CONCILIU QINISEXT (TRULLO) 692 A.D.

Conciliul Quinsext (sau Conciliul din Trullo), 692 d. Hr.

Canoanele Conciliului din Trullo adesea numit şi Conciliul Quinisext, 692 d. Hr.

Canonul XLI

Aceia din oraşe sau sate care doresc să meargă în mănăstiri, şi se îngrijesc singuri, înainte ca să între într-o mănăstire şi să practice viaţa anahoretă (1), trebuie ca pentru 3 ani să se supună în frica de Dumnezeu faţă de Superiorul casei, şi să asculte în toate lucrurile, aşa cum este drept, astfel arătat alegerea lor a acestei vieţi şi că ei o îmbrăţişează voit şi cu inima întreabă; apoi trebuie examinaţi de superiorul (proedros) locului, şi apoi să trăiască în afara mănăstirii pentru încă un an, aşa încât scopul lor să poată fi pe deplin manifestat. Căci prin aceasta ei văr arăta pe deplin şi perfect că nu prind slava deşartă, ci că urmează viaţa de solitudine datorită frumuseţii sale inerente şi a onorii. După completarea unei astfel de perioade, dacă rămân în aceiaşi intenţie în alegerea vieţii lor, ei trebuiesc incluşi şi nu este legitim pentru ei să plece dintr-o astfel de casă când ei doresc aşa, decât dacă ar fi determinaţi să facă astfel pentru avantajul comun, sau din alte presiuni necesare care sunt spre moarte; şi apoi numai cu binecuvântarea episcopului din acel lor.

Şi cei care, fără cauzele menţionate mai sus, se avântă din mănăstirile lor, mai întâi trebuie închişi în camera lor chiar contra voinţei lor, şi apoi să fie curăţaţi prin post şi alte mizerii, ştiind cum este scris că „nimeni din cei ce au pus mâna pe plug nu se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia cerurilor”.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLI.

Oricine are să între într-o sihăstrie, acesta să trăiască pentru 3 ani într-o mănăstire, şi înainte ca să fie izolat încă un an să fie izolat. Şi nu va pleca de acolo decât dacă moare sau dacă binele comun îi cere aceasta.

VAN ESPEN

Acest canon, în măsura în care el expune necesitarea probării înaintea admiterii vieţii Anahorete, sinoadele din anii de mai apoi au aprobat frecvent, au învăţat prin experienţă cât de periculoasă este chestiunea de a admite fără proba suficientă spre această viaţă solitară şi starea de separare faţă de relaţia comună cu oamenii din jur. Vezi Sinodul din Vannes (cca. 465 d. Hr.) canonul vij, de la Agde cap. lxxxviij, de la Orleans Primul, can. xxij, de la Frankfort can. xij, de la Toledo al Şaptelea, can. v, şi Capitularul de la Charlemagne către călugări, cap. ij.

Canonul XLII

Cei care sunt numiţi Eremiţi şi sunt îmbrăcaţi cu haine negre, şi cu păr lung merg prin oraşe ca să se asocieze cu cei lumeşti şi să aducă dispreţ asupra profesiunii lor – noi declarăm că dacă vor primi obiceiul altor călugări şi vor purta părul scurt, ei pot fi închişi într-o mănăstire şi să fie număraţi printre fraţi; dar dacă nu aleg aceasta, el trebuie să fie excluşi din oraş şi forţaţi să trăiască în deşert (erhmonus) de unde îşi şi derivă numele.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLII.

Un eremit îmbrăcat în negru şi fără părul tuns, dacă nu se tunde va fi exclus din oraş şi va fi închis în mănăstirea sa.

Nu ar fi prea relevant să remarcăm că această specie de impostori au fost întotdeauna comune în Răsărit, şi multe exemplu se vor găsi de dervişi în Nopţile Arabe şi alte poveşti Răsăritene. Călugării „vagabonzi” din Apus au devenit o mare pacoste precum şi un scandal în Evul Mediu. Cititorul va găsi instanţe ale înşelătorilor spanioli din acelaşi fel în „Gil Blas” şi alte romanţe spaniole.

Canonul XLIII

Este legitim pentru fiecare creştin care alege viaţa de disciplină religioasă, şi care pune deoparte răbufnirile tulburi ale vieţii ca să între într-o mănăstire, şi să fie ras în moda unui călugăr fără socoteală a greşelilor pe care le-a comis anterior. Căci Dumnezeu Salvatorul nostru spun, „Cine vine la mine nu îl voi da afară”.

Prin urmare metoda monastică de viaţă se întipăreşte pe noi ca pe o tabletă de penitenţă, noi primim (1) pe oricine vine (2) sincer; şi nici nu e vreun obicei să permitem cuiva să fie împiedicat de la împlinirea intenţiei sale.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIII.

Oricine fuge de necazurile vieţii şi doreşte să între într-o mănăstire, i se va permite să o facă.

ZONARAS

Măreţia numărului păcatelor unui om n-ar trebui să-l facă să-şi piardă speranţa de împăcare a divinităţii prin penitenţa sa, dacă îşi întoarce ochii către mila divină. Aceasta este ceea ce declară canonul, şi afirmă că oricine, oricât de nelegiuită sau de nefastă a fost viaţa sa, poate îmbrăţişa disciplina monastică, care înscrie, ca pe o tabletă (3), către noi o viaţă de penitenţă. Căci după cum o tabletă ne descrie ceea ce e înscris pe ea, tot aşa şi profesiunea monastică scrie şi înscrie pe noi penitenţa, aşa că aceasta rămâne pentru totdeauna.

Canonul XLIV

Un călugăr convins de păcat trupesc, sau care îşi ia o soţie de comuniune a căsătoriei şi pentru societate, va fi supus pedepselor pentru păcate trupeşti, conform canoanelor.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIV.

Un călugăr care se căsătoreşte sau comite adulter va plăti pedeapsa pentru un adulter. Pedeapsa de aici pare prea uşoară, aşa că Balsamon crede că acest canon se referă doar la acei călugări care îşi mărturisesc liber păcatul lor şi renunţă la el, rămânând în mănăstiri; şi că pedepsele mai severe atribuite indecenţilor religioşi de către alte sinoade (anume cel de la Calcedon, can. xvj, şi Ancyra, can. xix) sunt pentru cei care nu-şi mărturisesc greşelile ci sunt convinşi de ele după un anumit timp.

ARISTENUS

Călugărul va primi aceiaşi pedeapsă fie că este un curvar sau s-a unit cu o femeie pentru comuniunea căsătoriei.

VAN ESPEN

Se prea pare că din acest canon jurământul Monastic de la vremea acestui Sinod nu are încă un impedimentum dirimens de căsătorie, căci nu se spune nimic de dizolvarea acesteia contractată de un călugăr deşi el a păcătuit grav în violarea credinţei sale jurate faţă de Dumnezeu.

Canonul XLV

Întrucât înţelegem că în anumite mănăstiri de femei cei care trebuiesc îmbrăcaţi cu obiceiul sacru sunt mai întâi împodobiţi în priceperi şi haine de tot felul, precum şi cu aur şi b bijuterii, de cei care-i duc într-acolo, şi că ei astfel se apropie de altar şi acolo sunt dezbrăcaţi de o astfel de vedere a bogăţiei, şi că imediat după ce are loc binecuvântarea obiceiului lor, şi ei sunt îmbrăcate cu robe negre; noi decretăm că aşa ceva nu se va mai face. Căci nu este legitim pentru ea care după voia ei a lăsat totul din viaţă, şi a îmbrăţişat acea metodă a vieţii care este conform lui Dumnezeu, şi au confirmat aceasta cu motive puternice şi stabile, şi astfel a venit la mănăstire, pentru a-şi aduce aminte de lucrurile pe care le-a uitat deja, lucrurile acestei lumi care pier şi trec. Căci astfel ele ridică în sine îndoieli şi sunt tulburate în sufletele lor, ca valurile mării, de ici şi acolo. Mai mult, ele nu ar trebui să dea evidenţă trupească a greutăţii inimii prin plâns, ci dacă câteva lacrimi curg din ochii lor, după cum ar fi de ajuns, ele pot fi presupuse că l-au urmat pe mh mallon pe baza afecţiunii lor (diaqesews, affectionem) pentru lupta ascetă mai degrabă decât (h) pentru că ar renunţa la lume şi la lucrurile lumeşti.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLV.

Părinţii nu ar trebui să îmbrace în podoabe pe fiicele lor care au ales viaţa monastică, şi făcând astfel, ca să le aducă aminte de lumea pe care o părăsesc acestea. Acest canon este în prezent încălcat la profesiunea Carmaliţilor.

Canonul XLVI

Acele femei care aleg viaţa ascetică şi sunt puse în mănăstiri nu pot deloc să le părăsească. Dacă, totuşi, orice necesitate implacabilă le-o cere, să o facă cu binecuvântarea maicii superioare; şi atunci nu trebuie să plece singure, ci cu alte femei bătrâne care sunt eminente în mănăstire, şi la porunca doamnei superioare. Nu li se permite ca ele să se oprească în exterior.

Şi bărbaţii care urmează viaţa monastică să plece numai la necesităţile urgente cu binecuvântarea aceluia căruia îi e încredinţată domnia. Mai mult, cei care încalcă ceea ce este acum decretat de noi, fie că e femeie sau bărbat, să fie supuşi pedepselor corespunzătoare.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVI.

O călugăriţă nu va pleca din mănăstire fără consensul superioarei ei, şi nici nu va pleca singură ci cu o femeie mai în vârstă din ordin. Nu i se permite acesteia să petreacă noaptea în afară. Acelaşi lucru e şi în cazul unui călugăr; el nu poate pleca din mănăstire fără consensul superiorului.

Canonul XLVII

Nici o femeie nu poate dormi într-o mănăstire de bărbaţi şi nici un bărbat într-o mănăstire de femei. Căci celor credincioşi le şade bine fără ofensă şi să nu provoace scandal, şi să-şi ordoneze vieţile în mod onest şi decent şi acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă va face cineva aşa, fie că e cler sau laic, să fie eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVII.

Nu se permite ca o femeie să doarmă într-o mănăstire de bărbaţi şi nici invers. Motivul acoperit de acest canon se găseşte şi în Justinian's Code, Book xliv., Of Bishops and Clergy. Vide also Novella cxxxiii., chap. v.

VAN ESPEN

Din întregul context al legii lui Justinian se vede că el condamnă „dublele mănăstiri”, în care atât bărbaţii cât şi femeile locuiau. Şi el doreşte ca acestea să fie separate, bărbaţii de femei, şi invers, şi ca ambele părţi să locuiască în mănăstiri separate.

Cititorului i se poate aminti de anumite curioase case religioase duble din Anglia pentru bărbaţi şi femei, unde o femeie era superioară a ambelor părţi.

