Pneumatologie:

DUHUL SFÂNT

 Edwin Palmer

 

 

I. Duhul Sfânt este o Persoană

 

Unul dintre semnele distincte ale unui creştin este crezul lui în Duhul Sfânt ca Persoană. Din zilele timpurii ale bisericii până la modernismul din prezent, au existat aceia care au negat personalitatea Duhului într-o formă sau alta. Mulţi aşa zişi predicatori creştini şi teologi se referă la Duhul ca „acesta” şi nu ca un „el”. El îl consideră a fi o influenţă impersonală sau vreo putere ori energie, şi nu a treia Persoană din Trinitate. O astfel de părere ne-ar fura de cele mai mari binecuvântări ale mântuirii noastre. În plus, aceasta nu este biblic.

 

Biblia ne dezvăluie în câteva feluri faptul că Duhul este o Persoană. În primul rând, aceasta îi atribuie lui o minte, voinţă şi emoţii, care sunt caracteristici exclusive ale unei persoane. Obiectele impersonale nu au aceste calităţi, însă Duhul lui Dumnezeu le are Pavel presupune că Duhul are o minte atunci când scrie faptul că „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10, 11). Aici Pavel îi atribuie Duhului Sfânt cunoştinţă, ceea ce o influenţă sau o putere nu le are, dar le are o persoană. Biblia îl descrie de asemenea pe Duhul ca deţinând calitatea personală a unei voinţe. Citim despre aceasta atunci când Pavel, Sila şi Timotei au vrut să meargă în Bitinia, „Duhul lui Isus nu le-a dat voie” (Fapte 16:7). Şi în 1 Corinteni 12:11 Pavel ne spune că Duhul dă multe daruri creştinilor „aşa cum voieşte el”. În ceea ce priveşte emoţiile, Efeseni 4:30 asumă faptul că Duhul poate avea întristare, căci acest pasaj ne porunceşte „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”.

 

Un al doilea fel prin care Biblia revelează faptul că Duhul este o Persoană este prin a-l pune în juxtapunere cu alte persoane. De exemplu, noi ştim că Tatăl şi Fiul sunt Persoane, aşa că atunci când Isus vorbeşte despre botezarea ucenicilor „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19), el indică prin urmare faptul că Duhul Sfânt este şi el o Persoană, la fel cum sunt Tatăl şi Fiul. Iacov, atunci când autorizează anumite instrucţiuni pentru biserica primară, scrie, „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie” (Fapte 15:28). El consideră im mod foarte clar faptul că Duhul Sfânt este o Persoană capabilă de acelaşi gânduri şi idei pe care le-a avut el şi apostolii.

 

În plus, ar fi de un prisos fără de înţeles a spune că Isus s-a întors din pustie „în puterea Duhului” (Luca 4:14) dacă Duhul era doar o simplă putere impersonală. Citiţi din nou fraza, înlocuind cuvântul putere cu Duhul.

 

Cât de mulţumitori ar trebui să fim că Duhul este o Persoană! Căci doar faptul că el este o Persoană care ne poate convinge de păcat şi astfel să ne conducă la Dumnezeu, să locuiască în noi şi să ne dea putere peste păcat, să inspire Biblia şi să ilumineze minţile noastre ca să o putem pricepe, ne călăuzeşte ca să ştim care este voia lui Dumnezeu pentru noi, ne conduce în rugăciune, şi cheamă lucrători, bătrâni şi diaconi în slujbele aferente ale bisericii.

 

Doar pentru că Duhul Sfânt este o Persoană noi am putea să reacţionăm şi nefavorabil faţă de el. Noi ne putem opune, întrista, dispreţui şi blasfemia pe el. Aceasta nu este plăcut pentru el, şi cu siguranţă că va produce durere în noi. Noi nu putem nega niciodată personalitatea Duhului, ci să credem în el şi să experimentăm binecuvântările care ne pot parveni datorită acestui fapt.

 

II. Duhul Sfânt este o Persoană Divină

 

Unii au crezut că Duhul Sfânt este o Persoană, dar ei l-au considerat că este o personalitate creată, şi nu Dumnezeu în sine. Ei şi-au dat seama că Duhul nu este un „acela” impersonal, ci l-au considerat a fi inferior faţă de Tatăl. Biblia, totuşi, atribuie Duhul Sfânt nu doar caracteristici personale, ci şi calităţi divine. Aceste atribute divine îl marchează pe Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu.

