Istorie Creştină:

Conciliul Quinsext (sau Conciliul din Trullo), 692 d. Hr.

 

 

Canoanele Conciliului din Trullo adesea numit şi Conciliul Quinisext, 692 d. Hr.

 

Elenchus

Notă introductivă

Canoanele cu sumarul antic şi note

Digresiunea la Canonul VI., despre căsătoria celor din Cler

 

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Din faptul că canoanele Conciliului din Trullo sunt incluse în acest volumul al Decretelor şi al Canoanelor celor Şapte Concilii Ecumenice acesta nu trebuie presupus că este intenţionat să afirme că aceste canoane au vreo autoritate ecumenică, sau că conciliul prin care au fost acestea adoptate pot să pună baza vreunei pretenţii de a fi ecumenice ori în vederea constituirii sale sau a tratamentului subsecvent de către Biserică a acestor legiferări.

 

Este adevărat că acesta a pretins în acea vreme un caracter ecumenic, şi s-a denumit pe sine astfel în câteva din canoanele sale, este adevărat că în mintea Împăratului Justinian II., care l-a numit, acesta a avut intenţia să fie unul ecumenic. Faptul e că grecii la început l-au declarat a fi o continuare a celui de-al Şaselea Sinod şi că prin acest nume ei au denumit în mod frecvent şi au citat canoanele acestuia. Dar este de asemenea adevărat că Apusul nu era într-adevăr reprezentat la acesta (aşa cum vom vedea că este prezentat), că atunci când împăratul a trimis mai apoi canoanele către papă pentru a primi semnătura sa, el a refuzat în totalitate de a mai avea de a face cu ei; şi este mai departe adevărat că ele nu au fost observate în mod practic de către Apus deloc, şi că în Răsărit autoritatea lor era mai degrabă teoretică decât reală.

 

(Fleury. Histoire Ecclesiastique, Livre XL., Chap. xlix.)

 

După cum ştim că ultimele Concilii Generale (din 553 şi 681) nu au făcut nici un Canon, orientalii au socotit drept adecvat să le ofere acestora 11 an după ce-l de-al Şaselea Conciliu, adică, anul 692, a cincia acuzare. Pentru acest scop împăratul Justinian a convocat un Conciliu, la care au participat 211 episcopi, din care cei mai de bază au fost patru patriarhi, Paul de Constantinopole, Peter de Alexandria, Anastasius de Ierusalim, George de Antiohia. Apoi în subscrieri sunt numiţi John de Justinianopolis, Cyriacus de Cezarea în Capodocia, Basil de Gortyna în Creta, care spune că el reprezintă întregul Conciliu al Bisericii Romane, aşa cum a spus-o în subscrierea faţă de al Şaselea Conciliu. Dar este totodată sigur faptul că în acest ultim conciliu au fost prezenţi împuterniciţi ai Eparhiei Sfinte. Acest conciliu, ca şi al Şaselea (1), s-a adunat într-o cupolă a locului numit în latină Trullus, a cărui nume l-a şi păstrat. Acesta mai este numit în latină şi Quinisextum, în greacă Penthecton, cum ar spune cineva, al cincilea-şaselea, pentru a marca faptul că acesta este doar suplimentul celor două Concilii precedente, deşi acesta este unul distinct.

 

Intenţia a fost aceea de a face un trup de disciplină pentru a fi observat de aici de întreaga Biserică, şi a fost distribuită în 102 Canoane.

 

La această declaraţie a lui Fleury s-au făcut anumite adăugiri. Mai întâi cu privire la data sinodului. Aceasta nu este aşa de sigură după cum ar apărea la prima vedere. La cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic, patriarhul Tarasius de Constantinopole a declarat că, „la patru sau cinci ani după cel de-al şaselea Conciliu Ecumenic aceiaşi episcopi, într-o nouă adunare sub Justinian II au publicat Canoanele [Trullan] menţionate”, şi această declaraţie a acceptat-o se pare al Şaptelea Conciliu drept adevărată, dacă înţelegem corect a şasea sesiune. Acum dacă aceasta ar fi adevărat, data ar fi probabil 686, dar aceasta este imposibil prin însăşi cuvintele conciliului, unde găsim menţiune la 15 ianuarie din cea de-a patra acuzare, sau anul lumii, 6109. Ca să fie aceasta în acord cu totul, cercetătorii ne spun că pentru iv trebuie să fie citit xiv. Dar restul afirmaţiei este la fel de eronată, episcopii nu erau aceiaşi, aşa cum se poate vedea prin compararea subscrierilor la Acte. Anul lumii 6109 este cu siguranţă greşit, aşa că alţi cercetători ar citi 6199, dar aici are loc o diviziune, căci unii recunosc era Constantinopolitană, şi pun data la 691, iar alţii urmează era Alexandriniană şi o pun la 706. Dar cea din urmă este cu certitudine greşită, căci canoanele au fost trimise spre semnare la Papa Sergius, care a murit devreme în 701. Concluzia lui Hefele este după cum urmează (Hefele. Hist. of the Councils, Vol. V., p. 222.):

 

Anul 6199 al erei Constantinopolitană coincide cu anul 691 d. Hr. şi a patra Sesiune a durat din 1 septembrie 690, până în 31 august 691. dacă deci, Sinodul nostru, în canonul iij, vorbeşte de 15 ianuarie în Sesiunea IV trecută, aceasta înseamnă ianuarie 691; dar aceasta aparţine de fapt de a V a Sesiune, adică, s-a deschis după 1 septembrie 691, şi înainte de 1 septembrie 692.

 

După cum aceasta nu este o istorie a Conciliilor ci doar o colecţie a decretelor şi canoanelor lor cu note ilustrative, singurul alt punct ce trebuie considerat este felul cum au fost primite aceste canoane.

 

Decretele au fost semnate mai întâi de împărat, apoi următorul loc a fost lăsat pentru Papă, apoi urmau subscrierile Patriarhilor de Constantinopole, Alexandria, Ierusalim şi Antiohia, întregul număr fiind 211, episcopi sau reprezentanţi de episcopi. Nu este chiar sigur dacă vreunul dintre Patriarhi au fost prezenţi cu excepţia lui Paul de Constantinopole; dar luând totul ca întreg probabilitatea este în favoarea prezenţei lor (1). S-au lăsat spaţii libere pentru episcopi din Tesalonic, Sardinia, Ravena şi Corint. Arhiepiscopul de Gortyna în Creta a adăugat la semnătura sa fraza „Susţinând locul sfintei Biserici a Romei în fiecare Sinod”. El a semnat în acelaşi fel decretele III de la Constantinopole, Creta aparţinând Patriarhatului Roman; în ceea ce priveşte dacă delegaţia din partea Sinodului Roman au continuat sau a fost făcută să continue prin voinţa sa noi nu avem nici o informaţie. Greşeala ridicolă a lui Balsamon trebuie notată aici, care declară că episcopii a căror nume lipsesc şi pentru care s-au lăsat spaţii libere, au semnat de fapt.

 

Papa Sergius a refuzat să semneze decretele atunci când ele au fost trimise la el, respingându-le ca „lipsite de autoritate” (invalidi) şi le-a descris că conţin „erori noi”. Cu eforturile de a îndemna semnătura sa noi nu avem nici o preocupare ulterioară decât să declarăm că ele au eşuat în mod vizibil. Mai apoi, în vremea Papei Constantine, un curs de mijloc se pare că a fost adoptat, un curs subsecvent în secolul al 9lea exprimat astfel de Papa Ioan VIII, „el a acceptat toate acele canoane care nu contraziceau adevărata credinţă, bunele morale, şi decretele Romei”, o declaraţie într-adevăr de notat! La circa un secol mai târziu Papa Hadrian I recunoaşte în mod distinct toate decretele Trullan în scrisoarea sa către Tenasius de Constantinopole şi le atribuie acestora celui de-al Şaselea Sinod. „Toate cele şase sinoade le primesc cu toate canoanele lor, care au fost promulgate de drept şi divin de ei, printre care este conţinut şi referirea la un Miel la care arată Precursorul ca fiind găsit în imaginile sigure venerabile”. Aici referinţa este fără îndoială la Canonul LXXXII Trullan.

 

Hefele rezumă aceasta astfel (Hefele, Hist. of the Councils, Vol. V., p. 242.):

 

Că al Şaptelea Conciliu Ecumenic de la Nice a atribuit canoanele Trullan celui de-al Şaselea Conciliu Ecumenic, şi a vorbit de ele în întregime în spiritul grecesc, nu ne poate uimi, acesta fiind frecventat în mare parte doar de greci. Ei au pronunţat în special recunoaşterea canoanelor în discuţie în primul lor canon; dar propriile lor canoane nu au primit niciodată ratificarea Sfintei Eparhii.

 

Până aici Hefele, dar se pare că declaraţia lui Gratian despre subiectul din Decretum nu ar trebui să fie omisă (Pars I. Dist. XVI., c. v.).

 

„Canon V. Al Şaselea Sinod este confirmat de autoritatea lui Hadrian. Eu primesc al Şaselea Sinod cu toate canoanele sale.

 

„Gratian. Există o îndoială cu privire la faptul dacă acesta a expus canoanele dar aceasta este înlăturată prin examinarea celei de-a patra sesiunea a Sinodului al VII [VI prin greşeală, vezi nota corectorilor romani . Căci Peter Episcop de Nicomedia spune: C. VII. Al Şaselea Sinod a scris canoanele.

 

„Eu am o carte care conţine canoanele celui de-al Şaselea sfânt Sinod. Patriarhul a spus: 1. Unii sunt indignaţi prin ignoranţa lor de aceste canoane spunând: A produs Sinodul al 6lea vreun canon? Fie ca ei să ştie că al 6lea Sfânt Sinod s-a adunat sub Constantine împotriva acelora care au spus că există doar o singură operaţiune şi voinţă în Hristos, în care sfinţii Părinţi i-au anatemizat pe aceştia drept eretici şi au explicat credinţa ortodoxă.

 

„II. Egal 2. Şi sinodul s-a dizolvat în anul al XIV al lui Constantine. După patru sau cinci ani aceiaşi sfinţi Părinţi s-au readunat sub Justinian, fiul lui Constantine, şi au promulgat canoanele menţionate anterior, de care să nu aibă nimeni nici o îndoială. Căci cei care au fost la sinod sub Constantine, aceiaşi episcopi de sub Justinian au subscris la toate aceste canoane. Căci era potrivit ca un Sinod Universal să promulge canoanele eclesiastice. Chestiunea 2. Sfântul Sinod al 6lea după ce şi-a promulgat definiţia sa împotriva Monotheliţilor, împăratul Constantine care l-a convocat, la scurt timp după aceea murind, şi Justinian fiul său reluând locul său, acelaşi sfânt sinod inspirat divin s-a reîntâlnit din nou la Constantinopole la patru sau cinci ani după aceea şi a promulgat 102 canoane pentru corectarea Bisericii.

 

„Gratian. Din aceasta se poate aduna faptul că Sinodul 6 a fost adunat de două ori: prima dată sub Constantine şi apoi s-au emis canoanele; a doua oară sub Justinian fiul său, şi s-au promulgat canoanele menţionate anterior”.

 

La acest pasaj al lui Gratian, Corectorii Romani au o lungă şi interesantă notă, cu citate din Anastasius, care ar trebui să fie citit cu grija de student dar e prea lung spre a fi citat aici.

 

Închei cu câteva remarci eminente ale Prof. Michaud. (E. Michaud, Discussion sur lea Sept Conciles (Ecumeniques, p. 272.)

 

Referitor la canoanele acestui conciliu trebuie să remarcăm:

1. Cu excepţia acceptării sale a discuţiilor dogmatice a celor 6 Concilii Ecumenice, care este conţinut în primul canon, conciliul susceptibil a avut un caracter disciplinar exclusiv; şi prin urmare dacă acesta ar fi să fie admis de bisericile particulare, acestea ar rămâne întotdeauna, pe baza autonomiei lor, judecând potrivirea sau nepotrivirea aplicaţiei practice a acestor decizii.

 

2. Că Răsăritenii nu au pretins niciodată să impună acest cod asupra practicii Bisericilor Apusene, mai ales că ei nu practică pretutindeni cele 102 canoane menţionate. Tot ceea ce şi-au dorit ei să facă a fost să menţină disciplina antică împotriva abuzurilor şi a inovaţiilor rele ale Bisericii Romane, şi să o facă să se oprească din cursul periculos în care ea începuse să între deja.

 

3. Că dacă printre aceste canoane, unele nu se aplică la starea actuală prezentă a societăţii, de exemplu, al 8lea, 10lea, 11lea, etc.; dacă altele, formate într-un spirit de tranziţie între obiceiurile Apusene şi cele ale Romei, nu apar ca fiind logice şi nici înţelepte aşa cum şi-ar dori cineva, de exemplu, al 6lea, 12lea, 48lea, etc., nu toate aceste pe de altă parte, multe dintre ele sunt marcate cu cea mai profundă inteligenţă.

 

CANOANELE CONCILIULUI DIN TRULLO

(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 1135 et seqq.)

 

Canonul I.

Că ordinea este cea mai bună dintre toate care face ca fiecare cuvânt şi act să înceapă şi să se termine în Dumnezeu. Drept urmare acea pietate poate fi mai clar expusă de noi şi că Biserica a cărui temelie este Hristos poate să fie crescută în mod continuu şi avansată, şi că poate să fie înălţată mai presus de cedrii din Liban, acum dar noi, prin harul divin la începutul decretelor noastre, definim că credinţa expusă de apostolii aleşi de Dumnezeu care au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, trebuie să fie păstrată fără nici o inovaţie, neschimbată şi neprofanată.

 

Mai mult credinţa celor 380 de sfinţi şi binecuvântaţi părinţi care s-au adunat la Nice sub conducerea lui Constantin împăratul nostru, împotriva profanului Arius, şi a diversităţii neamurilor de divinităţi sau mai degrabă (ca să fim mai clari) a mulţimi de zei prin care el, care prin recunoaşterea unanimă a credincioşilor a dezvăluit şi declarat nouă consubstanţialitatea celor Trei Persoane cuprinse în Natura Divină, nesuferind ca această credinţă să stea ascunsă sub baniţă ignoranţei, ci să fie învăţată deschis celor credincioşi să adore cu o singură închinare pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, respingând şi împrăştiind în vânt opiniile de diferite grade şi distrugând şi răsturnând năzbâtiile puerile fabricate din nisip de către eretici împotriva ortodoxiei.