Canonul XLVIII

Soţia aceluia care este avansat la demnitatea Episcopal, va fi separată de soţul ei prin consensul lor reciproc, şi după ordinarea sa consacrarea episcopatului ea va intra într-o mănăstire situată la o distanţă faţă de sălaşul episcopului, şi acolo să se bucure de provizia episcopului. Şi dacă ea e considerată vrednică ea poate fi avansată la demnitatea unei diaconiţe.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVIII.

Cea care este separată de unul care e să fie consacrat episcop, va intra într-o mănăstire după ordinarea sa, situată la o distanţă faţă de Eparhia oraşului, şi ea va fi îngrijită de episcop.

Canonul XLIX

Reînnoind sfântul canon, noi decretăm că mănăstirile care odată au fost consacrate prin voinţa Episcopală, vor rămâne întotdeauna mănăstiri, şi lucrurile ce le aparţin vor fi păstrate pentru mănăstire, şi ele nu mai pot fi locaşuri seculare nici să fie date secularilor. Dar dacă s-a făcut deja ceva de acest gen, noi declaram că e nul; şi cei care o să mai încerce astfel să fie supuşi pedepselor canonice.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIX.

Mănăstirile clădite cu consensul episcopului nu vor deveni apoi case seculare, şi nici nu vor intra în mâinile secularilor.

VAN ESPEN

Acest canon reînnoieşte canonul xxiv de la Calcedon. Şi se poate observa aici că canoanele chiar de la Sinoadele Ecumenice cad în desuetudine puţin câte puţin, dacă nu le menţin grija episcopilor şi a pastorilor, şi din exemplu acestui sinod se poate vedea cât de des au ele nevoie de chemare spre a fi observate.

Nici nu poate fi vreo îndoială că ar fi mult mai avantajos să se reînnoiască canoanele deja expuse de Părinţi, mai degrabă decât să se formuleze altele noi.

Canonul L

Nimeni, fie că e cler sau laic, nu va mai juca de acum înainte zaruri. Dacă se va găsi vreunul făcând aceasta, dacă e cleric va fi destituit, iar dacă e laic va fi eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI L.

Un laic nu ar trebui să joace zaruri. Aceasta reînnoieşte canoanele xlii şi xliij a canoanelor apostolice.

Canonul LI

Acest sfânt şi ecumenic sinod interzice pe cei care sunt numiţi „actori” şi „spectacolele” lor, precum şi expunerile de vânaturi, şi dansurile teatrale. Dacă dispreţuieşte cineva canonul prezent, şi se dedă la vreunul din cele interzice, dacă e cleric va fi destituit, iar dacă e laic va fi eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LI.

Oricine va juca în rol de actor sau va frecventa reprezentări teatrale sau vânaturi va fi eliminat. Dacă este cleric va fi destituit.

BALSAMON

Cineva va spune de ce canonul xxiiij decretează ca cei din ordinele sfinte şi călugării, care de obicei frecventează cursele de cai şi piesele scenice, că trebuie să înceteze sau vor fi destituiţi: canonul prezent însă spune fără discriminare, că cei care se dedau la astfel de lucruri dacă sunt clerici vor fi destituiţi, şi dacă sunt laici vor fi eliminaţi. Soluţia este aceasta. Acesta este un lucru mult mai uşor de îndurat, decât să fie cineva prezent la o cursă de cai, sau să fie convins că a jucat într-o piesă; şi un alt lucru, şi unul care nu poate fi iertat, că s-a dedat la astfel de lucruri, şi să exercite aceasta continuu ca afacere a sa. Prin urmare cei care au păcătuit în mod liber odată, sunt îndemnaţi să înceteze. Dacă nu vor să asculte, ei vor fi destituiţi. Dar cei ce sunt angajaţi constant în această nelegiuire, dacă sunt clerici vor trebui să fie destituiţi din locul cleric, iar dacă sunt laici trebuie să fie eliminaţi.

Canonul LII

În toate zilele din sfântul post cel Mare, cu excepţia Sabatului, ziua Domnului şi ziua sfântă a Anunţării, trebuie spusă Liturghia Preasfinţiţilor.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LII.

În tot Postul Mare cu excepţia zilei Domnului, Sabatul, şi în ziua Anunţării, darurile preasfinţite trebuiesc oferite.

BALSAMON

Noi nu numim serviciul celor Preasfinţiţi sacrificiul nesângeros, ci oferirea a ceea ce s-a mai oferit, şi a sacrificiului perfect, şi a actului complet din punct de vedere preoţesc.

VAN ESPEN

Grecii mărturisesc prin urmare că pâinea odată oferită şi consacrată nu mai trebuie consacrată din nou într-o altă zi; dar se face o altă jertfă a ceea ce s-a consacrat mai înainte şi s-a preasfinţit: la fel cum în Biserica Latină pâinea consacrată sau preasfinţită de Joia Mare este oferită în Vinerea Mare.

Patriarhul Michael de Constantinopole este citat de Leo Allatius care spune că „nici una din rugile mistice de consacrare nu sunt spuse peste darurile preasfinţite, ci doar preotul recită ruga ca el să poată fi un comunicant vrednic”.

Câţiva din grecii de mai târziu au opinia că vinul neconsacrat era consacrat de amestecul cu pâinea consacrată şi (fără vreo vorbă de consacrare) era transmutat în trupul sacru (1), şi cu aceasta se pare că este de acord Michael, Patriarh de Constantinopole, care e citat de Leo Allatius în tratatul său despre ritualul celor preasfinţite. „Cele preasfinţite sunt puse în paharul mistic, şi vinul care era în acesta, este schimbat în sfântul sânge al Domnului”. Şi cu aceasta este de acord Simeon, Arhiepiscop de Tesalonic, în răspunsul lui către Gabriel de Pentapolis, atunci când el scrie, „În mesa Preasfinţită nici o consacrare a ceea ce e în pahar nu se face prin invocarea Duhului Sfânt şi a semnului său, ci prin participarea şi uniunea pâinii dătătoare de viaţă, care este într-adevăr trupul lui Hristos”.

Din această opinie care a fost susţinută de unii din greci, a devenit treptat practica Constantinopolului de a nu mai înmuia pâinea în Sângele Sacru, aşa cum mărturiseşte Michael patriarhul acestei biserici. Ci în Euchologion ordinar al grecilor se expune în mod expres că pâinea preasfinţită înaintea ca ea să fie rezervată, ar trebui să fie înmuiată în sacrul sânge, şi pentru aceasta se oferă un ritual.

Ar trebui citit Leo Allatius's Dissertatio de Missa Proesanctificatorum; o schiţă a serviciului aşa cum apare în Euchologion, şi ca cea retipărită de Renaudotius este în continuare.

Mai întâi de toate se spun toate vecerniile. După câteva rugăciuni şi lecţii, incluzând „Marea Ectenia” şi cea pentru Catehumeni, aceştia sunt eliberaţi.

După ce au plecat Catehumenii urmează Ectenia celor Credincioşi. După care, „Acum Puterile cereşti invizibile ne slujesc împreună cu noi, căci, iată, Regele Slavei este aici. Priviţi sacrificiul mistic fiind îndeplinit care este adus în înalt de îngeri.

„Să ne apropiem prin credinţă şi dragoste, ca să putem fi părtaşi ai vieţii veşnice. Aleluia, Aleluia, Aleluia.

„Diaconul. Să spunem ruga noastră de seară Domnului.

„Pentru preţioasele şi preasfinţitele daruri care sunt oferite, să ne rugăm Domnului. „Ca Dumnezeul nostru iubitor de oameni… etc” ca în liturghia normală de după ruga Domnului, şi până la Sancta Sanctis, care este astfel:

Preotul. Sfinte lucruri preasfinţite pentru cei sfinţi.

Corul. Unul sfânt, unul Domn Isus Hristos, spre Slava lui Dumnezeu Tatăl – Amin.

Apoi Imnul Comuniunii şi Comuniunea, şi restul ca în liturghia normală, cu excepţia la „această seară întreagă”, care se spune, „această zi întreagă”, şi o altă rugăciune este oferită în cameră care începe cu „Doamne, care îi binecuvintezi, etc” (1).

Este curios să notam că în Vinerea Mare, singura zi în care Mesa Preasfinţitelor este sărbătorită în Apus, folosinţa ei a murit în Răsărit, şi acum ea este folosită „Miercurea şi Vinerea din primele 6 săptămâni ale Marelui Quadragesima, în Joia săptămânii a 5a, şi Luni, Marţi şi Miercuri din Sfânta Săptămână a Patimilor. Se poate spune că, cu excepţia sâmbetelor şi a duminicilor, şi în Festivalul Anunţării, în alte zile din timpul Postului, adică în cele din festival şi din Vegherile lor, şi în Comemorarea Dedicării Bisericii”.

Symeon, care era episcop de Tesalonic şi a înflorit în partea timpurie a secolului al 15lea, se plânge de neglijarea generală a Mesei celor Preasfinte din Vinerea Mare în vremea sa, şi spune că biserica sa era singura din Exarhat care ţinea aceasta. El descrie paragina spre exemplul Bisericii din Ierusalim Vezi chestiunea tratată în lungime în lucrarea sa Quoestiones, lv-lix. Migne's Pat. Groec. Cf. J. M. Neale Essays on Liturgiology, p. 109.

Canonul LIII

Întrucât relaţia spirituală este mai mare decât afinitatea trupească, şi de când a ajuns la cunoştinţa noastră că în anumite locuri câteva persoane care devin sponsori de copii în botezul aducător de mântuire, după aceea contractează căsătoria cu mamele lor (fiind văduve), noi decretăm că pe viitor nimic de acest gen să nu se mai facă. Dacă este vreunul, după acest canon, şi se va găsi că face astfel, ei trebuie, în primul rând, să renunţe la căsătoria nelegitimă, şi apoi să fie supuşi pedepselor de adultere.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIII.

Naşilor nu li se permită să se căsătorească cu mama finilor lor. Dacă vreunul face aşa, să facă penitenţă după separare.

JOHNSON

(Clergyman's Vade Mecum.)

Legea imperială interzicea părintelui adoptiv să se căsătorească cu fiul sau fiica sa adoptivă; căci finul era un fel de copil adoptat.

Van Espen totuşi se referă, şi pentru mintea mea cu un mai mare adevăr, la legea lui Justinian (xxvj a Cod. De Nuptiis) care interzice căsătoria unui om cu dădaca sa sau cu cine l-a primit pe el de la botez, „pentru că”, sune legea, „nimic nu poate incita astfel afecţiunea părintească şi astfel să inducă o interzicere dreaptă a căsătoriei, decât o legătură de acest fel prin care, prin meditarea lui Dumnezeu, sufletele lor sunt legate laolaltă”.

