Erezii:

ENCRATIŢII
 

  Encratiţii (EgkrateiV, Irenaeus; Egkrathtai, Clem. Alex.; Egkratitai, Hippol.), eretici care se abţineau de la carne, vin şi patul căsătoriei, se credeau a fi în esenţă impure. Persoanele care se abţineau astfel s-au numit abstinenţi (egkrateiV, Iren. i. 28, p. 107); şi forma uşor modificată, Encratiţii, care în la scurtă vreme a devenit numele tehnic care să denote pe cei a căror ascetism era privit de un caracter eretic (Clem. Alex. Paed. ii. 2, p. 182; Strom. i. 15, p. 359, vii. 17, p. 900; Hippol. Ref. viii. 20, p. 276). Nu suntem legaţi să presupunem că toţi cei care erau cunoscuţi prin acest nume a format o singură sectă unită. Irineu, de exemplu (l.c.), spune că câţiva dintre cei mai timpurii dintre ei erau urmaşi ai lui Saturninus şi Marcion; şi este rezonabil să înţelegem prin aceasta nu că ei se uneau sub un singur trup eretic, ci că, în mod independent foloseau acelaşi mod de viaţă şi făceau aceiaşi lăudare de abstinenţă, ei erau cunoscuţi ortodocşilor prin acelaşi nume. Practica de o astfel de abstinenţă a fost mai veche decât Creştinismul. Ca să nu mai spunem de asceticii indieni (la care Clement de Alexandria se referă în 294 ca predecesori ai Encratiţilor), abstinenţa Eseneilor, atât în privinţa mâncării cât şi a căsniciei, este notorie. Relatarea lui Josephus despre Esenei se face referire de către Porphyry, care, precum aceştia, a obiectat atât faţă de folosirea de mâncare animală cât şi faţă de sacrificiul animal. Un specimen interesant al doctrinei Pitagoriene despre acest subiect este lucrarea sa peri apoxhV twn emyucwn, adresată unui prieten care după un proces de abstinenţă a revenit în mod rău la folosirea dietei cu carne. El insistă asupra importanţei păstrării sufletului, pe cât este de posibil, liber de toate legăturile materiei, faţă de care mâncarea animală tinde să o înrobească; pe baza înţelepciunii evitării a toate asupra cărora demonii răi au putere, anume, toate lucrurile materiale, şi în special mâncarea animală; şi pe nedreptatea privării de viaţă pentru plăcerea noastră a animalelor înrudite nouă, care au raţiune, emoţii, sentimente, complet ca ale noastre.

 

