Cristologie:

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos
 
 Partea IV
 
 J. C. Philpot 
 

Deoarece una din fortăreţele oponenţilor calităţii adevărate şi proprii de Fiu a binecuvântatului Domn, constă în varietatea obiecţiilor, ridicate în cea mai mare parte de raţionamentul carnal, care au fost îndemnul feluritor predicatori şi scriitori împotriva acesteia, şi deoarece unele dintre aceste obiecţii sunt foarte subtile şi, la prima vedere, de o anumită greutate, am simţit că ar fi de dorit să observăm cele care au vre-o importanţă, şi, atât de mult cât putem, să le înlăturăm din cale, pentru că ele sunt adesea obstacole triste chiar şi pentru unii care cred şi iubesc adevărul.

Dar înainte de a le lua separat una câte una, poate că este necesar să introducem câteva observaţii cu privire la natura obiecţiilor în general, pentru că acesta este un subiect care adesea nu este suficient înţeles nici de cei care le folosesc, şi nici de cei care sunt influenţaţi de ele. Este o idee obişnuită, că dacă o obiecţie puternică poate fi adusă împotriva unei doctrine, şi că dacă la obiecţie nu se poate răspunde în mod satisfăcător şi în întregime, aceasta este ca şi când ai pune un topor la rădăcina unui copac, care deodată îl derâmă eficient şi pentru totdeauna. Dar nu poate exista o falsitate mai mare, aşa cum va fi evident într-un moment din următoarele consideraţii: 1. Obiecţia poate fi capabilă de un răspuns, deşi s-ar putea ca voi să nu puteţi să îi răspundeţi; sau 2. Ea ar putea să se ridice din contestatorul care nu înţelege sau luând o poziţie falsă cu privire la întrebare; sau 3. Întregul subiect ar putea să se întindă dincolo de capacitatea de înţelegere a facultăţilor noastre raţionale; sau 4. Comparată cu greutatea mărturiei în favoarea punctului avut în atenţie, obiecţia ar putea să nu aibă nici o greutate în realitate. Pentru a face puţin mai clară înţelegerea noastră, aplicaţi aceste consideraţii la subiectul minunilor, şi vedeţi cum ele se referă la punctul de obiecţii ridicate împotriva adevărului lor aşa cum este povestit în Vechiul şi în Noul Testament. Păgânii precum Hume şi alţii, au adus cele mai puternice obiecţii împotriva minunilor, ca fiind nu doar contrare întregii noastre experienţe din prezent, ci fiind opuse chiar cursului şi legilor fixe ale naturii, cum ar fi de exemplu, gravitaţia, când capul toporului de fier a fost făcut să plutească (2 Împărăţi 6:6), sau când Domnul a umblat pe apă. Acum, 1. S-ar putea ca voi să nu puteţi să răspundeţi la aceste obiecţii acolo unde ei te pun în mod personal printr-un păgân iscusit. Dar o altă persoană, care a considerat subiectul mai profund decât tine, ar putea să facă ceea ce tu nu ai putea să faci. Sau, 2. Obiecţia păgânului s-ar putea ridica din faptul că cel care obiectează ia un punct de vedere fals cu privire la întregul subiect despre minuni ne-înţelegând necesitatea lor de a stabili revelaţia, sau prin punerea deoparte a puterii lui Dumnezeu care a făcut legile naturii să le suspende în mod temporar. Sau 3. Explicaţia felului în care apa, de exemplu, a fost transformată în mod miraculos în vin, sau puţinele pâini de orz şi peştii care au fost dintr-odată înmulţite pentru a hrăni mii de oameni care au mâncat din pâini şi din peşti. Astfel, chiar dacă nu se poate răspunde satisfăcător sau pe deplin obiecţiilor, la fel cum tăierea unui copac poate curăţa o ramură de tulpină. De aceea, nu fiţi descurajaţi sau ispitiţi să renunţaţi la adevărul despre calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos pentru că se pot aduce obiecţii puternice împotriva acesteia.

Dar în plus faţă de consideraţiile pe care le-am oferit cu privire la obiecţiile în general, păstraţi în minte în ceea ce privesc misterele cereşti, că: 1. Nu există nici măcar un adevăr al revelaţiei împotriva căruia să nu se poată ridica obiecţii puternice; 2. Adevărul divin este o chestiune de credinţă, şi astfel nu se poate atinge şi este dincolo de regiunea raţională, şi de aceea, noi nu suntem chemaţi să argumentăm, ci să credem; 3. Nu există o unealtă mai obişnuită a Satanei decât cea a sugerării obiecţiilor împotriva fiecărui mister sacru; şi 4. Dacă am asculta aceste obiecţii, şi am obţine vre-un control ferm asupra minţii, efectul lor aproape inevitabil este sau să o concentreze în întregime împotriva adevărului, sau să o umple cu suspiciuni, sau chiar sugestii păgâne, care ar putea să o arunce în cel mai mare dezastru şi confuzie. Oricine ar putea să găsească faptul că acesta este cazul care a privit puterea obiecţiilor minţii sale, şi a simţit cum ele l-au jefuit de tăria şi mângâierea sa din ceasul ispitei.

