Escatologie:

„Cele şaptezeci de săptămâni” după Daniel

O analiză istorică şi exegetică

de Fred G. Zaspel

Motivul scrierii

Comentatorii sunt de acord asupra faptului că vestita profeţie a lui Daniel despre cele „şaptezeci de săptămâni” îşi găseşte împlinirea în viaţa şi lucrarea lui Isus Cristos, însă modul cum trebuie înţeleasă structura temporală a acestei perioade constituie totuşi o temă controversată. Divergenţele se ridică atât din cauza dezacordului cât şi 1) a metodelor cronologice şi, 2) al terminus a quo [momentului de început] şi al terminus ad quem [momentului de terminare] ai anilor specifici aflaţi în discuţie. Cele mai multe divergenţe se centrează pe semnificaţia escatologică a profeţiei.

Teoretic toate interpretările obişnuite ale acestei profeţii sunt obligate să pornească de la câteva presupuneri şi / sau lasă anumite detalii ale pasajului neexplicate. Scopul acestei lucrări este de a examina şi de a susţine toate aceste detalii care sunt adesea trecute cu vederea şi de a dezlega cât mai fidel posibil terminologia, personajele şi structura temporală a pasajului din Daniel 9:24-27.

Profeţia lui Daniel a „Celor şaptezeci de săptămâni”

Pornind de la un studiu al profeţiei lui Ieremia, Daniel a calculat faptul că perioada de captivitate a Israelului (şaptezeci de ani) se apropia de sfârşit (Dan.9:1-2). Întrerupându-şi rugăciunea fierbinte făcută în legătură cu această problemă, îngerul Gavril îl „informează” (9.22) cu privire la evenimente viitoare legate de poporul lui Israel. Conţinutul acestei profeţii, consemnat în Daniel 9:24-27, este expus în continuare (traducerea autorului).

(24) „Şaptezeci de câte şapte [săptămâni, n. tr.] este hotărât asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte pentru încetarea fărădelegii, şi pecetluirea păcatului, şi pentru ispăşirea vinovăţiei, şi pentru aducerea neprihănirii veşnice, şi pecetluirea vedeniei şi a prorocului, şi pentru ungerea sfintei sfintelor.

(25) Prin urmare să ştii şi să ai (această) pricepere, (aceea că) de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului, până la un uns, un prinţ, (vor trece) şapte de câte şapte [săptămâni]. Şi (timp de) şaizeci şi două de câte şapte [săptămâni] strada şi şanţul de apă al cetăţii vor fi zidite din nou, (chiar) în vreme de strâmtorare.

(26) Iar după aceste şaizeci şi două de câte şapte [săptămâni] unsul va fi răpus, însă nu pentru sine însuşi. Iar cetatea şi (locul) cel sfânt vor fi nimicite de poporul unui prinţ ce va să vină. Iar sfârşitul lui va fi într-un potop; şi până la sfârşit va fi război, şi sunt hotărâte pustiiri.

(27) Şi el va face un legământ trainic cu mulţi, timp de un şapte [o săptămână]. Însă (timp de) o jumătate de şapte [săptămână] el va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare; iar pe aripă (va veni) un idol pustiitor şi abominabil, chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.”

Referinţe din Noul Testament

Se poate lua o decizie finală privitoare la interpretarea oricărei profeţii din Vechiul Testament abia după ce, desigur, s-au luat în considerare citările / aluziile din Noul Testament legate de profeţia în cauză. Acest pasaj din Daniel este abordat de autorii Noului Testament cel puţin de trei ori.

Isus s-a referit în mod clar la „urâciunea pustiirii” lui Daniel ca semn identificator al „necazului celui mare” (Mat.24.15). Însă de vreme ce această expresie („idol pustiitor abominabil  / plin de urâciune”) apare de asemenea în Daniel 11.31 şi 12.11, trebuie stabilit care era punctul exact la care se referea Isus. Toţi comentatorii recunosc faptul că Daniel 11.31 se referă la altarul sau idolul lui Zeus plasat în Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim de către Antiochus Epiphanes în iunie, 168 î.d.C. De vreme ce referirea lui Isus la idolul lui Daniel a fost făcută legat de un eveniment viitor (pentru El), nu poate fi aceasta referinţa lui. Se pare că idolul din Daniel 12.11 este unul şi acelaşi cu cel din 9.27, şi că în ambele cazuri ideea conectează sfârşitul jertfelor cu urâciunea pustiirii. Ar fi dificil de demonstrat orice referire la 12.11 fără să ne lovim de 9.27; ambele vorbesc despre acelaşi lucru. În predica Sa de pe munte, Isus a făcut referire specifică la profeţia lui Daniel despre cele şaptezeci de săptămâni.

