Istorie Creştină:

Erezia Fantomei:

A condamnat Conciliul de la Efes (431) Chiliasmul?

 

Michael J. Svigel, Th.M., Ph.D. student,

Dallas Seminary

 

Introducere

 

O resursă populară catolică afirmă, „În ceea ce priveşte mileniul, noi [Catolicii] tindem să fim de acord cu Augustin şi, în mod derivat, cu amilenialiştii. . . În anii 1940 Sfântul Oficiu a judecat că premilenialismul ‚nu poate fi predat cu siguranţă’, deşi Biserica nu a definit în mod dogmatic această chestiune”1. Pe de altă parte, un scriitor care comenta asupra istoriei gândirii milenare notează, „După Augustin, Biserica a crezut de mult că domnia sfinţilor prezisă de Apocalipsa era deja în operaţie prin propriile sale oficii bune, şi a arătat puţin entuziasm pentru ideea că Hristos s-ar întoarce în mod iminent să ridice o împărăţie pământească: într-adevăr, Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez eretic în 431”2. Problema de aici ar trebui să fie imediat de evidentă. A condamnat Conciliul de la Efes din 431 Chiliasmul ca erezie sau nu? Cu siguranţă, adevărul trebuie să fie undeva între „Biserica nu a definit din punct de vedere dogmatic această chestiune” şi „Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez eretic”.

 

Erezia Fantomei: Două tradiţii

 

Studentul istoriei milenialismului va învăţa curând că două tradiţii separate referitoare la acest subiect sunt propuse în mod curent. Cea mai veche tradiţie a scriitorilor din istoria milenialismului apare a fi ignorantă de oricare condamnare presupusă a Chiliasmului în oricare capacitate oficială şi dogmatică din istoria creştină timpurie3. Orice menţiune a unei condamnări oficiale de la Conciliul de la Efes lipseşte în mod evident din ceea ce apare a fi altceva prin lucrările din istoria milenialismului4. Deşi D. T. Taylor sugerează că Papa Damasus „a denunţat oficial Chiliasmul” la Roma în 373 d. Hr., el nu se referă la nici o condamnare din partea celui de-al treilea conciliu ecumenic5. De asemenea, D. H. Kromminga nu face nici o menţiune a presupusei condamnări în lucrarea sa standard despre milenialism, ci mai degrabă descrie o „subzistenţă treptată de chiliasm în biserica antică”, şi scrie, „Despre eforturile de reprimare împotriva chiliasmului nu apare nici o urmă”6. C. Cooper notează, „Din al 3lea şi până în al 5lea secol Chiliasmul a fost confruntat viguros şi a fost pus la pământ în mod crud, deşi aceasta nu a fost declarat în mod oficial o erezie. Acesta a fost mai degrabă penibil, deoarece anterior aproape că oricine fusese un Chiliast. . . Între Chiliasm şi acuzarea de erezie stă canonizarea lui Iustin Martirul şi Irineu”7. Într-o altă lucrare despre istoria mileniarismului, sub o sub-secţiune intitulată „Biserica se întoarce împotriva Milenarianilor”, Michael St. Clair nu face nici o indicare a vreunei condamnări la Conciliul de la Efes8. În final, Frederic J. Baumgartner apare să fie în totală ignoranţă a vreunei condamnări oficiale la Efes atunci când scrie, „Soluţia pentru anxietatea milenială oferită de Augustin de Hippo a devenit rapid cea acceptată pentru Creştinismul latin, în timp ce prin anul 400, pentru Biserica Greacă, mai preocupată cu disputele asupra naturii lui Hristos, absenţa Donatismului a redus sensul urgenţei mileniale”9.

 

Pe de altă parte, o tradiţie mai nouă, din anii târzii 1950, presupunea că al treilea conciliu ecumenic de la Efes a condamnat de fapt milenialismul într-o anumită manieră. Norman Cohn scrie, „Această [părere a lui Augustin] a devenit deodată doctrină ortodoxă, şi aceasta în mod definit că în 431 Conciliul de la Efes a condamnat crezul în Mileniu ca o aberaţie superstiţioasă”10. În mod similar, Robert Clouse afirmă, „Această doctrină [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu a fost condamnat ca superstiţie”11. Peter Toon, progresând în ton faţă de condamnarea ca o simplă „aberaţie superstiţioasă” la aproape o acuzaţie de erezie, scrie, „Această doctrină [a lui Augustin] a devenit curând acceptată ca ortodoxă şi a fost privită în general aşa atât de Bisericile Catolice cât şi de cel Protestante chiar de când Conciliul de la Efes în 431 a condamnat crezul într-un literal, viitor mileniu ca superstiţie” şi „Conciliul de la Efes a acceptat amilenialismul ca învăţătura ortodoxă escatologică”12. Prin 2001 Andrew Bradstock pretinde, „Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez [că Hristos se va întoarce în mod iminent să-şi ridice o împărăţie pământească] eretic în 431”13.

 

Aruncarea ereziei în gaură

 

O lectură de lucrări din domeniul istoriei a conciliilor ecumenice şi Conciliul de la Efes în particular revelează faptul că o condamnare a Chiliasmului este pe departe de a fi evidentă şi sigură nu numai în categoria cunoaşterii comune, aşa cum ar fi, să spunem, condamnarea lui Arius la Nicea14. De fapt, o citire a surselor primare disponibile la Conciliul de la Efes descoperă puţin mai mult decât controversele Nestoriene şi efectele sale eclesiastice15.