 

Conform Scripturilor, Duhul lui Dumnezeu este omnipotent, căci el are rolul său în creaţie (Geneza 1:2), în providenţă (Psalmul 104:30), în conceperea supranaturală a lui Isus (Luca 1:35), în regenerare şi în echiparea fiecărui creştin cu daruri spirituale.

 

El este şi omniscient, aşa cum vorbeşte despre el Isaia: „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?” (40:13, 14). Pavel vrea să credem acelaşi lucru atunci când spune că „Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10).

 

În afară de acestea, Duhul Sfânt poate fi caracterizat ca fiind omniprezent. Psalmistul întreabă în mod elocvent: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7). El spune că nu poate scăpa niciodată de prezenţa Duhului, nici chiar dacă se urcă în ceruri, sau dacă se coboară în Şeol, sau zboară pe mări, sau se ascunde în întunecimea nopţii. Duhul este pretutindeni. În Noul Testament citim că Duhul locuieşte în credincioşi, şi că numărul mare de creştini nu îl împiedică de la a fi prezent în fiecare.

 

Evrei 9:14 ne spune că Hristos „prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” astfel atribuind Duhului Sfânt calitatea divină a eternităţii.

 

O altă dovadă a divinităţii Duhului se găseşte în faptul că atât Vechiul cât şi Noul Testament face un schimb reciproc al frazei „Duhul a spus” şi fraza „Domnul a zis”.

 

În fine, simpla cuplare a numelui Duhului Sfânt cu numele Tatălui şi a Fiului, ca în marea însărcinare (Matei 28:19) sau în binecuvântarea apostolică (2 Corinteni 13:14), arată faptul că Duhul este pus la acelaşi nivel ca celelalte două Persoane şi, prin urmare, este considerat a fi divin. Ar fi cel mai incompatibil lucru să cuplăm numele unei fiinţe create cu acela al Divinităţii în expresii atât de strâns legate.

 

Faptul divinităţii Duhului Sfânt este important pentru noi. Dacă el nu ar fi fost Dumnezeu, el nu şi-ar fi putut îndeplini minunata sa lucrare din creaţie, nici lucrarea sa autoritară din cadrul inspirării, şi nici de iluminarea sa a minţilor oamenilor. Şi nici nu ar fi putut acesta să învingă depravarea noastră pentru a o regenera, a locui în noi şi a ne sfinţi. Am putea foarte bine să fim recunoscători de faptul că el nu este o persoană finită ci o Persoană divină.

 

III. Duhul Sfânt este o Persoană Divină distinctă faţă de Tatăl şi Fiul

 

În cadrul istoriei bisericii au existat aceia care au crezut în personalitatea Duhului Sfânt şi în divinitatea sa, dar care au accentuat atât de mult unitatea Trinităţii încât ei au negat faptul că erau trei Persoane distincte în Dumnezeire. Au fost aceia din secolul al 3lea care l-au descris pe Dumnezeu ca apărând în creaţie ca Tată, mai târziu în istorie ca Fiul, şi în fine făcându-şi apariţia ca Duhul Sfânt. Conform părerilor lor nu existau în mod simultan trei Persoane în Dumnezeire. Dar unica Dumnezeire era numită Tatăl odată, Fiul altă dată, şi Duhul în al treilea timp. Sau că Tatăl s-a schimbat în Fiul, şi mai târziu în Duhul Sfânt.

 

Aceste teorii, de asemenea, sunt o depărtare de la revelaţia Scripturii. Anumite texte biblice sunt destul de clare în a arăta că există trei Persoane distincte şi nu doar diferite manifestări ale aceluiaşi Dumnezeu. Atunci când Isus a fost botezat, de exemplu, vocea Tatălui s-a auzit din ceruri spunând, „Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi găsesc plăcere”. În acelaşi timp, Duhul s-a coborât peste Isus sub forma unui porumbel. Cele două apariţii simultane ale acestor trei Persoane face imposibilă interpretarea Dumnezeirii doar ca o unitatea. Acelaşi lucru poate fi spus despre afirmaţia lui Isus, „Voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 14:16). În mod similar, Fapte 2:33 face o distincţie clară dintre cele trei Persoane al Dumnezeirii „S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu [adică Isus], şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt”.

 

Este o binecuvântare diferită să ai un Dumnezeu care nu este doar o singură Persoană ci trei. Aceasta face o Trinitatea bogată. Căci nu numai că există un Tată care ne iubeşte şi îi pasă de noi, ci şi un Hristos care a obţinut mântuirea noastră pentru noi şi Duhul Sfânt care locuieşte în noi şi aplică mântuirea în vieţile noastre.