Dar haideţi să purtăm cu statornicie în minte de asemenea, faptul că nu există nici măcar un adevăr revelat împotriva căruia să nu se pretindă obiecţii puternice. Cel care neagă sau este ignorant cu privire la aceasta are o slabă cunoştinţă a punctelor în sine, sau în ceea ce priveşte opoziţia care s-a ridicat în toate erele împotriva lor. Profeţia, inspiraţia Scripturilor, învierea trupului, Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, doctrinele harului, şi alte nenumărate adevăruri vitale a trebuit să întâmpine cele mai mari obiecţii, şi obiecţii de o asemenea natură încât raţiunea este absolut incapabilă să le răspundă. Eu mărturisesc sincer despre mine, ca un rezultat a mai mult de treizeci de ani de experienţă a puterii obiecţiilor asupra minţii, că dacă eu le-aş fi ascultat, sau mai degrabă dacă ele nu ar fost supuse de Duhul şi harul lui Dumnezeu, de multă vreme aş fi renunţat la fiecare adevăr divin, şi aş fi devenit un păgân confirmat. Astfel, eu nu sunt nici străin faţă de obiecţii, nici faţă de cale – singura cale – în care ele pot fi înfruntate. Şi eu nu văd mai puţin clar în cazul acelor oameni nefericiţi a căror minte este predispusă cu obiecţii care au fost ridicate împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, faptul că ei sunt atât de credincioşi faţă de ele încât nu pot crede aceasta, nici nu pot primi cea mai puternică şi mai clară mărturie a Scripturii în favoarea ei.

Acum, pentru a aduce aceste observaţii la un cap, aplicaţi-le la felurite obiecţii ridicate împotriva adevăratei, potrivitei şi veşnicei calităţi de Fiu a binecuvântatului nostru Domn. Când ele sunt testate, ele vor fi găsite fie că sunt neînţelegeri, sau prezentări greşite, sau deducţii false, sau simple argumente naturale, şi de aceea pentru a sta exact pe acelaşi teren ca obiecţiile faţă de minuni, pentru că ele sunt contrare unor anumite legi fixe ale naturii; sau faţă de înviere, pentru că noi vedem trupul redus la ţărână, şi nu putem înţelege cum acelaşi trup identic poate învia din nou; sau chiar faţă de Biblia în sine, ce conţine multe afirmaţii aparent inconsecvente cu descoperirile ştiinţei moderne. De aceea, este un lucru foarte riscant pentru o persoană care doreşte să cunoască şi să creadă adevărul mântuitor pentru sine, să asculte de obiecţiile împotriva acestuia, şi să le dea un loc în mintea sa. Lăsaţi-l mai degrabă să caute învăţătura promisă a Duhului, şi să spună tuturor obiecţiilor care ar vrea să smulgă adevărul din mâna sa, „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23)

De asemenea, trebuie să păstrăm cu grijă în mintea noastră faptul că, în privinţa unor astfel de subiecte misterioase ca acel dinaintea noastră, este imposibil pentru noi, cu facultăţile noastre din prezent, să le înţelegem, şi că de aceea, raţiunea noastră carnală poate să ne sugereze întotdeauna obiecţii la acestea, care nu pot fi întâlnite pe terenuri similare. Ce inteligenţă finită poate înţelege infinitatea? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge.” (Iov 37:23) „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul, şi mai lată decât marea.” (Iov 11:7-9). Atunci, oare nu putem noi adăuga cu adevărat, împreună cu Ţofar, despre acei care au obiecţii la misterele divine pentru că ele sunt aparent contradictorii faţă de raţiunea umană, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov 11:12.)

Dar lăsaţi-mă să mă adresez acum unora dintre obiecţiile care au fost aduse faţă de adevărata şi propria calitate de Fiu a Domnului nostru binecuvântat.

1. Prima obiecţie pe care o voi observa este că „de aceea, noi îl facem pe Domnul Isus Hristos să fie un Dumnezeu născut.” Lipsa de respect a acestei expresii este în păstrarea căii obişnuite prin care oponenţii adevărului caută să discrediteze punctele de vedere ale adversarilor lor. Ne-satisfăcuţi cu tragerea lor de concluzii false din punctele de vedere la care ei se opun, ei îmbracă aceste concluzii într-un costum de manufactură proprie pentru a le face ridicole sau vrednice de dispreţ. Dacă ei ar fi avut corectitudinea obişnuită, nu ne-ar fi imputat o doctrină atât de degradantă, atât de lipsită de respect, cum este cea a unui Dumnezeu născut. Expresia implică faptul că noi suntem Triteişti; adică, susţine că există trei Dumnezei distincţi (nu trei Persoane distincte), şi că din aceşti trei Dumnezei unul este Dumnezeul care naşte, al doilea este Dumnezeul care este născut, şi al treilea este Dumnezeul care purcede de la ceilalţi doi Dumnezei. Dar aceasta nu este Trinitarianism, nici măcar Creştinism sub vre-o altă formă, ci Hinduism. Noi suntem Trinitarieni; adică, noi credem că există un singur Dumnezeu, care există într-o Trinitate de Persoane. Dacă noi susţinem, aşa cum ne impută ei nouă, un Dumnezeu născut, aceasta ne-ar face pe noi să negăm nu numai Unitatea Esenţei divine, ci chiar existenţa în sine a singurului Dumnezeu adevărat. De aceea, noi respingem acuzaţia cu toată puterea noastră, şi negăm faptul că doctrina noastră conduce la o astfel de concluzie. Aceasta este doar o deducţie naturală proprie lor. Dar oare nu ştiu ei că în misterele cereşti noi nu putem, şi nu trebuie să tragem concluzii naturale, în special dacă ele se ciocnesc sau se contrazic cu adevărurile revelate? Oare nu cumva adevărul revelat este separat de atingerea şi dincolo de înţelegerea minţii naturale, şi nu este supusă argumentului logic? Dacă raţiunii i s-ar permite să calce pe terenul ceresc, şi să tragă după placul ei concluzii logice din adevărurile Scripturii, noi trebuie să abandonăm curând Trinitatea, Întruparea, Ispăşirea, şi doctrinele harului, pentru că concluziile strict logice le-ar răsturna pe toate. Aceasta este fortăreaţa raţionalismului german şi a necredinţei engleze, şi ea nu poate fi prea mult dezaprobată de unul care crede în adevărul revelat.

