Cristologie:

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos
 
  Prefaţa autorului
 
 J. C. Philpot 
 

Când am fost condus prima oară ca să apăr calitatea veşnică, adevărată şi proprie de Fiu al Domnului nostru cel mai binecuvântat în paginile „Gospel Standard” (Standardul Evangheliei, n.tr.), şi astfel, în măsura capacităţii care mi-a fost dată, să „mă lupt pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna,” am anticipat puţin două consecinţe care izvorăsc în principal din încercarea mea de a expune adevărul şi de a reduce la tăcere eroarea:

 

Lunga, furioasa şi larg răspândita controversă care s-a născut din ea;

Că îmi voi publica foile mele despre subiect în forma lor actuală.

 

De aceea, vreau să ofer câteva cuvinte de explicaţie cu privire la aceste două puncte, deoarece probabil, în felul acesta, cititorii mei vor fi mai bine pregătiţi pentru a examina următoarele pagini.

 

1. Astfel, în ce priveşte primul punct – controversa care a apărut de atunci în biserici – să adoptăm, atât cât putem, un punct de vedere imparţial cu privire la toate circumstanţele cazului, nu o parte îngustă, ce licăreşte doar parţial, ci o consideraţie deplină şi corectă a întregului caz. Ştiu că există unii care sunt pentru pacea cu orice preţ, că mai curând aproape că ar preda adevărul în sine decât să vadă bisericile iritate de ceartă. Cât de mult sunt aceştia „puternici prin adevăr în ţară,” trebuie să îi las pe alţii care au un vedere mai pătrunzătoare şi o judecată mai sănătoasă decât posed eu, să determine; dar în privinţa principiilor păcii, şi pentru că ei sunt extremi în orice altă consideraţie, eu îl citez pe Însuşi Domnul care a spus. „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34). Şi sunt sigur că dacă soldaţii buni ai lui Isus Hristos mânuiesc în mod corect acea parte indispensabilă a întregii armuri a lui Dumnezeu, „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu,” aceasta trebuie să taie, şi aceasta în mod pătrunzător, deopotrivă eroarea şi pe cei care o susţin; „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12); şi dacă ea face toate acestea, ea ar putea străpunge chiar despărţirile dintre biserici, şi să fie una care discerne gândurile şi scopurile deopotrivă ale membrilor şi ale pastorilor. La ce este bună o sabie care nici nu străpunge şi nici nu taie? O lamă care nu are nici ascuţiş şi nici margine poate fi ţinută bine în teacă. Atunci, dacă luăm doar o parte a chestiunii, şi lăsând ca sabia să ne cadă din mâinile noastre, mai degrabă să plângem mizeriile războiului decât să luptăm cu zel pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu, am putea să ne mâhnim de faptul că această controversă a hărţuit bisericile, a divizat pastorii, şi i-a separat pe prietenii conducători. Aş putea să permit în mod deplin acest sentiment, căci în ciuda „asprimii caracterului” meu şi a „duhului amar”, dar atât de liber, trebuie să spun, că acestea mi-au fost imputate atât de nedrept, mărturisesc sincer că atunci când am văzut efectele controversei, şi cum aceasta tulbura pacea unei biserici din Londra faţă de care eram atât de alipit, fără a menţiona alte biserici, eu însumi am simţit o măsură din această întristare. Dar acel sentiment a trecut, şi acum mai degrabă mă bucur că s-a născut controversa, pentru că eu cred pe deplin că un bine mare şi durabil va veni din aceasta. Atunci, înainte de a ceda faţă de ceea ce s-ar putea dovedi a fi doar un sentiment carnal, nu ar trebui să ne întrebăm mai întâi pe noi înşine cât şi pe alţii, Oare o declaraţie îndrăzneaţă a adevărului nu a cauzat întotdeauna confuzie şi ceartă? Şi oare s-ar putea vre-odată să fie altfel? Dar adevărul nu trebuie să vorbească niciodată pentru că eroarea este ofensată? Iubitorii păcii cu orice preţ ar putea spune, „Ah! Sabie a Domnului, când te vei odihni odată? Întoarce-te în teacă, opreşte-te şi fii liniştită!” (Ieremia 47:6). Dar care trebuie să fie răspunsul? „Dar cum ar putea să se odihnească? Când Domnul doar îi porunceşte, şi o îndreaptă împotriva Ascalonului şi coastei mării.” (Ieremia 47:7). Atunci, dacă Domnul i-a