 

Tot aşa noi confirmăm că credinţa care a fost expusă de către cei 150 de părinţi care în vremea lui Theoriesins Bătrânul, Împăratul nostru, s-au adunat în oraşul acesta imperial, acceptând deciziile lor cu privire la Duhul Sfânt în declaraţia despre dumnezeirea sa, şi excluderea lui Macedonius profanul (împreună cu toţi duşmanii anteriori ai adevărului) ca unul care a încercat să-L judece pe Cel ce era rob care este Domnul, şi care a dorit să divizeze, ca un tâlhar, unitatea inseparabilă, aşa încât să nu existe nici un mister perfect al credinţei noastre.

 

Şi împreună cu acest afirmator odios şi detestabil împotriva adevărului, noi condamnam pe Apollinaris, preot al aceleiaşi nelegiuiri, care a informat că Domnul a preluat un trup neînzestrat cu un suflet (1), de aici sugerând faptul că mântuirea sa înfăptuită pentru noi era imperfectă.

 

Mai mult decât ceea ce este expus de cei 200 de părinţi purtători de Dumnezeu din oraşul Efesului în zilele lui Teodosius Împăratul nostru, fiul lui Arcadius; aceste doctrine noi le susţinem drept tăria nefrântă a pietăţii, învăţând că Hristos întrupatul Fiu al lui Dumnezeu este unul; şi declarând că cea care l-a adus fără vreo sămânţă umană a fost imaculata Pururi Fecioară, slăvind-o ca într-adevăr ea este Mama lui Dumnezeu. Noi condamnăm drept străin faţă de schema divină absurda diviziune a lui Nestorius, care învaţă că un singur Hristos constă dintr-un om în mod separat şi din Dumnezeire separat şi reînnoieşte profanitatea iudaică.

 

Ba mai mult noi confirmăm acea credinţă care la Calcedon, Metropole, a fost expusă în acord cu ortodoxia de către cei 630 de părinţi aprobaţi de Dumnezeu în timpul lui Marcian, care era Împăratul nostru, care a emis cu o mare şi măreaţă voce, chiar până la capătul pământului, că unicul Hristos, fiul lui Dumnezeu, este din două naturi, şi trebuie slăvit (2) în aceste două naturi, şi care a scos din sacrele zone ale Bisericii ca o ciumă ce trebuie evitată, Eutyches, bolborosind în mod stupid şi nebuneşte, şi învăţând că marele mister al întrupării (oikonwmias) a fost perfectat doar în gândire. Şi împreună cu el şi pe Nestorius şi Dioseorus, primul fiind apărătorul şi campionul diviziunii, al doilea al confuziei [al celor două naturi din unul Hristos], ambii căzând din divergenţa profanităţii lor într-o moarte comună de pierzare şi negarea a lui Dumnezeu.

 

Noi recunoaştem de asemenea ca fiind inspirate de Duhul vocile pioase ale celor 165 părinţii purtători de Dumnezeu care s-au adunat în acest oraş imperial în vremea Împăratului Justinian de binecuvântată memorie, şi noii îi învăţăm la cei care vin după noi; căci aceştia au anatemizat în mod sinodic şi au blestemat pe Theodore de Mopsuestia (învăţătorul lui Nestorius), şi Origen, şi Didymus şi Evagrius, toţi dintre cei care au reintrodus mituri greceşti străine, şi au adus lanţurile anumitor trupuri şi suflete, şi au deranjat întorsurile [de transmigraţii] spre aiurelile sau visurile minţilor lor, şi prin a insulta în mod profan învierea morţilor. Mai mult [ei au condamnat] acele lucruri care au fost scrise de Theodoret împotriva credinţei drepte şi împotriva celor Doisprezece Capitole ale binecuvântatului Cyril, aceasta spunându-se că ar fi fost scrisă de Ibas.

 

Noi suntem de acord de asemenea să păstrăm drept neatinsă credinţa celui de-al Şaselea Sfânt Sinod, care s-a adunat mai întâi în acest oraş imperial în vremea lui Constantine, Împăratul nostru de binecuvântată memorie, credinţă care a primit o confirmare şi mai mare din faptul că Împăratul pios a ratificat cu propriul său sigiliu ceea ce s-a scris pentru siguranţa generaţiilor viitoare. Acest conciliu a învăţat că noi ar trebui să profesăm în mod deschis credinţa noastră că în întruparea lui Isus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, există două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale; şi a condamnat printr-o sentinţă dreaptă pe cei care au contrafăcut adevărata doctrină şi au învăţat pe popor că în unicul Domn Isus Hristos nu există decât o voinţă şi o operaţiune; anume, Theodore de Pharan, Cyrus de Alexandria, Honorius de Roma, Sergius, Pyrrhus, Paul şi Peter, care au fost episcopi ai acestui oraş păstrat de Dumnezeu; Macarius, care era episcop de Antiohia; Stephen, care era ucenicul său, şi nebunul Polychronius, care i-a privat de aici de la comuniunea trupului lui Hristos Dumnezeul nostru.

 

Şi, ca să o spunem odată pentru totdeauna, noi declarăm că credinţa va sta fermă şi va rămâne pură până la sfârşitul lumii precum şi scrierile transmise în mod divin şi învăţăturile tuturor acelora care au înfrumuseţat şi au împodobit Biserica lui Dumnezeu şi au fost lumini în lume, după ce au îmbrăţişat cuvântul vieţii. Şi noi respingem şi anatemizăm pe toţi cei pe care i-au respins şi anatemizat ei, ca fiind duşmani ai adevărului, şi ca înfuriaţi nebuni împotriva lui Dumnezeu, şi ca înălţători ai nelegiuirii.

 

Dar dacă cineva nu va observa şi va îmbrăţişa decretele pioase menţionate mai sus, şi va învăţa şi predica în consecinţă, ci va încerca să se pună pe sine într-o opoziţie, acesta să fie anatema, conform decretului deja promulgat de sfinţii dovediţi şi binecuvântaţi Părinţi, şi acesta să fie alungat şi lovit ca un străin din numărul creştinilor. Căci decretele noastre nu adaugă nimic la lucrurile definite anterior, şi nici nu iau nimic, căci nici nu avem o asemenea putere.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI I.

Nici o inovaţie nu va fi admisă cu referire la credinţa Apostolilor. Credinţa părinţilor Niceani este perfectă, care răstoarnă prin homoousion doctrinele lui Arius care a introdus gradele în Dumnezeire.

 

Sinodul ţinut sub Teodosius cel mare va fi păstrat ca neprofanat, care l-a destituit pe Macedonius care a afirmat că Duhul Sfânt era un rob.

 

Cei 200 care sub Theodosius cel Tânăr s-au adunat la Efes trebuiesc răsturnaţi pentru că ei l-au exclus pe Nestorius care a declarat că Domnul era om şi Dumnezeu separat (idikws). Cei care s-au adunat la Calcedon în timpul lui Marcion trebuiesc sărbătoriţi cu amintire veşnică, care l-au destituit pe Eutyches, care a îndrăznit să spună că marele mister a fost realizat doar în imagine, precum şi pe Nestorius şi Dioscorus, observând lucruri egale într-o direcţie opusă.

 

165 s-au adunat în oraşul imperial prin Justinian, care l-a anatemizat pe Origen pentru că predica perioadele (periodous) trupurilor şi a sufletelor, şi Theodoret care a îndrăznit să se opună faţă de cele Doisprezece Capitole ale lui Cyril.

 

La Constantinopole un Sinod a fost adunat sub Constantine care l-a respins pe Honorius de Roma şi Sergius, prelaţi ai Constantinopolului, pentru că învăţau o singură voinţă şi o singură operaţiune.

 

ARISTENUS.

Al cincilea a fost ţinut în timpul lui Justinian cel Mare la Constantinopole împotriva nebunilor (parafrons) Origen, Evagrius şi Didymus, care au remodela basmele greceşti, şi au spus în mod stupid că aceleaşi trupuri care s-au unit cu ei nu o să învie; şi că Paradisul nu era supus aprecierii simţului, şi că acesta nu era de la Dumnezeu, şi că Adam nu a fost format în trup, şi că va fi un sfârşit al pedepsei, şi o restituire a diavolilor la starea lor nouă, şi alte blasfemii nebuneştii de nenumărat.

 

Canonul II.

S-a părut de asemenea bine sfântului Conciliu, ca cele 85 de canoane, primite şi ratificate de sfinţii şi binecuvântaţii Părinţi dinaintea noastră, transmise nouă în numele sfinţilor şi glorioşilor apostoli care să rămână de acum înainte ferme şi neclătinate pentru cura sufletelor şi vindecarea tulburărilor. Şi în aceste canoane noi suntem legaţi să primim Constituţiile Sfinţilor Apostoli [scrisă] de Clement. Dar în mod formal prin intermediul acelora care au fost incorecţi faţă de credinţă au introdus o anumită materie adulteră, în mod clar contrară pietăţii, pentru poluarea Biserici, care întunecă eleganţa şi frumuseţea decretelor divine în forma lor prezentă. Noi respingem prin urmare aceste Constituţii ca să ne asigurăm mai bine de edificare şi securitatea turmei celei mai creştine; prin a nu admite în nici un caz apariţia erorii eretice, şi lipirea de pura şi perfecta doctrină a Apostolilor. Dar noi ne punem sigiliul în acelaşi fel pe toate sfintele canoane expuse de sfinţii şi binecuvântaţii noştri Părinţi, adică, de cei 318 adunaţi la Nicea, şi cei din Ancyra, apoi cei din Neocesarea precum şi cei din Gangra, pe cei de la Antiohia în Siria: şi pe cele de la Laodicea în Frigia, precum şi cei 150 care s-au adunat în acest oraş regal protejat de cer: şi pe cei 200 adunaţi prima dată în metropola efesenilor, şi cei 630 de Părinţi binecuvântaţi de la Calcedon. În aceiaşi manieră pe cei din Sardica şi cei din Cartagina: cei care s-au adunat în acest oraş sub episcopul său Nectarins şi Theophilus Arhiepiscop de Alexandria. De asemenea şi Canoanele [adică scrisorile de decret] ale lui Dionysius, anterior Arhiepiscop al marelui oraş Alexandria; şi a lui Peter, Arhiepiscop de Cezarea în Capodocia, a lui Gregory, Episcop de Nyssa, Gregory Theologus, a lui Amphilochius din Iconium, a lui Timothy, Arhiepiscop de Alexandria, a lui Theophilus, Arhiepiscop al aceluiaşi mare oraş, a lui Cyril, Arhiepiscop tot al Alexandriei, a lui Gennadius, Patriarh al acestui oraş regal protejat de cer. Mai mult Canonul expus de Ciprian, Arhiepiscop al ţării Africanilor şi a Martirilor, şi de Sinodul de sub el, care a fost ţinut doar în ţara Episcopilor menţionaţi anterior, conform obiceiului transmis lor. Şi că nimănui nu i se va permite să încalce sau să neglijeze canoanele de mai sus, sau să primească altele pe lângă ele, mai ales cele expuse de anumite persoane care încearcă să facă un trafic al adevărului. De va fi cineva convins de vreo inovaţie sau de încercarea de a răsturna oricare din canoanele de mai sus, el va fi supus să primească pedeapsa pe care o impune canonul, şi să fie curăţit de acesta de nelegiuirea sa.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI II.

Oricare adăugiri s-au fi făcut prin viclenie de către heterodocşi la Constituţiile Apostolice editate de Clement, vor fi înlăturate.

 

Acest canon defineşte care canoane trebuiesc înţelese că au primit sfinţirea autorităţii ecumenice, şi din moment ce aceste canoane ale Conciliului din Trullo au fost primite la cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic în primul său canon drept canoanele celui de-al Şaselea Ecumenic (la care Quinisext a pretins a fi o legitimă continuare) nu poate fi nici o îndoială că aceste canoane enumerate în acest canon sunt expuse pentru călăuza Bisericii.

 

Cu privire la ce concilii sunt intenţionate: există o dificultate doar în două particularităţi, anume, „Conciliul de la Constantinopole de sub Nectarius şi Theophilus” (1), şi „Conciliul de sub Ciprian”; primul trebuie să fie Conciliul din 394, şi ultimul este de obicei considerat a fi al III lea Sinod de la Cartagina, 254 d. Hr.

 

FLEURY.

(H.E. Liv. xl., chap. xlix.)

Conciliul de la Constantinopole de sub Nectarius şi Theophilus din Alexandria trebuie să fie cel ţinut în 394, la dedicarea Bisericii lui Ruffinus; dar noi nu avem canoanele sale. … „Canonul publicat de Sf. Ciprian doar pentru Biserica Africană”. Este dificil să înţelegem la ce canon se referă doar dacă aceasta nu ar fi cumva prefaţa la conciliul Sf. Ciprian unde el spune că nimeni să nu pretindă să fie episcop al episcopilor, sau să-şi oblige colegii să-l asculte prin frică tiranică.

 

De notat este că în timp ce canonul este cel mai atent să menţioneze numărul exact al canoanelor apostolice pe care le-a primit, astfel decizând în favoarea codului mai larg, este la fel de atent să nu le desemneze pe acestea unei origini apostolice, ci doar să spună că ele au ajuns la ei „în numele” apostolilor. În faţa acestora este straniu să găsim pe Balsamon spunând, „Prin acest canon gura lor e oprită să spună că 85 de canoane nu au fost expuse de sfinţii Apostoli”; ceea ce a rezolvat conciliul, atât cât a fost preocupată autoritatea sa, a fost numărul şi nu autoritatea canoanelor. Acesta, cred eu, este ceea ce a intenţionat de fapt Balsamon să afirme, dar cuvintele lui pot fi cu uşurinţă citate ca având un sens diferit.

 

Acest canon se poate găsi în parte în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. XVI, c. VII.

 

Canonul III.