Canonul LIV

Scripturile divine învaţă în mod clar următoarele, „Să nu te apropii de vreunul care îţi este rudă ca să-ţi descopere goliciunea”. Basil, purtătorul de Dumnezeu, a enumerat în canoanele sale anumite căsătorii care erau interzise şi a transmis o mare parte în tăcere, şi astfel ne-a făcut un mare serviciu. Căci prin a evita un număr de nume ruşinoase (ca nu cumva prin astfel de cuvinte el să-şi polueze discursul său) el a inclus necurăţiile sub termenul general, prin care ne-a arătat într-un fel general căsătoriile care sunt interzise. Dar printr-o astfel de tăcere, şi datorită dificultăţii de înţelegere a căsniciilor ce erau interzise, materia a devenit confuză; s-a părut bine pentru noi să o punem mai clar, decretând că din acest timp înainte cel ce se va căsătorii cu fiica tatălui său, sau un tată sau fiu cu o mamă şi fiică, sau un tată şi fiu cu două fete care sunt surori, sau o mamă şi o fiică cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori, cad sub canonul de şapte ani, cu condiţia ca ei să se separe din această uniune nelegitimă.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIV.

Să nu permiţi căsătoria unui fiu al unui frate cu fiica unui frate; nici cu o fiică şi mama ei nu vor fi căsătorii cu un fiu şi tatăl său; nici o mamă şi o fiică cu doi fraţi, nici fraţi cu două surori. Dacă s-a făcut aşa ceva, împreună cu separarea, penitenţa se va face pentru şapte ani.

Canonul LV

Noi înţelegem că în oraşul romanilor, în sfântul post cel Mare ei postesc sâmbetele, contrar observării eclesiastice, care e tradiţional, s-a părut bine sfântului sinod ca şi în Biserica Romanilor să stea tare canonul care spune în mod clar: „Dacă vreun cleric va fi găsit că posteşte duminica sau sâmbăta (cu excepţia unei singure ocazii) el trebui să fie destituit; şi dacă e laici să fie eliminat”.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LV.

Romanii postesc Sabatele Postului Mare. Prin urmare acest Sinod îndeamnă ca în zilele acestea să fie forţate canonul Apostolic. Acest canon citat este al LXVI din Canoanele Apostolice

VAN ESPEN

Părinţii acestui Sinod au crezut că acest canon al Apostolilor a fost editat chiar de ei, şi prin urmare se pare că ei au respins obiceiul Bisericii Romane de postire în Sabat mult mai amar decât era de drept. Loc de unde aceste canoane nu au fost niciodată primite de Biserica Romană.

ZONARAS

Sinodul a luat în mână să corecteze această cădere (sfalma) a latinilor; dar până în acest timp ei au rămas aroganţi în încăpăţânarea lor, şi aşa rămân până azi. Ei nici nu iau aminte la canoanele antice care interziceau postul în Sabat decât unul, adică marele Sabat, şi nici nu sunt afectaţi de autoritatea acestui canon. Mai mult clerici nu au nici un respect pentru depoziţia ameninţată, nici laicii pentru eliminarea lor.

Canonul LVI

Am aflat aşadar că în regiunile din Armenia şi în alte locuri anumiţi oameni mănâncă ouă şi brânză în Sabatele zilelor Domnului din sfântul paste. Se pare bine prin urmare ca întreaga Biserica a lui Dumnezeu care este în toată lume să urmeze o singură regulă şi să păstreze postul perfect, şi după cum ei se abţin de tot ceea ce este ucis, tot aşa să se abţină de la ouă şi brânză, care sunt roada şi produsul acelor animale de la care ne abţinem. Dacă cineva nu va observa această lege, dacă este cleric, să fie destituit, dar dacă este laici, să fie eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVI.

Armenienii mănâncă ouă şi brânză în Sabatele Marelui Post. Se determină că întreaga lume ar trebui să se abţină de la acestea. Dacă nu, ofensatorul să fie dat afară.

VAN ESPEN

Acest canon arată că grecii antici, deşi ei nu posteau în Sabatele şi zilele Domnului din Marele Post, ei se abţineau cu toate acestea de la mâncare din carne; şi ei credeau că aceasta implica şi abstinenţa necesară de la toate lucrurile care îşi au originea lor din carne. Aceasta a fost formal observată de latini în Marele Post, şi în anumite religii se mai ştie a fi încă în folosinţă.

Canonul LVII

Nu este drept să oferi miere şi lapte pe altar.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVII.

Nimeni nu ar trebui să ofere miere sau lapte la altar. Vezi canonul iij al Apostolilor, canonul xxviij al codului African, şi canonul xxviij al acestui sinod. Grecii nu recunoşteau aparent excepţia specificată în canonul Codului African.

Canonul LVIII

Nimeni din cei ce sunt în ordinul laicilor nu pot distribui Divinele Taine sieşi dacă este un episcop, presbiter sau diacon este prezent. Dar cine va încerca să facă aşa, ca acţionând contrar cu ceea ce s-a determinat va fi eliminat pentru o săptămână şi de aici să înveţe să nu se gândească la sine mai presus decât ar trebui.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVIII.

Un laic nu ar trebui să se comunice pe sine. Dacă va face aşa, să fie eliminat pentru o săptămână.

VAN ESPEN

Este bine cunoscut faptul că în primele secole era obiceiul ca Sfântul Eucharist să fie luat de credincioşi la casele lor; şi că acasă o primeau din mâinile lor. Este evident faptul că aceasta a fost făcută de Ancoriţi şi de călugării care trăiau în deşert, aşa cum se poate vedea dovedit de Cardinalul Bona (De Rebus Liturg., Lib. II., cap. xvij.). Din această comuniune domestică se vede uşor cum a apărut abuzul care este condamnat în acest canon.

Canonul LIX

Botezul nu trebuie administrat într-un oratoriu care este dintr-o casă; dar cei ce sunt socotiţi vrednici de iluminarea nepătată trebuie să meargă la o Biserica Catolică şi să se bucure acolo de acest dar. Dar de va fi cineva găsit că nu observă ceea ce am determinat, dacă e cleric să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIX.

În oratoriile din case nu trebuie sărbătorit botezul. Oricine nu va observa aceasta, dacă e cleric să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.

Canonul LX

Din moment ce Apostolul exclamă că cel care se lipeşte de Domnul este un singur duh, este clar că cel care este intim cu duşmanul său [al Domnului] devină una prin afinitate cu el. Prin urmare, cei care pretind că sunt posedaţi de un diavol şi prin depravarea lor de maniere străine pentru a-şi arăta forma şi aparenţa; se pare bine prin toate mijloacele ca ei să fie pedepsiţi şi să fie supuşi mizeriei şi privaţiunii de acelaşi fel faţă de care ei sunt atât de posedaţi demonic cu intenţia de a-i elibera de [lucrarea sau mai degrabă] energia diavolului.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LX.

Oricine va pretinde că e posedat de un diavol, va îndura pedeapsa demoniacilor. Zonaras spune în scholion al său că până azi oamenii făceau aceiaşi pretenţie faţă de posesiunea diabolică.

Canonul LXI

Cei care se dau pe ei înşişi prezicătorilor sau celor ce sunt numiţi hacatontarchs, sau unora ca ei, ca să înveţe de la ei ce lucruri (1) doresc să le fie revelate, toţi aceştia, conform decretelor făcute recent de Părinţi cu privire la ei, să fie supuşi canonului pentru şase ani. Şi la această [pedeapsă] să fie supuşi şi cei care (2) poartă ursoaice sau animale de orice fel şi injurii simple; precum şi cei care spun preziceri şi sorţi, şi genealogii şi o mulţime de cuvinte de acest fel din nonsensul înşelării şi al imposturii, precum şi toţi cei care sunt numiţi alungători de nori, vrăjitori, dătători de amulete şi prezicători.

Şi cei ce persistă în aceste lucruri, şi nu se întorc şi aleargă de la pericol şi alergări greceşti de acest fel, noi declarăm ca ei să fie alungaţi din Biserică, aşa cum spun sacrele canoane. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul?” aşa cum spune apostolul, „sau ce acord este între templul lui Dumnezeu şi cel al idolilor? Sau ce parte are credinciosul cu un necredincios? Şi ce armonie are Hristos cu Belial?”

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXI.

Oricine se va deda unui hecantontarch sau diavolilor, ca să înveţe vreun secret, va fi pus sub pedeapsă pentru 6 ani. La fel şi cei care poartă ursoaice, care se unesc cu cei care fac descântece şi alungă norii, şi cred în soartă şi noroc, să fie aruncaţi din adunarea Bisericii.

HEFELE

Conform cu Balsamon (in Beveridge, Synod., Tom. I., p. 228) poporul din vechime care avea reputaţia cunoştinţei speciale [erau numiţi „hecatontarchs”]. Ei vindeau părul [al acestor ursoaice şi alte animale] ca medicament sau ca o amuletă. Cf. Balsamon and Zonaras ut supra.

Sf. Chrysostom în Omiliile sale despre Statute explică, în răspuns la unii care se apărau în această bază, că dacă aceste descântări sunt făcute în numele lui Hristos ele sunt cu atât mai mult mai rele. Sfântul spune, „Cu atât mai mult cred că ea trebuie urâtă care abuzează de numele lui Dumnezeu pentru acest scop, căci în timp ce profesează a fi o creştină, ea arată prin acţiunile sale că este o păgână”.

Canonul LXII

Aşa numitele Calende, şi ceea ce se numeşte Bota şi Brumalia, şi adunarea deplină care ia parte pe 1 martie, noi dorim să o abolim din viaţa credincioşilor. De asemenea şi dansurile publice ale femeilor, care pot face mai mult rău şi stricăciune. Mai mult noi îndepărtăm din viaţa de creştini dansurile date în numele acelor aşa numiţi fals dumnezei de către greci la bărbaţi sau femei, şi care sunt îndeplinite după o modă antică necreştină; decretând că nici un om de acum înainte nu se va mai îmbrăca ca o femeie şi nici o femeie nu va purta haine adecvate unui bărbat. Nici nu îşi va asuma măşti comice, satirice sau tragice, şi nici să invoce numele groaznicului Bacchus atunci când storc vinul în prese; şi nici când toarnă vinul în borcane [ca să facă un râs (3)], practicând în ignoranţă şi vanitate lucrurile care purced din înşelăciunea nebuniei. Aşa că cei care vor încerca oricare din aceste lucruri care sunt scrise, după ce are cunoştinţă de ele, dacă sunt clerici să fie destituiţi, iar dacă sunt laici să fie eliminaţi.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXII.

Să se înlăture acestea din vieţile credincioşilor, anume: Bota şi Calendele, şi Brumalia şi saluturile în onorurile zeilor, măştile comice, satirice şi tragice şi invocarea lui Bacchus la presele de vin şi râsul la butoaiele cu vin. Oricine va persista în acestea după acest canon este răspunzător de acestea.

