Erezii:

EBIONIŢII
 

  

Fenomenul istoric şi teologia Nazarinenilor şi Ebioniţilor
 

Partea I, Nazarinenii şi Ebioniţii ca fenomen

Nazarinenii şi Ebioniţii sunt două grupuri care apar ca entităţi clar definite în secolul al II-lea în cadrul fenomenului numit de obicei „creştinism iudaic”. Folosirea termenului creştinism iudaic este problematică datorită unei multitudini de înţelesuri care îi sunt asociate. În vederea împlinirii scopurilor acestei lucrări, „creştinism iudaic” nu este folosit pentru a desemna originea, ci pentru a desemna punctul de vedere al unui grup. Prin urmare, nu orice creştin la origine iudeu poate fi numit creştin iudaic. (Slăbiciunea cărţii lui Jean Danielou, Teologia creştinismului iudaic, Londra, 1964, este aceea că, deşi prezintă un material bogat, se face confuzie între cele două tipuri).

Încă de timpuriu, creştinii iudei s-au opus şi au intrat în conflict cu „Marea Biserică” europo-centrică şi dominată de Neamuri. Existau, bineînţeles, şi persoane de origine iudaică care erau membri loiali faţă de „Marea Biserică” . Iustin, scriind despre mijlocul secolului al II-lea, distingea două grupuri de creştini de origine iudaică- moderaţii, care erau parte din Marea Biserică şi care, în special în congregaţiile din diaspora, exercitau o influenţă iudaizatoare asupra formării doctrinei şi a moralităţii; şi extremiştii, care refuzau să trăiască alături de cei dintre Neamuri care nu voiau să încorporeze şi legea iudaică în credinţa lor în Cristos (Iustin Martirul, Dialog cu Trypho Evreul, cap. 47). Erau probabil creştini evrei care se separaseră de restul celor care se numeau creştini, fiindcă combinau credinţa în Cristos cu ţinerea legii iudaice. Aceştia se găseau în multe locuri, ca Egipt, Mesopotamia şi Roma, şi pentru un timp îndelungat (H. Schoeps, Creştinismul iudaic, Dispute între facţiuni în Biserica Primară, Philadelphia, 1969, p.10).

Există un profil clar doar în ce-i priveşte pe creştinii evrei din Palestina- Siria, care şi-au scos în evidenţă în mod insistent legătura cu celula originară a creştinismului din Ierusalim şi Galileea. Această informaţie- şi, de altfel, cele mai multe pe care le avem despre ei- ne parvin din reminiscenţele literare care au fost atribuite cercurilor lor. Scrierile polemice ale „Părinţilor Bisericii” despre diversele grupuri de creştini iudei nu sunt demne de încredere din cauza prejudecăţilor evidente împotriva celor care se opuneau învăţăturii lor. Creştinii evrei aveau tradiţii literare şi teologice independente şi, odată cu trecerea înspre secolul al III-lea, reprezentau un grup independent de „Marea Biserică” şi a cărei formă exterioară nu se conforma cu caracterizarea lor hesiologică (Walter Bauer, Ortodoxia şi ereziile, Tubingen, 1964, p.274).

 

Ebionit

Numele sub care apăreau aceşti creştini iudei în listele sectelor elaborate de Părinţii Bisericii erau la origine nume onorabile din Noul Testament însă înţelesurile lor s-au deteriorat cu timpul. Ebionim sau „Ebionites”, este un vechi titlu de onoare re-ebraizat, pe care Biserica Primară l-a adoptat, probabil după fuga din Ierusalim, pe baza fericirilor lui Isus despre „cei săraci cu duhul”. Nu a existat nimeni cu numele de Ebion care să slujească drept părinte al sectei, aşa cum au sugerat Părinţii Bisericii (Hippolite, Tertullian, Epifanie, etc.) cu scopul de a ascunde adevărata origine a grupului şi de a-l eticheta mai uşor ca eretic. Numele a fost ales de credincioşi după un tipar tradiţional (de ex., Perusim= Farisei, Sadducim= Saduchei) (Schoeps, p. 11). Mai târziu, ura şi sarcasmul oponenţilor a redus numele Ebionite la un apelativ satiric şi abuziv, astfel încât înşişi creştinii iudei au ajuns să-l evite. Termenul a fost larg folosit, nu doar de Părinţii Bisericii, ci de toţi scriitorii. Toate grupurile care Îl proclamau pe Cristos şi ţinerea legii mozaice, indiferent de orice alte filosofii, doctrine şi practici mai aveau, au fost înghesuite împreună sub termenul Ebionit.