Din moment ce Împăratul nostru pios şi creştin a adresat acest sfânt şi ecumenic conciliu, pentru ca acesta să poată purta de grijă în privinţa purităţii acelora care sunt din cler, toţi cei care transmit lucruri divine altora, şi că ei pot fi ministranţi fără vină, şi vrednici de sacrificiul marelui Dumnezeu, care este atât Jertfă cât şi Mare Preot, un sacrificiu priceput de inteligenţă: şi că acesta să cureţe poluările cu care acestea au fost pătate de căsătoriile nelegitime: întrucât cei din cea mai sfântă Biserica Romană îşi propun să ţină regula perfecţiunii exacte, dar cei care sunt sub tronul acestui oraş regal protejat de cer să ţină acesta din bunătate şi consideraţie, amestecând ambele aşa cum au făcut părinţii noştri, şi aşa cum cere dragostea lui Dumnezeu, ca nici o blândeţe să nu cadă în acuzare, şi nici severitatea în asprime; în special după cum vina ignoranţei nu a atins nici un număr mic de oameni, noi decretăm că cei care sunt implicat într-o a două căsătorie, şi au fost robi păcatului până în 15 din luna trecută din ianuarie, în ultima Secţiune, anul al 6109lea, şi nu s-au pocăit de aceasta, să fie supuşi la destituirea canonică: dar cei ce sunt implicaţi în dezordinea celei de-a doua căsătorii, dar înainte decretul nostru a admis ceea ce e potrivit, şi a eliminat păcatul lor, şi au îndepărtat de la ei această legătură stranie şi ilegitimă, sau cei a căror soţii din a doua căsătorie sunt deja moarte, sau s-au întors spre pocăinţă din acordul lor, după ce au învăţat abstinenţa, şi şi-au uitat repede nelegiuirile lor anterioare, fie că sunt presbiteri sau diaconi, cei pe care i-am determinat noi că ar trebui să înceteze din orice slujiri preoţeşti sau exerciţii, fiind sub pedeapsă pentru un anumit timp, ci ar trebui să reţină onoarea scaunului şi a staţiei lor, fiind satisfăcuţi cu scaunul lor înaintea laicilor şi implorând cu lacrimi de la Domnul ca păcatul ignoranţei lor să li se ierte: căci era nepotrivit ca el să binecuvânte pe altul care trebuie să îşi îngrijească rănile sale. Dar cei care au fost căsătoriţi cu o singură soţie, dacă ea era văduvă, şi cei care după dedicarea lor au intrat în mod ilegitim într-o astfel de căsătorie, adică presbiterii, diaconii şi subdiaconii, fiind excluşi pentru o vreme de la slujirea sacră, şi cenzuraţi, vor fi din nou restauraţi la rangul lor propriu, fără să mai avanseze niciodată la un alt rang, căsătoria lor nelegitimă fiind în mod deschis dizolvată. Noi declarăm că aceasta este bine doar în cazul acelora care sunt implicaţi în greşelile de mai sus până în 15 ale lumii Ianuarie, din a patra Secţiune, decretând din timpul prezent, şi reînnoind Canonul care declară, că cel care a fost în două căsătorii după botezul său, sau a avut o concubină, nu poate fi episcop, sau presbiter, sau diacon, nimic din lista sacerdotală; în aceiaşi manieră, cel care a luat o văduvă, sau o persoană divorţată, sau o curvă, sau o roabă, sau o actriţă, nu poate fi episcop, sau presbiter, sau diacon, nimic din lista sacerdotală.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI III.

Preoţii care au contractat căsătoriile secunde şi nu vor renunţa la ele să fie destituiţi. Dar cei care şi-au lăsat nelegiuirea, să înceteze pentru o perioadă fixată. Căci cel care este rănit nu binecuvântă. Dar cei ce sunt implicaţi în căsnicie nefastă, şi care după ordinare au contractat căsătorie, după o vreme definită ei vor fi restauraţi la gradul lor, dacă ei rămân fără ofensă, după ce au renunţat la căsătorie. Dar dacă după aceasta se va interzice de acest decret dacă ei încearcă să facă ceva vor rămâne destituiţi.

 

ZONARAS.

Lucrurile ce aparţin celui de-al 3lea canon sunt doar adoptate pentru vremea în care a fost transmis canonul; apoi nu mai au nici o forţă. Dar lucrurile pe care le-au dorit Părinţii să fie obligatorii la urmaşi este conţinut în canoanele 17 şi 18 ale sfinţilor Apostoli, pe care acest sinod vrea să le reînnoiască în decursul timpului.

 

VAN ESPEN.

Este clar că Împăratul a intenţionat în mod special ca indulgenţa pe care a extins-o Biserica din Constantinopole către presbiterii şi diaconii ei în a le admite acestora să se folosească de căsătorie au intrat în ordinare, nu ar trebui să fie admişi în continuare, şi nici să fie o ocazie pentru violarea acelui canon apostolic adevărat, „Episcopul, presbiterul, şi diaconul trebuie să fie soţul unei singure soţii” 1 Timotei 3:2.

 

Căci nici un Constantinopolitan şi nici o altă Biserica Răsăriteană nu a admis prin canon un bigam (sau un om care era în mod succesiv soţul a mai multe soţii) ca să fie avansat în ordinul de presbiter sau diacon, sau să folosească oricare altă căsătorie secundată.

 

ANTONIO PEREIRA.

(Tentativa Theologica. [Eng. trans.] III. Principle, p. 79.)

În aceiaşi manieră o a doua căsătorie întotdeauna, şi pretutindeni, făcea clerul să fie incapabil pentru Sfintele Ordine şi Episcopat. Aceasta apare de la Sf. Pavel, 1 Timotei 3 şi Tit 1, şi s-a legiferat în mod expres de al 16lea Canon Apostolic, reînnoit de Papii Siricius, Innocent şi Leo cel Mare, şi poate fi regăsit la părinţii anticii şi conciliile ce le-au primit în mod general în Biserică.

 

Cu toate acestea ştim de la Theodoret, Episcop de Cyrus, că mulţi episcopi remarcabili pentru ştiinţa şi sanctitatea lor, au dispensat în mod frecvent cu această lege Apostolică; precum Alexander de Antiohia, Acacius de Berea, Prayline de Ierusalim, Proclus de Constantinopole, şi alţii, prin a căror exemplu Theodoret îşi apără conduita sa în cazul lui Irineu, în a-l ordina pe acesta Arhiepiscop de Tyre, deşi a fost căsătorit de 2 ori. Dar ceea ce e mai surprinzător în această materie este că, în ciuda celui de-al 11lea Decret al lui Siricius, şi al 12lea al lui Innocentius Primul, că cei care au fost ori căsătoriţi de două ori, ori s-au căsătorit cu văduve, erau incapabili de ordinare, şi ar trebui să fie destituiţi; Conciliul de la Toledo, Canonul 3, şi Primul Conciliul de la Orange, Canonul 25, ambele au dispensat cu aceste legi Pontifice. Primul, pentru ca cei ce s-au căsătorit cu văduve să poată să rămână în sfintele ordine; al doilea, ca cei care s-au căsătorit de două ori să poată să fie promovaţi în ordinul de subdiacon. Socrates observă şi el că deşi aceasta era o lege generală a nu se admite catehumeni în ordine, episcopii de Alexandria erau în obiceiul de a promova pe astfel de oamenii ca cititori şi cântăreţi.

 

FLEURY.

(H. E., Liv. XL., chap. 1.)

Aceste canoane ale Conciliului din Trullo au fost servite de pe atunci grecilor şi la toţi creştinii din Răsărit drept regulă universală cu privire la abstinenţa clerică, şi ei au fost acum în forţă deplină pentru 1000 de ani. Adică, nu e permis oamenilor care sunt clerici în Sfintele Ordine să se căsătorească după ordinarea lor. Episcopi trebuie să aibă o abstinenţă perfectă, fie că sunt sau nu căsătoriţi înainte de consacrarea lor. Preoţii, diaconii şi subdiaconii deja căsătoriţi pot să-şi ţină soţiile şi să trăiască cu ele, cu excepţia zilelor în care ei se apropie de sfintele mistere

 

Canonul IV.

Dacă vreun episcop, presbiter, diacon, subdiacon, lector, cantor, sau portar a avut relaţii sexuale cu o femeie dedicată lui Dumnezeu, acesta să fie destituit, ca unul care a coruptă o soţie a lui Hristos, dar dacă este laic, acesta să fie înlăturat.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI IV.

Un cler cuplat cu o soţie a lui Dumnezeu va fi destituit, în cazul unul laic va fi înlăturat.

 

Acest canon e găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars II., Causa XXVII., Q. I., c. vj.

 

Un laic care violează o măicuţă, prin legea seculară era pedepsit prin moartea. Balsamon dă referire astfel: V Cap. primi tit. iiij. lib. Basilic. or cxxiij. Novel.

 

Canonul V.

Fie ca nici unul din cei care sunt din lista preoţească să nu deţină vreo femeie sau vreo roabă servitoare, dincolo de cei care sunt enumeraţi în canon ca fiind persoane libere de suspiciune, păstrându-se astfel de la a fi implicat în vreo vină. Dar dacă încalcă cineva decretul nostru acesta să fie destituit, dacă sunt clerici; dar dacă sunt laici să fie excomunicaţi.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI V.

Un preot, dacă este eunuc, nu va avea în casa sa o roabă sau altă femeie decât cei care nu pot produce nici o suspiciune. Vezi Canonul III al Primului Conciliu Ecumenic de la Nice. Acest canon adaugă Eunucii.

 

Canonul VI.

Din moment ce este declarat în canoanele apostolice că cei care sunt avansaţi în cler necăsătoriţi, doar lectorii şi cantorii pot să se căsătorească; şi noi, susţinând aceasta, determinăm că nu este legitim pentru nici un subdiacon, diacon sau presbiter după ordinarea sa să contracteze căsătoria dar dacă a îndrăznit să o facă, acesta să fie destituit. Şi dacă vreunul care intră în cler, doreşte să se unească de o soţie într-o căsătorie legală înainte să fie ordinat, să o facă.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI VI.

Dacă vreo persoană contractează căsătoria, acesta să fie destituit. Dacă vrea să se căsătorească el trebuie să o facă înaintea ordinării sale. Aristenus indică felul cum acest canon anulează canonul 10 din Ancyra, care permite unui diacon şi chiar unui presbiter să se căsătorească după ordinare şi să continue în lucrarea sa, cu condiţia ca în acest timp al ordinării sale să aibă în prezenţa sa martori care să declare incapacitatea sa de a rămâne cast sau dorinţa sa de a se căsători. Acest canon prezent îl urmează pe al XXVI lea din canoanele apostolice.

 

Ultima clauză a acestui canon, limitată în aplicaţia sa faţă de subdiaconi, se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. XXXII., c. vi.

 

Digresiunea asupra căsătoriei celor din cler

Despre acest subiect există o interpretare populară greşită care trebuie înlăturată mai întâi. În mintea populară de azi nu există nici o distincţie între „un cleric căsătorit” căruia i s-a permis, şi „căsătoria clerului” fiind permisă; chiar şi scriitorii teologici care au ajuns la o reputaţie au confundat aceste două lucruri în felul cel mai nedumerit. Va fi suficient să menţionăm faptul unei instanţe a Episcopului Harold Browne în cartea sa despre cele XXXIX Articolele, în care nu numai că se vorbeşte de confuzia de mai sus, dar se mai face şi gafa aceasta pentru scopuri controversate, pentru a susţine prin autoritatea Bisericii antice din Răsărit (care admitea un cler căsătorit) practica Nestorianilor şi a Bisericii moderne a Angliei, ambele care tolerează căsătoria clerului, un lucru pe care Biserica antică l-a urât şi pedepsit cu destituirea.

 

Nu pot exprima mai bine doctrina şi practica Bisericii antice în Răsărit decât prin a cita cuvintele Rev. John Fulton din Introduction to the Third Edition of his Index Canonum (1). El spune: „Căsătoria nu era un impediment spre ordinare chiar ca un Episcop; şi Episcopii, Preoţii, şi Diaconii, în mod egal cu alţi oameni, le era interzis să-şi lase soţiile sub pretextul religiei. Cazul era diferit atunci când un om era necăsătorit la vremea ordinării sale. Apoi el era reţinut pentru a se dedica pe sine în totalitate lui Dumnezeu în oficiul Sfintei Slujiri, şi lui i se interzicea să ia din acea ofertă măsura grijilor sale şi a afecţiunilor lui care trebuie în mod necesar să fie date spre grija şi administrarea familiei lui. Pe scurt, omul căsătorit putea fi ordinat, dar cu câteva excepţii nici unui om nu i se permitea să se căsătorească după ordinare”. În lucrarea sa „Digest sub voce Celibacy” el prezintă canonul cel mai timpuriu în acest subiect astfel: „Nici unul din cler, cu excepţia lectorilor şi a cântăreţilor nu se poate căsătorii după ordinare (Ap. Can. xxvi.); dar diaconii se pot căsătorii, dacă la ordinarea lor au declarat vreo intenţie în acest sens (Ancyra X.). Un preot care se căsătoreşte trebuie să fie destituit (Neocaesarea i.). O diaconiţă care se căsătoreşte trebuie să fie anatemizată (Chal. XV.); un călugăr sau o fecioară dedicată care se căsătoreşte, trebuie să fie excomunicat (Chal. XVI.) Cei care îşi încalcă jurămintele lor de celibat trebuie să îndeplinească pedeapsa bigamilor (Ancyra XIX.)” (2).

 

Am putea aşadar să luăm aceasta pentru un principiu general că în nici o parte a Bisericii antice nu exista vreun preot căruia să i se fi permis să contracteze sfânta căsnicie; şi în nici un loc nu i se permitea să îşi exercite preoţia altfel, dacă ar îndrăzni să între într-o astfel de relaţie cu o femeie. Aşa cum am remarcat, nu este locul meu de a aproba sau respinge această lege a Bisericii, datoria mea este una mult mai simplă de trasare în mod istoric a ceea ce era legea şi ceea ce este ea în Răsărit şi Apus astăzi. Reformatorii au considerat că în aceasta, ca şi în multe alte chestiuni, aceste biserici venerabile au făcut o greşeală, dar pe mine nu mă preocupă aprobarea sau menţinerea acestora, în ceea ce priveşte acest volum. Tot ceea ce este necesar pentru mine este să afirm că un preot dacă vroia să încerce să se căsătorească, el ar fi încercat ceva care din vremurile antice din care avem înregistrări, nici unui preot nu i se permitea să facă, dar care întotdeauna a fost pedepsit ca un păcat grosolan de imoralitate.

 

În trasarea istoriei acestui subiect, singurul timp în care vreo dificultate reală se prezintă pe sine este în primele trei secole, după aceea totul este mult mai clar, şi datoria mea e simplă de a expune faptele nedisputate ale cazului înaintea cititorului.