Despre Calende vezi Du Cange (Glossarium in loc.). Bota erau festivalurile în onoarea lui Pan, Brumalia în onoarea lui Bacchus. Multe particularităţi cu privire la aceste superstiţii vor fi găsite în scholion a lui Balsamon, la care îndreptăm cititorul curios. Van Espen are şi el note valoroase despre Calendele din ianuarie.

Canonul LXIII

Noi interzicem să fie citite public în Biserică istoriile martirilor care au fost puse în mod fals laolaltă de duşmanii adevărului pentru a dezonora pe martirii lui Hristos şi pentru a induce necredinţă între cei care le aud, ci noi poruncim ca astfel de cărţi să fie date în flăcări. Dar cei care le acceptă sau îşi apleacă mintea la ele ca adevărate noi îi anatemizăm.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIII.

Mariologiile făcute de etnici (Ellh niwn) nu vor fi publicate în biserică. Ceea ce e condamnat sunt falsele istorii ale adevăraţilor martiri, nu (aşa cum presupune eronat Johnson) „legendele false ale pretinşilor martiri”. Au existat martiri, atât regali cât şi plebei, în timpurile de mai târziu a căror vieţi au fost ridiculizate şi a căror memorii au for considerate de urât pentru cei ignoranţi de către aşa zisele „istorii” care puteau să fi primit foarte bine tratamentul ordinat de canon.

Canonul LXIV

Nu îi foloseşte nimic unui laic să se certe sau să înveţe în public, astfel pretinzând pentru sine autoritatea de a învăţa, ci el ar trebui să cedeze faţă de ordinul rânduit de Domnul, şi să-şi deschidă urechile la cei care au primit harul de a învăţa, şi să fie învăţaţi de ei lucruri divine; căci într-o Biserica Dumnezeu a lăsat „diferite mădulare”, conform cuvântului apostolului: şi Grigore Teologul, interpretând cu înţelepciune acest pasaj, porunceşte ordinea în vogă spunând cu ele: (1) „Ordinul fraţilor noi îl rezervăm, aceasta păzim noi. Fie ca una să fie urechea, una limba şi mâna sau oricare alt mădular. Unul să predea, dar altul să înveţe”. Şi mai apoi, „Învăţarea în docilitate şi abundarea în bucurie, şi slujirea cu râvnă, nu toţi ar trebui să fim limba care este cel mai activ mădular, şi nici toţi să fim Apostoli, nici profeţi, şi nici să interpretăm toţi”. Şi din nou: „Vrei tu să te faci pe tine un păstor când eşti de fapt o oaie? De ce să devii cap când tu eşti un picior? De ce vrei să fi un comandant când eşti înrolat în rândul soldaţilor?” Şi în altă parte: „Înţelepciunea porunceşte, nu fiţi rapizi în vorbire, nici nu vă comparaţi cu cei bogaţi, fiind săraci; şi nici nu căutaţi să fiţi mai înţelepţi decât înţelepţii”. Dacă e găsit cineva care slăbeşte prezentul canon, acesta să fie eliminat pentru 40 de zile.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIV.

Un laic nu va învăţa, căci nu toţi sunt profeţi, şi nici apostoli. Zonaras indică faptul că acest canon se referă doar la instrucţiunea publică şi nu şi la cea privată. Van Espen notează mai departe că în Apus această restricţie e limitată faţă de predicarea solemnă şi publică şi anunţarea Cuvântului lui Dumnezeu, care este restricţionată episcopilor, şi doar printr-o licenţă specială şi expresă altora din clar, şi se referă la prpriul tratament de sine cu privire la acel subiect în jure Eccles, Tom I., part 1, tit. xvj., cap. viij.

Canonul LXV

Flăcările care sunt aprinse în lunile noi de unii înaintea caselor şi prăvăliilor lor, prin care (după un anumit obicei antic) ei sunt obişnuiţi în mod nebuneşte şi prosteşte să sară, noi poruncim ca acestea să înceteze de acum înainte. Prin urmare, oricine va face aşa ceva, dacă e cleric, să fie destituit, dar dacă e laic să fie înlăturat.

Căci este scris în Carta Patru a Regilor „Şi Manase a zidit un altar înaintea oştirii cerurilor, în cele două curţi ale Domnului, şi şi-a făcut fii să treacă prin foc, el a folosit sorţi şi prevestitori şi preziceri prin păsări făcute ventrilogi [sau pitoni (1)] şi vrăjitori multiplicaţi, ca el să facă rău înaintea Domnului şi să-l provoace la mânie” (2).

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXV.

Flăcările care sunt făcute de lună nouă la prăvălii sunt condamnate precum şi cei care sar peste ele. Lupin remarcă faptul că flăcările aprinse de ziua anumitor Sfinţi sunt în mod sigur rămăşiţe ale acestei practici păgâne. Aceste focuri sunt adesea acompaniate de sărituri, băut, şi lupta dintre tineri.

Canonul LXVI

Din sfânta zi a Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru şi până în următoare zi a Domnului, pentru o săptămână întreagă, în sfintele biserici credincioşii ar trebui să fie liberi de muncă, bucurându-se în Hristos cu psalmi şi imnuri şi cântări spirituale; şi sărbătorirea festivalului, şi plecarea minţilor spre citirea sfintelor Scripturi, şi încântarea în Sfintele Mistere, căci astfel noi vom fi înălţaţi cu Hristos şi împreună cu el vom fi ridicaţi. Prin urmare, în zilele menţionate nu trebuie să fie nici o cursă de cai sau spectacol public.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVI.

Cei credincioşi vor merge fiecare la biserică în timpul marii săptămâni a Paştelui.

VAN ESPEN

Este sigur că întreaga săptămână a Pastelul era ţinută ca un festival de întreaga biserică atât în Apus cât şi în Răsărit; şi acest Sinod nu a introdus acest obicei prin canonul său, ci a adoptat acest canon pentru a asigura continuarea sa.

Aici avem expus în mod clar maniera creştină de petrecere a zilei de festival, anume, că credincioşii în aceste zile se dădeau la „Psalmi şi Imnuri şi Cântări Spirituale”, din care numim noi azi oficiul divin canonic [anume, în principal Utreniile şi Vecerniile] din care sunt făcute ele; şi de aici noi înţelegem că toţi cei credincioşi trebuie să frecventeze oficiile de cor, care era intenţionat să fie observat pentru multe secole, aşa cum am arătat în Disertaţia mea despre Orele Canonice, cap. III, 1, şi a fost numită astfel „publică” sau rugăciune [comună].

Canonul LXVII

Scriptura divină ne porunceşte să ne abţinem de la sânge, de la lucrurile strangulate, şi de la adulter. Aceia care pentru un stomac delicat prepară prin orice artă mâncare din sângele vreunui animal, şi apoi să o mănânce, noi îi potrivim în mod corespunzător. Dacă cineva se va aventura de aici să mănânce în orice fel sângele unui animal, dacă e cler să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVII.

Un cleric ce va mânca sânge va fi destituit, dar un laic va fi eliminat.

VAN ESPEN

Perceptul apostolic pentru abţinere „de la sânge şi tot ceea ce este sugrumat” pentru anumite ere, nu doar printre greci dar şi printre latini, a fost observat în multe biserici, dar puţin câte puţin şi pas cu pas acesta a intrat în regimul întregii Biserici, cel puţin în Biserica Latină, totodată. În aceasta Biserica Latină a urmat opinia Sf. Augustin Contra Faustum Manichoeum, Lib. XXXII., cap. xiij., unde el învaţă în mare lungime că perceptul a fost dat creştinilor în timp ce Biserica Neamurilor nu era încă stabilită. Acest pasaj al lui Augustin dovedeşte de asemenea că în acea vreme Africa nu observa perceptul apostolilor.

Canonul LXVIII

Nu este legitim pentru nimeni să corupă sau să taie vreo carte din Vechiul sau Noul Testament sau a sfinţilor şi aprobaţilor noştri predicatori şi învăţători, sau să le dea comercianţilor în cărţi sau celora care fac parfume, sau să fie distruse de oricare altă persoană: decât dacă a fost mâncată de viermi, sau de apă, sau în alt fel. Cel care va fi observat că face un astfel de lucru va fi eliminat un an. La fel este şi cu cel care cumpără astfel de cărţi (decât dacă le ţine pentru folosinţa sa, sau le dă altuia ca beneficiul lor să fie păstrat) şi a încercat să le corupă, să fie eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVIII.

Să nu distrugi şi nici să nu dai copii ale Scripturilor Divine să fie distruse decât dacă sunt absolut inutile.

VAN ESPEN (nota de subsol)

Cred că acest canon a fost direcţionat contra anumitor eretici Nestoriani şi Eutychiani, care, pentru a găsi vreun patronaj al erorilor lor din Sfintele Scripturi, au îndrăznit în secolul al şaselea cel mai ticălos lucru de a corupe anumite pasaje ale Noului Testament.

Canonul LXIX

Nu i se permite unui laic să între în sanctuar (Sfântul Altar, gr.), deşi, în acord cu o anumită tradiţie antică, puterea şi autoritatea imperială nu este deloc interzisă de la aceasta atunci când doreşte să aducă daruri Creatorului.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIX.

Nici un decât Împăratul nu va merge la altar.

VAN ESPEN

În Biserica Latină precum şi în cea Greacă pentru multe secole a fost un obicei constant, ratificat de diferite concilii, că laici trebuie excluşi din sanctuar şi din locul marcat pentru preoţii care sărbătoresc misterele divine, este atât de notoriu încât nu are nevoie de nici o dovadă, şi canonul prezent artă că printre greci laicii nu erau admis la sacrarium nici chiar să facă oferte.

Sinodul face doar o excepţie, anume, Împăratul, care poate intra în zona sfântului altar prin permisiunea sa, „când el doreşte să ofere daruri Creatorului, conform obiceiului antic”.

Nu fără bază pretinde Sinodul „obiceiul antic” pentru aceasta; căci cu mult înainte, este evident, acesta a fost cazul Împăratului Teodosius cel Tânăr. Vezi Theodoret (H. E., lib. v., cap. xvij.).

În Biserica Latină, nu doar împăraţilor şi ci regilor şi marilor prinţi şi patroni de biserică, la toparchii de locuri, şi chiar magistraţilor, se obişnuiau să se desemneze locuri honoris causa în cadrul sanctuarului sau al corului, şi s-a susţinut că acestea sunt pentru persoane ca acestea.

Este evident din nota lui Balsamon că grecii de mai târziu au privit cel puţin la Împărat ca fiind (ca şi regele Angliei şi al Franţei) o persoană mixtă, împărtăşind în anumite grade caracterul sacerdotal, ca fiind uns nu doar cu ulei, ci cu mir sacru. Vezi J. Wickham Legg, The Sacring of the English Kings, in "The Archaeological Journal," March, 1894.

