Erezii:

EBIONIŢII
 

  

Fenomenul istoric şi teologia Nazarinenilor şi Ebioniţilor
 

Partea a II-a, Teologia Nazarinenilor şi Ebioniţilor

Se face adesea referinţă la Nazarineni cu sinonimul de Ebioniţi. Jean Danielou este cel mai cunoscut pentru acest lucru. Referirea aceasta este adecvată numai dacă defineşti Ebionismul drept numele întregii mişcări creştine iudaice din care făceau parte Nazarinenii. S. G. F. Brandon crede că existau evrei creştini (Ebioniţi) care locuiau în Siria şi Transiordania înainte de 70 AD. Existau, e adevărat, Ebioniţi care au îmbrăţişat gnosticismul (inclusiv respingerea unor secţiuni ale Vechiului Testament şi trecerea la vegetarianism), noţiuni essenice, amprenta teozofică a Elkesaites, în care găsim lucrările de bază ale sistemului clemetin (P. Schaff, Istoria Bisericii Creştine, Grand Rapids, 1950, p. 434), misterele mandeenilor etc. Corpul cel mai numeros al Ebioniţilor, cel mai adesea numiţi astfel, este grupul care ar putea la fel de bine să se fi ridicat dintre Nazarineni, în urma schismelor ce au apărut între creştinii iudei din Transiordania ce au urmat războiului lui Bar Cochba din 135 AD. Acesta era grupul care ajunsese să creadă că Isus a fost doar un om fizic, dar a devenit Mesia ca rezultat al supunerii sale desăvârşite faţă de legea lui Moise. Bazându-se pe documente pseudo-clementine, mulţi istorici au ajuns la concluzia că acest grup credea şi că întregul ritual al lui Moise era necesar tuturor oamenilor ca să fie mântuiţi şi că Pavel a fost un apostol eretic ale cărui epistole ar trebui lepădate.

Nazarinenii, adesea numiţi Ebioniţi „moderaţi”, au fost rămăşiţele legitime ale Bisericii apostolice- deopotrivă din punct de vedere etnic şi teologic. Ei au unit legea mozaică cu credinţa în naşterea virgină, divinitatea lui Isus şi calitatea de Mesia a lui Isus. Practicau circumcizia şi Sabatul ca adaos la Sacramentele Noului Testament şi la serviciile Bisericii Creştine.

Foloseau Evanghelia în aramaică, şi posibil pe cea în ebraică, şi nu aveau nici un fel de antipatie faţă de Pavel. Escatologia lor se centra pe învierea din morţi, viitoarea convertire a întregului Israel şi domnia de o mie de ani a lui Cristos pe pământ (Ibid., pp. 430-432. Vezi şi Comentariul lui Jerome la Isaia 9.1).

După revolta lui Bar Cochba din 132-135 AD, Nazarinenii nu au vrut să se întoarcă la Aelia şi să devină parte dintr-o Biserică a Neamurilor. La acest moment din istorie, Biserica Catolică a început să-i numească eretici, în principal datorită perseverenţei cu care ţineau Sabatul, Paştile în cea de-a paisprezecea zi din luna Nisan, Anul Sabatic şi legile privitoare la mâncăruri. Epifanie sugerează că, până în 135 AD, creştinii de pretutindeni ţineau Paştile indiferent de ziua săptămânii (Epifanie, „Împotriva ereziilor”, 70, 10). W. D. Davies afirmă că creştinii iudei încă ţineau sărbătorile de Paşti, ziua Cincizecimii şi sărbătoarea Chivotului- înţelegând că Noul Legământ prin Isus nu desfiinţa aceste aspecte ale celui vechi- şi că creştinii iudei erau elementul dominant în creştinism până în 70 AD (W. D. Davies, „Pavel şi creştinismul iudaic”, Creştinii iudei, 1972, p.72).

Anii 70- 135 AD au fost vremuri de criză pentru Nazarineni. Următoarea perioadă de criză a venit când împăratului roman Constantin a fost botezat în Biserica Catolică. Epoca persecuţiei din partea păgânilor care era pe trecute a fost înlocuită cu persecuţii mai teribile şi mai îndelungate din partea romanilor creştini faţă de cei ce ţineau legea mozaică. (H. Schonfield, Istorie, p. 97)