Comparaţia între detaliile privitoare la cele şaptezeci de săptămâni din [cartea] Daniel şi 2 Tesaloniceni 2 şi Apocalipsa 13 demonstrează o şi mai mare dependenţă a Noului Testament de acest pasaj. Printre alte lucruri, aceste texte au în comun idolul, spurcăciunea din Templu, şi o domnie de trei ani şi jumătate. Aceasta ne duce puţin mai departe cu studiul nostru, însă următorul tabel arată elementele comune ale pasajelor şi astfel demonstrează subiectul lor comun.

Caracteristici ale prinţului ce va veni

Sigur, câteva dintre punctele enumerate în tabel trebuie încă atinse, însă dat fiind faptul că aceste pasaje sunt bine cunoscute, este cu neputinţă să nu se vadă referirea lor la exact acelaşi eveniment (aceleaşi evenimente).

Având această conexiune între profeţia lui Daniel şi Predica de pe Munte şi alte pasaje escatologice ale Noului Testament, profeţia lui Daniel devine un element central. Ea oferă cheia şi stabileşte structura altor discuţii cu conotaţie profetică. Este deci critică înţelegerea corectă a acestei profeţii, pentru o înţelegere corectă a profeţiei în întregime.

Semnificaţia termenului „Şaptezeci de câte şapte”

Termenul „şapte” (shabua') este folosit de şase ori în acest pasaj, şi ca şi în cazul tuturor celor douăzeci de apariţii ale sale în Vechiul Testament, indică o perioadă fixă de şapte.

Leupold, Young şi Keil au înţeles cu toţii „săptămânile” a fi perioade simbolice, însă această idee este în acelaşi timp deznădăjduit de confuză şi contrară celei mai uşoare şi mai obişnuite folosiri a termenului. Keil a înţeles prima perioadă de şapte săptămâni a constitui perioada de timp scursă între Daniel şi Cristos – în mare 550 de ani, iar cele şaizeci şi două de săptămâni a reprezenta timpul dintre prima şi a doua venire a lui Cristos – aproape 2000 de ani. Acum, dacă şapte poate însemna 550, atunci am putea oare presupune că şaizeci şi doi ar însemna 4872 şi că Cristos se va întoarce undeva înainte de acea dată? Iar atunci ultima săptămână (indiferent de semnificaţia ei) ar trebui să semnifice o perioadă de circa 80 de ani! Totodată este dificil de explicat modul în care Mesia cel răpus se poate referi la cea de-a doua venire a lui Cristos. Întreaga idee face ca cuvintele să fie lipsite de sens.

Deci profeţia abordează o perioadă definită de „şapte săptămâni.” Şapte perioade de zile sau luni nu lasă suficient loc pentru împlinirea în detaliu a profeţiei şi ar face ca şi referirea lui Isus la cele şaptezeci de câte şapte să constituie (şi pentru El) o perioadă din viitor. Date fiind detaliile profeţiei, aceste „şaptezeci de perioade de săptămâni” trebuie că fac referire la perioade de ani. Nici o altă perioadă de timp nu ar permite un spaţiu temporal suficient pentru a îmbrăţişa toate evenimentele specificate. Mai mult chiar, Daniel obişnuia să gândească în perioade de timp de câte şapte ani, mai specific câte zece astfel de perioade (Dan.9:1-2). Aceasta a fost perioada de captivitate determinată de încălcarea de către poporul său a anului sabatic (conf. 2 Cron. 36.21; Ier. 25:11-12). Israel neglijase exact şaptezeci de cicluri sabatice; cu alte cuvinte, neascultarea poporului a durat 490 de ani. Acest timp specificat aici lui Daniel de către Gavril este aproape acelaşi. Descompus arată astfel:

Profeţia lui Daniel se referă la un timp ce implică 490 de ani.

Datorită unor remarci întâmplătoare, se cuvine să vorbim aici despre o greşeală obişnuită pe care trebuie s-o evităm. Urmând exemplul lui Sir Robert Anderson mulţi atribuie un alt înţeles termenului „ani” decât cel uzual. Se consideră că „anii profetici” sunt de numai 360 de zile, măsurate conform celor douăsprezece luni iudaice a câte treizeci de zile fiecare. Această abordare este folosită apoi la socotirea a şaizeci şi nouă de ani de câte 360 de zile pentru a indica cu exactitate ziua / anul lucrării pământeşti a lui Cristos. Ideea este extrem de atrăgătoare, pentru că anii se însumează în mod diferit astfel şi, în funcţie de terminus a quo, sunt mult mai apropiate de evenimente specifice din viaţa lui Cristos.