Canonul LXX

Femeile nu sunt permise să vorbească în timpul Liturghiei Divine; ci, conform cuvântului lui Pavel apostolul, „ele să tacă. Căci lor nu li se permite să vorbească, ci să fie în supunere, aşa cum spune şi lege. Dar dacă ele vor să înveţe ceva să întrebe pe soţii lor acasă”.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXX.

Femeilor nu li se permite să vorbească în biserică. „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul” este pasajul la care se face referinţă din 1 Corinteni 14:34.

Canonul LXXI

Cei care sunt învăţaţi legile civile nu trebuie să adopte obiceiurile neamurilor, nici să fie influenţaţi să meargă la teatre, şi nici să ţină Cylestrele, şi nici să poarte îmbrăcăminte contrară obiceiului general; şi aceasta este adevărat atunci când ei îşi încep pregătirea, când ajung la final şi pe scurt, în tot timpul derulării ei. Dacă va încerca cineva să facă contrar cu aceasta să fie eliminat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXI.

Oricine se devotează studierii legii, foloseşte maniera neamurilor, mergând la teatre şi învârtindu-se în praf, sau îmbrăcându-se diferit faţă de obicei, va fi eliminat.

Liddell şi Scott identifică kalistra cu kalindhqra, pe care o definesc ca „un loc pentru cai unde se învârt după exerciţiu”, şi notaţi că este un sinonim al lui alindhqra. Dar e diferit de notat că alinhsis este „o învârteală în nisip, un exerciţiu în care luptătorii se învârt pe pământ”.

Hefele spune că Balsamon şi Zonaras au putut să explice corect ceea ce trebuie să înţelegem prin „Cylestrele” interzise, dar cred că Johnson nu e prea departe când traduce „a nu se amesteca cu exerciţiile atletice”.

Canonul LXXII

Unui om ortodox nu i se mărite cu o eretică, şi nici invers. Dacă apare că s-a făcut aşa de oricine [noi le cerem] să considere căsnicia nulă, şi să fie dizolvată. Căci nu e potrivit să amestecăm laolaltă ceea ce nu este amestecat, şi nici nu este bine ca oaia să se unească cu lupul, nici cei pierduţi dintre păcătoşi cu porţiuni din Hristos. Dar dacă cineva va încălca aceste lucruri pe care le-am decretat să fie eliminat. Dacă cineva era până acum necredincios şi nu se numără încă în turma celor ortodocşi care au contractat căsătoria legală dintre ei, şi dacă, unul care alege ce e drept şi vine la lumina adevărului şi celălalt rămânând încă deţinut de legătura erorii şi nu e gata să privească cu ochi deschişi razele divine, femeia necredincioasă este încântată să convieţuiască cu omul credincios, sau bărbatul necredincios cu femeia credincioasă, aceştia să nu fie separaţi, conform apostolului divin, „căci soţul necredincios este sfinţit de soţie, şi soţia necredincioasă de soţul ei”.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXII.

O căsătorie contractată cu eretici este vidă. Dar dacă ei au făcut contractul înainte de [convertire] să rămână [uniţi] dacă aşa doresc ei. Probabil că nici unul dintre canoanele acestui sinod nu prezintă dificultăţi mai mari şi mai insolvabile decât prezentul. Pentru multe secole tradiţia Bisericii a fost ca să fie o căsătorie a unui creştin botezat cu unul nebotezat drept nulă, dar acest canon se pare că spune că acelaşi este cazul dacă unul e eretic deşi e botezat. Dacă aceasta vrea să spună ereticul aceasta ridică erezia într-o impedimentum dirimens. Aceasta nu a fost niciodată legea Apusului după cum nu este nici azi practica bisericii Răsăritene, care admite ca căsătoria oamenilor săi cu Luteranii şi Romano-catolicii şi niciodată nu pune în discuţie validitatea căsătoriilor lor. Van Espen cred că „comentatorii greci par” să gândească faptul că eretici de aici sunt cei ce sunt nebotezaţi; nu ştiu de ce crede el aşa.

Canonul LXXIII

De când crucea dătătoare de viaţă ne-a arătat Mântuirea, trebuie să fim atenţi să acordăm onoarea cuvenită aceleia prin care noi am fost mântuiţi de căderea antică. Pentru ca, în minte, în cuvânt, în sentiment dând venerare (proskunhsin) acesteia, noi condamnăm ca figura crucii, pe care unii au pus-o pe podea, să fie înlăturată de acolo, ca nu cumva trofeul victoriei câştigat pentru noi să fie profanat prin călcare în picioare a acelora ce merg peste ea. Prin urmare din acest prezent cei care fac reprezentarea pe pavaj a semnului crucii vor fi înlăturaţi.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIII.

Dacă este vreo cruce pe vreun pavaj aceasta trebuie înlăturată. Acest canon defineşte faptul că imaginii crucii trebuie să i se „dea veneraţia (proskunhsis) intelectului, a cuvintelor, şi a simţului”, adică, crucea trebuie să fie venerată cu cultul interior al sufletului, cu cultul exterior al laudei, şi cu actele sensibile, precum sărutatul, aplecatul, etc.

Canonul LXXIV

Nu se permite să se ţină ceea ce se numeşte agapae, adică mese de dragoste, în casele Domnului sau biserici, şi nici să se mănânce în case, şi nici să se aducă canapele. Dacă va încerca cineva aceasta să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIV.

Agapae nu trebuiesc ţinute în biserici, şi nici să nu se pună paturi acolo, astfel vor fi înlăturaţi cei cu pricina. Aceasta este o reînnoire a canonului xxviij de la Laodicea, la care e de văzut nota.

Canonul LXXV

Noi voim ca cei a căror oficiu este de a cânta în biserici să nu folosească vociferări nedisciplinate, şi nici să forţeze natura să strige, şi nici să nu adopte acele moduri care sunt nepotrivite pentru biserică: ci cei care aduc psalmodierea către Dumnezeu, care observă secretele, cu mare atenţie şi mustrare de conştiinţă. Căci Oracolul Sacru a învăţat ca Fii lui Israel să fie pioşi (1).

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXV.

Vociferările neordonate de psalmi nu sunt admise, şi nici cel care adoptă lucruri nepotrivite pentru biserici. Această întrebare despre caracterul muzicii bisericii a fost unul discutat timpuriu printre creştini, şi (cu mult înaintea acestui sinod) Sf. Augustin în dezbaterea referitor la dacă cântatul sau citirea psaltirii era mai edificatoare, el conclude, „când psalmii sunt cântaţi cu o voce şi cea mai potrivită modulare (liquida voce et convenientissima modulatione), eu recunosc că există o mare utilitate în această practică”, iar apoi el adaugă că cântatul ar trebui să fie mai degrabă aprobat deoarece „prin încântarea oferită urechilor sufletul infirm este adus la aspiraţii pioase” (Confess. Lib. x., cap. xxxiij.).

Canonul LXXVI

Nu este drept ca cei ce sunt responsabili cu reverenţa faţă de biserici să pună în cadrul limitelor sacre un loc de mâncat, şi nici să nu ofere mâncare acolo, şi nici să facă alte vânzări. Căci Dumnezeu Salvatorul nostru ne învaţă atunci când era în trup în templu a poruncit să nu se facă din casa Tatălui său o casă de comerţ. El a scos pe schimbătorii de bani şi pe cei care vindeau în templu. Dacă vreunul e găsit cu vina aceasta, să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVI.

O casă publică nu ar trebui să fie stabilită în perimetrul sacru; şi e greşit să se vândă mâncare acolo, şi oricine va face aşa va fi înlăturat. Atât Balsamon cât şi Zonaras remarcă faptul că acest canon se referă la vestibulul bisericii şi la restul încăperii sacre, şi nu la interiorul bisericii în sine, căci acolo nu s-ar gândi nimeni să aibă o prăvălie.

Canonul LXXVII

Nu este drept ca cei ce sunt dedicaţi religiei, fie clerici sau ascetici (1), să se spele în baie cu femei, şi nici vreun creştin sau laic să nu facă aşa. Căci aceasta este sever condamnată de păgâni. Dar dacă e prins vreunul în astfel de lucruri, dacă este cleric să fie destituit, dacă e laic să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVII.

Un creştin nu ar trebui să se scalde cu femeile. Dacă un cleric va face aşa va fi destituit, şi un laic eliminat. Aceasta e o reînnoire a canonului XXX de la Laodicea. Se va nota, aşa cum remarcă Zonaras, că călugării trebuiesc număraţi între laicii care sunt înlăturaţi, din moment ce ei nu au nici un caracter sau vreo tunsoare clerică.

Canonul LXXVIII

Se pare că cei care sunt iluminaţi să înveţe Crezul pe dinafară şi să-l recite episcopului sau presbiterilor în a Cincia Feria a Săptămânii.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVIII.

Cel care este iluminat să recite (apaggelletw) credinţa în a cincia feria a săptămânii. Aceasta e o reînnoire a canonului xlvi de la Laodicea.

Canonul LXXIX

După cum mărturisim noi naşterea divină din Fecioară a fi fără vreo lăuzie, din moment ce s-a întâmplat fără vreo sămânţă, şi în timp ce predicăm aceasta la întreaga turmă, noi supunem corecţiei pe cei care prin ignoranţă fac ceea ce este inconsistent cu aceasta. Prin urmare unii după ziua Naşterii lui Hristos Dumnezeul nostru se văd că gătesc semidalin, şi distribuie unul la altul, cu pretextul că aduc onoare la puerperia Maternităţii Virgine fără pată, noi decretăm că de acum înainte să nu se mai facă aşa ceva de către cei credincioşi. Căci aceasta nu este onorarea Virginei (care mai presus de gândire şi vorbire a purtat trupul Cuvântului incomprehensibil) când noi definim (2) şi descriem, din lucrurile ordinare şi din cele care se întâmplă cu noi, naşterea ei inefabilă. Dacă va fi descoperit cineva că face astfel de lucru, dacă e un cleric acesta să fie destituit, dacă e laic să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIX.

Oricine după festivalul mamei lui Dumnezeu va pregăti semidilin (semilam) sau orice altceva în cinstea a ceea ce se numeşte puerperia, acesta să fie înlăturat.

După cum a învăţat întotdeauna Biserica Catolică naşterea din fecioară precum şi conceperea din fecioară a Binecuvântatului nostru Domn, şi a afirmat că Maria a fost pururi fecioară, chiar după ce l-a adus pe Fiul întrupat, aşa că rezultă în mod necesar că nu poate fi nici o lăuzie şi nici vreun flux de puerperală. Trebuie să se remarce că pe lângă alte texte cel al profetului este considerat care învaţă astfel, „Iată Fecioara (ha alma) va concepe şi va aduce un fiu”, şi că „aduce” precum şi că a fost „conceput” în ea ca fiind virgină. Unii comentatori au preluat epilokeia pentru momentul de după naştere, dar Christian Lupus, precum şi Van Espen notează, indicând spre părinţii timpurii că au recunoscut că Fecioara nu a avut „lăuzie” şi aceasta Sf. Jerome o învaţă în mod expres în cartea sa, Contra Helvidium.