 

Începem cu baza de dezbatere. Şi aceasta cu privire la Domnul, „marele Preot al credinţei noastre”, cu siguranţă că nu poate fi nici o îndoială că el a dat un exemplu, sau – dacă gândeşte cineva că el nu a fost un model pentru preoţii Bisericii sale ca să fie urmat – cel puţin şi-a trăit viaţa de celibat. Când ajungem la întrebarea care era practica primilor săi urmaşi în această chestiune, se pare că există puţin aici, dacă nu chiar nici o îndoială rezonabilă. Căci avem înregistrat că dintre apostoli doar Petru era căsătorit, şi avem înregistrat şi cazul lui, ca în cel celorlalţi care „au părăsit totul” pentru a-l urma pe Domnul care a spus, „Oricine lasă case, sau fraţi, ori surori, ori tată, mamă sau soţie sau copii, sau pământuri, pentru numele meu va primii însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (1).

 

Nu poate fi nici o îndoială că Sf. Pavel în epistolele sale admite şi chiar contemplează la probabilitatea că cei admişi în rangurile clerului erau deja căsătoriţi, dar spune în mod distinct că ei trebuie să fie „soţul unei singure soţii” (2), prin care toată antichitatea şi fiecare comentator al gravităţii recunoaşte că bigamii sunt scoşi din posibilitatea de ordinare, dar nu e nimic care să implice ideea că legătura maritală trebuia să fie continuată după ordinare. Pentru o tratare completă a acestui subiect din punctul de vedere antic şi Patristic, cititorul este îndrumat la Sf. Jerome (3).

 

Următorul stagiu în progresul nostru este marcat de aşa zisele Canoane Apostolice. Acum pentru cei care susţin că aceste canoane au avut ca autori pe Apostoli în mod direct sau indirect, sau că aşa cum le avem acum chiar şi din date sub-apostolice, chestiunea devine şi mai simplă, căci în timp ce aceste canoane nu exprimă legea formulată prin urmare pentru Răsărit, ele par cu certitudine a nu fi inconsistente cu aceasta, ci mai degrabă priveşte în această direcţie, în special Canoanele V şi LI. Dar puţini vor fi cei care vor dori să susţină o ipoteză atât de extremă, şi în timp ce mulţi cercetători sunt de părere că majoritatea canoanelor a colecţiei pe care o denumim „apostolică” sunt ante-Nicene, cu toate acestea nu vor fi recunoscute ca fiind de o mai mare valoare decât atât de multe oglinzi, arătând ce era la data lor considerat adevărata disciplină. Este destul de clar că părinţii de la conciliul din Trullo prin disciplina care au expus-o a fi disciplina originală a Bisericii în acest domeniu, şi disciplina Apusului în inovaţie, dar că de fapt acesta ar fi şi fost cazul cu mult pare a fi sigur. Thomassinus tratează acest punct cu mai multă învăţare, şi voi cita câteva din autorităţile pe care le aduce el. Dintre acestea cel mai important este Epiphanius, care ca grec putea fi sigur să dea o traducere Răsăritului, dacă nu ar fi fost vreo astfel de tradiţie cunoscută în timpul său. Voi oferi cele trei mari pasaje.

 

„Este evident că cei din preoţie sunt luaţi din ordinul feciorilor, sau dacă nu sunt aşa, cel puţin dintre călugări; sau dacă nu dintre călugări, atunci ei sunt obişnuiţi să fie făcuţi preoţi care se păstrează pe ei înşişi de soţiile lor, sau care sunt văduve după o singură căsătorie. Dar cel care a fost încurcat de o a doua căsătorie nu este admis în preoţia din Biserică, chiar dacă s-ar abţine de la soţia sa, sau să fie un văduvit. Oricine de acest gen este respins din gradul de episcop, presbiter, diacon, sau subdiacon. Ordinul de cititor, totuşi, poate fi ales din toate ordinele din care se pot alege aceste grade, adică din fecioare, călugări, abstinenţi, văduviţi, şi cei care sunt legaţi de sfânta căsnicie. Mai mult, dacă este silit de necesitate, chiar şi bigamii pot fi lectori, căci acesta nu e un preot, etc” (4).

 

„Hristos ne-a învăţat printr-un exemplu că lucrarea preoţească şi vesmintele ar trebui să fie comunicate acelora care şi-au păstrat abstinenţa după o singură căsnicie, sau şi-au păstrat fecioria. Şi aceasta au declarat onest şi pios apostoli, prin canonul eclesiastic al preoţiei” (5).

 

„Mai mult, cel care încă foloseşte căsătoria, şi face copii, chiar dacă e soţul unei singure soţii, nu trebuie admis deloc de Biserică în ordinul de diacon, presbiter, episcop sau subdiacon. Dar pentru toată aceasta, cel care s-a păstrat de relaţia singurei sale soţii, sau s-a lipsit de ea, poate fi ordinar, şi acesta este cel mai uzual cazul din acele locuri unde canoanele eclesiastice sunt cel mai clar observate” (1).

 

Nici greutatea acestei evidenţe nu este micşorată, ci mai degrabă crescută, de admiterea aceluiaşi tată care în anumite locuri din zilele sale viaţa de celibat nu era observată de acei preoţi care aveau soţii, căci el explică faptul că o astfel de stare de lucruri s-a produs „nu din urmarea autorităţii canoanelor, ci prin neglijenţa oamenilor, care este obişnuinţa din perioadele anumite de caz” (2).

 

Mărturia Părinţilor Apuseni deşi este atât de absolut şi de indiscutabil de clară ea nu este atât de concluzivă pentru Răsărit, şi totuşi un pasaj din Sf. Jerome ar trebui să fie citat. „Hristosul Virgin şi Fecioara Maria au dedicat virginitatea ambelor sexe. Apostolii au fost aleşi ori când erau feciori ori separaţi de căsnicie, şi episcopii, presbiterii şi diaconii sunt aleşi ori când sunt feciori, ori văduviţi, sau cel puţini abstinenţi pentru totdeauna după preoţie” (3).

 

Ar fi ieşit din comun să intram într-un argument detaliat cu privire la forţa acestor pasaje, dar voi pune înaintea cititorului rezumatul prin intermediul unui scriitor recent cântărit de la Ultramontane Roman School.

 

„Este celibatul un ritual apostolic? Bickel a afirmat că este, şi Funk a negat aceasta în 1878. Astăzi [1896] canoniştii admit în comun faptul că nimeni nu poate dovedi existenţa vreunui concept formal, ori divin ori apostolic, care să impună celibatul asupra clerului, şi că toate textele, fie că sunt scoase din Sfânta Scriptură sau de la Părinţi, în acest subiect conţine doar un sfat, şi nu o poruncă”. „În Secolul al Patrulea un mare număr de concilii a interzis episcopilor, preoţilor şi diaconilor să trăiască în folosirea de căsătorie cu soţiile lor legitime. … Dar acolo nu se pare să fi existat vreo dispoziţie de a declara prin lege ca invalidă căsătoriile clericilor din Sfintele Ordine. În Secolele al Cincilea şi al Şaselea legea celibatului a fost observată de toate Bisericile din Apus, mulţumită Conciliilor şi Papilor”. „În al Şaptelea şi până în al Zecelea Secol (4), ca o chestiune de fapt legea celibatului a fost puţin observată într-o mare parte a Bisericii Apusene, dar ca chestiune de lege Pontifii Romani şi Conciliile au fost constante în proclamarea lor a obligării acesteia”. Prin practica canonică a Apusului nereformat, primirea Sfintelor Ordine este un impedimentum dirimens matrimonii, care face ca orice căsătorie subsecvent contractată nu doar ilicită ci şi absolut nulă. În acest impediment de anulare acelaşi scriitor romano-catolic spune: „Impedimentul de anulare al Sfintelor Ordine este de obligaţie eclesiastică şi nu divină, şi prin urmare Biserica o poate distribui. Aceasta este învăţătura prezentă care este în opoziţie cu cea a vechilor şcoli”.

 

„Nu este nici o întrebare despre nulitatea căsătoriilor contractate de clerici înainte de 1139. La Conciliul de la Lateran din acel an, Innocent II a declarat că aceste căsătorii contractate în sfidare faţă de legea eclesiastică nu sunt căsătorii adevărate în ochii săi. Succesorii său nu par să fi insistat prea mult asupra acestui impediment de anulare, deşi a fost atacat viguros de clericii ofensaţi; dar Şcoala din Bologna, a cărei autoritate pe atunci era nedisputată, a declarat în mod deschis pentru nulitatea căsătoriilor contractate de clericii din Sfintele Ordine. Astfel acest punct al legii a fost rezolvat mai degrabă prin învăţătură decât printr-un text precis, sau printr-o lege dintr-o anumită dată cunoscută” (5).

 

Nu trebuie uitat că deşi aceasta e adevărat cu privire la Papa Innocent II în 1139, aceasta e adevărat şi cu privire la faptul că în 530 împăratul Justinian a declarat nule şi vide toate căsătoriile contractate de clericii din Sfintele Ordine, iar copiii din aceste căsătorii să fie falşi (spurii).

 

Cititorul va fi interesat în citirea răspunsului la acest punct a Regelui Henry VIII către scrisoarea trimisă lui de ambasadorii germani (1). Pot da aici doar o scurtă parte a traducerii în engleză. „Deşi Biserica a admis de la început oameni căsătoriţi, ca preoţi şi episcopi, care erau fără crimă, soţul unei singure soţii (din necesitatea vremii, pe cât era de suficient alţi oameni potriviţi nu puteau fi găsiţi să se potrivească spre învăţarea cuvântului) cu toate acestea Pavel l-a ales pe celibatul Timotei; dar dacă cineva a venit necăsătorit în preoţie şi apoi şi-a luat nevastă, el era întotdeauna destituit din preoţie, conform canonului Conciliului din Neocesarea care a fost înaintea celui din Nice. La fel a fost şi la cel din Calcedon, unde în primul canon sunt confirmate fostele canoane, se stabileşte că o diaconiţă, dacă se căsătorea, va rămâne sub anatema, şi o fecioară care s-a dedicat pe sine lui Dumnezeu şi un călugăr cu care s-a căsătorit, vor rămâne excomunicaţi. … Nici un canon apostolic şi nici Conciliul de la Nice nu conţinea ceva similar cu declaraţia aceasta, anume, că preoţii odată ordinaţi se pot căsătorii după aceea. Şi cu aceasta este de acord şi al Şaselea Sinod, în care s-a decretat că dacă cineva din cler va dori să conducă o soţie, el ar trebui să o facă înainte de primirea sub-diaconatului, ceea ce nu era legitim deloc; şi nici nu s-a dat în al Şaselea Sinod vreo libertate preoţilor care conduceau soţii după preoţia lor, aşa cum afirmaţi. Prin urmare de la începutul Bisericii nou născute este văzut clar că niciodată nu s-a permis ca un preot să conducă o soţie după preoţia sa, şi nicăieri, unde se încerca aceasta, nu se făcea cu impunitate, ci vinovatul era destituit din preoţie”.

 

Canonul VII.

Acum că am învăţat că în anumite biserici diaconii au oficiu eclesiastice, şi că unii din ei cu aroganţă şi licenţă stau îndrăzneţi înaintea presbiterilor: noi am determinat că un diacon, chiar de ar fi într-un oficiu de demnitate, adică, în orice oficiu eclesiastic, nu trebuie să-şi aibă scaunul înaintea unui presbiter, decât dacă acţionează ca un reprezentativ al patriarhului sau al metropolitanului său într-un alt oraş sub un alt superior, căci atunci va putea să aibă locul său onorat. Dar dacă cineva, posedat de o îndrăzneală tiranică, va fi îndrăznit să facă un astfel de lucru, acesta să fie alungat din rangul său specific şi să fie ultimul în ordin din lista bisericii sale; Domnul nostru ne-a îndemnat să nu fugim după locurile înalte, conform doctrinei care se găseşte în sfântul Evanghelist Luca, aşa cum a fost expus chiar de Domnul Dumnezeul nostru. Căci la cei care au fost chemaţi el i-a învăţat această pildă: „Când vi se oferă de cineva un scaun la o nuntă nu staţi în camera de mai sus decât dacă un altul mai înalt ar oferi aceasta. Dar atunci când ţi se oferă, stai în scaunul cel mai de jos aşa că cel care ţi-a dat locul să vină şi să te vadă acolo şi să-ţi spună, Prietene, mergi acolo sus: atunci tu te vei putea închina în prezenţa aceluia care stă cu tine. Căci cine se înalţă va fi smerit, şi cine se smereşte va fi înălţat”. Dar acelaşi lucru ar trebui să fie observat în restul ordinelor sacre; văzând că ştim că lucrurile spirituale sunt de preferat faţă de demnitatea lumească.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI VII.

Un diacon în executarea oficiului său, dacă va avea ocazia să stea în prezenţa presbiterilor, să ia locul cel mai de jos doar dacă nu e reprezentantul Patriarhului sau al episcopului.

 

Balsamon, Zonaras şi apoi Van Espen indică faptul că acest canon este o relaxare a Canonului XVIII de la Nice care pedepseşte pe diaconii aroganţi nu doar cu pierderea rangului în grad, dar şi cu expulzarea din slujire.

 

Van Espen remarcă bine că Părinţii acestui sinod au avut în minte nu doar prescrierea distinctivelor dintre diaconi şi presbiteri, dar şi dintre cele din ordinele eclesiastice şi cele care se bucurau de demnităţi seculare cu privire la chestiunile eclesiastice, dar care nu trebuiau să fie câştigate din precedenţa eclesiastică. Aceasta se înţelege prin ultima clauză a canonului.

 

Beveridge oferă o listă a acestor cvasi demnitari eclesiastici după cum urmează: Magnus (Economus, Magno Sacello Praepositus, Magnus Vasorum Custos, Chartophylax, Parvo Sacello Praepositus, Primus Defensor.

 

Canonul VIII.

Din moment ce dorim ca în fiecare punct lucrurile care au fost decretate de sfinţii noştri părinţi să fie atât stabilite cât şi confirmate, noi reînnoim prin urmare canonul care porunceşte ca sinoadele episcopilor din fiecare provincie să fie ţinute în fiecare an acolo unde episcopii metropolei vor considera mai bine. Dar datorită incursiunilor barbarilor şi a câtorva alte cauze incidentale, cei care prezidează peste biserici nu pot ţine sinoade de două ori pe an, se pare bine că o dată pe an – pe baza întrebărilor eclesiastice care pot apărea – ca un sinod al episcopilor menţionaţi anterior să fie ţinut în fiecare provincie, între sfântul praznic al Paştelui şi octombrie, aşa cum s-a spus mai sus, în locul în care Metropolitanul îl va considera a fi cel mai potrivit. Şi fie ca acei episcopi care nu frecventează, atunci când ei sunt acasă în oraşele lor şi sunt sănătoşi şi liberi de toate treburile de inevitabile şi necesare, să fie mustraţi frăţeşte.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI VIII.