Nazarinean

Nazarinenii erau un grup distinct din corpul mai vast de creştini iudei cu teologii diverse, cel mai adesea extreme- făcându-se referinţă la toate acestea ca fiind Ebionite. Termenul „Nazoreans” este folosit în Faptele Apostolilor 24:5 de către Tertullus, purtătorul de cuvânt al lui Anania şi al bătrânilor iudeilor, pentru a-i descrie pe apostolii şi ucenicii din Palestina la jumătatea secolului I. Forma ebraizată Nozrim este folosită în Birkath ha-Minim (Petiţia împotriva ereticilor) în cele 18 Binecuvântări Iudaice. Acest nume a fost folosit mult timp în Siria pentru a-i desemna pe creştini, în general. Nazarinean era, în mod evident, apelativul folosit în primul secol pentru a-i numi pe ucenicii lui Isus din Nazaret. Kittel comentează că termenul ar trebui văzut ca un substantiv format din rădăcina „nsr” care înseamnă „a păstra” sau „a ţine” (Kittel şi Friedrich, Dicţionar teologic al Noului Testament, art. „Nazoraion”, Grand Rapids, 1977). În acest caz, aceasta ar indica că Nazarinenii erau cunoscuţi drept grupul de creştini care păstrează, ţin titlul lui Isus de Mesia (mai ales în Palestina) şi legea mozaică (mai ales în Siria).

 

Părinţii Bisericii şi evreii ca izvoare

Părinţii Bisericii care au scris despre aceşti Ebioniţi/ Nazarineni erau rareori martori oculari ai vieţii de comunitate a acestor grupuri. Ei îşi bazau rapoartele în mare măsură pe zvonuri şi pe documentele aflate la îndemâna lor. Trebuie să înţelegem incredibila prejudecată sub forma antisemitismului împotriva oricărui lucru care indica ţinerea legii mozaice. Iustin, Irineus, Tertullian, Hippolite, Origene, Epifanie, Jerome şi Eusebiu (a cărui Istorie Ecleziastă a conservat fragmente din memoriile lui Hegesippus, pe care Eusebiu îl considera un membru iudeu al Marii Biserici) prezintă ceea ce noi sperăm că este un material bazat pe fapte, în ciuda diverselor contradicţii între povestirile lor şi în ciuda prejudecăţilor evidente pe care le aveau. Din acest material, important este, mai ales, cel al episcopului Epifanie din Salamis, care este menit să fie un kibotion iatrikon (o cutie medicală care se foloseşte împotriva animalelor sălbatice şi a şerpilor). El vorbeşte despre Nazoreans în capitolul 29 şi, foarte detaliat, despre întreaga mişcare Ebionită în capitolul 30. Relatările sunt confuze în diverse feluri şi adesea amestecate una cu alta, dar par parţial verificabile prin intermediul informaţiile aduse de Naraţiunea Pseudo-Clementină. După Hans-Joachim Schoeps, Epifanie, „patriarhul ortodoxiei” avea o cunoaştere pozitivă despre Ebioniţi şi afirmă că clementinii originari, într-o formă sau alta, aveau legătură cu ei (H. Schoeps, Teologia şi istoria creştinilor iudei, Tubingen, 1949, pp.457-79).

Spre deosebire de polemica Părinţilor Bisericii împotriva acestor „duşmani”, sinagoga iudaică a ales să-i ignore. Creştinii iudei sunt incluşi între minim (eretici), despre care se spunea că erau mai răi decât închinătorii la idoli, fiindcă aceştia din urmă îl neagă pe Dumnezeu fără să-L cunoască, în timp ce primii Îl cunosc şi totuşi Îl neagă (afirmaţie făcută în jur de 100 AD de rabinul Tarphop, în Tosefta Tractate Shab., 13:5).

