, care susţine există doar un Dumnezeu sub trei nume diferite. Fiecare dintre aceste erori distruge Unitatea în Trinitate, prima prin negarea Unităţii Esenţei, a doua prin negarea Trinităţii Persoanelor. Doctrina adevărată şi scripturală despre Trinitate merge între aceste două extreme eronate, şi susţine o Trinitate de Persoane într-o Unitate a Esenţei. Acum, Domnul Isus, ca Fiul veşnic al Tatălui, este deosebit faţă de El ca Fiu al Său, şi totuşi în mod necesar una cu El, împărtăşind aceeaşi Esenţă; şi Duhul Sfânt, prin faptul că El purcede de la Tatăl şi Fiul, este distinct de asemenea faţă de aceste Persoane din Trinitate, şi totuşi, deoarece purcede în mod veşnic din amândouă, împărtăşeşte la fel Esenţa lor. Astfel, avem o Trinitate de Persoane, dar o Unitate de Esenţă – Un Dumnezeu, dar subzistând în mod veşnic, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Calitatea veşnică de Fiu îi dă Fiului o Unitate de Esenţă cu Tatăl, şi totuşi un caracter distinct al Persoanei; astfel, ca Fiu, El este una cu Tatăl (Ioan 10:30), şi totuşi ca Fiu El este distinct faţă de Tatăl. Astfel, procesiunea veşnică din Tatăl şi Fiul îi dă Duhului Sfânt Unitatea de Esenţă cu Tatăl şi Fiul, şi totuşi o Personalitate distinctă. Pe această temelie solidă stă Trinitatea. Dar dacă înlăturaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, trebuie de asemenea să înlăturaţi şi procesiunea veşnică a Duhului Sfânt; şi făcând aşa voi distrugeţi Unitatea Esenţei şi inter-comuniunea Naturii Dumnezeului Triunic al lui Israel. Dacă negarea calităţii veşnice de Fiu a lui Isus implică astfel de consecinţe, noi putem să tremurăm la o astfel de eroare deoarece ea înlătură chiar temeliile adevărului revelat. Toate celelalte puncte de vedere despre calitatea de Fiu a lui Hristos micşorează demnitatea Sa veşnică şi esenţială şi, oricât de şiret ar fi deghizate, tind să, şi de obicei sfârşesc în Arianism. Dacă această calitate a Sa de Fiu nu ar fi modul Său veşnic de subzistenţă, aceasta trebuie să fie, într-un fel sau altul, o calitate de Fiu creată, şi ce este aceasta decât o doctrină Ariană în rădăcina şi în esenţa sa? Cum ar putea Fiul să fie născut etern, şi cum ar putea purcede în mod veşnic Duhul Sfânt, este un mister pe care noi nu putem să îl înţelegem, cu atât mai puţin să îl explicăm; dar noi îl primim prin credinţă, în acelaşi fel în care noi primim „marele mister al evlaviei, Dumnezeu manifestat în trup.” Odată ce începem să raţionăm aceste chestiuni, suntem pierduţi chiar în pragul cercetării noastre. A crede, nu a specula; a primi mărturia că Dumnezeu Şi-a dat Fiul Său, nu a ne îndoi, a argumenta şi a obiecta, este singura cale sigură, cât şi binecuvântarea specifică a unui copil al lui Dumnezeu.