Oricând este posibil să se ţină două sinoade pe an, cel puţin unul va fi sărbătorit între Paşte şi luna octombrie. Acest canon sub numele de filă a „Sinodului al Şaselea” este referinţa din Canonul VI al celui de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic (II Nice), şi episcopi de la Quinisext sunt numiţi „Părinţii”.

 

VAN ESPEN

Ceea ce la început a fost permis din necesitate, puţin câte puţin a trecut în legea generală, şi în fine a fost primit ca lege, ca o dată pe an trebuia să aibă loc o întâlnire a sinodului provincial.

 

Canonul IX.

Nici un cleric să nu fie admis să ţină o „casă publică”. Căci dacă nu se permite a se intra într-o tavernă, cu atât mai mult se interzice să slujeşti altora în aceasta şi să ai şi o afacere care este nelegiuită pentru el. Căci dacă va fi făcut vreunul din aceste lucruri, ori renunţă la ele ori să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI IX.

Dacă clericilor le este interzis să între în case publice, cu atât mai mult le e interzis să le păstreze. Ori să renunţe la ele ori să fie destituiţi.

 

Comparaţi cu acest canon liv al Canoanelor Apostolice; xxiv al Laodicean, şi xliij al Sinodului de la Cartagina (1).

 

Canonul X.

Un episcop, sau presbiter, ori diacon care primeşte camătă, sau ceea ce se numeşte hecatostoe, acesta ori să renunţe la ea ori să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI X.

Un episcop, presbiter, sau diacon care ia camătă va fi destituit dacă nu se opreşte din aceasta. Vezi nota de la canonul XVI de la Nice şi digresiunea notată la acesta.

 

Canonul XI.

Nimeni din ordinul preoţesc sau dintre laici să nu mănânce pâinea nedospită a iudeilor, şi nici să nu aibă relaţii familiare cu ei, nici să nu-i cheme în boală, nici să nu primească medicamente de la ei, nici să nu se scalde cu ei; dacă va face cineva astfel, dacă e cler, să fie demis, dar dacă e laic să fie dat afară.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XI.

Pâinea nedospită evreiască trebuie să fie refuzată. Oricine îi cheamă pe evrei ca doctori sau se scaldă cu ei trebuie să fie destituit.

 

VAN ESPEN

Theodore Balsamon este de părere că acest canon nu interzice mâncare azimilor, ci că ceea ce se intenţionează este ţinerea festivalurilor într-o formă iudaică, sau în jertfe să se folosească pâinea nedospită (azymes), şi aceasta, spune Balsamon, datorită latinilor care îşi serbează festivalurile lor cu azymes.

 

Canonul lxix [adică lxx] din cel numit Apostolic interzice observarea festivalurilor cu evreii; şi declară a fi nelegiuit să primeşti manuscula de la ei, dar prin acest canon orice relaţie familiară cu ei este interzisă.

 

În timp ce nu poate fi nici o îndoială că în toate canoanele de la Trullo există un sub-curent de ostilitate faţă de Apus, cu toate acestea nu pot vedea aşa ceva în acest canon, şi cred că s-a scris în el prin amărăciunea mai mare a vremurilor de mai târziu. Aceasta pare a fi mult mai sigur din faptul că nu există nimic nou în privinţa pâinii pascale, vezi canoanele de la Laodicea xxxvij şi xxxviij.

 

Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici. Gratian's Decretum, Pars II., Causa xxviij., can. xiii.(1)

 

Canonul XII.

Mai mult încă a ajuns la cunoştinţa noastră că în Africa şi Libia şi în alte locuri că episcopii iubiţi de Dumnezeu din acele părţi nu refuză să trăiască cu soţiile lor, chiar după consacrare, astfel aducând scandal şi ofensă poporului. Acum că este grija noastră particulare ca toţi să aibă grija turmei care ne-a fost încredinţată fiecăruia – s-a părut bine ca nimic de acest fel să nu aibă loc. Şi noi spunem aceasta, nu ca să abolim şi să răsturnăm lucrurile care au fost stabilite de autoritatea veche apostolică, ci ca purtând de grijă pentru sănătatea poporului şi avansarea lor spre lucruri mai bune, şi ca nu cumva starea eclesiastică să sufere vreun reproş. Căci apostolul divin spune: „Faceţi toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu, nu faceţi nimănui rău, nici iudeilor, nici grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, aşa cum şi eu sunt pe placul tuturor în toate, nu căutând profitul meu ci al multora, ca ei să poată fi mântuiţi. Fiţi imitatori de mine căci şi eu sunt al lui Hristos”. Dacă s-a găsit că a făcut cineva aşa ceva, acesta să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XII.

Deşi s-a decretat faptul că soţiile nu trebuiesc alungate, pentru a fi totul mai bine, noi dăm porunca ca nimeni care a ordinat vreun episcop să mai trăiască cu soţia sa.

 

ARISTENUS

Al cincilea canon apostolic nu-i permite nici unui episcop, presbiter şi nici diacon să-şi lase nevasta sub pretextul pietăţii; şi desemnează pedepse pentru oricine va face aşa, şi dacă nu se îndreaptă, să fie destituit. Dar acest canon pe de altă parte nu permite unui episcop nici chiar să trăiască cu soţia sa după consacrarea lui. Dar prin această schimbare nu se doreşte nici o neînţelegere asupra a ceea ce s-a stabilit de autoritatea apostolică, ci era făcut prin grija pentru sănătatea poporului şi conducerea spre lucruri mai bune, şi pentru teama ca moşia sacerdotală să nu sufere pagube.

 

VAN ESPEN

(în Can vi. Apost.)

În vremea [aşa zis al Apostolilor] nu numai presbiterii şi diaconii, dar şi episcopii, este clar, aveau permisiunea prin obiceiul Răsăritean să-şi aibă soţiile lor; şi Zonaras şi Balsamon notează că până în al Şaselea Conciliu, numit în mod comun în Trullo episcopilor le era permis să-şi aibă soţiile lor.

 

(Acelaşi la acest canon)

Dar ei nu numai că poruncesc ca episcopii după consacrarea lor să nu mai aibă comerţ cu propriile lor soţii, ci mai mult, li se interzice acestora chiar să presupună să trăiască cu ele.

 

ZONARAS

Când credinţa s-a născut prima dată şi a venit în lume, apostolii au tratat cu mai mare blândeţe şi indulgenţă pe cei care au îmbrăţişat adevărul, care nu era încă împrăştiat atât de departe, şi nici nu au fost exacţi din perfecţiune în toate privinţele, ci au făcut permisiuni mari pentru slăbiciunile lor şi pentru forţa înrădăcinată a obiceiurilor cu care erau încercuiţi ei, atât între păgâni cât şi printre evrei. Dar acum, când religia noastră s-a propagat în lung şi lat, multe eforturi încordate s-au făcut pentru a aplica acele lucruri care au de a face cu o viaţă mai înaltă şi mai sfântă, aşa cum închinarea noastră angelică a crescut de la zi la zi, şi să insistăm prin legea unei vieţi de abstinentă faţă de cei care au fost ridicaţi în episcopat, ca nu numai ei să se abţină de la soţiile lor, ci să nu le mai aibă deloc ca tovarăşe de pat; şi nu numai să nu le admită ca părtaşe a patului lor, ci nici măcar să nu le admită să se oprească sub acelaşi acoperiş sau în casă.

 

Canonul XIII.

Din moment ce ştim că trebuie transmis ca o regulă a Bisericii Romane că cei ce sunt socotiţi vrednici să fie avansaţi spre diaconat sau prezbiterat ar trebui să permită să nu mai convieţuiască deloc cu soţiile lor, noi, păstrând regula antică şi perfecţiunea şi ordinul apostolic, voim ca căsătoriile legale ale celor care sunt în sfintele ordine să fie de acum înainte ferme, în nici un caz să nu dizolvăm uniunea lor cu soţiile lor şi nici să-i lipsim de relaţia reciprocă la un timp convenabil. Prin urmare, dacă va fi găsit cineva vrednic să fie ordinat subdiacon, sau diacon, ori presbiter, acestuia nu trebuie să i se interzică deloc să fie admis într-un astfel de rang, chiar dacă va trăi cu o soţie legitimă. Nici nu i se va cere ca la vremea ordinării lui ca să promită să se abţină de la relaţiile legale cu soţia sa: ca nu cumva să afecteze în mod injurios căsnicia constituită de Dumnezeu şi binecuvântată de prezenţa sa, aşa cum spune Evanghelia: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”; şi apostolul a spus, „Căsătoria să fie onorabilă şi patul să fie neîntinat”; şi din nou, „Eşti legat de o soţie? Caută să nu fi dezlegat”. Dar ştim, ca şi cei ce s-au adunat la Cartagina (cu grija pentru viaţa cinstită a clerului) care au spus că subdiaconii, care mânuiesc Sfintele Mistere, şi diaconii şi presbiterii ar trebui să se abţină de la consoarta lor conform cursului lor [de slujire]. Aşa că ceea ce s-a transmis de către apostoli şi păstrat prin obiceiul antic, şi noi menţinem, ştiind că este un timp pentru toate lucrurile în special pentru post şi rugăciune. Căci este drept ca cei care asistă la altarul divin să trebuiască să fie absolut de abstinenţi atunci când împart lucrurile sfinte, ca ei să poată obţine de la Dumnezeu ceea ce cer ei în sinceritate.

 

Dacă va îndrăzni cineva, contrar Canoanelor Apostolice, să lipsească pe vreunul din sfintele ordine, presbiter, sau diacon ori subdiacon de coabitarea şi relaţia cu soţia sa legitimă, acesta să fie destituit. În aceiaşi manieră dacă vreun presbiter sau diacon cu pretextul pietăţii şi-a lăsat soţia, acesta să fie exclus din comuniune; şi dacă perseverează în aceasta să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIII.

Deşi romanii doresc ca toţi din cei ordinaţi ca diaconi sau presbiteri să-şi lase soţiile lor, noi dorim ca mariajul diaconilor şi al presbiterilor să continue valid şi ferm.

 

FLEURY

(H.E., Livre XL., chap. 1.)

Ceea ce se spune în acest canon, că conciliul de la Cartagina ordonă preoţilor să se abţină de la nevestele lor la perioade prescrise, este o înţelegere greşită a decretului, cauzată ori de răutate ori de ignoranţă. Acest canon este unul din acelea adoptate de al Cincilea Conciliu de la Cartagina ţinut în anul 400, şi acesta decreta că subdiaconii, diaconii, preoţii şi episcopii se vor abţine de la soţiile lor, urmând statutele antice, şi va fi ca şi când nici nu le-ar avea. Versiunea greacă a acestui canon a atribuit cuvintele latine priora statuta prin acestea, idious horous, care ar putea însemna „timpuri fixate”: căci traducătorul citeşte, urmând alt codex, propria pentru priora. Dar aceasta au presupus Părinţii de la Trullan că acesta obliga clerul doar la abstinenţă în anumite vremuri fixate, şi nu au vrut să fie incluşi şi episcopii.

 

VAN ESPEN

Deşi Biserica Latină nu dezaprobă (1), ca fiind contrar legii Evangheliei disciplina grecilor care permite folosirea căsătoriei la presbiteri şi diaconi, cu condiţia să fie făcută înainte de ordinare; cu toate acestea nu a aprobat niciodată acest canon care condamnă cu un zel atât de mare obiceiul opus, şi desemnează aspru mari erori Bisericii Romane.

 

Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. XXXI., c. xiij.

 

Antonius Augustinius în propusa lui corectare a lui Gratian spune (Lib. I. dial. de emend. Grat. c. 8.): „Acest canon nu poate fi primit în nici un caz, căci e scris în opoziţie faţă de celibatul preoţilor latini, şi în mod deschis e contra Bisericii Romane”. Pentru mine însă nota pe care o aduce Gratian pare mult mai învăţată şi adevărată: „Aceasta trebuie dar de înţeles în privinţa aplicaţiei locale; căci Biserica Răsăriteană, la care Sinodul VI a prescris această regulă, nu a primit un jurământ de castitate de la lucrătorii de la altar”. Ar fi bine să notăm aici că prin opinia majorităţii cazuiştilor latini obligaţia de castitate printre clerul roman se bazează pe jurământul şi nu pe legea Bisericii care e legată de aceasta. Aceasta era în mod evident opinia lui Gratian.

 

Canonul XIV.

Canonul sfinţilor noştri Părinţi purtători de Dumnezeu să fie confirmat şi în această privinţă, că un presbiter să nu fie ordinat înainte de 30 de ani, chiar de ar fi unul foarte vrednic, ci să fie păstrat. Căci Domnul nostru Isus Hristos a fost botezat şi a început să înveţe când avea 30. În aceiaşi manieră nici un diacon să nu fie ordinat înainte ca el să fie de 25 de ani, şi nici o diaconiţă înainte ca ea să aibă 40 de ani.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIV

Un presbiter la 30 de ani, un diacon la 25 şi o diaconiţă la 40.

 

Comparaţi Canonul XI de la Neocesarea.

 

E interesant de notat aici că prin legea Comuniunii Romane vârstele canonice sunt după cum urmează: Un subdiacon trebuie să aibă 21 de ani, un diacon 22, un preot 24, şi un episcop 30. Nici unul din clerul inferior nu poate deţine un beneficiu simplu înainte de începerea vârstei de 14 ani. Demnitarii eclesiastici, precum preoţii de Catedrală, nu pot fi conferiţi dacă nu a împlinit 22 de ani. Un beneficiu la care se ataşează o cură a sufletelor se poate da doar unuia care este peste 34, şi o dioceză doar unuia care are 30 de ani (Vide Ferraris, Bibliotheca Prompta).

 

În Comuniunea Anglicană vârstele sunt, în Anglia, pentru un episcop „30 de ani deplini”, pentru un preot 24, şi pentru un diacon 23 (2): şi în Statele Unite, pentru un episcop 30 de ani, şi pentru un preot 24, şi pentru un diacon 21.

 

Canonul XV.

Un Subdiacon nu trebuie să fie ordinat sub vârsta de 20 de ani. Dacă vreunul din preoţie a ordinat contrar timpului prescris, acesta să fie destituit.

 

NOTE.      

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XV

Aceia vor fi aleşi ca Subdiaconi care au 20 de ani.

 

Această vârstă se pare că a fost fixată de al Doilea Conciliu de la Toledo (1) (cca. 535 d. Hr.) în primul său canon.

 

Canonul XVI.