dat săbiei menirea de a ataca împotriva erorii, cum ar putea fi ea tăcută, sau să se odihnească, şi să fie liniştită în teacă? Oare nu a existat o cauză pentru această controversă? Eu cred că a existat una puternică. Această controversă a devenit evidentă pentru mine, şi fără îndoială şi pentru mulţi alţii în afară de mine însumi, că o mare măsură de eroare a fost acoperită în secret în bisericile care profesează doctrinele harului discriminant. „Gaza a ajuns pleşuvă” (Ieremia 47:5); „îl apucă bătrâneţea, şi el nu-şi dă seama.” (Osea 7:9); şi această chelie; şi aceşti peri cărunţi, care mai înainte au scăpat neobservate, au fost aduse la lumină. Singur m-am convins în mintea mea din feluritele indicaţii care au venit înaintea ochilor mei, că există multă eroare în bisericile care profesează distinsele doctrine ale harului ascunse de vedere; dar mărturisesc sincer, nu eram pregătit să găsesc o cantitate atât de mare din aceasta, căci atât de mulţi au fost infectaţi de aceasta, sau, că aceasta a prins rădăcini atât de adânci în minţile lor. Uneori este nevoie de o furtună pentru a curăţa cerul neplăcut, un cuptor fierbinte pentru a separa zgura, şi un război ascuţit pentru a instaura o pace durabilă; şi astfel chiar o controversă fierbinte poate fi uneori benefică pentru biserica lui Dumnezeu. De fapt, zidurile Sionului nostru spiritual au fost construite aşa cum eu fost făcute zidurile Ierusalimului în zilele străvechi. „Fiecare din ei, când lucra, îşi avea sabia încinsă la mijloc. Cel ce suna din trâmbiţă stătea lângă mine.” (Neemia 4:18). Dacă toţi slujitorii Domnului ar fi fost „fricoşi şi temători,” ca două treimi din armata lui Ghedeon (Judecători 7:3), adevărul ar fi fost de multă vreme înconjurat, fără nici măcar o arătare a luptei, în mâinile Madianiţilor. Dar dacă fiecare, fiind „înarmat şi purtând arcul, dă dosul în ziua luptei,” (Psalmul 78:9), atunci adevărul va suferi o înfrângere. Aurul pur nu trebuie să se teamă de flacără; cinstea desăvârşită nu trebuie să se teamă de descoperire, şi adevărul ceresc nu trebuie să se zbârcească în faţa nici unei examinări. O doctrină care a stat mai mult de 1.800 de ani, şi s-a opus tuturor atacurilor oamenilor şi diavolilor; un adevăr măreţ şi glorios pe care Dumnezeu l-a scris ca o rază de lumină în Scripturile inspirate, şi a descoperit prin Duhul Său şi prin har miilor de inimi credincioase, nu este verosimil ca el să fie răsturnat în aceste zile din urmă de limba sau peniţa câtorva pastori baptişti, orice capacitate naturală ar poseda ei, şi oricât de furios ar putea predica sau scrie. Nici argumentele lor nici spiritul lor nu îi va mişca mult pe cei care au primit dragostea adevărului, şi cărora Isus s-a revelat pe Sine ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu, în care El este foarte mulţumit. Unul dintre oamenii conducători ar putea să îl numească „o scorneală” şi „o trăncăneală,” şi ar putea să îl pronunţe „epuizat şi gata de a dispărea”; dar el va trăi când ei vor fi în morminte, şi el va fi viu şi prosper atunci când chiar numele lor vor fi uitate. Ce oşti de erori şi erezii au trecut! Dar adevărul trăieşte şi înfloreşte în tinereţea nemuritoare. Când noi toţi vom fi murit din scena aceasta din prezent; când locul unde noi ne-am trăit scurta noastră viaţă, în care noi am predicat, şi am scris, şi am argumentat, şi ne-am luptat, nu ne vor mai cunoaşte, Isus încă va fi ceea ce El a fost din totdeauna, Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, şi încă va mai avea un popor pe pământ care va trăi în, şi îl va iubi pe El ca pe singurul Fiu născut din Dumnezeu. Dar dacă ar veni vre-odată un timp, Dumnezeu în mila Sa infinită să ne ferească de aceasta, când bisericile adevărului din acest teritoriu îşi vor abandona credinţa lor calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, ele nu au nevoie de nici un profet care să prezică pierzarea lor. Judecata va fi în curând la uşă, pentru că sarea îşi va fi pierdut gustul, şi va fi aruncată ca să fie călcată sub picioarele oamenilor, şi sfeşnicul încetând să mai strălucească, va fi înlăturat din locul său.

 