Grecii, totuşi, înţeleg aceasta aşa cum am tradus eu, şi mărturia lui Zonaras va fi suficientă. Cuvintele lokos, lokais şi cele asemenea semnifică „aşezarea”, „un loc de aşezare”, şi Liddell şi Scott spun că ultimul este folosit la „aducerea de porumb greu”, care ar exprima şi durerile muncii.

ZONARAS

Acest canon învaţă că naşterea sfintei Virgine a fost fără nici o lăuzie. Căci aceasta (puerperium) este emiterea fătului acompaniat de durere şi un flux de sânge: dar nici unul din noi nu a crezut că Mama lui Dumnezeu a fost supusă suferinţelor de acest fel, căci acestea sunt consecinţele concepţiei naturale, dar concepţia ei a fost supranaturală; şi prin Duhul Sfânt s-a ajuns ca ea să nu fie supusă acestor rele care sunt ataşate de drept naşterii naturale.

La acest canon ar trebui citită tratamentul extensiv al lui Asseman (Bib. Juris Orient., Tom. v., pp. 193 et seqq.).

Canonul LXXX

Dacă vreun episcop, sau presbiter ori diacon sau cei care sunt enumeraţi pe lista clerului, sau un laic, nu are mare necesitate şi nici o afacere dificilă încât să-l reţină de la biserică pentru un timp lung, ci fiind în oraş nu merge la biserică în 3 duminici consecutive – trei săptămâni – dacă e cleric să fie destituit, dar dacă e laic să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXX.

Dacă cineva fără constrângerea necesităţii îşi părăseşte biserica pentru trei zile a Domnului, va fi privat de la comuniune. Aceasta este o reînnoire a canonului xi de la Sardica (xiv conform numărătorii lui Dionysins Exiguus).

Canonul LXXXI

Întrucât am auzit că în anumite locuri în imnul Trisagion se adaugă după „Sfânt şi Nemuritor”, „Care a fost crucificat pentru noi, ai milă de noi”, şi din moment ce aceasta este străin faţă de pietate şi a fost scoasă de Părinţii antici şi sfinţi din imn, precum şi ereticii violenţi care au inserat aceste noi cuvinte au fost aruncaţi din Biserică; şi noi, confirmând lucrurile care au fost anterior stabilite în mod pios de către sfinţii noştri Părinţi, îi anatemizăm pe cei care după acest decret vor permite ca în biserică aceasta sau oricare altă adăugire să fie făcută la cel mai sacru imn; dar dacă cel ce a greşit este din ordin sacerdotal, noi poruncim ca el să fie lipsit de demnitatea preoţească, dar dacă e laic sau călugăr să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXI.

Oricine adaugă la imnul Trisagion aceste cuvinte „Care ai fost răstignit” va fi considerat heterodox. Înţelesul frazei condamnate de acest canon a fost probabil făcută pentru prima dată de Peter Fullo, şi deşi era capabilă de un înţeles bun, dacă se înţelegea că imnul îi era adresat lui Hristos, şi deşi acesta era admis de fiecare dintre ortodocşi, cu toate acestea, aşa cum a fost el folosit în principal de către Monofiziţi şi cu o intenţie eretică fără îndoială, aceasta a fost scoasă în final din această poziţie iar aderenţii săi au fost numiţi Theopaschiţi. Acestea au avut loc în 518 şi era o sursă de dezacord între catolici, unii afirmând expresia, aşa privită în sine, a fi o piatră de căpătâi a ortodoxiei. Împăratul Justinian a încercat să aibă aceasta aprobată de Papa Hormisdas, dar fără succes, pontiful declarând doar că era inutil, şi chiar periculos. Fulgentius de Ruspe şi Dionysius Exiguus au declarat aceasta ortodoxă. Papa John II aproape că a ajuns la punctul de aprobare a frazei „unul din Trinitate a suferit”, dar nici succesorul său Agepetus I nu a mai vorbit de aceasta, ci al Cincilea Conciliu Ecumenic a aprobat direct formula.

Dar aceasta, de sigur, nu atingea punctul de introducere în Trisagion sau, mult mai clar, a introducerii cuvintelor „care a fost răstignit pentru noi”.

Ar trebui de notat că la un Sinod Local din 478, Peter Fullo a fost destituit pentru intenţia acestei clauze, deoarece el intenţiona să implice că adevăratul Dumnezeu a suferit moartea pe cruce. Această sentinţă a fost o confirmare a ceva deja pronunţat împotriva lui de către un sinod ţinut la Antiohia care a ridicat pe unul numit Stephen, la tronul său episcopal.

Aceasta este istoria materiei care, în timp ce s-a părut la început o mică mişcare, pentru mulţi ani a fost o sursă de necaz în Biserică (vezi Hefele, History of the Councils, Vol. III., pp. 454, 457; Vol. IV., p. 26).

Canonul LXXXII

În anumite imagini a venerabilelor icoane, un miel e pictat spre care Precursorul indică cu un deget, care este primit ca un timp de har, indicând înainte prin Lege, adevăratul nostru Miel, Hristos Dumnezeul nostru. Îmbrăţişând prin urmare tipurile antice şi umbrele ca simboluri ale adevărului, şi modelele dăruite lui Hristos, noi preferăm „harul şi adevărul” primind aceasta ca împlinire a Legii. Pentru ca „ceea ce este perfect” să poată fi descris ochilor noştri, cel puţin în expresie colorată, noi decretăm că figura în formă umană a Mielului care ia păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru, să fie de aici prezentată în imagini, în locul mielului antic, ca toţi să poată înţelege prin aceasta adâncimile umilirii Cuvântului lui Dumnezeu, şi ca noi să ne putem aduce aminte de conversia lui în trup, suferinţa şi moartea sa salutară, şi răscumpărarea sa care a fost înfăptuită pentru lumea întreagă.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXII.

Să nu pictezi un miel pentru tipul lui Hristos, ci pe sine. Cât despre acest canon, cu un secol mai devreme înainte de controversa iconoclastă, răspândirea picturilor este evidentă, aşa că din canonul aceluiaşi sinod cu privire la venerarea care se datorează imaginilor crucii (numărul lxxiii) noi învăţăm că ceea ce spune Biserica cu privire la închinarea relativă a fost aceiaşi ca ceea ce s-a expus în mod ulterior, aşa că acuzarea de vreo inovaţie, uneori adusă împotriva celui de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic, nu are nici o temelie în fapt.

Acest canon este mai departe interesant pentru că este cel citate de mai multe de un Papă şi Autoritatea Apuseană ca aparţinând „Sinodului al Şaselea”.

Canonul LXXXIII

Nimeni nu poate da Eucharistul către trupul celor morţi; căci este scris „Luaţi şi mâncaţi”. Dar trupurile celor morţi nu pot nici să ia nici să mănânce.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIII.

Sacramentele nu trebuie date unui mort. Acesta este canonul iv de la Conciliul din Hippo, în anul 393 (Vide Hefele, Vol. II, p. 397). Canonul anterior include şi botezul, în interzicerea sa. Acesta este canonul xviii şi xx din codul African, conform numărătorii greceşti.

Canonul LXXXIV

Urmând legile canonice ale Părinţilor, noi decretăm cu privire la prunci, de îndată ce ei sunt găsiţi fără de martorii de încredere care spun că ei sunt fără îndoială botezaţi; şi după cum ei nu sunt capabili datorită vârstei lor să răspundă satisfăcător în privinţa misterului pruncesc dat lor, ei ar trebui să fie botezaţi fără nici o ofensă, fie ca o astfel de îndoială să-i priveze de sfinţirea unei astfel de purificări.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIV.

Oricine nu ştie sau nu poate dovedi prin documente că au fost botezaţi, să fie botezaţi. Acesta este canonul VII al Conciliului al Şaselea de la Cartagina (Vide Hefele, Hist. of the Councils, Vol. II., p. 424); şi canonul lxxv din codul African (faţă de care Balsam atribuie acest canon) de numărătoarea grecească (lxxii, de către latini).

Canonul LXXXV

Am primit din Scripturi că din gura a doi sau trei martori trebuie stabilit un cuvânt. Prin urmare noi decretăm că sclavii care sunt eliberaţi de stăpânii lor în prezenţa a trei martori să se bucure de acea onoare; căci cei care sunt prezenţi la acel timp vor adăuga tărie şi stabilitate libertăţii date, şi ei vor face să se împlinească faptul că credinţa va fi păstrată în acele lucruri pe care au fost făcute martore în prezenţa lor.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXV.

Un sclav eliberat de stăpânul său înaintea a doi martori va fi liber.

Canonul LXXXVI

Cei care spre distrugerea sufletelor lor procură şi îşi aduc curve, dacă sunt clerici, ei vor fi [înlăturaţi şi] destituiţi, dacă sunt laici să fie înlăturaţi.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVI.

Oricine se adună cu curvele spre ruina sufletelor, va fi înlăturat. Parantezele includ citirea din Hervetus. Dar Zonaras are acelaşi text, şi se poate aşadar urma în locul celui al lui Balsamon, editat de Beveridge.

Canonul LXXXVII

Cea care şi-a lăsat soţul este o adulteră dacă a venit la altul, conform sfântului şi divinului Basil, care a adunat aceasta în mod excelent de la profetul Ieremia: „Dacă o femeie a devenit a unui al tom, soţul ei nu se va întoarce la ea, dar fiind spurcată ea va rămâne spurcată”; şi din nou, „Cel care are o adulteră este fără cunoştinţă şi profan”. Dacă apare că ea s-a depărtat de soţul ei fără motiv, el merită iertarea şi ea pedepsirea. Şi iertarea i se va da aceluia ca să poată fi în comuniune cu Biserica. Dar cel ce-şi părăseşte soţia legitim dată lui, şi va lua o alta, este vinovat de adulter prin sentinţa Domnului. Şi s-a decretat de către Părinţii noştri că cei care sunt astfel trebuie să fie „jeluitori” pentru un an, „ascultători” pentru doi ani, „aplecători” pentru trei ani, şi în al şaptelea an să stea cu credincioşii şi astfel să fie socotit vrednic de Împărtăşanie [dacă fac penitenţă cu lacrimi].

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVII.

Cea care pleacă de la soţul ei la un altul este o adulteră. Şi cel care de la soţia sa merge la o altă femeie este un adulter conform cuvintelor Domnului. Comparaţi acest canon cu al lviij al Sf. Basil. Cuvintele din paranteze sunt găsite în Beveridge, dar lipseau din textul lui Hervetus.