Dar deoarece această obiecţie a fost considerată destul de mult în „the Review of Mr. Crowther’s sermon” ("Gospel Standard," June. 1860), (Corectură la predica lui Crowther din „Gospel Standard,” iunie 1860), mă voi mulţumi să reproduc ceea ce a fost avansat acolo cu privire la acel punct.

Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat ne aruncă adesea în dinţi faptul că noi susţinem ceea ce ei sunt mulţumiţi să numească (pentru că există o tristă lipsă de reverenţă sfântă în limbajul lor) „un Dumnezeu născut.” Astfel, autorul predicii de mai sus spune, „Nu există nici măcar o fărâmă de dovadă din Geneza până în Apocalipsa că Dumnezeirea lui Hristos este ceva derivat, născut, generat, şi astfel o Dumnezeire creată şi nu una originală;” şi din nou (p. 9), „Oricâte afirmaţii s-ar putea face despre „calitatea veşnică de Fiu,” „generarea veşnică,” sau „Dumnezeu născut,” aceste afirmaţii fiind în contradicţie totală deopotrivă cu litera şi spiritul cuvântului, ele nu au dreptul să aibă nici o greutate.” Dl. Crowther şi alţii au putut să deducă o astfel de concluzie, dar ei trebuie să fie cu tristeţe ignoranţi cu privire la adevărul divin fără a şti că în astfel de mistere sacre precum Trinitatea, şi adevăruri de un gen asemănător, nu este acceptabil să deducem concluzii logice din premizele date, aşa cum este în raţionamentul natural. Dar unde pot găsi ei astfel de expresii precum „un Dumnezeu născut” folosite de vre-un scriitor sau predicator care apără calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn? Aceasta este o expresie foarte nedemnă de binecuvântatul Isus, şi este intenţionată doar să arunce doar dispreţ asupra doctrinei calităţii veşnice de Fiu a Lui. De aceea, câteva cuvinte cu privire la acest punct nu sunt nelalocul lor. Atunci, noi trasăm o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu şi existenţa a Trei Persoane ale Dumnezeirii în acea Esenţă. Dumnezeu „este” (Evrei 11:6). Măreţul şi gloriosul Său Nume ca Iehova este, „EU SUNT,” sau „EU SUNT cel ce SUNT.” Aceasta este Esenţa Sa, care este în mod necesar existent în sine; şi această Esenţă existentă în sine este comună celor Trei Persoane din Dumnezeire. Dacă nu ar fi aşa, Iehova nu ar mai fi un Domn (Deuteronom 6:4). Dar în această Esenţă existentă în sine există Trei Persoane, şi Domnul Isus Hristos este Fiul Tatălui, nu în Esenţa Sa, care este existentă în sine, ci în Personalitatea Sa, sau cea prin care El există ca o Persoană în Dumnezeire. După părerea noastră, nici un scriitor nu a mânuit acest punct cu o mai mare claritate şi abilitate precum Dr. Gill, şi deoarece cuvintele sale vor avea în mod drept şi în mod necesar mai multă forţă şi greutate decât oricare din cuvintele noastre, vom oferi un extras din cartea sa „Body of Divinity” (Trupul Divinităţii) cu privire la acest subiect. Şi mai întâi să vedem ce spune Doctorul despre Esenţa lui Dumnezeu: –

Există o natură care aparţine fiecărei creaturi care este dificil de înţeles; şi la fel şi lui Dumnezeu Creatorul, care este cea mai dificilă dintre toate. Acea Natură poate fi afirmată cu privire la Dumnezeu, este ceea ce sugerează apostolul acolo unde el spune, că galatenii înainte de convertirea lor i-au slujit pe cei care „prin natură nu sunt dumnezei” (Galateni 4:8), ceea ce implică faptul că deşi aceia care ei îi adorau nu erau, totuşi exista Unul care era, prin natură, DUMNEZEU; altfel nu ar fi nici o folosire improprie în negarea acesteia lor ... Esenţa, care este acelaşi lucru cu natura, este atribuită lui Dumnezeu; se spune că El este excelent, în esenţă (Isaia 28:29), pentru că aşa pot fi redate cuvintele; adică, El are cea mai excelentă Esenţă sau Fiinţă. Acest lucru este conţinut în numele Sale, Iehova şi EU SUNT CEL CE SUNT, care sunt expresive Esenţei sau Fiinţei Sale, aşa cum s-a observat, şi nouă ni se cere să credem că „El este,” adică El are o Fiinţă sau Esenţă, şi există (Evrei 11:6); şi esenţa este cea prin care o persoană sau un lucru este ceea ce este, adică, natura sa.

Această natură este comună celor Trei Persoane din Dumnezeu, dar nu este comunicată de la una la alta; fiecare dintre ei împărtăşesc din ea, şi o posedă ca o natură neîmpărţită; Ei toţi se bucură de ea; nu există nici o parte din ea care nu este savurată de unul, şi o parte din ea de altul, ci întregul de fiecare; aşa cum „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos,” aşa este şi în Duhul Sfânt; şi despre Tatăl nu va fi nici o îndoială; acestea există în mod egal în unitatea Esenţei divine, şi aceasta fără vre-o derivare sau comunicare a acesteia de la unul la altul. Ştiu că aceasta este reprezentată de unii care de altfel sunt sănătoşi în doctrina despre Trinitate, că natura divină este comunicată de la Tatăl la Fiul şi Duhul, şi că El este fons Deitatis, „fântâna Dumnezeirii,” pe care le consider a fi fraze riscante, de vreme ce ele par să implice o prioritate în Tatăl faţă de celelalte Două Persoane; căci El care comunică, trebuie cel puţin, în ordinea naturii şi potrivit concepţiei noastre despre lucruri, să fie anterior celui căruia i se face comunicarea; şi că El are o plenitudine abundentă de Dumnezeire în El, anterior acestei comunicări. Este mai bine să spunem că Ei sunt existenţi în sine, şi există împreună în aceeaşi Esenţă neîmpărţită; şi în comun, şi la fel de devreme unul ca şi celălalt, posedă aceeaşi natură. Body of Divinity, Book I., Cap. iv [Există un rezumat excelent al punctelor de vedere ale Doctorului cu privire la aceste puncte în Memoir of Dr. Gill, prefixată la ediţia lui Dl. Doudney al Comentariului său asupra Vechiului Testament, vol. i., p. 26.]