Odată ce cartea Faptele Apostolilor ne învaţă că au fost numiţi 7 diaconi de către apostoli, şi sinodul din Neocesarea în a cărui canoane a pus în mod determinat ca ar trebui să fie în mod canonic doar 7 diaconi, chiar dacă oraşul ar fi mai mare, în acord cu cartea Fapte; noi, fiind potriviţi minţii părinţilor faţă de cuvintele apostolilor, găsim că ei nu au vorbit de acei oameni care au slujit la Mistere ci în administrarea care aparţine servirii la mese. Căci cartea Fapte spune astfel: „În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia: I-au adus înaintea apostolilor”.

 

John Chrysostom, un Doctor al Bisericii, interpretând aceste cuvinte, continuă astfel: „Este un fapt remarcabil că mulţimea nu a fost divizată la alegerea ei, şi că apostolii nu au fost respinşi de ei. Dar noi trebuie să învăţăm ce fel de rang au avut ei, şi ce ordinare au primit ei. A fost aceea de diaconi? Dar acest oficiu nu exista încă în biserici. Dar era aceasta buna dispensare a unui presbiter? Dar încă nu era nici un episcop, ci doar apostolii, de unde cred că e clar că nici diacon şi nici presbiter nu era numele” (2). Dar în această relatare noi anunţăm de asemenea că cei şapte diaconi menţionaţi anterior nu trebuie să fie înţeleşi ca diaconi care au slujit la Mistere, conform învăţăturii de dinainte, ci că ei erau cei la care s-a încredinţat dispensarea pentru beneficiul comun al acelora care erau adunaţi laolaltă, care pentru noi era un tip de filantropie şi zel faţă de cei în nevoi.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVI.

Oricine afirmă că numărul diaconilor ar trebui să fie 7 conform spuselor din Fapte, ar trebui să ştie că referinţa din acel pasaj nu este la Diaconii ai Misterelor ci a celor care slujesc la mese.

 

Van Espen ne aminteşte aici că aceasta este, aşa cum Zonaras îi atrage atenţia în Iris scholion din acest loc, o corectare mai degrabă decât o interpretare a Canonului XV de la Neocesarea, şi Balsamon spune şi el la fel. Singurul interes pe care îl posedă materia este că un canon care a fost primit de al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon) ar trebui să primească un astfel de tratament de la o astfel de adunare ca Sinodul din Trullo.

 

Canonul XVII.

De când clericii din diferite biserici şi-au părăsit bisericile în care au fost ordinaţi ei şi s-au dus la alţi episcopi, şi fără consimţământul episcopului lor s-au aşezat în alte biserici, astfel dovedindu-se a fi insolenţi şi neascultători, noi decretăm că din luna ianuarie din Secţiunea a 4a nici un cleric, oricare grad l-ar fi avut, nu va avea putere, fără scrisorile de eliberare de la episcopul său, ca să fie înregistrat în lista de clerici ai altei biserici. Oricine din viitor care nu va observa această regulă, ci va aduce dezonoare asupra sa precum şi asupra episcopului care l-a ordinat, acesta să fie destituit împreună cu cel care-l primeşte.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVII.

Oricine primeşte şi ordinează un cleric ambulant va fi destituit împreună cu cel pe care l-a ordinat astfel în mod rău.

 

Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars II., Causa XXI., Quaest., ii. can. j.

 

Canonul XVIII.

Acei clerici care în consecinţa unei incursiuni barbare sau în oricare altă circumstanţă au plecat peste graniţă, noi poruncim să se întoarcă la bisericile lor după ce s-a terminat cauza, sau când incursiunea barbarilor este la final. Ei nici nu trebuie să plece pentru lungă vreme fără motiv. Dacă cineva nu se va întoarce conform direcţiei acestui canon prezent – să fie eliminat până se va întoarce în propria biserică. Şi acesta va fi pedepsit de episcopul care-l primeşte.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVIII.

Oricine a emigrat pe baza unei invazii de barbari se va întoarce la Biserica de a cărui cler aparţine de îndată ce incursiunea încetează. Dar dacă nu va face aşa, el va fi înlăturat împreună cu cel la care s-a dus.

 

BALSAMON

Părinţii sunt vrednici de mare laudă. Căci privind onoarea ordinului eclesiastic şi a fiecărui episcop, ei au decretat ca clerici, care din cauze drepte şi valide au plecat fără scrisori de demisie de la cei care i-au ordinat, ar trebui să se întoarcă la cler de îndată ce se încheie cauza care i-a făcut să plece; şi că ei să nu fie înrolaţi pe lista de clerici a nici unei alte biserici. Dar oricine nu poate fi convins să se întoarcă este eliminat, precum şi episcop care-l deţine. Dar oricine va spune, Dacă un episcop face un astfel de lucru este eliminat de Metropolitanul său; şi la fel dacă un Metropolitan dispreţuieşte acest canon el este pedepsit de Patriarh. Dar dacă un arhiepiscop autocefal sau un Patriarh altul decât cel de Constantinopole (căci el are o aptitudine pentru a face astfel) va fi convins de o violare a acestui Canon, de cine va fi el eliminat? Presupun că de Pontiful Suprem (1) (oiomai oun para tou meixo-nos arkierews).

 

Canonul XIX.

Prin urmare cei care prezidă peste biserici, în fiecare zi dar mai ales în ziua Domnului, să înveţe tot clerul şi pe popor cuvintele de pietate şi ale religiei drepte, adunând din Sfânta Scriptură meditaţii şi determinări ale adevărului, şi să nu treacă dincolo de limitele fixate acum, şi nici să varieze de la tradiţia părinţilor purtători de Dumnezeu. Şi dacă se va produce vreo controversă cu privire la Scriptură, aceştia să nu o interpreteze, altfel decât luminile doctorilor bisericii în scrierile lor au explicat, şi în aceasta să se bucure mai degrabă decât să se compromită în lucrurile din afara capetelor lor, ca nu cumva prin lipsa îndemânării lor (2) să se depărteze de ceea ce era potrivit. Căci prin doctrina părinţilor menţionaţi, poporul care ajungea la cunoaşterea a ceea ce era bun şi de dorit precum şi ceea ce este inutil şi de respins, îşi vor remodela viaţa lor prin ceva mai bun, şi să nu fie conduşi de ignoranţă, prin a-şi aplica minţile lor faţă de doctrină, ei vor avea grijă ca nici un rău să nu i se întâmple şi să-şi lucreze mântuirea lor în frica de pedeapsa iminentă.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIX

 

Prelaţii Bisericii, în special în zilele Domnului, vor învăţa doctrina.

 

VAN ESPEN

Cât de mare obligaţie de predicare stă asupra episcopilor, succesorii apostolilor, este evident din cuvintele Sf. Pavel, „Hristos nu m-a trimis să botez ci să predic” (1 Corinteni 1:17), şi rugămintea lui principală către Timotei prin Isus Hristos şi venirea sa, era „Predică Cuvântul” (2 Timotei 2:4). Pentru acest motiv părinţii au numit anterior episcopatul oficiul de predicare (officium predicationis), aşa cum este evident din profesiunea lui Adelbert Morinensis, şi forma de profesare a unui viitor Arhiepiscop. Ambii dintre aceştia se vor găsi în Labbe, appendix to Tom. VIII., of his Concilia.

 

CONCILIUL DIN TRENT

(SES. V. C. 2)

Predicarea Evangheliei este lucrarea principală a episcopilor.

 

CONVOVAŢIA DE LA CANTERBURY, 1571 d. Hr.

(Cardwell. Synodalia, Vol. I., p. 126.)  

Clerul va fi atent să înveţe nimic în predicile lor care să fie susţinut religios şi crezut de oameni decât ceea ce este agreabil faţă de doctrina Vechiului şi a Noului Testament, şi ceea ce Părinţii Catolici şi Episcopi Antici au colectat din acestea (1).

 

CONCILIUL DIN TRENT

(Ses. IV)

Nimeni nu va îndrăzni să interpreteze Sfintele Scripturi contrar faţă de consensul unanim al părinţilor.

 

Canonul XX

Nu va fi legitim pentru un episcop să înveţe public în orice oraş care nu îi aparţine lui. Dacă e observat cineva că face aceasta, să înceteze din episcopat, dar să descarce oficiul unui presbiter.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XX.

Episcopul unui oraş nu va predica public în alt oraş. Dacă se va arăta că a făcut astfel, el va fi destituit şi lipsit de episcopat şi va îndeplini funcţiile unui presbiter.

 

Înţelesul acestui canon este cel mai obscur. Balsamon şi Zonaras cred că Episcopul nu trebuie să fie destituit din Episcopatul său, ci doar să i se taie dreptul de a executa funcţiile Episcopale, aşa că în fond ar fi redus la un presbiter. Ariseanus, pe de altă parte, consideră destituirea a fi reală şi că acest canon creează o excepţie faţă de Canonul XXIX de la Calcedon.

 

Canonul XXI

Aceia care au devenit vinovaţi de crime împotriva canoanelor, şi astfel se supun concedierii complete şi perpetue, sunt degradaţi la condiţia de laic. Dacă, totuşi, menţine conversiunea înaintea ochilor lor, ei deplâng în mod voit păcatul pentru care ei au căzut din har, şi s-au făcut pe ei înşişi înstrăinaţi în acest fel, ei pot să îşi mai taie părul după maniera clericilor. Dar dacă nu voiesc să se supună acestui canon, ei trebuie să poarte părul ca laici, ca fiind cei care au preferat comuniunea lumii în viaţa cerească.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXI.

Oricine este deja demis şi redus la starea de laic, dacă el se va pocăi, să continue demis dar să fie tuns. În caz contrar, trebuie să îşi lase părul să crească.

 

Beveridge doreşte să o pună altfel că cei care au devenit vinovaţi de crime din punct de vedere canonic, înlocuind kanonikps cu kanonikois, în acord cu codicele Bodleian şi Amerbachian.

 

Canonul XXII

Cei care sunt ordinaţi pentru bani, fie episcopi sau orice alt rang, şi nu prin examinare şi alegerea vieţii, noi ordinăm ca el să fie destituit precum şi cel care l-a ordinat.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXII.

Oricine este ordinat pentru plată va fi destituit împreună cu ordinatorul.

 

VAN ESPEN

Canonul prezent ordonă să fie destituii nu doar cel ordinat în mod simoniacal, dar şi ordinatorul său, poruncind ca ordinările să aibă loc nu pe baza banilor, ci a excelenţei examinării de care a dat dovadă candidatul şi pe baza dreptăţii vieţii. Şi evident că aceasta este trecută cu vederea oriunde sunt folosiţi banii, examinarea vieţii şi consacrarea de merit intră doar puţin în discuţie, sau cel puţin nu i se acordă nici o atenţie.

 

Canonul XXIII

Nimeni, fie episcop, presbiter, sau diacon, când i se dă Comuniunea imaculată, să nu ia de la cel care se comunică taxe de vreun fel. Căci harul nu trebuie vândut, şi noi nici nu dăm sfinţirea Duhului Sfânt pentru bani; dar cei care sunt vrednici de darul acesta trebuie să fie comunicat în toată simplicitatea. Dar dacă este vreunul înrolat între clerici şi face cereri de la comunicaţi, acesta să fie destituit, ca un imitator al erorii şi al nelegiuirii lui Simon.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIII.

Oricine va cere o plată sau orice altceva pentru oferirea comuniunii fără pată, va fi destituit.

 

Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decreturn, Pars. II., Causa I., Quaest. I., can. 100, atribuit celui de-al 6lea Sinod, Ivo scrie, „De la al Şaselea Sinod, III Constantinopole”.

 

Canonul XXIV

Nimeni din cei ce sunt în catalogul preoţesc şi nici vreun călugăr nu îi este permis să ia parte la cursele de cai sau să asiste la reprezentaţiile teatrale. Dacă vreun cleric este chemat la o nuntă, de îndată ce încep jocurile acesta să se ridice şi să plece, căci aşa se ordonă prin doctrina părinţilor noştri. Şi dacă va fi convins cineva de vreo astfel de ofensă să înceteze aceasta sau să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIV.

Un cler sau un călugăr vor fi destituit dacă merge la curse de cai, sau nu pleacă de la nunţi înainte ca jucătorii să fie aduşi.

 

VAN ESPEN

Rareori erau interzise aceste jocuri fără introducerea a ceva contrar faţă de ceva contrar onestităţii şi castităţii. Aşa cum notează Lupus aici, cuvântul „obscen” îşi are derivare din aceste reprezentaţii „scenice”.

 

Pe drept s-a interzis atunci de canoanele sacre ca clerul să nu fie martor la astfel de jocuri.

 

În a doua parte a acestui canon prin cuvintele „ordinat de doctrina părinţilor noştri”, Sinodul înţelege doctrina părinţilor de la sinodul din Laodicea, care în canonul liv a condamnat acelaşi abuz.

 

Compară canonul dat în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Dist. XXXIV. can. xix.

 

Canonul XXV

Mai mult noi reînnoim canonul care ordonă că parohiile contrare (agroikikas) şi cele ce sunt în provincii (egkwrious) vor rămâne supuse episcopilor care au posesiunea lor; în special dacă pentru 30 de ani ei le-au administrat fără opoziţie. Dar dacă în cadrul a 30 de ani a fost vreo controversă în vreun punct, este legitim pentru cei care se consideră răniţi să refere materia către sinodul provincial.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXV

Parohiile rurale şi din afara oraşului ţinute pentru 30 de ani pot fi reţinute. Dar în acest timp nu trebuie să fie nici o controversă. Compară nota de la canonul XVII de la Calcedon.

 

Canonul XXVI

Dacă un presbiter a contractat prin ignoranţă o căsătorie ilegală, în timp ce încă se mai luptă pentru locul său, aşa cum s-a definit în canoanele sacre, cu toate acestea el trebuie să se abţină de la lucrarea sacerdotală. Căci e de ajuns dacă unuia ca el i se acordă indulgenţă. Căci el este greu de a binecuvânta pe altul care trebuie să aibă grijă de rănile sale, căci binecuvântare este împărţirea sfinţirii. Dar cum poate împărţi el aceasta la un altul care nu posedă în sine un păcat de ignoranţă? Aşa că nici în public şi nici în particular nu poate să binecuvânteze sau să distribuie altora trupul lui Hristos [şi nici să îndeplinească altă lucrare]; căci fiind mulţumit cu locul său de onoare să se plângă Domnului ca păcatul ignoranţei să îi fie iertat. Căci este clar că mariajul nefast trebuieşte dizolvat, şi nici omul acesta nu poate avea relaţii sexuale cu femeia pe baza căreia el este lipsit de executarea preoţiei sale.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVI

Un preot care a căzut într-o căsătorie ilicită şi a fost destituit, îşi mai poate avea locul, dar numai când se abţine în viitor de la nelegiuirea sa.