În secolele 4-5, o sursă atribuită de Shlomo Pines Nazarinenilor (sau rămăşiţelor lor), Nazarinenii îi atacă pe romani (creştini catolici) pentru abandonarea legii mozaice şi înlocuirea ei cu alte legi şi obiceiuri. De asemenea, ei atacă cristologia Bisericii Catolice datorită accentuării persoanei lui Cristos în opoziţie cu accentul pe care îl puneau ei pe Cristos ca profet care proclamă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. O altă acuzaţie pe care o aduceau „Marii Biserici” este că ei înlocuiseră Postul (Ziua Ispăşirii) cu alte posturi ca Postul Mare de 40 de săptămâni. Descendenţii Nazarinenilor în acest text duc mai departe sarcina de a-i trage la răspundere pe „Părinţii Bisericii” pentru viziunea lor despre Cristos care a terminat-o cu Sabatul şi care a instituit ţinerea Duminicii. Ei explică că Cristos a venit să mărească legea (aici în legătură cu modul în care să se ţină Sabatul), nu s-o schimbe sau să-i pună capăt. Conciliul de la Niceea era privit drept sentinţă la moarte pentru creştinii iudei. Oricine ţinea Sabatul şi nu Duminică urma să fie executat sub presiunea forţei- după cum spune textul:

“. . .oameni care profesau religia lui Cristos au ajuns să facă tot ceea ce este de neîngăduit: s-au închinat la o cruce, au ţinut riturile religioase romane şi au mâncat carne de porc. Cei care nu au mâncat au fost ucişi.” (S. Pines, Creştinii iudei, pp. 3-5, 31, 32, 34. Pentru o analiză a ”înţelegerii mântuirii” de către Nazarineni vezi: D. Flugger, „Mântuirea: trecut şi viitor”, Numan, 16:139-55, sp. 1969. 40. Ibid. p.65)

 O altă condamnare a Bisericii Romane a fost aceea că ei au luat sărbătorile greci şi romane, numite „Naşterea timpului”, care celebrau întoarcerea Soarelui în ianuarie, şi au introdus diverse modificări numindu-le apoi „Naşterea Domnului Cristos” (în Occident ţinute mai târziu pe 25 decembrie- Crăciunul). Textul denunţă multe obiceiuri adiţionale din bisericile creştine ca fiind păgâne. (S. Pines, etc. Ibid.)

Este interesant faptul că în aceeaşi perioadă cu scrierea acestui text se scriu şi predicile anti-iudaice ale lui Ion Crisostom din Antiohia, în care el denunţă cu vehemenţă tendinţele iudaizatoare ale creştinilor care celebrează sărbătorile iudaice şi nu cele creştine. Se poate ca aceasta să fi fost o reacţie faţă de grupul responsabil de scrierea textului la care ne referim.

Autorul acestui text susţine că Biserica Catolică îi ura pe evrei fiindcă, cu înţelegerea pe care o aveau ei despre Vechiul Testament, puteau vedea mai mult, dincolo de pretenţiile catolicilor.

Pe scurt

Se pare că, dincolo de schismele de mai târziu şi de mişcările eretice, avem în Nazarineni adevăraţii membri ai Bisericii de la Ierusalim condusă de succesorii lui Iacov şi de familia lui Isus. Ei au conservat, în faţa persecuţiilor copleşitoare, credinţele şi obiceiurile care le-au fost transmise de apostoli. Înţelegerea lor teologică despre Isus nu însemna să o sfârşească cu legea mozaică, ci să o rafineze- să o facă o cale spre viaţă, dar care nu e bazată pe un sistem cu templu şi sacrificii. Deşi nu se opuneau creştinilor dintre Neamuri, ei au avertizat împotriva conducătorilor falşi care aveau să pretindă autoritate apostolică pentru înlocuirea legii mozaice cu doctrine şi obiceiuri false. Ei i-au învinuit pe „Părinţii Bisericii” pentru alegoria alexandrină, pentru dualismul platonic şi pentru antipatia faţă de legea lui Moise. Dintr-un mediu contaminat cu antisemitism, „Marea Biserică” i-a etichetat pe aceşti adevăraţi creştini drept eretici şi a căutat să-i distrugă.

Cu toate că erau persecutaţi din afară şi tulburaţi dinăuntru, ei s-au agăţat de credinţa lor până la moarte. În final, forţaţi fie să fugă, fie să ducă o existenţă clandestină, aproape că au dispărut; dar, ca indivizi sau grupuri mici, s-au ascuns printre alţi „eretici”, agăţându-se întotdeauna de credinţa lor în Cristos şi de păstrarea legii lui Moise.

Într-adevăr, este ironic că credinţa şi familia lui Isus au ajuns să fie respinse ca eretice în timp ce un amestec sincretic de învăţătură a Noului Testament, gnosticism, păgânism, platonism şi alegorii le înlocuiau şi au ajuns să fie cunoscute ca „creştinism ortodox”.- de Dan Rogers Ω