Atunci, Esenţa lui Dumnezeu, atât de clar explicată, este cea prin care El există; şi deoarece nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi El este în mod necesar existent în sine, Esenţa Sa este clar distinctă faţă de modurile de existenţă ale celor Trei Persoane din Divinitate. Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat, nu vom spune în mod intenţionat, ci probabil printr-o înţelegere greşită, vor reprezenta punctele noastre de vedere cumva în următoarea lumină, care, oricum, noi o afişăm cu silă, asupra unui subiect atât de sfânt şi de sacru la care nu îndrăznim să ne gândim, cu mult mai mult să vorbim în vre-un fel nedemn faţă de slava unui Iehova Triunitar. Atunci, ei vor să ne reprezinte ca susţinând că mai întâi a existat doar Tatăl; că El a născut un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Fiul; şi că din Tatăl şi Fiul a purces un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Duhul Sfânt. Dar această pervertire a adevărului nu este doctrina noastră, nici o astfel de concluzie nu se poate deduce în mod legitim din punctele noastre de vedere. Aceasta ar putea sluji scopului lor de a căuta să răstoarne doctrina Scripturală despre calitatea veşnică de Fiu a adorabilului Răscumpărător, prin îmbrăcarea punctele noastre de vedere într-o îmbrăcăminte alcătuită de ei, sau trecând peste progenitura lor ilegitimă ca urmaş născut cu adevărat din noi; dar noi refuzăm haina care ei vor să o pună pe spatele lor, şi negăm copiii pe care ei ar vrea să îi pună la uşa noastră. Pentru că Domnul Isus Hristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu în natura Sa divină, nu rezultă că El este „un Dumnezeu născut.”

Atunci se poate pune întrebarea, susţinem noi doctrina noastră a generării veşnice şi în acelaşi timp înlăturăm o astfel de concluzie? Noi o susţinem astfel. Deja am arătat că există o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu, care este una şi este existentă în sine, şi Personalitatea celor Trei Persoane din Divinitate, care este întreită, şi astfel este comunicativă, şi astfel dependentă. Trebuie să ne plângem de nepotrivirea limbajului, sau cel puţin de limbajul nostru, de a arăta mistere atât de sublime; dar doctrina unei Trinităţi în Unitate nu poate fi apărată decât aşa. Unitatea lui Dumnezeu implică existenţa în sine; Trinitatea în Unitate implică relaţie. Astfel, în ce priveşte Unitatea de Esenţă Hristos este existent în sine; dar în ce priveşte Trinitatea El este născut. De aceea, El nu este un Dumnezeu născut, deşi El este un Fiu născut. Această explicaţie poate fi numită mistică şi obscură; dar în subiecte atât de adânci şi de nepătruns, toate gândurile cad şi orice limbă se bâlbâie. Totuşi, deoarece noi suntem chemaţi uneori să afirmăm sau să apărăm punctele noastre de vedere cu privire la adevărul divin, este de dorit să avem puncte de vedere clare asupra celor crezute de noi, şi să le exprimăm cât mai clar posibil. Astfel, noi credem că există Trei Persoane în Divinitate, şi că acestea sunt distinse una de cealaltă prin anumite relaţii personale, şi că aceste relaţii personale nu sunt titluri de legământ, nume sau slujbe, ci sunt distinctive şi sunt moduri de existenţă veşnică. Astfel, noi suntem păziţi de Sabellianism pe de o parte, care susţine că există doar un Dumnezeu cu trei nume diferite; şi de Triteism pe de altă parte, acesta face trei Dumnezei distincţi. Dar crezând într-o Trinitate de Persoane, în Unitatea Esenţei divine, noi spunem că Tatăl este un Tată care naşte; Fiul este un Fiu ca fiind născut; Duhul Sfânt este un Duh prin faptul că purcede. Dacă, aşa cum ni se impută, ar fi să spunem că Fiul este „un Dumnezeu născut,” noi ar trebui să îi negăm auto-existenţa Sa în Esenţa Sa, ca Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; ca şi când ar trebui să spunem că El este un Fiu prin slujbă sau prin întruparea Sa, ar trebui să negăm, ca Dl. Crowther, propria şi adevărata Sa calitate de Fiu. Pentru a însuma totul în câteva cuvinte, în Persoana Sa, nu în Esenţa Sa, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Dr. Gill a deschis această distincţie cu claritatea şi abilitatea sa obişnuită în următorul extras din cartea sa Body of Divinity.

Când spun că aceasta este prin necesitatea naturii, nu vreau să spun că natura divină în care Persoanele divine subzistă, Le distinge; pentru că acea natură este una şi este comună pentru Ei toţi. Natura Fiului este aceeaşi cu aceea a Tatălui; şi natura Duhului este la fel cu cea a Tatălui şi a Fiului; şi această natură, pe care Ei o împărtăşesc în comun, este nedivizată; ea nu este împărţită între Ei, astfel că unul are o parte, şi altul are partea a doua, şi altul are a treia parte; nici că unul are o parte mai mare şi altul are o parte mai mică, care ar putea să Îi distingă, ci întreaga plinătate a Divinităţii este în fiecare.