Originea Nazarinenilor şi a Ebioniţilor

Originea Nazarinenilor şi a Ebioniţilor ca entităţi clar definite a început cu distrugerea Templului în 70 AD. Încetarea închinării în Templul evreilor a avut un efect paralizant asupra vieţii poporului evreu, din care şi-au revenit cu greu la o existenţă în esenţă  mutilată, religia lor mult preţuită fiind jefuită de mult din raţiunea ei de a fi. Creştinii evrei care au supravieţuit carnagiului din 70 AD s-au confruntat cu siguranţă cu întrebări sfâşietoare însă nu a rămas nici o relatare despre reacţiile lor. Nici între toate documentele care cuprind canonul Noului Testament, şi nici între alte scrieri existente ale epocii sub-apostolice, nu există vreo descriere a groaznicelor evenimente care au încercat să înfrângă cauza Iudeii în faţa Romei, sau a soartei creştinilor palestinieni din mijlocul confuziei şi ruinelor vieţii naţiunii lor; nu există nici o referire conştientă şi intenţionată la semnificaţia acestei catastrofei pentru creştinătate. Există, în aceste documente, o tăcere atât de desăvârşită încât, în baza mărturiei lor, nu am avea nici o idee despre grozăvia acestui dezastru.

Această remarcabilă tăcere ridică o problemă dublă, şi anume de ce creştinii din Ierusalim nu au lăsat nici o urmă scrisă despre soarta lor, nici o indicaţie despre reacţia lor emoţională şi mentală în faţa unei experienţe atât de importante, şi care a fost motivul pentru care creştinii dintre Neamuri aparent au permis ca un eveniment atât de crucial în epocă ca distrugerea citadelei iudaismului şi dispariţia Bisericii Mamă să treacă ne-comemorate. Istoricul Bisericii, Hurlbut, scrie despre această incredibilă perioadă, astfel:

“Timp de cincizeci de ani după viaţa lui Pavel, peste Biserică s-a lăsat un văl, prin care în zadar ne străduim să privim; şi, când, în sfârşit, acesta se ridică, în jur de 129 AD, odată cu scrierile celor mai timpurii Părinţi ai Bisericii, avem în faţa ochilor o Biserică diferită în multe feluri de cea din zilele lui Petru şi Pavel.” (Hurlbut, Povestea Bisericii Creştine, p.41)

Edward Gibbon afirmă:

“Materialele sărace şi suspicioase despre istoria ecleziastică rareori ne ajută să risipim norul întunecos care atârnă deasupra primei epoci a Bisericii” (Edward Gibbon, Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman, Random House, N. Y., cap. 15, p.382).

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Evident, a fost o vreme a multor erezii. Părinţii Bisericii întră în scenă în secolul al II-lea ca să ne spună vociferând cine au fost ereticii şi pe unde se afla „Biserica ortodoxă”. Aceşti bărbaţi pretindeau că sunt urmaşii apostolilor, dar teologia lor era diferită şi părea un amestec între filosofia elenistă, cutumele religioase babiloniene şi creştinism.

Era, în mod cert, o teologie mult diferită de cea a Bisericii din Ierusalim pe care Pavel îi învăţase pe cei dintre Neamuri să o urmeze (Faptele Apostolilor 15:2, 22-28; 1 Tesaloniceni 2:14). Este interesant că descendenţii Bisericii din Ierusalim, Nazarinenii, erau etichetaţi ca eretici şi persecutaţi pentru respectul faţă de legea lui Moise, când ceea ce făceau ei, de fapt, era să ducă mai departe tradiţia Bisericii lui Petru şi Iacov.

Fuga la Pella

În absenţa vreunei afirmaţii explicite a Noului Testament sau a documentelor sub-apostolice, nu putem decât să căutăm cele mai timpurii informaţii complete despre soarta Bisericii de la Ierusalim în secolul IV în Istoria Ecleziastică a lui Eusebiu, substanţial reprodusă în secolul următor de Epifanie.

Eusebiu, după ce relatează cum apostolii au fost în cele din urmă alungaţi din Iudea din cauza ostilităţii evreilor, merge mai departe cu descrierea soartei comunităţii creştine din Ierusalim:

“În orice caz, când oamenii din Biserica din Ierusalim, după ce li s-a poruncit printr-o profeţie primită prin revelaţie de către bărbaţii de acolo, au fost de acord, înainte de război (Marcu 13) să plece din oraş şi să locuiască într-un anume oraş din Pareea, pe nume Pella, şi când acei care credeau în Cristos au emigrat din Ierusalim.....” (Eusebiu, Istoria Ecleziastă, III, v.2-3).