2. Şi acum iată câteva cuvinte de ce expediez această mică lucrare. Este pentru că vreau să las înregistrată mărturia mea vie şi muribundă cu privire la adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, şi aceasta într-o formă mai convenabilă şi mai permanentă decât ar putea fi cazul dacă aceasta ar fi limitată la paginile în care aceasta a apărut prima dată. Este un adevăr care a fost foarte preţios sufletului meu, şi unul despre care am încredere că pot să spun că Domnul Însuşi l-a sigilat foarte puternic în inima mea într-o ocazie. Din primul moment în care am primit dragostea adevărului în inima mea, şi am aruncat ancora în interiorul vălului, am crezut că Isus este adevăratul şi realul Fiul al lui Dumnezeu; dar mai degrabă mai mult de şaisprezece ani în urmă propria mărturie a lui Dumnezeu despre calitatea Sa de Fiu a fost o binecuvântare specială pentru mine. În noiembrie 1844 a fost pe placul Domnului ca să mă aşeze timp de trei săptămâni pe un pat de boală. În timpul ultimei porţiuni a acestui timp am fost foarte favorizat în sufletul meu. Inima mea mi-a fost înmuiată, şi conştiinţa mea a fost sensibilizată. Citeam Cuvântul fiind atras puternic, aveam un duh înfocat de rugăciune, şi am fost făcut în stare să îmi mărturisesc păcatele cu o reală pocăinţă şi cu un duh zdrobit. Într-o dimineaţă, cam la ora 10, după ce am citit, dacă îmi amintesc bine, ceva din cartea lui Dr. Owen, „Meditations on the Glory of Christ,” (Meditaţii cu privire la slava lui Hristos, n.tr.), care m-a binecuvântat foarte mult în timpul acelei boli, am avut parte de o manifestare îndurătoare a Domnului Isus faţă de sufletul meu. Nu am văzut nimic cu ochiul fizic, dar a fost ca şi când aş fi putut să îl văd pe Domnul binecuvântat prin ochiul credinţei tocmai la capătul patului meu; şi am văzut în viziunea credinţei trei lucruri în El, care m-au umplut de admiraţie şi de adorare: 1. Dumnezeirea Sa veşnică; 2. Umanitatea Sa pură şi sfântă; şi 3. Persoana Sa glorioasă ca Dumnezeu-Om. Ce am simţit în această viziune îi las pe cei care judecă şi care au avut vre-odată o viziune, prin credinţă, a Domnului vieţii şi slavei, şi ei vor şti cel mai bine ce dorinţe sfinte şi ce dragoste blândă a decurs din aceasta, şi cum L-am implorat să vină şi să ia inima mea în stăpânire totală. Ea nu a durat foarte mult, dar a lăsat o influenţă binecuvântată asupra sufletului meu; şi dacă am simţit vre-odată acea spiritualitate a minţii care este viaţă şi pace, aceasta a fost ca rod al acelei viziuni prin credinţă a glorioasei Persoane a lui Hristos, şi ca efect al acelei manifestări. Şi acum a venit ceea ce mă face un credincios atât de ferm în adevărata şi reala calitatea de Fiu a lui Isus; pentru că sau în aceeaşi dimineaţă, sau în următoarea – căci nu îmi pot aminti în mod precis acum care a fost, dar a fost atunci când sufletul meu era sub aceeaşi influenţă cerească – citeam povestirea schimbării la faţă a lui Isus (Matei 17), şi când am ajuns la cuvintele, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”, ele au fost imprimate cu o putere atât de mare pe inima mea, şi am avut o asemenea viziune a Sa ca fiind realul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu aşa cum nu voi uita niciodată. Ultima propoziţie, „de El să ascultaţi,” a fost imprimată în special pe sufletul meu, iar credinţa şi ascultarea au izvorât dintr-un răspuns plăcut faţă de poruncă. Am vrut într-adevăr să „îl ascult pe El” ca şi Fiu al lui Dumnezeu, şi aceasta ca şi când El chiar ar putea să vorbească sufletului meu. De aceea, oare are nevoie cineva care cunoaşte şi iubeşte adevărul, şi care a simţit puterea lui Cuvântului lui Dumnezeu asupra inimii lui, să se întrebe de ce susţin atât de ferm adevărata şi reala calitate de Fiu a Domnului binecuvântat? Şi dacă Dumnezeu mi-a poruncit în acea dimineaţă memorabilă „să ascult de El,” ce autoritate mai bună aş putea dori decât cea proprie mărturiei lui Dumnezeu, „Acesta este Fiul Meu prea iubit”? Căci, „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său.” „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el” (1 Ioan 5:9, 10). Dar dacă el nu are această mărturie interioară, şi datorită lipsei ei, ascultă de raţiunea carnală, nu ar trebui să ne întrebăm dacă el îl face pe Dumnezeu mincinos? Adevărat a spus binecuvântatul Domn în timpul zilelor Sale în trup, „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27). De multă vreme s-a stabilit un punct de vedere în sufletul meu, „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” (Ioan 3:27), şi de aceea, dacă Fiul lui Dumnezeu nu a fost revelat cu putere în inimile lor, cum pot ei să Îl primească astfel? Ferice de cei care pot spune printr-o dulce revelaţie a Lui, sufletului lor, „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Fie ca eu să Îl ascult pe El şi numai pe El, şi fie ca El să îmi vorbească nu numai mie, ci prin mine, inimilor din draga Sa familie; şi aşa cum El m-a făcut în stare până acum să apăr cel mai drag titlu al Său şi cel mai vrednic Nume, fie ca El să zâmbească asupra încercării de a-i da o formă mai durabilă; a Lui împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, Dumnezeul Trinitar al lui Israel, să fie toată slava.

 

J. C. PHILPOT. Stamford,

 

21 decembrie 1860.