Pentru a ajunge la subiect: relaţiile personale sau proprietăţile relative distinctive care aparţin fiecărei Persoane sunt cele care Le disting una de alta; ca paternitate în Prima Persoană, filiaţie în a Doua, şi spiraţie în a Treia; sau, mai clar, generarea (Psalmul 2:7) este ceea ce aparţine în mod specific Primei, şi nu este niciodată atribuită celei de-a Doua sau a Treia, ceea ce Îl deosebeşte de Amândouă, şi Îi dă, cu o mare cuviinţă, Numele Tatălui; şi a fi născut, adică relaţia personală, sau proprietatea relativă a celei de-a Doua Persoane, de aici este numită „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), ceea ce Îl distinge de Prima şi a Treia, şi Îi dă numele Fiul; şi proprietatea relativă, sau relaţia personală celei de-a Treia Persoane, este că El este suflat de Prima şi a Doua Persoană, de aici este numită suflarea Celui Atotputernic, suflarea gurii lui Iehova Tatăl, şi suflarea gurii lui Hristos Domnul, şi aceasta nu se spune niciodată despre celelalte Două Persoane, şi astfel Îl distinge pe El de Ei, şi foarte potrivit, Îi dă numele Duhului, sau suflării” (Iov 33:4; Psalmul 33:6; 2 Tesaloniceni 2:8). – „Body of Divinity”, Book I., ch. xxviii.

Se va vedea din aceste extrase că este trasată o distincţie între Esenţă şi Persoană; dar deoarece unii dintre cititorii mei ar putea simţi o dificultate în adunarea distincţiei dintre cele două, voi oferi următoarea idee ca o ilustraţie, dar, să fie amintit, doar ca o ilustraţie. Natura umană este distinctă, sau cel puţin remarcabilă faţă de bărbaţii şi femeile individuale care în comun posedă acea natură. Astfel, putem spune că natura umană este comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, şi totuşi bărbaţii şi femeile sunt distincţi unii faţă de alţii ca indivizi. Deci, într-un sens înalt şi misterios, Esenţa Dumnezeirii, care este existentă în sine, poate fi deosebită faţă de Persoanele din Dumnezeire, care susţin una alteia o relaţie specifică şi veşnică. În Esenţa Lor Ei sunt Una, în Personalitatea Lor Ei Sunt Trei; în Esenţa Lor Ei sunt existenţi în sine, în Personalitatea Lor Ei subzistă, Tatăl ca Tată faţă de Fiul, Fiul ca Fiu faţă de Tatăl, Duhul Sfânt faţă de amândoi acţionând de la Tatăl şi Fiul. Astfel, noi întemeiem o Trinitate în Unitate. „Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Acolo este Unitatea Esenţei divine. „Sunt Trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt.” Acolo avem Trinitatea de Persoane în Esenţa divină, pentru că „aceşti Trei sunt Una” (1 Ioan 5:7).

2. O altă obiecţie adusă împotriva calităţii veşnice de Fiu a binecuvântatului Domn este, că aceasta neagă co-eternitatea Sa şi co-egalitatea Sa cu Tatăl. Pentru că aceasta este deducţia lor carnală din doctrina calităţii potrivite şi adevărate de Fiu a lui Hristos, că aşa cum un tată există în mod necesar înainte de un fiu, dacă Hristos ar fi adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu, El trebuie să fi venit în existenţă ulterior Tatălui, şi în consecinţă nu poate fi co-etern cu El. Dar la aceasta noi răspundem: 1. Nu trebuie să purtăm idei împrumutate de pe pământ şi din timp în cer şi în eternitate, iar greutatea şi măsura naturii şi fiinţei lui Dumnezeu prin natura şi fiinţa omului. Dar, 2, chiar pe temelii naturale, căci deşi un tată există ca om înainte ca să aibă un fiu, totuşi el nu este un tată înainte de a avea un fiu. Astfel, chiar în timp, tatăl şi fiul co-există doar în acelaşi moment, pentru că relaţia mutuală începe în acelaşi moment. Dar, 3, chiar expresia „Fiul veşnic,” declară co-eternitatea Sa cu Tatăl. Căci oare există două eternităţi? Astfel, prin afirmarea eternităţii Sale, noi afirmăm co-eternitatea Sa. La fel este şi cu co-egalitatea Sa. Prin faptul că îi dăm Lui toate perfecţiunile Dumnezeirii, făcându-L una cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Unitatea Esenţei divine, noi afirmăm egalitatea Sa, şi dacă afirmăm egalitatea Sa, afirmăm co-egalitatea Sa; pentru că aşa cum nu există două eternităţi, tot aşa nu există două egalităţi. Dacă binecuvântatul nostru Domn este Fiul veşnic, El este în mod necesar Fiul co-etern; dacă El este egalul Tatălui, El este co-egalul Său. Într-adevăr, ca Fiu al Său El este co-egal cu Tatăl; pentru că, fiind Fiu El împărtăşeşte din natura Sa, aceasta este strălucirea slavei Sale, şi Imaginea expresă a Persoanei Sale. De aceea, El i-a spus lui Filip, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9) Şi din nou, „Eu şi Tatăl una suntem.” În Divinitate nu poate exista nici o inegalitate, în eternitate nici o prioritate sau posteritate. Pentru că oamenii vor persista să ducă idei pământeşti în lucruri cereşti, ei se vor împiedica şi vor cădea la temelia pe care Dumnezeu a aşezat-o în Sion.