Eusebiu continuă să arată că, atunci când toţi credincioşii creştini au părăsit Ierusalimul şi întregul ţinut al Iudeii, judecata lui Dumnezeu a venit asupra evreilor necredincioşi sub forma armatelor romane. Relatările lui Eusebiu sunt in acord asupra punctelor principale şi adaugă o observaţie cum că unii dintre ucenici s-au întors ulterior la Ierusalim (Epifanie, De Mens. Et POnd., xv.). Unii istorici, ca S.G.F. Brandon se îndoiesc că Biserica de la Ierusalim a fugit la Pella, din motive geografice şi politice, şi, de asemenea, din cauză că relatarea lui Epifanie despre întoarcerea lor într-un oraş al Neamurilor care îi excludea pe evrei nu este posibilă (S.G.F. Brandon, Caderea Ierusalimului, Londra, 1951, p.169).

În pofida câtorva istorici care susţin această părere, nu există nici un motiv de îndoială asupra corectitudinii afirmaţiilor lui Eusebiu şi Epifanie. Faptul că raţiuni geografice şi politice ar fi împiedicat această întoarcere, este cu uşurinţă dovedit fals de cercetarea făcută de mulţi istorici asupra acestor factori, inclusiv Barbara C. Gray. Articolul său,  „Mişcarea Bisericii Iudaice în timpul primului război iudaic” (Istoria Ecleziastă a evreilor, vol. 24:1-7, Ian. 1973), este cel mai convingător în ce priveşte migrarea evreilor la Pella. Cât despre oraşul dintre Neamuri, Aelia, care ar fi primit evrei, Gibbon afirmă:

“La convingerea lui (Marcu), cea mai mare parte a congregaţiei a renunţat la legea mozaică, în practicarea căreia perseveraseră peste un secol. Prin acest sacrificiu al obiceiurilor şi prejudecăţilor lor şi-au cumpărat intrarea liberă în colonia lui Hadrian şi şi-au cimentat mai ferm uniunea cu Biserica Catolică.” (E. Gibbon, cap. 15, p. 390)

Şi Eusebiu şi Epifanie afirmă că migrarea la Pareea a fost una totală şi că creştinii au fugit peste Iordan, nu numai din Ierusalim, ci şi din alte sate şi oraşe. Eusebiu mai adaugă că toată Palestina din acea vreme era complet golită de creştini. Dacă această afirmaţie poate fi luată literalmente, ea înseamnă că un nou val de creştini trebuie să fi venit în acea regiune dinspre bisericile dintre Neamuri şi au înlocuit Biserica de la Ierusalim şi pe toţi creştinii evrei.

Independent de aceste relatări, există pasaje care se referă la exodul spre Pella în „Faptele Apostolilor” ale Ebioniţilor aşa cum au fost reconstruite de pseudo-clemetini (H. Schoeps, Studiul pseudo-clementinilor, Leipzig, 1949, pp. 69 ff). Recogniţiile 1:37 (versiunea siriacă) şi 1:39 (versiunea latină a lui Rufinus) relatează că înţelepciunea lui Dumnezeu i-a condus pe cei care credeau în El într-un loc sigur din ţară înainte de izbucnirea războiului. Războiul, care nu ar fi venit pe neaşteptate, ci ar fi împlinit predicţia „Adevăratului Profet”, ar fi avut ca rezultat distrugerea celor necredincioşi. Războiul iudaic şi consecinţele sale tragice erau, evident, privite ca şi cum ar fi fost prezise de Isus şi Parousia Sa era aşteptată imediat după 70 AD, când profeţia despre distrugerea Templului şi desfiinţarea jertfei, accentuate în învăţătura lui „Isus Ebionitul” a fost împlinită. În cele din urmă, adevărata evanghelie va fi trimisă în afară, numai după distrugerea oraşului sfânt, pentru repudierea ereziilor viitoare (Hom. 2:17). Cu respect faţă de aceste relatări, Hans-Joachim Schoeps scrie:

“Cine alţii din întreaga creştinătate ar fi fost interesaţi să apeleze la acest eveniment şi să-l plaseze în centrul relatării despre istoria mântuirii, cu excepţia posterităţii acestor exilaţi, creştinii evrei separaţi sau Ebioniţii, care, este adevărat, par a fi înlăturaţi pentru o perioadă considerabilă de timp din momentul separării lor.” (H. Schoeps, Teologie, p. 447).