Relatarea oferită de Hepesippus despre Iacov Justul (Eus. H. E. ii. 23) arată că neprihănirea tipului Esen era în mod clar susţinută în admiraţie în biserica creştină; şi 1 Timotei 4:3-6 arată că învăţătorii apăruseră deja care insuflau o astfel de abstinenţă ca o datorie. Însă nu se pare că ei ar deţine doctrina Gnostică, că materia este în esenţă rea, şi creaţia sa drept lucrarea unei fiinţe inferioare sau ostile faţă de Suprem; căci argumentul apostolului presupune drept bază comună că lucrurile pe care le-au respins ei erau creaturi ale bunului Dumnezeu. Găsim de la Clementines că sectele Ebionite care au ieşit din Esenism permiteau căsătoria, dar nu permiteau carnea şi vinul; şi că doctrina lor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu despre creaţie era chiar ortodoxă. Hippolytus, de asemenea, care preia relatarea sa despre Encratiţi din obişnuinţa sa cu ei ca o sectă existentă pe atunci, îi descrie drept ortodocşi în doctrină cu privire la Dumnezeu şi Hristos, şi ca diferind de biserică doar în maniera de viaţă. Însă învăţătorii Gnostici numiţi de Irineu (l.c.) şi-au bazat fără îndoială ascetismul lor pe doctrine ale răului materiei, negând că acesta ar fi lucrarea lui Dumnezeu, şi prin urmare au considerat-o drept greşită, prin generaţie, pentru a aduce suflete noi sub dominaţia morţii, şi să le expună mizeriilor acestei vieţi. O discuţie completă a argumentelor lor apare în a treia carte Stromateis a lui Clement (deşi numele de Encretiţi nu apare acolo), scriitorii principali pe care-i combate fiind MARCION, TATIAN, deja menţionaţi de Irineu ca lider al acelei secte, şi Julius CASSIANUS. Evanghelia după Egipteni conţinea presupuse spuse ale Domnului, pe care ei le-au folosit în suport al doctrinelor lor. Epiphanius menţionează că ei au folosit alte scrieri apocrife, precum Faptele lui Andrei, Ioan şi Toma. Această controversă se pare că a fost activ îndeplinită în ultimul sfert al secolului al 2lea. Eusebius (H. E. iv. 28) relatează că Musanus, un scriitor timpuriu din acea perioadă, a adresat un argument efectiv de prevenire la anumiţi fraţi care s-au întors către acea sectă, pe atunci abia apărută; şi Theodoret (Haer. Fab. i. 21) menţionează că alt scriitor a oferit aceiaşi dată, Apollinaris, a scris contra Encratiţilor Severiani. Eusebius (iv. 29) derivă acest nume de Severiani de la un anume Severus, care a devenit un lider Encratit la scurtă vreme după Tatian. El adaugă că aceşti Severiani au primit Vechiul Testament şi Evangheliile, dar şi-au pus doar interpretările lor caracteristice asupra lor, însă l-au ocărât pe Pavel, respingând epistolele sale precum şi Faptele. Aceasta arată caracteristicile Ebionite, şi aceşti Severiani se prea poate să fi fost de origine Ebionită, căci probabil că a existat o mare diversitate între învăţătura persoanelor clasate laolaltă drept Encratiţi. Severianii sunt descrişi de Epiphanius (Haer. 45) cu toate caracteristicile unei secte Ophite; dar în mod evident doar din zvonuri, precum vorbeşte el despre sectă ca fiind aproape moartă; şi Lipsius (Q. – K. des Epiph. 215) oferă motiv bun pentru a gândi că nu a găsit nici un articol despre ei în tratatele eretice anterioare. Ephiphanius descrie (Haer. 48) pe Encratiţi ca larg răspândiţi, enumerând şapte ţări diferite în care erau ei de găsit. Evident, prin urmare, existau în aceste ţări eretici care duceau vieţi ascetice, deşi ar fi nesigur să afirmăm o identitate absolută în învăţătura lor. Am putea conclude că Epiphanius a greşit în a-i pune pe Encratiţi după Tatianiţi, de parcă ar fi fost o ramură a ultimei secte, adevărata relaţie fiind doar opusă. Câteva informaţii adiţionale despre Encratiţi sunt în cartea lui Macarius Magnes, pub. În Paris, 1876. El a scris c. 400, şi enumeră (iii. 43, p. 151) câteva ţări unde Encratiţii (pe care îi mai numea şi Apotactiţii şi Eremiţii) erau de găsit. El era aşadar, probabil, obişnuit cu lucrarea lui Epiphanius. Însă el adaugă că o apărare a doctrinelor lor în opt cărţi a fost publicată de un lider al lor, Dositheus, un Cilician, în care el protesta vehement împotriva căsătoriei şi a gustării vinului sau ceea ce aparţine de carne. În relatarea sa despre Samariteanul DOSITHEUS, Epiphanius introduce câteva caracteristici Encratite care nu sunt atestate de alte autorităţi, şi ar fi permis cunoştinţei lui despre doctrina unuia Dositheus să afecteze relatarea sa despre alta. Nu putem oferii mare greutate relatării lui Philaster, care (72) desemnează numele şi doctrina de Encratiţi urmaşilor lui AERIUS; şi am putea trece cu privirea inventivul „Praedestinatus” (care îi reprezintă pe Encratiţi ca fiind refuzaţi de un Epiphanusi, episcop de Ancyra), decât să repetăm distincţia sa dintre abstinenţii Encratiţi şi Catolici – anume, primul afirma că mâncarea pe care o respingeau ei era rea; ultimii spuneau că e bună, prea bună pentru ei. Canoanele Sf. Basil despre botezul Encratit (clxxxviii. can. i; cxcix. can. 47) au dat naştere la o anumită dispută, dar se pare a fi clar că Sf. Basil dorea să respingă botezul acestor Encratiţi, nu pentru că formula ortodoxă de botez le lipsea, ci pentru că, în privinţa lor ca fiind pătaţi cu eroarea Marcionită, el nu putea accepta recunoaşterea verbală a Tatălui în formula de botez ca ispăşire pentru insulta oferită Creatorului, a Cărui lucrare au privit-o ca rea. Ca o referinţă la aceste canoane, precum şi la legea codului Theodosian (381 d. Hr.) împotriva Manicheanilor, care s-au adăpostit sub numele de Encratiţi, vezi APOSTOLICI. Nu cu mulţi ani mai devreme Encratiţii erau o sectă existentă în 295.

 

Galatia; pentru Sozoen (v. 11) înregistrează suferinţele lui Busiris, la acea vreme unul dintre ei, în persecuţie sub Julian.

 

[G. S.]

(courtesy of http://www.ccel.org)

 

 

Tatian un ENCRATIT

 

În anii săi de mai târziu, după moartea lui Iustin Martirul c. 163 d. Hr., se raportează despre Tatian că a devenit un Encratit. Irineu face referire la acest Tatian în Împotriva Ereziilor 1.28.1.

 

Multe vlăstare de numeroase erezii au fost deja formate din acei eretici pe care i-am descris. Aceasta apare din faptul că numeroşi dintre ei într-adevăr, am putea spune noi că cu toţi doresc să fie învăţători, şi să se rupă de erezia particulară în care au fost implicaţi ei. Formând un set de doctrine dintr-un sistem total diferit de opinii, şi apoi altele din altele, ei insistă asupra învăţării de ceva nou, declarându-se pe sine inventatori de orice fel de opinie pe care ar putea-o chema în existenţă. Pentru a da un exemplu: Ieşind din Saturninus şi Marcion, cei ce sunt numiţi Encratiţi (auto-controlaţi) au predicat împotriva căsătoriei, astfel punând deoparte creaţia originală a lui Dumnezeu, şi blamându-L în mod indirect pe Cel care a făcut pe bărbat şi femeie pentru propagarea rasei umane. Unii dintre aceştia s-au socotit printre cei care au introdus abstinenţa de la mâncarea animală, astfel dovedindu-se a fi nemulţumitori faţă de Dumnezeu, care a format toate lucrurile. Ei neagă, totodată, mântuirea aceluia care a fost mai întâi creat. Doar mai târziu, totuşi, această opinie a fost inventată printre ei. Un anume om pe nume Tatian a introdus mai întâi blasfemia. El era un ascultător al lui Iustin, şi atâta timp cât a continuat cu el nu şi-a exprimat astfel de păreri; dar după martirajul său el s-a separat de Biserică şi, încântat şi umflat de mândria gândului de a fi un învăţător, de parcă ar fi fost superior altora, şi-a compus tipul său particular de doctrină. El a inventat un sistem de anumiţi Aeoni invizibili, precum sunt urmaşii lui Valentinus; în timp ce, precum Marcion şi Saturninus, el a declarat că mariajul nu era nimic altceva decât corupere şi păcat trupesc. Însă negarea sa a mântuirii lui Adam a fost o opinie care s-a datorat lui însuşi.