 

ARISTENUS

Dacă vreun presbiter înainte de ordinarea sa s-a căsătorit cu o văduvă, sau o curvă, ori o actriţă, sau oricare altă femeie din cele ce sunt interzise, în ignoranţă, el va înceta din preoţia sa dar încă îşi va avea locul printre presbiteri. Dar o astfel de căsătorie ilegitimă, pe baza căreia el a fost lipsit de Slujirea Sacră, trebuieşte dizolvată.

 

VAN ESPEN

Canonul sacru la care se referă aici Sinodul este numărul xxvij din Sf. Basil în Epistola sa Canonică către Amphiliochius.

 

Canonul XXVII

Nimeni din cei ce sunt în catalogul clericilor nu va purta haine nepotrivite lor, ori când e în oraş sau într-o călătorie: ci vor purta hainele care le sunt desemnate lor care aparţin clerului. Şi dacă va viola cineva acest canon, el va fi eliminat pentru o săptămână.

 

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVII.

Un cleric nu trebuie să poarte niciodată haine nepotrivite atunci când călătoreşte sau este în oraş. Dacă va face aşa, va fi eliminat pentru o săptămână.

 

Canonul XXVIII

Din moment ce înţelegem că în anumite biserici se aduc struguri la altar, conform unui obicei care a predominat de mult, şi slujitorii au unit aceasta cu sacrificiul nesângeros al prinosului, şi au distribuit şi poporului în acelaşi timp, noi decretăm că nici un preot nu va face aceasta în viitor, ci va administra prinosul doar pentru popor pentru trezirea sufletelor lor şi pentru iertarea păcatelor lor. Dar cu privire la oferirea de struguri ca prime roade, preoţii îi pot binecuvânta aparte [din oferta prinosului] şi să-i distribuie acelora ce-i caută ca un act de recunoştinţă către cel care este Dătătorul roadelor prin care trupurile noastre sunt crescute şi hrănite conform acestui decret divin. Şi dacă vreau cleric va încălca acest decret, să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVIII.

Strugurii sunt uniţi de unii la sacrificiul nesângeros. Se decretă prin urmare ca nimeni să nu mai facă aceasta în viitor.

 

VAN ESPEN

Binecuvântările similare de roade, şi în particular a strugurilor, sunt găsite în ritualurile mult mai recente precum şi în Euchologiile Greceşti şi Ritualurile Latine antice. În Sacramentul Sf. Grigore se va găsi o binecuvântare a strugurilor la festivalul Sf. Sixtus.

 

Cardinalul Bona spune (De Rob. Liturg, Lib. lI., cap. xiv.), că imediat înainte de cuvintele Semper bona creas, sanctificas, etc., dacă roadele noi sau orice alte lucruri adaptate folosirii umane trebuiau să fie binecuvântate, ele erau în vremurile trecute puse înaintea altarului, şi acolo urmau să fie binecuvântate de preot; şi când se încheia binecuvântare cu cuvintele de obicei „Prin Hristos Domnul nostru”, se adăuga următoarea rugăciune: „Perquem haec omnia, etc.”, cuvinte care nu sunt prea referite trupului şi sângelui lui Hristos, ca lucruri ce trebuiesc binecuvântate, pe care Dumnezeu le creează prin reînnoire, şi noi cerem ca ele să fie sfinţite de binecuvântarea sa pentru folosul nostru.

 

Dar în anii de mai târziu când fervoarea celor credincioşi s-a răcit, ca mesa să nu fie prea lungă, ele erau separate şi totuşi rămânea rugăciunea care, aşa cum e spusă astăzi doar peste speciile consacrate, poate fi cu greu inteleassă.

 

Acest canon se găseşte în forma prescurtată în Corpus Juris Canonici, Pars. III. De Consecrat., Dist. II., can. vj. Compară Canonul Apostolilor numărul iv.

 

Canonul XXIX

Un Canon al Sinodului din Cartagina spune că sfintele mistere ale altarului nu trebuiesc îndeplinite de oameni care postesc, decât într-o zi din an în care e sărbătorită Cina Domnului. În acel timp, poate chiar datorită anumitor ocazii din acele locuri care sunt folositoare Bisericii, însăşi sfinţii Părinţi s-au folosit de această dispensaţie. Dar din moment ce nimic nu ne duce la abandonare observării exacte, noi decretăm că tradiţia Apostolică şi Patristică va fi urmată; şi definim că nu e drept să rupem postul în a cincia feria a ultimii săptămâni a Marelui POst, şi astfel să dezonorăm Marele Post în întregime.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIX.

Unii dintre Părinţi după ce au cinat în ziua Cinei Divine făceau colectă (1). Totuşi, s-a părut bine sinodului ca aceasta să nu se facă, şi ca postul să nu fie rupt la a cincia feria (2) din ultima săptămână a Postului Mare, şi astfel întregul Mare Post să fie dezonorat.

 

Zonaras remarcă faptul că „tradiţia Apostolică şi Patristică” este o referinţă la canonul lxix al Canoanelor Apostolice şi la canonul 1 de la Laodicea, vezi nota de la acest ultim canon.

 

Canonul XXX

Voind să face toate lucrurile spre edificarea Bisericii, am determinat să ne îngrijim chiar şi de preoţii care sunt în bisericile barbare. Prin urmare dacă ei cred că ar trebui să întreacă Canonul Apostolic cu privire la a nu lăsa soţia cu pretextul pietăţii şi al religiei, şi să se facă dincolo de ceea ce e poruncit, şi astfel să se abţină prin acord cu soţiile lor de la coabitare, noi decretăm că ei nu mai trebuie să trăiască cu ele în nici un fel, aşa că ei să ne poată permite o demonstrare perfectă a promisiunii lor. Dar noi am concedem aceasta lor în nici un alt motiv decât cel al apropierii lor, şi a manierelor străine şi schimbătoare.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXX.

Acei preoţi care sunt în bisericile dintre barbari, dacă au încuviinţat că s-au abţinut de la comerţul cu soţiile lor nu vor mai avea apoi nimic de a face cu ele în nici un fel.

 

FLEURY

(Hist. Eccl., Liv. XL., chap. 1.)

„Preoţii care sunt printre barbari”, adică s-ar părea, în Italia şi în alte ţări ale ritului latin. „Apropierea lor şi manierele lor străine şi schimbătoare”, adică ceea ce după ei este o imperfecţiune să aspiri după abstinenţa totală.

 

Nu cred că această explicaţie a lui Fleury poate fi susţinută, şi s-ar părea că Van Espen este mult mai aproape de adevăr când spune: „Unii preoţi din ţări barbare cred că ar trebui să se abţină, după obiceiul latin, de la soţiile lor luate înaintea ordinării. Şi deşi aceasta era contrar disciplinei grecilor, şi faţă de Canonul V al apostolilor, cu toate acestea Părinţii au crezut că s-ar putea tolera, cu condiţia ca aceşti preoţi să nu mai trăiască cu soţiile lor”. Nu e nici un motiv să se introducă amărăciunea anti-romană acolo unde nu se găseşte deja.

 

Canonul XXXI

Clericii din oratorii care sunt în case oferă Sfintele Mistere sau botează, noi declarăm că ar trebui să facă aceasta cu consimţământul episcopului din loc. Prin urmare dacă vreun cleric nu va face aşa, să fie destituit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXI.

Să nu oferi un oratoriu într-o casă particulară fără consimţământul episcopului. Cu privire la acest subiect cititorul este îndrumat către curiosul şi interesantul volum publicat de Venantius Monaldini de Venice, în 176. Nu pentru da scopul său mai bun decât să copiez titlul în întregime. Commentarius Theologico-canonico-criticus De ecclcsiis, earum reverentia, et asylo atque concordia sacerdotii, et imperii, auctore Josepho Aloysio Assemani. Accesserunt tractatus el. virorum D. Josephi de Benis, De Oratoriis Publicis; ac. R.P. Fortunati a Brixia De Oratoriis Domesticis, in supplementum celeberrimi operis Joannis Baptistae Gattico De Oratoriis Domesticis, et usu altaris portatilis.

 

Canonul XXXII

De când a ajuns la cunoştinţa noastră că în regiunea din Armenia ei oferă doar vin la Sfânta Masă, cei care sărbătoresc, sacrificiul nesângeros fără să amestece apă cu el, citându-l, ca autoritate în materie pe John Chrysostom, un doctor al Bisericii, care spune în interpretarea sa a Evangheliei după Sf. Matei:

 

„Aşadar nu a băut el apă după ce a înviat, ci vin? Pentru a-şi lua inima în dinţi prin rădăcinile altei erezi. Căci sunt anumiţi care folosesc apă în Mistere ca să arate că ambele atunci când el a oferit misterele el a dat vinul şi că atunci când a înviat şi stătea înaintea lor cu o simplă mâncare fără rastere, el a folosit vin, ‚al rodului’, a spus el, al ‚viţei’. Dar o viţă produce vin, nu apă” (1). Şi din aceasta ei cred că doctorul răstoarnă amestecul de apă în sfântul sacrificiu. Acum, ca nu cumva să fie ţinuţi în ignoranţă de acum înainte, noi deschidem opinia ortodoxă a Părintelui. Căci din moment ce era erezia nelegiuită şi antică a lui Hydroparastatae (adică, a celora care ofereau apă), care în loc de vin foloseau apă în sacrificiul lor, acest preot, respingând învăţătura detestabilă a unei astfel de erezii, şi arătând că este direct opusă faţă de tradiţia Apostolică, a afirmat ceea ce s-a citat. Căci pentru biserica sa, unde i s-a dar administrarea pastorală, el a ordinat ca apa amestecată cu vin să fie folosită la sacrificiul nesângeros, aşa ca să arate amestecul sângelui şi a apei care pentru viaţa întregii lumi şi pentru răscumpărarea din păcatele sale, a fost vărsat din coasta preţioasă a lui Hristos Răscumpărătorul nostru; şi mai mult în fiecare biserică unde lumina spirituală a strălucit acest ordin divin oferit este observat.

 

Căci şi Iacov, fratele de trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, căruia i s-a încredinţa tronul bisericii din Ierusalim, şi Basil, Arhiepiscop al Bisericii din Cezarea, a cărei slavă s-a răspândit în întreaga lume, atunci când ei ne-au dat directive pentru sacrificiul mistic în scris, au declarat că sfântul pahar este consacrat în Divina Liturghie cu apă şi vin. Şi sfinţii Părinţi care s-au adunat la Cartagina au spus în termenii lor expreşi: „Că în sfintele Mistere nimic altceva în afară de trupul şi sângele Domnului nu trebuie să fie oferit, aşa cum a lăsat şi Domnul, adică pâine şi vin amestecat cu apă”. Prin urmare dacă vreun episcop sau presbiter nu va îndeplini sfânta acţiune conform cu ceea ce s-a transmis prin apostoli, şi nu va oferi sacrificiul cu vin amestecat cu apă, acesta să fie destituit, ca unul care arată în mod imperfect misterul şi inovaţia asupra lucrurilor care au fost transmise.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXII.

Chrysostom, când răsturna erezia lui Hydroparastatae, spune: „Când Domnul a suferit şi a înviat el a folosit vin”. Armenienii, punând baza acestuia, ofereau doar vin, neînţelegând că Chrysostom, şi Basil şi Iacov au folosit vin amestecat cu apă; şi au lăsat tradiţia ca noi să facem astfel oferirea. Dacă, prin urmare, va oferi cineva doar vin, sau doar apă, şi nu [paharul] amestecat, acesta să fie demis.

 

VAN ESPEN

Iustin Martirul în a Doua sa Apologie, Ambrozie, sau cine ar fi fost autorul cărţii despre Sacramente (Lib. v, cap i.), Augustin şi mulţi alţii fac menţine la acest ritual, şi mai presus de toţi Sf. Ciprian, care a scris o lungă epistolă lui Cecilius despre aceasta, căutând să motiveze ceremonia ca o expunere a uniunii poporului, reprezentată de apă, cu Hristos, figurat în vin.

 

O altă semnificaţie a acestui ritual pe care-l indică Sf. Augustin în predica lui către Neofiţi, spune: „Luaţi această pâine, care a stat pe Cruce: Luaţi acest pahar care s-a vărsat din coasta lui”, adică sânge şi apă.

 

Cardinalul Bona (De Rebus Liturgies, Lib. II., cap. ix., n. 3 and 4) face referire la multe ritualuri în care o rugăciune similară este folosită cu cea din ritualul lui Ambrozie, care spune în timp ce se toarnă apa: „Din coasta lui Hristos a curs sânge şi apă laolaltă. În numele Tatălui, etc.” Bona notează în continuare că „Grecii amestecă de două ori apa şi vinul, odată apa rece, când în prothesis ei pregătesc Sfintele Daruri, şi Preotul străpunge pâinea cu sfânta suliţă şi spune, „Unul din soldaţi cu o lance a deschis coasta lui, şi imediat a curs de acolo sânge şi apă”, şi diaconul toarnă apă şi vin. Din aceasta este evident faptul că grecii sunt de acord cu explicaţia Sf. Augustin.

 

Pentru a doua oară grecii amestecă „apă fierbinte după consacrare şi imediat înainte de comuniune, diaconul cerând de la preot binecuvântarea peste apa caldă; şi el o binecuvântă astfel: ‚Binecuvântată fii, fervoare a Sfinţilor tăi, acum şi în vecii vecilor, Amin’. Apoi diaconul toarnă apa în pahar, spunând: ‚Fervoarea credinţei, plină de Duhul Sfânt.’” La fel şi Cardinalul Bona ca mai sus. Al treilea motiv al acestui ritual este asumat din faptul că se crede că Hristos a instituit astfel acest sacrament la ultima cină; şi aceasta sinodul se pare că indică în prezentul canon când spune, „Cum a lăsat însăşi Domnul”.

 

În acest caz grecii presupun că acest ritual a fost transmis de apostoli, şi aceasta este evidentă din citarea lor a Liturghiei Sf. Iacov, pe care au crezut-o ei a fi o lucrare autentică a lui.