Creştinii evrei s-au mutat la Pella în Transiordania şi de aici înainte restul istoriei acestei părţi a Bisericii primare a avut loc într-un pământ străin de acela al originii lor.

De ce Pella?

De ce a ales comunitatea creştinilor evrei zona Transiordaniei în timp ce evreii au emigrat spre oraşe ca Jamnia sau Lydda care erau mai puţin izolate? Un motiv proeminent ar putea fi acela că Biserica primară îşi avea rădăcinile reale în Galileea, ţara nativă a familiei lui Isus. Iulius Africanul relatează că rubedeniile lui Isus răspândiseră evanghelia peste tot începând cu satele evreieşti ale Nazaretului şi ale Cochabei (Eusebiu, I. Vii. 14). Acest lucru sugerează că Decapole era teritoriu misionar al creştinilor evrei încă de la o dată timpurie. Jerome ne povesteşte în comentariul său la Isaia 9:1 că:

“Nazoreans îndrăznesc să explice acest pasaj astfel: Când Cristos a venit şi învăţătura sa strălucea, mai ales ţinutul lui Neftali a fost eliberat de greşelile scribilor şi ale fariseilor şi El a scuturat de la gâtul său jugul împovărător al tradiţiilor iudaice.” (Jerome, M.P.L., 24:125)

Ebioniţii şi Nazarinenii înţelegeau prin acest pasaj că Isus a proclamat evanghelia întâi în ţinutul în care ei înşişi locuiau pe atunci. Palestina Răsăriteană era cel mai sigur loc pe care creştinii evrei l-ar fi putut alege în această perioadă tulburată. Pella este un exemplu tipic pentru o ascunzătoare, fiindcă este un ţinut ascuns într-o vale de pe marginea înaltului podiş transiordanian. Astăzi poartă numele de Knirbet Fahil şi se întinde 260 de picioare deasupra Iordanului, în diagonală de la Scitopolis. Ca urmare, Pella a devenit un centru de vârf al creştinătăţii iudaice care fusese până atunci palestiniană, şi probabil a rămas o locaţie importantă în secolele care au urmat. Creştinii evrei aparent s-au extins de la Pella în restul Pereii- întregul ţinut de la estul cursului superior al Iordanului. Johannes Weiss declară:

„Este fără îndoială probabil ca biserica de aici să fi supravieţuit nu ca o turmă care se ascunde intimidată, ci şi-a continuat traiul în comunitate şi propaganda.” (J. Weiss, Creştinismul primar, N.Y., Harper şi Row, 1959, vol. 2, p. 716)

Alte locaţii

A doua cea mai importantă locaţie a creştinilor iudei a fost oraşul Cochaba. Se pare că era situat în Basanitis, aprox. 18 mile la nord de Pella.

După Epifanie (Pan. 30.18:1), Ebioniţii au locuit „în Bataneea şi Paneas şi, mai ales, în Moabitis şi Cochaba, în Basanitis dincolo de Adraea” şi Nazarinenii au locuit în Pella şi, practic, în aceleaşi teritorii (Pan. 29.7). Afirmaţia conform căreia Nazarinenii au locuit Bereea induce confuzie. Unii sugerează că ce vrea să zică de fapt este că „erezia Nazorean” găsită în Bereea a derivat din Coele-Siria (A. Schmidtke, Noile documente şi înţelegerea evanghelizării creştinilor iudei, Leipzig, 1911, p. 124). Alţii adaugă că Nazarinenii din Bereea ar trebui probabil consideraţi drept creştinii iudei din congregaţia din Damasc care au fost exilaţi în nord şi care, abia mai târziu, au devenit asociaţi cu descendenţii Bisericii primare din Transiordania. (H. Schoeps, Creştinismul iudaic, p. 29).

Pe lângă îndepărtata aşezare de la Bereea, comunităţile ebionite din secolele al II-lea, al III-lea şi al IV-lea au trăit şi în regiunea de la răsărit de Iordan. Creştinătatea catolică nu a pătruns până în această zonă înainte de, probabil, jumătatea secolului al III-lea. Episcopii catolici din Pella sunt menţionaţi pentru prima oară în secolul I.