3. O altă obiecţie întocmită faţă de calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn este găsită în termenul, „generarea veşnică,” pe care preoţii au folosit-o pentru a exprima aceasta. Această expresie pare să le mişte melancolia lor; şi limbajul cu care unii dintre oponenţii calităţii adevărate şi proprii de Fiu a lui Isus şi-au permis să îl folosească împotriva acesteia este cu adevărat îngrozitor pentru o minte spirituală, care a văzut sau a simţit vre-odată binecuvântarea acestui adevăr ceresc. Acesta a fost numit chiar „o balivernă,” „o idee metafizică,” „o auto-contradicţie,” „o imposibilitate în natura lucrurilor,” „carnal şi contrar Scripturilor,” „o fabulă,” „o minciună,” „o eroare care şi-a văzut ziua ei, care acum moare, devenind istovită, îmbătrânind şi dispărând,” ca şi când adevărata şi propria calitate de Fiu a lui Isus, ca singurul născut din Tatăl, ar fi o poveste mincinoasă, o tradiţie zadarnică, absurdă, pe care inteligenţa crescândă a erei a explodat-o rapid. Ba mai mult, acelaşi scriitor a mers atât de departe încât să declare în scris că „el crede solemn că doctrina generării veşnice este de dedesubt,” şi „este intenţionată de duşmanul pentru a micşora şi a reduce Divinitatea şi Dumnezeirea absolută a lui Hristos.” De unde vine „crezul său solemn” nu trebuie să ne pronunţăm noi, dar noi suntem siguri că el nu este din aceeaşi sursă ca şi credinţa despre care a spus Petru, „Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:69). Pentru cel care cunoaşte şi iubeşte adevărul este dureros cu adevărat să citească astfel de declaraţii, şi a mărturisi obrăznicia îndrăzneaţă cu care, oamenii şi pastorii, de la care se putea spera lucruri mai bune, asaltează astfel binecuvântatul adevăr al Domnului nostru „singurul născut din Tatăl;” pentru că deşi ei ar putea să-şi îndrepte săgeţile lor în principal împotriva expresiei, „generarea veşnic,” totuşi ei nu vor să supună faţă de termenul în sine, ci faţă de doctrina proclamată de termenul în sine. Una dintre plângerile lor împotriva termenului este că „acesta nu este o expresie care se poate găsi în Scripturi,” ca şi când noi am fi atât de legaţi de fiecare cuvânt Biblic exact, ca şi când nu am avea voie să folosim oricare altul. Limbajul precis al Duhului Sfânt este, dincolo de orice îndoială, cel mai bun, şi nu ar trebui să fie folosit nici un termen care nu este în acord deplin cu acel Cuvânt inspirat; dar noi nu suntem atât de legaţi de exact cuvintele Scripturii atâta încât să ne interzice toate celelalte cuvinte. Dacă am fi atât de legaţi de termenii exacţi din Scriptură, ar trebui cu stricteţe să nu folosim nici o limbă decât greaca şi ebraica originală, sau dacă am permite întrebuinţarea cuvintelor traducerii noastre engleze, ar trebui să observăm întotdeauna ordinea lor exactă. Dar dacă doctrina ar fi acolo, ce obiecţie raţională se poate aduce unui termen atâta timp cât el exprimă acea doctrină clar şi corect? Uneori este necesar să folosim expresii condensate care comunică în puţine cuvinte o doctrină sau un adevăr care de altfel ar cere o propoziţie lungă pentru a o exprima pe deplin. Astfel noi folosim cuvintele „Trinitate,” „Decret,” ca aplicate la Cina Domnului, „doctrinele harului,” „răscumpărarea particulară,” „chemarea efectivă,” „perseverenţa finală,” nici unul dintre aceşti termeni nu pot fi găsiţi totidem verbis, adică, în atât de multe cuvinte precise, în Scripturi, dar sunt toate adevăruri Biblice, şi nu ar putea să fie atât de bine exprimate prin alţi termeni. Dacă şi noi obiectăm faţă de cuvintele „generarea veşnică,” nu doar ca nefiind Scripturale, ci, ca implicând o contradicţie, oare de ce nu am obiecta, având aceeaşi motive, următoarele cuvinte: „unirea veşnică,” „sfaturi veşnice,” „decrete veşnice,” „armătura veşnică,” „scopurile veşnice,” „justificarea veşnică”? Şi totuşi aceste expresii sunt folosite în mod continuu chiar de persoanele care obiectează faţă de termenul, „generarea veşnică.”

Văzând astfel originea şi raţiunea expresiei, şi faptul că ea a fost direcţionată în special împotriva ereziei Arian, haideţi să examinăm acum puţin mai îndeaproape înţelesul ei, pentru că putem fi siguri că Părinţi străvechi au vrut să spună ceva prin ea. Marii lideri de la Consiliul de la Nice, în care erezia Ariană a fost condamnată, precum Atanasie, şi alţii, au ştiut acest sens, pentru care ei s-au luptat cu oamenii care aveau cea mai mare îndrăzneală şi cel mai subtil intelect, susţinuţi de o armată de aderenţi de pretutindeni din lumea cunoscută atunci, şi într-o perioadă în care întreaga putere temporală era împotriva lor. Astfel, era o zicală obişnuită în acel timp, „Atanasie împotriva întregii lumi şi toată lumea împotriva lui Atanasie.” Acum, dacă aceşti măreţi campioni pentru adevărul adoptat de termenul „generarea veşnică, pentru a exprima adevărata descendenţă a lui Isus, putem fi siguri de faptul că ei au avut anumite temeiuri bune pentru adoptarea ei. Astfel, prin ea, ei au vrut să exprime acest adevăr măreţ şi glorios, că Isus este „Fiul Tatălui, într-adevăr şi în dragoste!” (2 Ioan 3); „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1:18); „Fiul Său” (Romani 8:32); „singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); faptul că El a fost acesta din toată veşnicia; şi aceasta, nu în virtutea vre-unei convenţii, sau legământ, sau prevedere, sau constituţie a Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om, ci prin însuşi modul subzistenţei Sale ca Persoană în Trinitate. Nu au încercat ei să explice misterul generării Sale veşnice, pentru că „cine va declara generarea Sa?” (Isaia 53:8). Şi ei ar putea foarte bine să spună celor care ar aduce cu plăcere un astfel de subiect adânc, de neînţeles, pentru a fi încercat şi judecat în banca acuzaţiei raţiunii umane, „Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el, şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe 30:4). Nici numele Său, numele Fiului Său, adică, nici fiinţa şi perfecţiunile Tatălui, nici fiinţa şi perfecţiunile Fiului Său drag, nu pot fi înţelese de intelectul uman mai mult decât poate aduna un om vânturile în pumnii săi, sau să ascundă Atlanticul în haina sa. Ei s-au luptat să creadă şi să declare adevărul, fără a se aventura să înţeleagă, şi cu mult mai puţin să explice misterul.