Oricum, teoria pare să fi fost generată de o presupusă necesitate, iar problema evidentă în cazul acestei abordări este trecerea eu cu vedere a faptului că evreii ştiau prea bine câte zile ar trebui să fie într-un an; astfel că din necesitate adăugau câte o „lună intercalată” pentru a-şi „corecta” calendarul. Mai mult, se pare că însuşi Daniel a înţeles „anii” lui Ieremia în sensul uzual (9:1-2). Profeţia trebuia înţeleasă prin socotirea anilor specificaţi, şi nu prin adăugarea / scăderea de zile nespecificate. Acesta este modul în care Daniel a calculat sfârşitul robiei de şaptezeci de ani, iar acesta este modul cel mai natural în care ar trebui şi noi să înţelegem anii pe care tot el i-a profeţit.

Este de asemenea notabil faptul că în timp ce unii comentatori ne lasă într-o ceaţă fără speranţă în privinţa structurii temporale din profeţia lui Daniel, prin însuşi faptul că afirmă că aceasta nu poate fi cunoscută cu certitudine, se pare că Daniel însuşi nu a avut probleme în a-l interpreta pe Ieremia. Nu este o pretenţie prea îndrăzneaţă să ne aşteptăm ca aceşti ani la care se referă Gavril în dialogul său cu Daniel să fie la fel de clari ca şi cei din cazul lui Ieremia.

Date istorice

Următoarele date au fost sugerate ca fiind pertinente în cronologia de şaptezeci de ani a lui Daniel. Ele ne vor sluji ca potenţiale puncte de referinţă pe măsură ce avansăm cu studiul nostru.

605 î.d.C. – profeţia lui Ieremia cu privire la captivitatea / robia lui Iuda

- deportarea primilor captivi în Babilon

587 î.d.C. – Cuvântul lui Dumnezeu vine la Ieremia promiţând re-popularea Ierusalimului

586 î.d.C. – căderea Ierusalimului, distrugerea templului, şi deportarea majorităţii evreilor restanţi în Babilon

558 î.d.C. – Cir al II-lea (cel Mare) devine rege al Persiei şi-şi extinde regatul, incluzând (printre altele) şi Mezia

539 î.d.C. – generalul lui Cir, Gobrias, atacă babilonienii

538 î.d.C. – Gobrias înfrânge Babilonul, îl ucide pe Beltşaţar, şi devine rege (adică., Darius Mezul)

- profeţia celor „şaptezeci de săptămâni” a lui Daniel

- decretul lui Cir de a sfârşi captivitatea evreilor

536 î.d.C. – punerea fundaţiei celui de-al doilea templu, astfel sfârşindu-se captivitatea de 70 de ani (605-536)

458 î.d.C. – decretul lui Artaxerxe pentru reconstruirea templului

445 î.d.C. – decretul lui Artaxerxe pentru reconstrucţia Ierusalimului

6?î.d.C.- 33?d.C. – viaţa lui Cristos

70 d.C. – căderea Ierusalimului

Notă: Următoarele date rezumă variatele sugestii cu privire la datarea vieţii lui Isus

          7-4 î.d.C.            - naşterea

          27-30 d.C.         - începerea lucrării

          30-33 d.C.         - moartea

Expunere

Partea întâi: Introducere (versetul 24)

Subiectele profeţiei

Nu se prea poate pune problema identităţii subiectelor profeţiei lui Daniel: ea priveşte poporul Israel, cei pentru care el se ruga în timp ce se aflau în captivitate, şi Ierusalimul, capitala lor. „Şaptezeci de săptămâni este hotărât asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte” nu se poate referi la altceva. Daniel îşi punea întrebări cu privire la viitorul poporului său, iar în scrierile lui Ieremia a găsit un răspuns parţial: vor fi eliberaţi în curând. Rugăciunea sa din continuare cu privire la eliberarea lor din captivitate a fost întreruptă de Gavril care i-a furnizat câteva detalii în plus cu privire la viitorul poporului său – mai exact despre o perioadă de 490 de ani.

Nici o interpretare a acestei profeţii care ignoră subiectul ei central iudaic nu ar trebui luată în serios. Poporul Israel era preocuparea lui Daniel din acel moment şi subiectul rugăciunii sale. În introducerea profeţiei, Gavril se referă la „poporul tău şi cetatea ta cea sfântă” şi la „sfânta sfintelor” (qodesh qadashim), care este o referire clară şi general valabilă în cadrul Vechiului Testament la cortul întâlnirii / tabernacolul lui Israel sau la templu. În continuare, profeţia foloseşte termeni precum „Ierusalim”, „cetatea”, „jertfe şi daruri de mâncare”, şi „cei mulţi”. Poporul şi cetatea aflate în discuţie nu puteau fi făcute mai clare; mai bine spus, poporul Israel şi capitala sa, Ierusalim.