 

Episcopii Nazarineni

Exodul în Transiordania a avut loc în timpul celui de-al doilea episcop Nazarinean, Simon (Simeon) bar-Clopus. Conform raportului lui Hegesippus, el a fost ales episcop direct după moartea lui Iacov când rudeniile lui Isus s-au adunat împreună cu apostolii care mai erau în viaţă şi cu ucenicii pentru a alege un succesor (citat de Eusebiu, III. Xi. 1). Ca verişor al lui Isus şi Iacov, Simon bar-Clopus era, se pare, următorul dintre rudele apropiate. Dacă şi al treilea episcop, Iustus, s-ar dovedi că a fost rudă (nu se ştie însă cu certitudine), atunci ar exista o „dinastie a lui Isus”. O altă relatare a lui Hegesippus atestă că familia lui Isus, la care se face referire cu termenul de desposynoi din cauza raporturilor lor cu „Domnul” (de ex., cei care erau cel mai aproape de tronul mesianic), ocupa o poziţie proeminentă în comunităţile Ebionite/ Nazarinene. Conform lui, doi nepoţi ai lui Iuda, fratele lui Isus, cu numele de Iacov şi Zocher (Zaharia) au fost interogaţi de împăratul Domiţian şi după eliberare, şi-au condus congregaţiile până în timpul lui Traian (citat de Eusebiu, III. xx. 6).

 

Ereziile abundă

Conform datării morţii lui Iacov, Simon bar-Clopus a acces la scaunul episcopal al lui Iacov între 63 şi 66 AD. În 107 AD, conform lui Jerome, în al zecelea an al domniei lui Traian, Simon a fost crucificat. A fost executat de guvernatorul lui Traian, Atticus, în calitate de descendent al lui David. Comentând pe marginea importantei semnificaţii a acestui eveniment, Hegesippus a scris:

“Biserica a continuat să existe până atunci asemenea unei fecioare, pură şi necoruptă; dacă existau oameni care încercau să pervertească doctrina sănătoasă a evangheliei mântuitoare, aceştia se aflau încă la pândă în colţuri întunecate; dar, când corul sacru al apostolilor a dispărut şi când a trecut şi generaţia celor care avuseseră privilegiul să le asculte înţelepciunea inspirată, atunci s-au şi ivit erori abominabile, josnice şi lipsite de reverenţă, din pricina amăgirilor frauduloase ale unor învăţători falşi. Mai mult, de vreme ce nici unul dintre apostoli nu mai era în viaţă, aceştia au încercat să-şi predice propria doctrină, falsă, contrară evangheliei adevărului” (citat de Eusebiu, III. xxxii. 3-6).

Există o anumită controversă în ce priveşte ceea ce a intenţionat să zică Hegesippus. Schoeps identifica „Biserica” cu Ebioniţii. În mod cert, este adevărat că la acest moment din istorie au început să se dezvolte ereziile şi schismele în cadrul mişcării creştinilor evrei. Unele grupuri dintre Ebioniţi au început să se îndoiască de divinitatea lui Isus şi de validitatea învăţăturilor lui Pavel; alţii au devenit gnostici. Nazarinenii au început să fie cunoscuţi drept Ebioniţii „moderaţi”- care acceptau divinitatea lui Isus, scrierile lui Pavel şi legea mozaică.