 

IV. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul

 

Există între aceste trei Persoane ale Trinităţi o relaţie definită şi ordine. Deoarece cele trei Persoane sunt în mod egal Dumnezeu, nu trebuie să ne gândim că ele sunt toate la fel. Fiecare are proprietăţi distincte şi relaţii faţă de celelalte. Între prima şi a doua Persoană, de exemplu, există relaţia Tatălui şi Fiului. Din veşnicie Tatăl l-a născut pe Fiul. Duhul Sfânt nu l-a născut pe fiul, ci doar Tatăl.

 

Într-o manieră similară, există o relaţie de neschimbat dintre Duhul Sfânt şi celelalte Persoane ale Dumnezeirii; Duhul Sfânt purcede în mod veşnic din Tatăl şi Fiul. Este dificil să descriem ceea ce se înţelege prin procesiunea Duhului lui Dumnezeu; noi putem face mai mult decât să repetăm cuvintele Scripturii, din moment ce Scripturile nu explică acest termen. Este remarcabil însă faptul că Biblia nu spune că Duhul Sfânt a fost născut de Tatăl aşa cum a fost Hristos, şi nici că el a fost născut de Hristos. Dacă aceasta ar fi fost adevărat, atunci, aşa cum au enunţat şi Părinţii Bisericeşti, Duhul ar fi fost ori un frate al lui Hristos ori un nepot al Tatălui. Dar Biblia evită cu atenţie termenul de născut în relaţie cu Duhul Sfânt. Aşa cum  pune în mod corect Crezul Atanasian, el „nici nu a fost făcut, nici creat, nici născut, ci a purces”. Acest cuvânt purcede este folosit de Isus în Ioan 15:26, unde el spune, „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”.

 

Numele Duhului oferă o altă aluzie în ceea ce priveşte această relaţie intra-trinitariană. Căci aşa cum numele de Tată arată relaţia sa cu Fiul, şi numele Fiul descrie relaţia sa cu Tatăl, la fel numele Duh indică spre relaţia Duhului faţă de celelalte două Persoane: este una în care el este insuflat, căci aceasta este înţelesul în sine a numelui Spirit.

 

Trebuie să ne reamintim, totuşi, că deşi Duhul purcede sau este insuflat de Tatăl şi Fiul, el încă este Dumnezeu în întregime. Procesiunea sa nu înseamnă că este inferior Tatălui sau Fiului, cu mai mult decât generarea Fiului înseamnă că el u este la o egalitate cu Tatăl. Secretul stă în faptul că Duhul a fost insuflat în mod veşnic, aşa cum şi Fiul a fost născut în mod veşnic. Nu a existat niciodată un timp în care Duhul să nu fi fost insuflat. El era coexistent din veşnicie cu Tatăl şi Fiul. A spune că el a purces sau că a fost insuflat de către Tatăl şi Fiul nu implică faptul că el este mai puţin Dumnezeu, ci doar indică relaţie pe care el o susţine din veşnicie faţă de celelalte două persoane ale Trinităţii.

 

Ar trebui să fie de asemenea notat faptul că Duhul purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul şi nu numai de la Tatăl. Că el purcede de la Tatăl este evident din Ioan 15:26, dar nu este la fel de clar că el ar purcede şi din Fiul. Aceasta însă poate fi dedusă din acele pasaje care ne spun că Isus trimite Duhul în lume şi l-a suflat peste ucenici (Ioan 15:16; 16:7; 20:22). Căci insuflarea temporală implică o insuflare eternă. Aceasta reflectă o anumită autoritate pe care o are Fiul chiar în cadrul relaţiilor intra-trinitariene. În plus, Duhul nu este numit doar „Duhul Tatălui”, ci şi „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), „Duhul lui Hristos” (Romani 8:9), şi „Duhul lui Isus Hristos” (Filipeni 1:19).

 

Relaţia Duhului cu celelalte două Persoane explică de ce Duhul Sfânt este considerat a treia Persoană a Trinităţii şi nu prima sau a doua. Tatăl este primul deoarece el îl naşte pe Fiul. Fiul este a doua Persoană deoarece el este născut. Duhul Sfânt este a treia Persoană deoarece el purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul.