Obiectivele celor şaptezeci de săptămâni

Prin folosirea unei serii de fraze infinitivale, versetul 24 prezintă şi motivul hexavalent al acestor şapte săptămâni: „(1) încetarea fărădelegii, şi (2) pecetluirea păcatului, şi pentru (3) ispăşirea vinovăţiei, şi pentru (4) aducerea neprihănirii veşnice, şi (5) pecetluirea vedeniei şi a prorocului, şi pentru (6) ungerea sfintei sfintelor.”

1) lekale', tradus „a face să înceteze” (piel de la kalah), se referă la „sfârşire”, „încetare” sau „oprire forţată”. Ceea ce este mai precis „oprit forţat” este happesha' (fărădelegea), probabil a fi înţeleasă ca rebeliune, încăpăţânare, acea parte rea din om.

2) Citirea exactă a celui de-al doilea infinitiv este discutabilă. Metoda Kethib de citire înseamnă „a pecetlui păcatul” (ulechatem chatta'ot). Metoda Qere în schimb ne îndreaptă atenţia la rădăcina verbală tammam, „a completa, a pune capăt” (de aici, KJV, NASB). „Păcatele” (chatta'ot) despre care se vorbeşte aici se referă la păcatele personale ale omului, cele de fiecare zi – activităţile lui zilnice întinate de păcat. Indiferent de caz, aşa cum arată Young, „ideea este că păcatului în sine i se va pune capăt.”

3) „A face ispăşire pentru păcat” (ulekapher 'awon) promite ispăşirea stării de păcat.

Toate aceste prime trei obiective sunt, ca efect, negative – se referă la îndepărtarea păcatului şi stării de vinovăţie, care a constituit cauza captivităţii lui Israel. Împreună nu promit numai ispăşirea ci şi încetarea faptică a păcatului însuşi. Păcatul în sine (ca un principiu interior şi ca o practică) va sfârşi, iar acele păcate comise anterior vor fi iertate. Cele şaptezeci de săptămâni vor fi martorele îndepărtării desăvârşite şi definitive a păcatului poporului lui Daniel.

Prin contrast, ultimele trei motive sunt mult mai pozitive, referindu-se la binecuvântări oferite.

4) „aducerea neprihănirii veşnice” (ulehabi' tsedek 'olamim ) semnifică exact opusul a ceea ce fusese înainte. Exact în acelaşi mod în care Dumnezeu va îndepărta, va scoate păcatul lui Israel, la fel va „determina să vină, să fie adusă” (hiphil) o neprihănire care va fi trainică şi va dăinui pentru vecie.

5) „pecetluirea vedeniei şi a prorocului” (ulechatem chazon wenabi') semnifică împlinirea finală a revelaţiei profetice. Timpul specificat va fi martorul împlinirii tuturor viziunilor şi a cuvintelor profeţilor.

6) „ungerea sfintei sfintelor” (welimeshoach qodesh qadashim) se referă evident la o consacrare rituală a templului iudaic.

De asemenea notabil este şi faptul că cele şaptezeci de săptămâni sunt privite aici ca fiind unitare: „Şaptezeci de săptămâni este [nu „sunt”] hotărât...” Gavril spune că toate obiectivele vor fi desfăşurate, însă nu finalizate până în cea de-a şaptezecia săptămână. „Şaptezeci de săptămâni este hotărât” pentru realizarea acestor lucruri:

1) încetarea fărădelegii

2) pecetluirea păcatului

3) aducerea jertfelor pentru ispăşirea vinovăţiei

Şaptezeci de săptămâni pentru...           4) aducerea neprihănirii veşnice

5) pecetluirea viziunii şi a prorocului

6) ungerea sfintei sfintelor

Rezumat

Să recapitulăm, cele şaptezeci de săptămâni vor fi martorele îndepărtării totale şi definitive a păcatului lui Israel, stabilirea unei neprihăniri trainice, împlinirea finală a întregii profeţii a Vechiului Testament şi consacrarea templului.

Toate acestea ne ajută să stabilim în acelaşi timp şi structura temporală a profeţiei. Sigur, ea implică viaţa şi lucrarea de pe pământ a lui Isus; lucrarea Sa jertfitoare este ispăşirea de care se vorbeşte (#3). Însă El nu a „făcut (încă) să înceteze” păcatul lui Israel (#1, 2). Putem fi siguri că în principiu a şi făcut-o deja, însă nu în realitatea existenţială; păcatele există şi astăzi. Nici majoritatea profeţiilor Vechiului Testament nu au fost încă împlinite (#5). Şi nici sfânta sfintelor nu a fost „unsă” (#6). Aceste cuvinte par să sugereze o împlinire viitoare. Oricum, să nu ne întrecem cu presupunerile, restul acestui pasaj ar trebui să fie lăsat să răspundă şi acestei întrebări.

Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni (versetul 25)

Interpretări uzuale

Profeţia în sine începe prin afirmarea terminus a quo-ului celor şaptezeci de câte şapte: „de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului.” Pornind de la presupunerea că 1) „un uns, un prinţ” face probabil referire la Isus Cristos, şi 2) cele şaizeci şi două de săptămâni urmează imediat după cele şapte, s-au făcut numeroase încercări pentru a identifica terminus a quo-ul prin scăderea a 483 de ani (69 X 7) de la un moment anume din viaţa lui Isus, de obicei intrarea Sa triumfală în Ierusalim, pentru a găsi decretul pentru reconstruirea cetăţii. Atunci, întrebarea care se ridică este: Când a fost dată „porunca pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului”?

Nu poate fi vorba de decretul lui Cir din 538 î.d.C., pentru că acel decret se referea exclusiv la templu, nicidecum restaurarea întregii cetăţi. Mai mult, presupune o datare mult prea timpurie pentru venirea lui Mesia, anul 55 î.d.C.

                        538 î.d.C. –

                        483 ani (69 X 7)

                         55 î.d.C.

De asemenea nu poate de vorba nici de decretul lui Artaxerxe din 458 î.d.C., pentru că dacă structura temporală devine convenabilă, (→ 26 d.C.), decretul în sine a privit doar templul şi nu cetatea.

Decretul lui Artaxerxe din 444 î.d.C. specifică cetatea şi zidurile ei, însă structura temporală se decalează prea mult, ajungând în anul 40 d.C.

                        444 î.d.C. –

                        483 ani (69 X 7)

                          40 d.C.

Anderson şi cei care i-au urmat schema destul de ingenioasă (vezi pg. 3-4) au pornit cu socotirea celor şaptezeci de săptămâni de la decretul lui Artaxerxe din 444 î.d.C. şi au ajuns la anul 33 d.C.

                        444 î.d.C. –

                        483 „ani profetici”

                          33 d.C.

Din nou, aceasta este o abordare foarte atrăgătoare, pentru că structura temporală se potriveşte de minune. În orice caz, cum am arătat mai sus, această înţelegere a „anilor” nu se potriveşte cu modul în care Daniel i-a înţeles şi i-a calculat el însuşi pornind de la profeţia lui Ieremia.

Alternativă propusă

1) Consideraţii exegetice

Poate că dificultatea se află într-o neînţelegere de fond a cronologiei lui Gavril. De ce a separat primele şapte de următoarele şaizeci şi două? Şi de ce, spune Gavril în versetul 26 „după cele şaizeci şi două de săptămâni” şi nu „după cele „şaizeci şi nouă”? Acesta este un factor pe care nici una din sugestiile mai sus amintite nu a încercat măcar să le explice; presupunerea este că acea diviziune n-a fost făcută din nici un motiv rezonabil.

O citire firească a versetului 25 pretinde o oprire între cele „şapte săptămâni” şi cele „şaizeci şi două de săptămâni.” Dacă ar fi să luăm totalul celor şaizeci şi nouă împreună, vom ajunge la o lectură mai degrabă stângace a versetului, cum este de altfel şi cazul majorităţii versiunilor din limba engleză. Aceasta lasă în acelaşi timp separarea lor ca fiind lipsită de explicaţie, precum şi afirmaţia „după şaizeci şi două de săptămâni” din versetul 26. Textul ebraic ne arată un atnach (virgulă, o pauză de idei) după cuvintele „şapte săptămâni.” Desigur, punctuaţia introdusă de masoreţi nu este inspirată, însă este extrem de valoroasă şi poate fi urmărită ca şi ghid în traducere. Înţelegerea masoretică a versetului 25a ar fi următoarea:

„Prin urmare să ştii şi să ai (această) pricepere, (aceea că) de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului până la un uns, un prinţ (vor trece) şapte săptămâni.”

Apoi profeţia continuă astfel,

„Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi construit din nou, chiar în vreme de strâmtorare.”

Versiunea New English Bible surprinde fidel aceasta [întreruperea]:

„de la vremea când se va da porunca pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului, vor trece şapte săptămâni până să apară un uns, un prinţ; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni ea va fi restaurată, reconstruită cu străzi şi canalizare.”

La fel stau lucrurile şi în cazul traducerii Revised Standard Version:

„de la darea poruncii pentru restaurarea şi construirea Ierusalimului până la venirea unui uns, a unui prinţ, vor fi şapte săptămâni. Apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni îi vor fi construite din nou pieţele şi şanţul de apă, însă în vreme de strâmtorare.”