 

Canonul XXXIII

De când ştim că în regiunea Armenienilor, doar aceia sunt numiţi în ordinul clericilor care sunt din neam preoţesc (urmând în aceasta obiceiurile iudaice); şi unii dintre ei care sunt chiar netunşi sunt numiţi să-i urmeze pe cantorii şi cititorii legii divine, noi decretăm de aici înainte că nu va fi legitim pentru cei care doresc să aducă pe cineva în cler, să acorde atenţie neamului acestuia care e să fie ordinat; ci ei să-l examineze dacă e vrednic (conform decretelor expuse în sfintele canoane) să fie pus pe lista clericilor, ca ei să fie promovaţi din punct de vedere eclesiastic, fie că sunt sau nu din neam preoţesc; mai mult, ei să nu permită nimănui că citească în amvon, conform ordinului acelora înrolaţi în cler, decât dacă acesta a primit tunsoarea preoţească şi binecuvântarea canonică a pastorului său; dacă se va găsi cineva că a acţionat contrar acestor direcţii, să fie eliminat.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIII.

Oricine e vrednic de preoţie ar trebui să fie ordinat fie că e sau nu din linie preoţească. Şi cel ce a fost binecuvântat netuns nu va citi Sfintele Scripturi la amvon.

 

VAN ESPEN

Aici canonul nu se leagă în mod obscur de tunsoarea clerică primită de la episcop cu privire la oficiul de Cititor, cu atât mai mult cel care a fost tuns de episcop s-ar cred că ar fi primit în acelaşi timp tunsoarea şi ordinul de lector.

 

Canonul XXXIV

Dar în viitor, din moment ce canonul preoţesc expune aceasta, ca crima de conspiraţie sau societatea secretă sunt interzise de legea externă, cu atât mai mult ar trebui să fie interzise în Biserică; şi noi ne grăbim să observăm că dacă vreun cleric sau călugăr e găsit că intră în societăţile secrete sau că conspiră, sau că născoceşte ceva împotriva episcopilor sau a clericilor, ei vor fi împreună privaţi de rangul lor.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIV.

Dacă clericii sau călugării intră în conspiraţii sau fraternităţi, sau complotează împotriva episcopului sau a clericilor tovarăşi lor, ei vor fi alungaţi din gradul lor. Aceasta este doar o reînnoire a Canonului xviij de la Calcedon, care este cu notă.

 

Canonul XXXV

Nu va fi legitim pentru nici un Metropolitan ca la moartea unui episcop din provincia sa să se apropie sau să vândă proprietatea privată a celui decedat, sau cea a bisericii văduvite: acestea trebuie să rămână în custodia clerului diocezei peste care a prezidat respectivul până la alegerea unui alt episcop, doar dacă nu mai sunt nici un clerici în biserica aceasta. Căci Metropolitanul va proteja proprietatea fără diminuare, dând totul episcopului atunci când este numit.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXV.

Când episcopul este mort clerul va păzi bunurile sale. Dacă, totuşi, nu mai este nici un cler, Metropolitanul va lua controlul asupra lor până se va ordina unul. Compară canonul xxii de la Calcedon. Acest canon extinde şi interzicerea Metropolitanului.

 

ARISTENUS

Nici clerului şi nici metropolitanului după moartea episcopului nu li se permite să ia bunurile acestuia, ci vor fi păzite de cler, până un alt episcop este ales. Dar dacă nu a rămas nici un cleric în acea biserică, metropolitanul este cel care va păstra posesiunile nediminuate şi să le întoarcă viitorului episcop.

 

Canonul XXXVI

Reînnoind legiferările celor 150 de Părinţi adunaţi în oraşul imperial şi protejat de Dumnezeu, şi cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, noi decretăm că eparhia de Constantinopole va avea privilegii egale cu eparhia Vechii Rome, şi va fi înalt privită în materiile eclesiastice ca ceea ce este, şi va fi a doua după aceasta. După Constantinopole va fi în rang Eparhia de Alexandria, apoi cea din Antiohia, şi apoi cea din Ierusalim.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVI.

Fie ca tronul de la Constantinopole să fie următorul după cel al Romei, şi să se bucure de privilegii egale. După aceasta Alexandria, apoi Antiohia şi apoi Ierusalim

 

BALSAMON

Părinţii vorbesc aici despre canoanele 2 şi 3 de la al Doilea Sinod [adică I Constantinopole] şi de canonul xxviij de la al Patrulea Sinod [adică Calcedon]. Şi citeşte ceea ce am spus în aceste canoane.

 

ARISTENUS

Am explicat al treilea canon al Sinodului de la Constantinopole şi al 28lea canon al Sinodului de la Calcedon care spun că, atunci când se referă la episcopul de Constantinopole acesta ar trebui să se bucure de privilegii egale după episcopul Romei, că ar trebui pus al doilea după cel Roman în ceea ce priveşte timpul. Aşa că prepoziţia de aici „după” denotă timpul dar nu şi onoare. Căci după mulţi ani acest tron de la Constantinopole a obţinut privilegii egale cu Biserica Romană, deoarece acesta a fost onorat de prezenţa Împăratului şi a Senatului. În această opinie Aristenus îl îndreaptă pe cititor la nota canonului iii de la I Constantinopole.

 

JUSTINIAN.

(Novella CXXXI., Cap. ij.)

Noi poruncim că, după definiţiile celor Patru Concilii cel mai sfânt Papă al Vechii Rome va fi primul după toţi preoţii. Dar cel mai binecuvântat Arhiepiscop de Constantinopole, care este Noua Romă, va avea al doilea loc după Sfânt Eparhie Apostolică a Vechii Rome. Acest canon, într-o formă mutilată, este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars I., Diet. XXII., c. vj.

 

Canonul XXVII

Din moment ce la diferite perioade au existat invazii de barbari, şi astfel multe oraşe au fost supuse infidelilor, aşa încât episcopul unui oraş să nu poată, după ce a fost ordinat, să ia în posesiune eparhia sa, şi să fie pus în ordinul său sacerdotal, şi astfel să îndeplinească şi să se îngrijească de ordinări şi de toate lucrurile care sunt de obicei atribuite unui episcop: noi, păstrând onoarea şi veneraţia pentru preoţie, şi pentru că nu dorim în nici un caz rănirea neamurilor pentru a ruina drepturile eclesiastice, am decretat că cei care au fost ordinaţi astfel, şi pe baza cauzei sus menţionate nu au fost aşezaţi în eparhiile lor, fără nici un prejudiciu faţă de acest lucru [în bună stare] care poate fi ţinut şi că ei pot să îndeplinească din punct de vedere canonic ordinarea a diferiţilor clerici şi să folosească autoritatea oficiului lor conform limitelor definite, şi că orice administrare purcede de la ei să fie validă şi legitimă. Căci exerciţiul oficiului său nu va fi circumscris de o vreme de necesitate când observarea exactă a legii este circumscrisă.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVII.

Un episcop care datorită incursiunilor barbarilor, nu este pus pe tronul său, îşi va avea scaunul său de stat, şi va ordina, şi se va bucura cel mai ferm de toate drepturile preoţiei.

 

Prin Canonul XVIII de la Antiohia principiul acestui canon a fost enunţat, că atunci când un episcop nu intra în posesiunea eparhiei sale pentru că nu putea, el nu trebuia să fie responsabil sau să-şi piardă vreunul din drepturile episcopale şi puteri, în acel caz imposibilitatea apărea din insubordonarea faţă de popor, în această formă dioceza fiind în mâinile barbarilor. Se credea de obicei că Episcopii în partibus infidelium îşi aveau originea în starea lucrurilor făcând apel la acest canon.

 

Canonul XXXVIII

Canonul care a fost făcut de Părinţi îl observăm şi noi, care a declarat astfel: Dacă vreun oraş este reînnoit prin autoritatea imperială, sau va fi fost reînnoit, fie ca ordinea lucrurilor eclesiastice să urmeze modelele civile şi publice.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVIII.

Dacă vreun oraş va fi reînnoit de Împărat, ordin ea eclesiastică va urma exemplul politic şi public.

 

VAN ESPEN

Canonul Părinţilor pe care Sinodul doreşte a fi observat este al XVII de la Calcedon, cu nota sa. Aici trebuie notat faptul că prin „modelele civile şi publice” se înţelege scrisorile „pragmatice” sau imperiale, prin care împăraţii au acordat noilor ridicaţi sau oraşelor re-edificate privilegiul altor oraşe, sau altfel anexate aceleiaşi Provincii.

 

Canonul XXXIX

De când fratele şi tovarăşul nostru de lucrare, John, episcop al insulei Ciprul, împreună cu poporul său din provincia Hellespont, atât datorită incursiunilor barbare cât şi pentru a fi eliberaţi de asprimea păgână, şi să fie supuşi doar sceptrelor celei mai creştine reguli, au emigrat din această insulă, prin providenţa Dumnezeul file filantropic, şi munca Împărătesei noastre pioase şi iubitoare de Hristos; noi determinăm că privilegiile care au fost cedate de părinţii divini care s-au adunat mai întâi la Efes, trebuiesc păstrate fără inovaţii, anume, că noul Justinianopolis să aibă drepturile Constantinopolului şi oricine este constituit pios şi cel mai religios episcop al acestuia va lua precedenţa peste toţi episcopi provinciei Hellespont, şi va fi ales [?] de proprii săi episcopi conform obiceiurilor antice. Căci acele obiceiuri care obţin în fiecare biserică pe Părinţii noştri divini şi care au suferit ar trebui să fie menţinute, existentul episcop al oraşului Cyzicus fiind supus metropolitanului menţionatului Justinianopolis, pentru imitarea restului episcopilor care sunt sub preaiubitul metropolitan al lui Dumnezeu John, prin care, aşa cum cere obiceiul, chiar şi episcopi oraşului Cyzicus vor fi ordinaţi.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIX.

Noul Justinianopolis va avea drepturile Constantinopolului, şi prelatul său va domni peste toţi episcopii din Hellespont la care s-a dus el, şi el va fi ordinat de propriul său episcop: aşa cum au decretat părinţii de la Efes.

 

HEFELE

Până acum episcopul de Cyzicus era metropolitan al provinciei din Hellespont. Acum şi el trebuie să fie supus episcopului din Noul-Justinianopolis. Ce se înţelege prin „dreptul Constantinopolului”? Era imposibil ca Sinodul să pună pe episcop de Justinianopolis în demnitate egală cu patriarhul de Constantinopole. Ceea ce au vrut ei să spună este, „Drepturile pe care le are episcop de Constantinopole de acum exercitate până la provincia Hellespont, ca metropolitan şef, cad acum în grija episcopului din Noul-Justinianopolis”. Sau poate că ar trebui să citim, în loc de Constantinopole Kwnstantinewn polews, aşa cum Amerbachian MS o pune şi traduce, „Aceleaşi drepturi pe care Constantia (metropola din Cipru) le-a posedat, le va avea de acum Noul-Justinianopolis”. Ultima este mult mai probabilă.

 

VAN ESPEN

Pentru a înţelege acest canon trebuie să ne amintim că Metropola din Cipru, care se numea anterior Constantia, era restaurată de Împăratul Justinian şi era numită după numele său, Noul-Justinianopolis.

 

Canonul XL

De când ne lipim de Dumnezeu, retrăgându-ne de la gălăgia şi tulburarea vieţii este foarte benefică, vom admite, dar nu fără examinare înaintea timpului adecvat pe aceia care aleg viaţa monastică, ci să observăm la ei limita transmisă de părinţii noştri, pentru ca noi să putem admite o profesiune a vieţii conform lui Dumnezeu ca ceva ferm pentru totdeauna, şi rezultatul cunoaşterii şi judecăţii după anii de discreţie la care am ajuns. Cel care se va supune jugului vieţii monastice să nu aibă mai puţin de 10 ani, examinarea materiei depinzând pe decizia episcopului, fie dacă el consideră o perioadă mai lungă de timp ajutătoare pentru intrarea şi stabilirea lui în viaţa monastică. Căci deşi marele Basil în sfintele canoane a decretat că cea care se oferă voit lui Dumnezeu şi îmbrăţişează virginitatea, dacă are peste 17 ani, va intra în ordinul fecioarelor, cu toate acestea, după ce a urmat exemplul cu privire la văduve şi diaconiţe, analogia şi proporţia fiind considerată, noi am admis la timpul potrivit pe cei ce au ales viaţa monastică. Căci este scris în apostolul divin că o văduvă trebuie să fie aleasă în biserică la 60 de ani: dar canoanele sacre au decretat că o diaconiţă să fie ordinată la 40, din moment ce ei au văzut că Biserica prin harul divin a crescut mai robustă şi mai puternică şi a avansat, şi ei au văzut fermitatea şi stabilitatea credinţei în observarea poruncilor divine. Prin urmare şi noi, de când am înţeles cel mai bine materia, numim binecuvântarea harului către cel care are să între în luptă conform lui Dumnezeu, chiar prin a imprima pe el un anumit sigiliu, prin care îl introducem către ceea ce nu se ezită prea mult şi declinată, sau mai degrabă stârnitor pentru el chiar şi pentru alegerea şi determinarea binelui.

 

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XL.

Un călugăr trebuie să aibă 10 ani. Chiar dacă Preotul Basil a considerat că acesta ar trebui să fie peste 17 ani. Dar deşi apostolul ordonă ca o văduvă să fie legată de Biserică la vârsta de 60, cu toate acestea Părinţii spun că o Diaconiţă trebuie să fie ordinată la 40, Biserica între timp devenind mai puternică; aşa că noi punem sigiliul peste un călugăr la o vârstă mai tânără.

 

ARISTENUS

La 18 ani canonul lui Basil cel Mare porunceşte ca cea care se oferă Domnului şi renunţă la căsătorie, trebuie să aibă peste 16 sau 17 ani: aşa ca promisiunea ei să fie fermă şi că dacă ea o încalcă să sufere pedeapsa cuvenită. Căci, spune el, vocile copiilor nu trebuiesc considerate de vreo valoare în astfel de materii. Dar prezentul canon admite pe cineva care nu are mai puţin de 10 ani şi doreşte să fie un călugăr, dar încredinţează determinarea timpului exact în judecata lui hehumenos, dacă acesta crede că ar fi mai avantajos să crească vârsta cerută pentru intrarea şi stabilirea în viaţa căsătorită. Dar canonul micşorează timpul definit de Basil cel Mare, deoarece Părinţii au crezut că Biserica prin harul divin a crescut mai tare de atunci, şi continua aşa, şi că cel credincios se părea mult mai stabil şi ferm pentru observarea poruncilor divine. Şi pentru acelaşi motiv, anume, că Biserica creştea mai bine, canoanele sacre au micşorat vârsta diaconiţelor, şi au fixat-o la 40 de ani, deşi apostolul porunceşte că nici o văduvă să nu fie aleasă în Biserică sub 60 de ani.