 

Este remarcabil faptul că aceeaşi ordine a Trinităţii este revelată în istorie, aşa că nu este decât după ce primele două Persoane au apărut în prim plan în succesiune ca Duhul Sfânt să apară în proeminenţă. De la vremea creaţiei până la timpul lui Hristos, Tatăl era cel ce era mai proeminent în lume. El era cel care a primit slava principală în creaţie şi cu care s-a preocupat Israel în Vechiul Testament în principal. Atunci când a venit Hristos, Tatăl nu a apărut aşa de evident, Duhul Sfânt nu apăruse încă în plinătatea sa, şi Hristos a jucat un rol mult mai proeminent. După întrupare, totuşi, Hristos s-a înălţat la cer, şi a treia Persoană a Trinităţii a apărut pe scenă mai mult decât celelalte. Aceasta deoarece cele trei Persoane au o ordine definită în Trinitate, această ordine se revelează pe sine în istorie, aşa încât fiecare Persoană apare în istorie în aceeaşi ordine în care este găsit în însăşi Trinitate.

 

Se poate de asemenea observa că datorită faptului că Duhul Sfânt este insuflat de Tatăl şi Fiul în Trinitate că acesta a fost Duhul Sfânt, şi nu Tatăl sau Fiul, care a fost insuflat peste biserică la Cinzecime. Aceasta corespunde faptului deoarece a doua Persoană a Trinităţii este un Fiu în Trinitate, el avea să fie Fiul întrupat pe pământ. În mod similar, deoarece prima Persoană din Trinitate este Tatăl din Trinitate, tot el este şi Tatăl credincioşilor.

 

Acestea sunt câteva din aspectele relaţiei Duhului Sfânt faţă de celelalte persoane ale Trinităţii. Deşi nu înţelegem prea mult din această relaţie, nu ar trebui să ignorăm ceea ce a revelat Duhul ci, din contra, să ne bucurăm de faptul că el şi-a călăuzit biserica într-o definiţie despre sine şi a relaţiei sale cu celelalte două Persoane, oricât de limitată ar fi definiţia. Căci toată revelaţia sa are un scop şi nu trebuie trecut cu vederea.

 

În ceea ce priveşte rezultatele practice ale doctrinei insuflării Duhului lui Dumnezeu, ele au ajuns destul de departe. În anul 1054 Creştinătatea a fost împărţită în Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă din Est. Deşi erau mulţi factori de bază, o piatră de poticnire a fost faptul că acei creştini din est credeau că Duhul Sfânt purcede doar din Tatăl, în timp ce bisericile din vest au mărturisit odată cu Conciliul de la Toledo (589) că Duhul purcede de la Tatăl „şi Fiul” (filioque, adică, din fiul, termenul care simboliza diferenţa). Ca rezultat al acestor diferenţe, Estul s-a separat de Vest şi astăzi biserica din Est are un număr de membrii de peste 160 de milioane. Astfel această doctrină are enorme eforturi practice, şi dacă aceasta nu ar fi fost formulată de Părinţii Bisericeşti cu 1500 de ani în urmă, astăzi ar fi fost o chestiune arzătoare, afectând vieţile bisericii noastre. De aceea are trebui să fim recunoscători pentru cunoştinţa pe care Duhul Sfânt ne-a dat-o în această chestiune.

 

Ba mai mult, Abraham Kuyper a arătat în mod tăios, că o negarea a lui filioque duce la un misticism nesănătos. Aceasta tinde să izoleze lucrarea Duhului Sfânt în vieţile noastre de lucrarea lui Isus. Răscumpărarea prin Hristos este pusă în fundal, în timp ce lucrarea de sfinţire a Duhului este adusă în faţă. Accentul este din ce în ce mai mult pe lucrarea Duhului din vieţile noastre, care tinde să ne conducă la o independenţă de Hristos, biserică, şi Biblie. Sfinţirea poate fi întrevăzută mai largă decât justificarea, comuniunea subiectivă cu Duhul mai largă decât viaţa obiectivă a bisericii, şi iluminarea Duhului mai largă decât Cuvântul. Kuyper crede că aceasta a fost cazul la o anumită extindere în biserica din Est, ca rezultat al negării faptului că Duhul purcede atât din Fiul cât şi din Tatăl.

 

Astfel vedem că lungile dezbateri teologice care au loc la conciliile bisericeşti şi sinoade au uneori o mare influenţă. Deciziile lor se preling din vârful rangului, deşi dezbaterile preiau riscul de a fi acuzate de subterfugiu. Trebuie să fim recunoscători pentru revelaţia preţioasă pe care ne-a dat-o Duhul Sfânt despre locul său în Trinitate, dar nu ar trebui să fim satisfăcuţi cu simpla cunoaştere intelectuală. Mai degrabă, bazat pe aceasta, trebuie să tindem să cunoaştem în mod experimental Duhul şi lucrările sale.