Cei mai mulţi istorici care comentează înţelesul pe care îl dă Hegesippus „Bisericii”, ca Henry Chadwick, înţeleg că el se referă la întreagă Biserică Creştină, nu doar la Ebioniţi (H. Chadwick, “Hegesippus,” Ency. Brit., Chicago, 1967). Această perioadă corespunde în mod izbitor cu  „perioada de tăcere” despre care scria Brandon, cu „norul întunecos” al lui Gibbon şi cu „vălul” lui Hurlbut. Examinând Biserica Catolică din această perioadă şi teologia şi practicile ei, aflăm că avem de-a face cu o Biserică semnificativ diferită de Biserica din zilele lui Petru, Pavel şi Iacov. Fără nici un dubiu, au existat din plin erezii în perioada imediat următoare morţii lui Simon în timp ce „vălul” încă atârna peste Biserică. Când se ridică vălul, pe scena Bisericii se găsesc deja „Părinţii Bisericii”, spunându-ne că au ieşit victorioşi împotriva „ereticilor” şi că au consolidat „ortodoxia”. Bineînţeles, ortodoxia lor, în timp ce, de faţadă, condamna gnosticismul şi păgânii, în practică accepta treptat multe din ideile şi obiceiurile lor. Cutumele, ritualurile, templele şi idolii păgânilor nu reprezentau o problemă pentru „Marea Biserică”; doar că le-au dat nume creştine. Însă, asupra unui singur lucru, Marea Biserică era dogmatică- nu era permis nimic din ce era „evreiesc” şi nici „legea mozaică”. O atitudine destul de stranie pentru o Biserică fondată pe Vechiul Testament, originată de Isus şi care adora un Evreu. Într-o răsturnare stranie a adevărului, creştinii iudei au ajuns să fie blamaţi de „erorile abominabile şi lipsite de reverenţă” despre care vorbea Hegesippus (Ibid.).

Unii creştini evrei se alătură Marii Biserici

După Eusebiu (Istoria Ecleziastă, V. xii), până la anul 135 AD au fost cincisprezece episcopi ai circumciziei care s-au succedat unul după altul şi care posedau toate semnele unui fel de episcopat monarhic peste congregaţiile Bisericii creştinilor evrei. Schoeps crede că acest număr cu greu poate fi corect şi că e probabil ca în această listă să fi fost incluşi şi episcopi ai altor congregaţii pe lângă cea din Ierusalim (H. Schoeps, Teologie, pp. 266 f). În 135 AD, odată cu căderea lui Bether, ultima întăritură a evreilor, revolta condusă de partizanul iudeu Bar Cocheba, care durase timp de trei ani şi jumătate, a luat sfârşit. Acest an marchează sfârşitul congregaţiei creştinilor evrei din Ierusalim (la Pella). Conform listei episcopilor prezentată de Eusebiu, ultimul lor episcop, Iuda, a locuit acolo până în cel de-al optsprezecelea an  al domniei lui Hadrian (134- 135 AD). Tradiţia i-a atribuit acestui ultim episcop numele de Kyriakos, care se pare că îl pune în relaţie cu familia lui Isus (H. Schoeps, Creştinătatea iudaică, p. 34). Următorul episcop în scaunul episcopal al lui Iacov, pe nume Marcus (Marcu), nu a fost de origine iudaică. Marcus era dintre Neamuri, nativ probabil din Italia sau din provinciile Latine. La convingerea lui, cea mai mare parte din congregaţia de la Pella a renunţat la legea mozaică, în practicarea căreia perseveraseră mai mult de un secol. Prin sacrificarea obiceiurilor şi culturii lor, şi-au dobândit intrarea liberă în colonia lui Hadrian, în Ierusalim, şi şi-au consolidat uniunea cu Biserica Catolică (Eusebiu, IV. vi.; Sulpicius Severus, ii. 31). Comparând relatările lor nesatisfăcătoare, Mosheim de Rebus (Creştinii înainte de Constantin cel Mare, p. 327, etc.) conturează o reprezentare foarte diferită a circumstanţelor şi motivelor acestei revoluţii. Aici, din nou, este interesant de observat că, în timp ce păgânii nu au fost nevoiţi să renunţe la cultura şi ritualurile lor, creştinilor evrei li s-a cerut să-şi lepede trecutul în care au ţinut legea lui Moise. Acei Nazarineni care au rămas la Pella şi au continuat să se supună legii mozaice au fost numiţi eretici şi batjocoriţi ca „Ebioniţi (săraci în doctrină)” de către Biserica Catolică (E. Gibbon, p. 391). 