Ideea este că cele şapte săptămâni (nu şaizeci şi nouă) sunt cele de care trebuie ţinut cont pentru sosirea unui „uns, a unui prinţ.” Apoi urmează cele şaizeci şi două de săptămâni şi vor fi martorele restaurării cetăţii în vreme de strâmtorare.

2) Cele şapte săptămâni

Pentru a stabili terminus a quo-ul pentru cele şapte săptămâni, majoritatea caută un fel de „decret oficial” dat de vreun rege sau cârmuitor care să privească reconstruirea Ierusalimului. Însă textul nostru nu pretinde aşa ceva. Cele şapte încep cu „darea poruncii, a cuvântului (dabar) pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului.” Nu este necesar nici un decret regesc, deşi este evident vorba de „porunca” cuiva capabil să se asigure că aceasta va fi dusă la îndeplinire, cineva cu autoritate. Prin urmare, întrebarea care se ridică este următoarea: există vreun „uns, un prinţ” care să sosească patruzeci şi nouă (7 X 7) de ani după orice fel de „dezbatere a poruncii de restaurare şi reconstruire a Ierusalimului”?

Atunci când creştinul citeşte „un uns, un prinţ” sau „mesia prinţul” (mashiach nagid) acesta se gândeşte de obicei imediat la Isus Cristos Care este Mesia. Însă Scriptura nu este atât de restrictivă (de exemplu, 1 Sam. 2.10, Ana despre rege; 1 Sam.16.6, Samuel despre Eliab; 1 Sam. 24.6, David despre Saul, etc.) Mai semnificativ este faptul că Dumnezeu Însuşi îl numeşte pe Cir „unsul Său” (limeshicho, Isaia 45.1). Acest lucru este semnificativ, pentru că Cir era o persoană care nici măcar nu-L „cunoştea” pe Domnul (Is.45.4)! În remarcabila sa profeţie, Isaia prezice sosirea lui „Cir” care va fi eliberatorul lui Israel; în această postură el avea să fie „unsul lui Dumnezeu.” Mai bine de 100 de ani mai târziu (538 î.d.C.), ca împlinire a acestei profeţiei un „Cir”, rege al Persiei, care „nu-L cunoştea” pe Domnul, a dat un decret pentru sfârşitul captivităţii lui Israel. Profeţia lui Isaia s-a împlinit exact.

E destul de interesant faptul că exact cu patruzeci şi nouă (7 X 7) de ani mai devreme (587 î.d.C.) Dumnezeu a „dat cuvântul Său, a poruncit” lui Ieremia promiţând sfârşitul captivităţii lui Israel şi reconstruirea Ierusalimului (Ier.32:1, 6-9, 13-17, 24-27). Simplă coincidenţă? Nu există alt „cuvânt de restaurare şi reconstruire a Ierusalimului” care să fie mai plin de semnificaţie decât cuvântul Lui. Ar părea cel mai simplu lucru să-l înţelegem pe Daniel ca gândindu-se la acest cuvânt. Să fie oare o întâmplare că istoria şi aceste profeţii ale lui Isaia, Ieremia şi Daniel să se potrivească atât de precis? Ar fi extrem de dificil să gândim astfel. De fapt, dată fiind complexa şi precisa acurateţe a acestei structuri temporale, respingerea acestei realităţi ar necesita argumente serioase.

Se pare, deci, că cele şapte săptămâni au început în 587 î.d.C. odată cu cuvântul lui Dumnezeu dat lui Ieremia privitor la reconstruirea Ierusalimului şi s-a sfârşit în 538 î.d.C. odată cu decretul lui Cir de sfârşire a captivităţii evreilor.

                        587 î.d.C (cuvântul lui Dumnezeu către Ieremia) +

                          49 ani (7 X 7)

                        538 î.d.C. („un uns, un prinţ” – Cir)

3) Cele şaizeci şi două de săptămâni

Cele şaizeci şi două de săptămâni (62 X 7) semnifică 434 de ani prin care dacă îi socotim pornind de la anul 538 î.d.C am ajunge în anul 104 î.d.C., mult mai devreme faţă de timpul lui Isus Cristos şi fără nici o semnificaţie istorică cunoscută. Evident, dacă această dată ar fi adoptată ca terminus ad quem pentru cele şapte săptămâni, trebuie să explicăm cum ajungem cu cele şaizeci şi două de săptămâni restante în vremea lui Isus Cristos, presupunând că am fi solicitaţi s-o facem.