JOHNSON

Aici disciplina este relaxată; anterior o adulteră făcea 15 ani de penitenţă. Vezi Can. Bas. 58, Nu-i de mirare că în vremea a 200 de ani de la Sf. Basil, severitatea disciplinei s-a micşorat.

Canonul LXXXVIII

Nimeni nu va putea să aducă vreo fiară într-o biserica decât prin şansă un călător, îndemnat de necesitatea cea mai mare, în lipsa unui loc de adăpost, care s-a abătut în spusa biserică. Căci dacă nu era dusă fiara înăuntru, aceasta ar fi pierit, şi el, prin pierderea fiarei lui de povară, şi astfel fără mijloace de continuare a călătoriei lui, ar fi în pericol de moarte. Şi noi am fost învăţaţi că Sabatul a fost făcut pentru om: prin urmare siguranţa şi confortul omului nu trebuiesc puse primele. De va fi descoperit cineva fără vreo necesitate cum am menţionat, ducându-şi fiara într-o biserică, dacă este un cleric să fie destituit, şi dacă este un laic să fie înlăturat.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVIII

Animalele nu ar trebui să fie duse pe holurile sfinte, decât dacă cea mai mare necesitate o cer.

Canonul LXXXIX

Cel credincios care petrece Săptămâna Suferinţei în post, rugăciune şi remuşcare a inimii, ar trebui să postească până la miezul nopţii Marelui Sabat, din moment ce divini Evanghelişti, Matei şi Luca, ne-au arătat cât de târziu era [când a avut loc învierea], unul folosind cuvintele oY sabbatwn, şi celălalt cuvintele orqrou baques.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIX.

În Marele Sabat postul trebuie continuat până la miezul nopţii.

Canonul XC

Noi am primit de la divinii noştri Părinţi legea canonică că în onoarea învierii lui Hristos, nu ar trebui să îngenunchem Duminicile. Ca nu cumva să ignorăm plinătatea acestei observări noi clarificăm faptul pentru credincioşi că după ce preoţii au mers la Altar după Vecernii sâmbăta (conform obiceiului predominant) nimeni nu va îngenunchea în rugă până în seara de duminică, timp în care după intrarea pentru ultima slujbă din zi, din nou cu genunchii uniţi noi ne aducem rugăciunile noastre Domnului. Căci luarea nopţii de după Sabat, care era premergătoare învierii Domnului nostru, noi începem din ea să cântăm în duhul imnuri lui Dumnezeu, conducând festivalul nostru în noapte până spre ziuă, şi astfel în timpul unei zile şi nopţi întregi, ni sărbătorim Învierea.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XC.

De la intrarea de seară a Sabatului şi până în intrarea de seară a zilei Domnului nu trebuie să fie nici o îngenunchere.

VAN ESPEN

Nu este nici o îndoială că sinodul prin cuvintele „noi am primit de la Părinţii divini”, se referea la canonul xx al Conciliul de la Nice.

Pentru multe secole acest obicei a fost păstrat chiar şi în Biserica Latină şi obiceiul de festival de îngenuncheat şi de zile întregi de seara până seara se crede că au fost o tradiţie apostolică, primite de la iudei. La finalul secolului al 8lea Sinodul din Frankfort a decretat în canonul xxj că „ziua Domnului ar trebui să fie ţinută de seara până seara” (1).

Canonul XCI

Cei care dau medicamente pentru a procura avortul, şi cei care primesc otrăvuri pentru a ucide fetusul, sunt supus pedepsei de moarte.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCI.

Oricine dă sau primeşte medicamente pentru a produce avortul este o omucidere. Vezi canonul xxi de la Ancyra, şi canonul II al Sf. Basil; anume, „Cea care distruge intenţionat fetusul, va suferi pedeapsa de moarte. Şi noi nu dăm atenţie distincţiei subtile dacă a fost sau nu format fetusul. Şi prin aceasta nu numai că justiţia este satisfăcută pentru copilul care trebuia să se nască, ci şi pentru ea care a pregătit pentru sine ispitele, din moment ce femeile mor adesea când fac astfel de experimente”.

Canonul XCII

Sfântul sinod decretă că cei care în numele căsătoriei răpesc femeile şi cei care în orice fel îi ajută pe răpitori, dacă sunt clerici, ei să-şi piardă rangul, dar dacă sunt laici ei vor fi anatemizaţi.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCII.

Cei care fug cu femei, şi cei care-i ajută, dacă sunt clerici vor fi destituiţi, dacă sunt laici vor fi anatemizaţi.

VAN ESPEN

Acest canon reînnoieşte şi confirmă Canonul xxvij de la Calcedon.

Canonul XCIII

Dacă soţia unui om a plecat şi nu apare, convieţuieşte cu altul înainte să fie asigurată de moartea primului, ea este o adulteră. Soţiile soldaţilor care s-au măritat cu soţi care nu apar sunt în acelaşi caz; la fel şi cele care nu aşteaptă după hoinărelile soţilor lor ca să se întoarcă. Dar circumstanţa de aici are o anumită scuză, în aceea că suspiciunea morţii devine foarte mare. Dar cea care în ignoranţă s-a măritat cu un om care în acelaşi timp a fost părăsit de soţia sa, şi apoi este eliberat pentru că prima sa soţie revine la el, a comis într-adevăr curvie, dar prin ignoranţă; prin urmare ea nu este prevenită de la măritiş, dar e mai bine să rămână aşa cum este. Dacă un soldat se va întoarce după un lung timp, şi îşi găseşte soţia după lunga sa absenţă unită cu un altul, dacă aşa voieşte el, el poate să-şi primească soţia [înapoi], iertarea fiind extinsă în considerarea ignoranţei ambilor care s-au măritat cu ea.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIII.

O femeie care atunci când soţul ei nu se întoarce, înainte ca ea să fie sigură ca a murit, îl ia pe un altul comite adulter. Dar când omul se întoarce el o poate primi din nou, dacă aşa alege el.

Comparaţi cu Corpus Juris Canonici, Gratian's Decretum, Pars II., Causa xxxiv., Quaest. I. şi II. Epistle of St Leo to Nicetas. şi canonul lui Sf. Basil xxxj, xxxvj şi xlvj.

Canonul XCIV

Canonul supune la pedepse pe cei care fac jurăminte păgâne, şi lor le declarăm excomunicarea.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIV.

Oricine foloseşte juruinţe ale neamurilor este vrednic de pedeapsă, căci el este înlăturat. Referinţa este la canonul lxxxj al canoanelor Sf. Basil.

VAN ESPEN

Tertulian (De Idolatria, cap. xx) presupune că a jura pe falşii zei ai neamurilor conţine în sine o anumită idolatrie, o opinie împărtăşită de Sf. Basil, comparând pe cei care folosesc astfel de juruinţe cu cei ce l-au trădat pe Hristos, şi care sunt părtaşi ai vorbirii diavolilor.

Canonul XCV

Cei care de la eretici vin la ortodoxie, şi la numărul celor care să fie mântuiţi, noi îi primim după următorul ordin şi obicei. Arianii, Macedonenii, Navaţianii, care se numesc Cathari, Aristerii, şi Testareskaidecatitae, sau Tetraditae, şi Apollinarienii, noi îi primim în prezentarea lor de certificate şi în anatemizarea de către ei a fiecărei erezi care pe care nu o ţine sfânta Biserică Apostolică a lui Dumnezeu: apoi mai întâi de toate noi îi ungem cu mir sfânt pe frunte, ochi, nări, gură şi urechi; şi în timp ce-i sigilăm le spunem – „Sigiliul darului Duhului Sfânt”.

Dar referitor la Paulinişti s-a determinat de Biserica Catolică ca ei să fie rebotezaţi. La fel şi Eunomeanii, care botează cu o singură imersiune, şi Montaniştii, care sunt numiţi aici Frigieni, şi Sabellianii, care îl consideră pe Fiul a fi acelaşi cu Tatăl, şi sunt vinovaţi de anumite materii grave şi de alte erezi – căci sunt mulţi eretici, în special aceia din regiunea galatenilor – tot numărul lor se doreşte să vină la credinţa Ortodoxă, noi îi primim ca neamuri. Şi în prima zi noi îi facem creştini, în a doua Catehumeni, apoi în a treia zi în exorcizăm, şi în acelaşi timp suflăm de trei ori în faţa şi urechile lor, şi astfel îi iniţiem şi îi facem să petreacă timp în biserică şi să audă Scripturile; şi apoi în botezăm. Şi Manichaeanii, şi Valentinianii şi Marcioniţii şi toţi din ereziile similare trebuie să dea certificate şi să anatemizeze fiecare din erezia sa, precum şi pe Nestorius, Eutyches, Dioscorus, Severus, şi alţi şefi ai marilor erezii, şi cei ce gândesc cu ei, şi toate ereziile de mai sus; şi astfel ei devin părtaşi ai sfintei Comuniuni.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCV.

Astfel vom admite pe aceşti convertiţi dintre eretici. Îi ungem cu mir sfânt pe frunte, ochi, nări, gură şi urechi, Arianii, Macedonianii, Novaţianii (care sunt numiţi Cathari), Aristerianii (care sunt numiţi Quartadecimani sau Tetraditae) şi Apollinarianii când ei anatemizează fiecare erezie; şi îi însemnăm cu crucea şi spunem, „Sigilul darului Duhului Sfânt. Amin”. Comparaţi acest canon cu Canonul vii de la Laodicea, şi aşa zisul canon vij de la Primul Conciliul din Constantinopole.

Textul tradus este cel dat de obicei, vor prezenta acum argumentul lui Hefele pentru inutilitatea sa.

HEFELE

Acest text este fără îndoială fals, căci (a) botezul Gnosticilor era, conform principiului eclesiastic recunoscut, invalid, şi unui gnostic care vine la Biserica i se cerea să fie botezat din nou; (b) în plus, ar trebui să i se ceară unui gnostic o anatema a lui Nestorius, Eutyches, etc. Mult mai clar, prin urmare, este textul, care l-a oferit Beveridge, şi al lui Balsamon, în efect că: „În acelaşi fel (ca cel anterior) sunt trataţi Munichaeanii, Valentinianii, Marcioniţii, şi eretici similari (adică să fie botezaţi din nou); dar Nestorienii trebuie (doar) să prezinte certificate şi să-şi anatemizeze erezia lor. Nestorius, Eutyches, etc.”. Aici avem dor această greşeală, că Nestorianii trebuie să anatemizeze, printre alţii, şi Eutiyhienii, care ei ar fi făcut-o foarte voit. În cel mai bun caz, trebuie să presupunem că există o ruptură în text, şi că după „toate ereziile similare”, trebuie să adăugăm „ereticii din urmă trebuie să prezinte certificate şi să-l anatemizeze pe Nestorius, Eutyches, etc.”.