Milner, în a sa carte Istoria Bisericii, tratează acest punct cu o mare claritate. Vorbind despre Consiliul de la Nice, el spune, „Dar fără anumiţi termeni explicativi, curând s-a arătat în mod decisiv ceea ce Scripturile au revelat, era imposibil să păzească împotriva subtilităţilor Arianilor. Au afirmat Trinitarienii că Hristos era Dumnezeu? Arianii au admis aceasta, dar în acelaşi sens în care oamenii sfinţi şi îngerii sunt descrişi ca dumnezei în Scriptură. Au afirmat ei că El a fost cu adevărat Dumnezeu? Ceilalţi au admis că El a fost făcut aşa de Dumnezeu. Au afirmat ei că Fiul era natural din Dumnezeu? S-a spus, căci chiar noi,” au spus ei, „suntem din Dumnezeu, din care sunt toate lucrurile.” S-a afirmat că Fiul era puterea, înţelepciunea şi imaginea Tatălui? „Noi admitem aceasta.” Au răspuns ceilalţi; „pentru că şi despre noi se spune că suntem imaginea şi slava lui Dumnezeu.” Acesta este raportul dat de Atanasie despre controverse. El era în acea vreme diaconul bisericii din Alexandria, şi şi-a sprijinit episcopia sa cu o atât de mare precizie şi tărie de argument încât să aşeze temelia acelei faime pe care mai apoi el a dobândit-o prin zelul său în această controversă. Ce puteau face Trinitarienii în această situaţie? A lăsa chestiunea indecisă însemna să nu facă nimic; a se limita ei înşişi doar la termenii Scripturii însemna să îi tolereze pe Ariani să explice doctrina în felul lor propriu, şi să nu răspundă nimic. Fără îndoială, ei au avut un drept de a comenta potrivit judecăţii lor proprii ca şi Arianii; şi ei au făcut aceasta în următorul fel. Ei au adunat laolaltă pasaje din Scriptură care reprezintă divinitatea Fiului lui Dumnezeu, şi au observat că luate împreună, ele au însumat o dovadă a fiinţei Sale de aceeaşi substanţă cu Tatăl, că creaturile erau într-adevăr din Dumnezeu, pentru că ne-existând din ele însele, ele şi-au avut începutul din El, dar Fiul era în mod deosebit din Tatăl, fiind din substanţa Sa ca născut din El.

Rămâne ca fiecare om care doreşte să cunoască simplu mintea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, să determine pentru el însuşi cât de mult din această interpretare a Scripturii este adevărată. Totuşi, Consiliul a fost convins de majoritatea lucrurilor spuse mai înainte, că aceasta era o explicaţie corectă, şi că folosirea Ariană a termenului, Dumnezeu, adevărat Dumnezeu, şi cel asemenea lui, era doar o înşelăciune, pentru că ei au adăugat la acestea idei pe care Scriptura nu le-ar admite în nici un caz. Dar a cenzura Consiliul pentru a introduce un nou termen atunci când tot ceea ce s-a înţeles prin el era exprimarea interpretării lor a Scripturilor, pare a fi nerezonabil până în ultimul grad, oricât ar fi de elegant. A spune că ei trebuie să se fi limitat doar la cuvintele Scripturii, când Arianii au introdus pentru prima dată explicaţia lor, pare aproape la fel cu a spune că Trinitarienii nu aveau acelaşi drept ca şi Arianii de a-şi exprima interpretarea lor proprie a Scripturii şi în limbajul lor propriu.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 58.

Arianii ar putea argumenta că aceasta a fost „o contradicţie,” o „imposibilitate,” „o absurditate,” pentru că acestea nu sunt acuzaţii noi împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a binecuvântatului Domn, ci credinţa lor puternică, totuşi simplă, nu a fost mutată de astfel de argumente, pentru că ea nu stătea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, şi au rămas fermi în mărturia sigură a lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Scripturi, şi în mărturia interioară a binecuvântatului Duh ca sigilând acea mărturie cu o putere divină asupra inimii lor. Acesta a fost răspunsul lor suficient, singurul atot-suficient la toate argumentele cicălitoare şi la subtilele raţionamente ale vrăjmaşilor adevărului. Milner spune bine despre ei, „A crede, a suferi, şi a iubi – nu a scrie” (şi am putea adăuga, „nu a argumenta”) – „era savoarea primară;” pentru că ei erau din acea mulţime de martiri despre care citim că „ei l-au biruit” pe Satan şi acuzaţiile sale „prin sângele Mielului, şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte” (Apocalipsa 12:11). „Nu puţini dintre părinţii Niceeni nu au purtat în trupul lor semnele Domnului Isus. Pavel, episcop din Neocćsarea, pe malurile Eufratului, a fost debilitat prin aplicarea fierului fierbinte pe amândouă mâinile sale, alţii au fost lipsiţi de ochiul drept, alţii au fost lipsiţi de picioarele lor. O mulţime de martiri, în adevăr, au fost văzuţi colectaţi într-un trup.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 61.