Nu este specificat nici un punct terminal al celor şaizeci şi două de săptămâni, însă versetul 26 susţine că „după cele şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi răspus.” Considerând că aceasta ar fi o referinţă la crucificarea lui Isus Cristos, cele şaizeci şi două de săptămâni trebuie că s-au desfăşurat înainte de acel moment. Să notăm că „după” ('achare, formă aramaică) cele şaizeci şi două de săptămâni va fi răpus Mesia. Nu se face nici o menţiune cu privire la cât de mult timp după această perioadă; profeţia predictivă ar permite o definiţie largă. Nici nu se spune că ar avea loc în decursul celor şaptezeci de săptămâni. Se întâmplă pur şi simplu „după” cele şaizeci şi două. Asta e tot ce putem extrage din text.

Însă având această distincţie stabilită clar între cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două, întrebarea care trebuie pusă ar fi: Sunt aceste şaizeci şi două de săptămâni luate pur şi simplu şi însumate consecutiv fără întrerupere? Sau separarea celor două perioade oare n-ar putea să semnifice o „pauză temporală” între ele? Acesta nu ar fi un lucru neobişnuit în profeţia biblică (d.ex., Dan. 11:2-3; Mica 5:1-2), şi nu există nici un indiciu conform căruia o astfel de „pauză” între primele şapte şi următoarele şaizeci şi două de săptămâni să constituie o violare a textului. De fapt, pauza dintre aceste două perioade este singura explicaţie validă pentru enunţarea lor separată. Mai mult, dacă reconstruirea Ierusalimului ar fi luată drept terminus a quo pentru cele şaizeci şi două de săptămâni, atunci avem afirmarea clară a acestei pauze temporale.

Structura complexului de 490 de ani pare să pledeze pentru trei perioade separate de timp, a căror însumare totalizează 490 de ani, dar care acoperă o întindere mult mai mare de timp. Cele şapte săptămâni îşi au specificate propriile terminus a quo şi terminus ad quem. Cele şaizeci şi două de săptămâni credem că încep la un moment diferit în timp de terminus ad quem-ul precedentelor şapte săptămâni. Iar ultima săptămână (cea finală) urmează după evenimentele enumerate de versetul 26, care ele însele se petrec „după” cele şaizeci şi două de săptămâni! Poziţionarea acestor pauze temporale nu constituie o simplă tehnică hermeneutică, ci o necesitate exegetică.

Întrebarea care rămâne, deci, este: Ar fi utilă o pauză temporală între ultima săptămână şi cele şaizeci şi două de săptămâni pentru remanierea întregii structuri temporale? Există vreo dată istorică de importanţă care ar marca începutul şi sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni?

„Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi zidit din nou, chiar în vreme de strâmtorare” descrie în mod clar evenimentele din timpul lui Neemia, foarte familiare celui care studiază Biblia. Aici ar părea că reconstruirea Ierusalimului (de această dată nu neapărat decretul) constituie terminus a quo-ul pentru cele şaizeci şi două de săptămâni.

Teoriile conform cărora fie crucificarea, fie intrarea glorioasă în Ierusalim constituie teminus ad quem-ul pentru cele şaizeci şi două de săptămâni (indiferent de anul preferat pentru crucificare) presupun o dată care este mult prea târzie şi fără semnificaţie istorică în relaţie cu reconstrucţia Ierusalimului.

              30 d.C. –                                 33 d.C. –

            434 ani (62 X 7)           sau       434 ani (62 X 7)

            405 î.d.C.                                 402 î.d.C.

Acelaşi lucru ar fi valabil în cazul folosirii ca dată de pornire a botezului lui Isus, aş cum au sugerat mulţi comentatori, ceea ce ar presupune unul dintre anii 408 sau 405 î.d.C. Din nou, acestea nu prezintă nici o importanţă istorică raportat la terminus a quo-ul celor şaizeci şi două de săptămâni. Toate aceste teorii converg într-o dată aflată mult după sfârşitul reconstruirii Ierusalimului sub Neemia.

Cum stau lucrurile în privinţa datei naşterii lui Cristos? Este bine cunoscut faptul că Irod a murit în anul 4 î.d.C. nu se ştie însă cât timp s-a scurs între momentul în care a dat notoriul său decret de măcelărire a copiilor şi până la decesul său. Iar decretul însuşi a fost dat după o perioadă considerabilă de la naşterea lui Isus, pentru că a inclus copiii din Betleem „de la doi ani în jos” (Mat. 2.16). Dată fiind această informaţie, anul 6 î.d.C. este o desemnare uzuală şi sigură pentru data naşterii lui Cristos.

Acum, dacă aceasta marchează sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni, începutul lor s-ar situa în anul 440 î.d.C. Există ceva semnificativ legat de acest an?