Pare a fi o foarte mică îndoială oricare ar fi adevărul în această materie, teologii timpurii şi părinţii susţin că deşi ritualul extern al Sfântului Botez poate fi îndeplinit valid de către schismatici şi eretici, dar prin aceasta persoana astfel botezată nu primea Duhul Sfânt, şi această opinie nu a fost îngrădită de Răsărit, ci a fost predominantă şi în Apus. Vide Rupertus, De Divinis Officiis, Lib. X., Cap. xxv.

Canonul XCVI

Aceia care prin botez s-au îmbrăcat în Hristos au profesat că vor copia maniera vieţii sale pe care a trăit-o în trup. Aceia care se împodobesc şi îşi aranjează părul spre detrimentul celor care îi văd, adică prin împletiri şiret deghizate, şi prin aceasta pun o momeală în calea sufletelor instabile, noi luăm la mână să tratăm aceasta în mod părintesc cu o pedeapsă adecvată: prin a-i învăţa şi pregăti să trăiască sobru, pentru ca după ce au renunţat la vanitatea şi înşelăciunea lucrurilor materiale, să poată să-şi predea minţile în mod continuu spre o viaţă care este binecuvântată şi lipsită de ticăloşie, şi să aibă conversaţia lor în teamă, pură [şi sfântă (1)]; şi astfel să se apropie cât mai mult de Dumnezeu prin puritatea vieţii lor; şi să-şi împodobească omul lor din interior decât cel din exterior, cu virtuţii şi cu maniere bune şi fără de vină, aşa ca ei să nu lase în ei nici o urmă de stângăcie a adversarului. Dar dacă cineva va acţiona contrar canonului prezent acesta să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVI.

Oricine îşi suceşte părul în plete artistice pentru distrugerea privitorilor sunt înlăturaţi. Pentru complicata manieră de îmbrăcare a părului folosit în Răsărit, şi pentru o descriere a vopsitului auriu, vezi scholion a lui Zonaras. Van Espen remarcă faptul că curioasa grijă a părului cuiva în formă de peruci, atât de predominant cu mulţi laici şi eclesiastici din zilele sale, este acelaşi viciu condamnat de canon într-o altă formă (2).

Canonul XCVII

Cei care au comerţ cu o soţie sau în oricare altă manieră fără precauţie fac locurile sacre comune, şi le tratează cu dispreţ şi astfel rămân în ele, noi ordonăm ca toţi aceştia să fie excluşi, chiar din locuinţele catehumenilor care sunt în templele venerabile. Şi dacă cineva nu va observa aceste direcţii, dacă este cleric să fie destituit, dar dacă este un laic să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVII.

Oricine dintr-un templu are comerţ cu soţia sa şi rămâne acolo din dispreţ, va fi exclus dintre Catehumeni. Dacă cineva nu va observa aceasta va fi destituit sau înlăturat.

ZONARAS

În numele sfintelor locuri, nu biserica în sine ci clădirile adiacente şi dependente ei sunt intenţionate doar pentru cei ce sunt numiţi „Catechumena”. Căci nimeni nu ar fi destul de îndrăzneţ să dorească să locuiască cu soţia sa în însăşi templu.

Canonul XCVIII

Cel care aduce în relaţia de căsătorie pe o femeie care este logodită cu un alt om care este încă în viaţă, să cadă sub acuzaţia de adulter.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVIII.

Este adulter cel care ia logodnica altuia. Comentariul lui Aristenus la acest canon este Safhs. O estimare mai extraordinară a acestuia s-ar putea face mai greu. Din înţelesul acestuia fiind „limpede”, aşa cum apare în traducerea latină, înţelesul pare a fi dincolo de a fi găsit; căci, aşa cum remarcă Van Espen, un om care păcătuieşte cu o femeie logodită în mod sigur că nu este un „curvar”. El încearcă să introducă astfel ideea că deşi el nu este un curvar, acesta ar trebui să fie pedepsit de parcă ar fi unul. Dar traducerea greacă pare răbdătoare cu privire la acest înţeles, şi Sumarul Antic spune în aşa multe cuvinte că el este un curvar.

Pe baza acestei dificultăţi unii au presupus că logodiţii menţionaţi aici nu erau de futuro ci de proesenti, şi că era aşadar cazul unei soţii reale a unui alt om. Dar această explicaţie este implicată în multe dificultăţi.

Canonul XCIX

Am aflat mai departe că în regiunile Armenienilor, anumiţi oameni fierb articulaţi de carne în sanctuar şi oferă porţiuni din acestea preoţilor, după maniera iudaică. Aşadar, ca să păstrăm biserica nepătată, noi decretăm că nu este legitim pentru vreun preot să ia porţiunile separate de carne de la cei care le oferă, ci ei trebuie să se mulţumească cu ceea ce primesc; şi mai departe decretăm că astfel de oferte să fie făcute în afara bisericii. Şi dacă cineva nu face aceasta, să fie înlăturat.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIX.

Sunt unii care ca şi iudeii coc carne în locurile sfinte. Oricine permite aceasta, sau primeşte ceva de le ei, nu e potrivit să fie preot. Dar dacă cineva o face din propria sa alegere, atunci el poate să primească oricât i se dă, cu condiţia ca să se facă totul în afara bisericii.

Un obicei similar iudaizator care se găsea în Apus, despre care Walafrid Strabo dă o relatare în secolul 9 (De Rebus Ecclesiasticis, cap. xviii.).

Canonul C

„Ochii tăi să privească ceea ce este drept”, porunceşte Înţelepciunea, „şi ţineţi inima ta cu toată grija”. Căci simţurile trupeşti pot aduce uşor impresii în suflet. Prin urmare noi poruncim ca de aici înainte să nu se mai facă imagini, fie că sunt în picturi sau orice fel, care atrag ochiul şi corup mintea, şi incită la aprinderea plăcerilor de bază. Şi dacă va încerca cineva să facă aceasta să fie înlăturat.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI C.

Imaginile care induc impuritate nu trebuiesc pictate. Oricine va încălca aceasta va fi înlăturat.

Canonul CI

Marele şi divinul Apostol Pavel cu voce tare numeşte pe omul creat după chipul lui Dumnezeu, trupul şi templul lui Hristos. Excelând, prin urmare, fiecare creatură sensibilă, cel care prin Suferinţa salvatoare a atins demnitatea cerească, mănâncă sau bea din Hristos, este potrivit în toate privinţele pentru viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul prin participarea harului divin. Prin urmare, dacă doreşte cineva să fie un participant la Trupul imaculat în vremea Synaxis, şi să se ofere pe sine pentru comuniune, să se apropie, aranjându-şi mâinile în formă de cruce, şi astfel să primească comuniunea harului. Dar cei care, în loc de mâinile lor, fac vase de aur sau alte materiale pentru primirea darului divin, şi prin acestea primesc comuniunea imaculată, noi nu le permitem în nici un caz să vină, după cum preferăm materia inferioară şi fără de viaţă faţă de imaginea lui Dumnezeu. Dar dacă se găseşte cineva că împarte Comuniunea imaculată la cei care aduc vase de acest fel, să fie înlăturaţi precum şi cel care aduce acestea.

NOTE.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI CI.

Oricine vine să primească Eucharistul îşi ţine mâinile în formă de cruce, şi ia cu gura; cine va pregăti un recipient de aur sau de oricare alt material în locul mâinii sale, va fi înlăturat.

BALSAMON

La început, din întâmplare, aceasta s-a inventat din sentimente pioase, deoarece mâna care intra în contact cu lucrurile nevrednice nu era vrednică să primească trupul Domnului, dar pe măsură ce a trecut timpul, pietatea s-a transformat în stricăciune a sufletului, aşa că cei care făceau aceasta când veneau să primească cu o atitudine arogantă şi insolentă, erau preferaţi să fie săraci.

SF. CYRIL DE IERUSALIM

(Cateches. Mystagog. v.(1))

Când mergi să primeşti comuniunea nu merge cu mâna întinsă, şi nici cu degetele separate, ci pune mâna stângă ca un tron pentru dreapta ta, care să primească pe un Rege aşa de mare, şi în scobitura palmei să primească trupul lui Hristos, spunând Amin. Vezi şi John Damascene, De Fide Orthodoxa, lib. iv., cap. xiv. Despre întreaga materie cf. Card. Bona, De Rebus Lit., lib. ii., cap. xvij., n. 3.

Canonul CII

Se pare că cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, să considere calitatea păcatului şi pregătirea păcătosului pentru convertire, şi să aplice medicina potrivită pentru boală, dacă nu cumva acesta este nechibzuit în toate privinţele acestea el va eşua în privinţa vindecării bolnavului. Căci boala păcatului nu este simplă, ci variată şi multiformă, şi aceasta germinează multe vlăstare dăunătoare, din care este difuzat mult rău, şi produce în continuare până ce este verificat de puterea unui medic. Prin urmare cel care profesează ştiinţa medicinii spirituale ar trebui mai întâi să considere dispoziţia aceluia care a păcătuit, şi să vadă dacă el tinde spre sănătate sau (din contra) provoacă boală sieşi prin propriul său comportament, şi să vadă cum poate să se îngrijească de maniera sa de viaţă în acest interval. Şi dacă el nu se opune medicului, şi dacă ulcerul sufletului este crescut prin aplicarea medicamentelor impuse, atunci el să distribuie mila acestuia după cum e vrednic de ea. Căci totul este între Dumnezeu şi el faţă de care regula pastorală a fost transmisă, ca să ducă înapoi pe oaia rătăcită şi să o îngrijească pe cea rănită de şarpe; şi ca el să nu le arunce în prăpăstiile disperării, şi nici să nu elibereze frâul spre dizolvarea sau sfidarea vieţii; ci într-un fel sau altul, ori prin asprime sau astringenţă, sau printr-un medicament mai domol, să reziste acestei boli şi să se exercite pentru vindecarea ulcerului, acum examinând roadele pocăinţei sale şi să-l călăuzească cu înţelepciune pe acel om care este chemat spre iluminarea mai înaltă. Căci ar trebui să ştim două lucruri, anume, lucrurile care aparţin stricteţii şi cele care aparţin obiceiului, şi să urmăm forma tradiţională în cazul acelora care nu sunt potriviţi pentru lucrurile cele mai înalte, aşa cum Basil ne învaţă.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI CII.

Caracterul unui păcat trebuie să fie considerat din toate punctele şi convertirea să fie aşteptată. Şi aşa să se ofere milă.

Din The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church [Cele Şapte Concilii Ecumenice ale Biserici Nedivizate, n. tr.], trans H. R. Percival, in Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Series, ed. P. Schaff and H. Wace, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), XIV, pp. 356-408.