Aici, şi doar aici, şi eu, dorind să umblu pe urmele paşilor turmei, îmi găsesc vre-o odihnă pentru sufletul meu. Am văzut şi am simţit o slavă şi o glorie indescriptibilă, o frumuseţe şi o binecuvântare inexprimabilă în adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, la care dacă aş renunţa ar însemna să renunţ la toată speranţa vieţii veşnice. Astfel, ea nu este pentru mine o chestiune de argument, cu atât mai puţin de teorie şi speculaţie, ci un adevăr de care se agaţă întreaga greutate a sufletului meu pentru veşnicie. Cu aceste puncte de vedere şi sentimente, atunci, şi în exerciţiul acestei credinţe şi speranţe, şi a dragostei, pe care cred că mii din familia Domnului o împărtăşesc cu mine, pot fi scuzat bine dacă m-am luptat sincer pentru un adevăr care a devenit atât de preţios pentru sufletul meu. Ar trebui să îmi pară rău dacă m-am luptat pentru acesta incorect, cu amărăciune, sau cu mânie, pentru că pe lângă rănirea conştiinţei mele prin folosirea unor arme atât de ne sfinte, aş fi păgubit şi cauza care stă atât de aproape de inima mea; pentru că mi se porunceşte să înlătur „orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate” (Efeseni 4:31); şi sunt asigurat de autoritatea infailibilă că „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Este adevărat, poate că eu nu sunt în stare să răspund pe deplin şi satisfăcător fiecare obiecţie pe care raţiunea carnală o poate determina împotriva acesteia, sau să explic misterul unui singur născut Fiu. Dar pot eu să explic cum Creatorul lumii a stat în pântecele Fecioarei? Pot eu să rezolv misterul cum Iosua a făcut soarele să stea deasupra Gabaonului, şi luna în valea Aialonului? (Iosua 10:12), sau pot eu să descurc miracolul cum cei trei copii au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, şi totuşi că nici măcar mirosul de foc nu s-a prins de ei? (Daniel 3:27) Fiul lui Dumnezeu, am citit eu, era cu ei în cuptor, şi eu ştiu că El nu era acolo în Persoana Sa complexă, pentru că atunci nu îşi luase carne şi oasele copiilor; dar nu pot explica mai bine cum era El acolo aşa cum nu pot explica generarea Sa veşnică. Dar pot crede ceea ce nu pot înţelege, şi realizez o binecuvântare sacră într-un mister pe care nu pot să îl explic. Nici nu îmi bazez credinţa mea pe unul sau două texte izolate. Eu văd adevărata şi reala calitate de Fiu a binecuvântatului nostru Domn strălucind ca o rază sfântă prin tot Noul Testament. O văd în dragostea lui Dumnezeu atât de delicat revelată prin har, încât atunci când este înţeleasă prin credinţă, topeşte inima în mulţumire şi afecţiune. Eu văd în ea o relaţie între Tatăl şi Fiul atât de inefabilă şi veşnică, o intimitate şi o inter-comunicare între Fiul şi Tatăl, despre care putem vedea o licărire plăpândă în Ioan 17, care atunci când este simţită, penetrează sufletul cu admiraţie şi minunăţie sfântă. De asemenea, eu văd în ea singurul titlu pe care sfinţii îl posedă pentru a deveni „fii ai lui Dumnezeu,” şi astfel pentru a fi făcuţi „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), căci dacă El nu ar fi Fiu, atunci nici ei nu sunt fii, dar pentru că Dumnezeu este Tatăl Său, de aceea, El este Tatăl lor (Ioan 20:17). De asemenea, eu văd în ea o legătură a unirii veşnice între Biserică şi Fiul, şi prin Fiul cu Tatăl, aşa cum este exprimată aceasta de Însuşi binecuvântatul Domn (Ioan 17:21), care, priceput prin credinţă, deschide inimii credincioase o panoramă care o umple cu uimire şi adorare. Eu văd în ea o siguranţă a mântuirii aleşilor lui Dumnezeu, pentru că ea o fixează în dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul Său, care îi iubeşte cu aceeaşi dragoste ca aceea cu care El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:23); şi în fine, eu văd în ea faptul că starea slavei finale şi veşnice la care vor fi aduşi toţi sfinţii lui Dumnezeu este aceea că ei pot zări acea slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus în faptul că El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:24). De asemenea, eu văd că este absolut esenţial pentru susţinerea Trinităţii, că dacă am respins inter-comunicarea veşnică şi intimă a celor Trei Persoane din sfânta Trinitate, distrugem Unitatea din Divinitate, pentru că îi facem pe Ei trei Dumnezei distincţi fără vre-o relaţie necesară sau naturală care Le dă acea Unitate prin care, deşi Ei sunt Trei Persoane distincte, totuşi Ei sunt doar Un Dumnezeu. Atunci, cum aş putea eu să renunţ la un astfel de ales şi binecuvântat adevăr? Mai bine m-aş despărţi de viaţă, ştiind că dacă îmi pierd viaţa de dragul lui Hristos, o voi găsi cu siguranţă; dar dacă Îl neg, El mă va nega cu siguranţă. Oponenţii mei pot să mă insulte şi să îşi bată joc de mine, pot să mă numească un „papă,” „un nebun,” şi „un măgar,” aşa cum au făcut deja. Ei pot predica împotriva mea predicile lor abuzive, sau să scrie împotriva mea cărţile lor abuzive, şi deja am avut o parte nu mică din amândouă; dar le voi lua pe umărul meu ca ornament al meu, şi să le lipesc ca o coroană de mine (Iov 31:35, 36), căci ştiu că un astfel de tratament a fost din totdeauna soarta celor care sunt „viteji pentru adevăr pe pământ.” Este puţin pentru mine ce pot spune şi ce pot face cei care luptă împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a Domnului vieţii şi a slavei. Ei nu încearcă să lupte împotriva noastră, a celor care căutăm să înălţăm Numele Său vrednic, ci împotriva Lui pe care Tatăl L-a pus să fie Rege peste muntele Său sfânt al Sionului, şi împotriva Celui care a spus, „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:6, 7). Ar fi mila lor dacă ei ar putea asculta avertizarea cerească „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” Dar fie aşa fie nu aşa. „Ferice de toţi câţi se încred în El!” (Psalmul 2:12).