Terminus a quo-ul celor şaizeci şi două de săptămâni pare a fi reconstruirea Ierusalimului de către Neemia. Cererea acestuia către Artaxerxe de a se întoarce în cetate a fost înaintată în aprilie, anul 444 î.d.C. (Ne.2.1). Potrivit lui Iosephus (Antiquities, XI, V, 7), Neemia s-a dus mai întâi în Babilon pentru a găsi voluntari în rândurile evreilor care să îl însoţească. Ţinând cont de această informaţie, şi cu diferitele pregătiri implicate şi cu timpul necesar pentru obţinerea materialelor de construcţii (fapt probabil de vreme ce lucrările sale de reconstruire au demarat curând după sosirea sa la Ierusalim), rezultă faptul că sosirea sa în Ierusalim i-a luat probabil în realitate câţiva ani. Iosephus notează că ar fi avut loc în „cel de-al douăzeci şi cincilea” an al domniei lui Artaxerxe – anul 440 î.d.C. Din nou, anul se potriveşte exact.

            440 î.d.C. (începerea reconstruirii în vreme de strâmtorare) +

            443 ani (62 X 7)

               6 d.C. (naşterea lui Cristos)

Profeţia se suprapune perfect cu evenimentele istorice.

Rezumat

Pe scurt, cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două de săptămâni s-au desfăşurat conform cu profeţia după cum urmează:

            587 î.d.C. („primirea unui cuvânt” de la Dumnezeu de a reconstrui Ierusalimul) –

              49 ani ( „şapte săptămâni”)

            538 î.d.C. („un uns, un prinţ” Cir, pune capăt captivităţii evreilor)

                        (pauză cu durată nespecificată)

            440 î.d.C. („zidirea din nou a străzii şi a şanţului de apă în vreme de strâmtorare”) –

            434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”)

                6 d.C. (naşterea lui Isus Cristos)

Datele sunt mult prea exacte pentru a putea fi respinse cu uşurinţă, şi rămân în picioare ca o apologetică fermă pentru caracterul divin / supranatural al profeţiei.

Este evident avantajul pe care-l are această interpretare. Nu numai că structura temporală se potriveşte mult mai exact, însă nu sunt necesare nici un fel de scheme cronologice elaborate pentru a o demonstra. Mai mult, [această variantă] acordă o atenţie deosebită tuturor detaliilor furnizate de textul lui Daniel, oferă o explicaţie clară a separării de către acesta a celor şapte săptămâni de cele şaizeci şi două, şi explică şi folosirea expresiei „după cele şaizeci şi două de săptămâni” de către Daniel (versetul 26), şi nu şaizeci şi nouă. Acestea sunt ţeluri pe care alternativele sunt absolut incapabile să le atingă. De asemenea este oferit un terminus a quo şi un terminus ad quem atât pentru cele şapte săptămâni, cât şi pentru celelalte şaizeci şi două. În plus, se aliniază mult mai fidel punctuaţiei sugerate de masoreţi. Pe scurt, această interpretare nu lasă nimic la voia întâmplării; ea explică toate datele implicate şi se suprapune ideal cu consemnările istorice.

„După cele şaizeci şi două de săptămâni” (versetul 26)

„Răpunerea” lui Mesia (versetul 26a)

Versetul 26 ne prezintă un alt „mesia” sau „uns” (mashiach) în al cărui caz cu toţii sunt de acord că este Isus Cristos. Este menţionat caracterul substitutiv al jertfei Sale („răpus [yicaret, niphal imperfect] însă nu pentru sine însuşi”) şi marchează manifestarea exterioară a motivului hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni (v.24). Dat fiind largul consens asupra acestui punct, nu este necesară dezbaterea sa aici.

Este notabil în orice caz, faptul că acesta nu poate fi acelaşi „uns” cu cel din versetul 25. Acest lucru este evident datorită faptului că mashiach nagid (v.25) apare la sfârşitul celor şapte săptămâni; acest mashiach apare „după şaizeci şi două de săptămâni.”

Distrugerea cetăţii şi al locului prea sfânt (versetul 26b)

Versetul 26 prezice de asemenea şi nimicirea „cetăţii şi a (locului) cel sfânt” de către poporul „unui prinţ ce va să vină” (nagid habo'). Faptul că distrugerea despre care se vorbeşte în acest loc se referă la anul 70 d.C. este un lucru atât de necontestat încât nu necesită nici un fel de apărare din partea noastră. Ceea ce este însă interesant este faptul că versetul specifică cu mută atenţie că este vorba de „poporul unui prinţ ce va să vină” şi nu de prinţul însuşi în cazul celui care avea să distrugă cetatea. Poporul care distrug Ierusalimul se spune că se află într-un fel de relaţie cu „prinţul ce va să vină.” Importanţa acestui fapt devine mai clară în versetul 27.

Descrierea acestui prinţ este semnificativă. El este „cel ce vine” (habo', participiu, stare determinată). O astfel de descriere indică: 1) importanţa lui, 2) menţionar