Istoria de mai târziu

Creştinii evrei din Palestina nu au participat la războiul lui Bar Cocheba. Nu e greu de ghicit de ce: din cauza pretenţiei mesianice a lui Bar Cocheba acceptată de majoritatea poporului şi de conducerea lui rabinică în fruntea căruia era rabinul Akiba. În persecuţia din 135 AD, dirijată de evrei, au pierit ultimii martiri creştini evrei de care avem cunoştinţă. A fost probabil o altă fugă în grabă pentru creştinii evrei, fiindcă au fost nevoiţi să lase în urma lor obiectul cu cea mai mare importanţă istorică pentru ei, scaunul de episcop pe care stătuse Iacov şi care era expus în Ierusalim ca o relicvă preţioasă încă din timpul împăratului Constantin. Persecuţiile din timpul şi de după anul 135 au constituit sfârşitul statului evreu şi a creştinătăţii evreilor palestinieni laolaltă. Hugh Schonfield scrie:

“Creştinii evrei nu şi-au recâştigat niciodată poziţia de autoritate în afacerile Bisericii. Războiul hadrianic, care sfărâmase orice speranţă a evreilor să-şi obţină independenţa politică, de asemenea retrogradase Biserica apostolilor la rangul de sectă eretică. De atunci înainte, creştinii evrei, îşi ţineau obiceiurile străvechi în timp ce, practic, erau excluşi din Biserica Catolică şi aveau voie să se întâlnească unul cu altul numai în congregaţiile proprii” (Hugh Schonfield, Istoria Creştinismului Iudaic, London, 1936, p. 62).

Despre istoria externă a comunităţilor Ebioniţilor din Transiordania după 135 AD, deţinem câteva mărturii directe. Ştim că şi-au continuat misiunea într-un mod limitat şi că, în această nouă patrie, care era practic neatinsă de comerţul internaţional, s-au desfăşurat timp îndelungat- aprox. 350 de ani. Tendinţa lor înspre schisme eretice, urmând soarta obişnuită a sectelor, a produs probabil mai departe schisme pe linii separate de dezvoltare. De vreme ce Epifanie ne dă informaţii despre existenţa aşezărilor Ebionite în Cipru în jurul anului 375, putem presupune că Ebioniţii fugiseră din mediile ostile pe această insulă. În occident, în jurul anului 360 AD, Ambrosiater şi Marius Victorinus ştiau de Symmachians şi de Nazoreans. Augustin identifică aceste grupuri unul cu altul şi afirmă explicit că rămăşiţe dinte ei au continuat să existe până în timpurile lui- probabil că se referă la Africa de Nord. În Siria, însă, conform unei afirmaţii a lui Theodoret din Cipru, care era cu siguranţă suficient de informat despre această regiune, Ebioniţii nu mai existau ca grupuri autonome în jurul anului 450. În această perioadă Pella a devenit rezidenţa episcopală a Biserici Catolice.

Un nou izvor

Până în 1966, acestea erau toate informaţiile pe care le aveam. În acel an, însă, Schlomo Pines a publicat descoperirea unui tratat arab scris în jurul anului 1000, cu o sursă iudeo-creştină. Cea mai mare parte a acestui material datează din primele secole ale creştinismului. Izvorul reflectă tradiţiile şi opiniile unui grup de creştini evrei, diferite de multe dintre cele ale Ebioniţilor, dar probabil identice cu cele ale Nazarinenilor. Scriind despre descoperirea sa, Pines afirmă:

“Se pare că textul este de origine pur iudeo-creştină şi relatează unele tradiţii ale sectei. Aceste tradiţii poartă amprenta istoriei creştinismului primului secol (şi probabil şi din prima jumătate a secolului al II-lea) şi nu par că derivă dintr-o tradiţie care reflectă punctul de vedere al bisericilor dominante. Cu alte cuvinte, există şanse mari ca acest text- care se poate să fi fost scris în secolul al V-lea sau mai târziu- reprezintă o tradiţie independentă şi, de altfel, destul de necunoscută, privitoare la anumite evenimente care au avut loc în cea mai timpurie comunitate de creştini; această tradiţie, oricât de distorsionată ar fi fost ea de-a lungul procesului de transmitere, poate foarte bine să dateze, cel puţin parţial, din prima perioadă a creştinismului.”(Shlomo Pines, Creştinismul Iudaic conform unui nou izvor, Ierusalim, 1966, p. 21).

Din punct de vedere istoric, acest text ne oferă o localizare a creştinilor evrei printre triburile islamice ale regiunilor din afara Siriei şi în alte zone, o existenţă „clandestină”, ca să folosim termenul lui Schonfield. Din secolul al V-lea încolo, creştinii evrei au locuit în grupuri mici sau au cutreierat ţinuturile singuri.