 

Mai mult, când cineva încearcă să înceapă cu variatele surse secundare care fac menţiune la o condamnare a Chiliasmului de către Conciliul de la Efes şi lucrează înapoi către sursa primară, acesta este dezamăgit de ceea ce se descoperă în final. În 2001, Stanley Grenz şi John R. Franke se referă la „condamnarea premilenialismului la Conciliul de la Efes în 431 d. Hr.”16. Deşi ei nu citează nici o sursă primară sau secundară pentru această afirmaţie în particular17, autorii se bazează pe alte surse secundare în acest capitol care face aceiaşi pretenţie: „Introducerea” lui Peter Toon la Puritanii, Mileniul şi Viitorul lui Israel18 şi cartea lui Stan Grenz Labirintul Milenial19. În acelaşi an, Andrew Bradstock pretinde că Conciliul de la Efes a declarat Chiliasmul „eretic”20.

 

Bradstock se bazează pe o sursă secundară mai timpurie, acea a lui Richard Kyle, care scrie în 1998, „În 431 Conciliul de la Efes a condamnat ca superstiţie crezul într-un mileniu literal”21. Kyle aparent se bazează pe lucrarea lui Paul Boyer din 1992 în care el afirmă, „Cu condamnarea milenialismului de către Conciliul de la Efes în 431, părerile lui Augustin au devenit ortodoxe”22. Boyer se bazează pe Peter Toon (“Introduction,” 1970) ca sursă a sa secundară pentru această declaraţie.

 

Stanley Grenz, în lucrarea sa populară şi influentă, Labirintul Milenial, apare să se bazeze atât pe lucrarea din 1970 a lui Peter Toon şi pe o carte mai timpurie de Norman Cohn (1957) când scrie că la Efes biserica „a condamnat ca superstiţie crezul într-un viitor, literal 1000 de ani de domnie pe pământ”23.

 

În 1977, în introducerea sa la o larg citită carte în domeniul mileniului, Robert G. Clouse declară „Învăţătura sa [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu era condamnat ca superstiţios”24. Pentru această afirmaţie Clouse se bazează pe Peter Toon („Introduction” 1970).

 

Deşi câţiva autori de mai sus s-au bazat pe afirmaţia lui Peter Toon din 1970 că „Conciliul de la Efes în 431 a condamnat crezul într-un literal, viitor mileniu ca superstiţios”25, Toon însuşi s-a bazat pe ediţia originală din 1957 a unei lucrări a lui Norman Cohn numită Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium], în care el a scris, „Aceasta [părerea lui Augustin] a devenit deodată doctrină ortodox, şi astfel că în mod definit în 431 Conciliul de la Efes a condamnat crezul în Mileniu ca o aberaţie superstiţiosă”26. Pe aceiaşi ediţie din 1957 s-a bazat şi Robert Clouse într-un articol din 1968 în care el afirma în termeni similari, „Doctrina aceasta [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu a fost condamnat ca superstiţios”27.

 

Ediţiile din 1957 şi 1961 ale lui Norman Cohn ale lucrării lui Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium] conţin ambele aceiaşi declaraţie28. În aceste cărţi, Cohn se referă la o lucrare din 1904 în franceză a lui Léon Gry. În lucrarea lui Gry despre istoria milenialismului, el scrie referitor la opinia nefavorabilă faţă de Chiliasm: „On ne parlat pas autrement au Concile d’Ephčse de 43129. Într-o notă de subsol de la acest punct, el explică, „Au Concile d’Ephčse, les Orientaux posčrent cette question ŕ saint Cyrille: «Num iterum erit secundum revolutionem et naturae consequentiam dispensationis opus, juxta deliramenta, fabulosique mille annorum infausti Apollinarii dogmata?»”. Gry foloseşte astfel citatul original latin pentru a ilustra atitudinea faţă de noţiunea domniei de 1000 de ani printre episcopii Răsăriteni, fără să se necăjească să indice care a fost răspunsul lui Cyril faţă de această întrebare30. El nu afirmă că Conciliul în mare făcea o condamnare oficială a doctrinei. Cohn aparent realizează aceasta în vremea când el publică în 1970 ediţia revizuită şi extinsă a Urmăririi lui, că referinţa la condamnarea de la Conciliul de la Efes lipseşte în mod evident31.

 

În final, cum rămâne cu sursa latină citată de Gry în nota sa de subsol? Această sursă original nu este uşor de depistat32, dar o examinare a contextului în care pasajului este găsit revelează faptul că întrebarea postată de episcopi Răsăriteni lui Cyril nu este indicativul nici unui fel de condamnare oficiale a Chiliasmului la Conciliul de la Efes. De fapt, contextul întrebării precum şi eşecul lui Cyril de a mai răspunde la materia Chiliasmului face acest lucru clar33. Şi totuşi nu a fost disputa lui Gry că Efesul a condamnat oficial Chiliasmul. Mai degrabă, el demonstra atitudinea episcopilor Răsăriteni referitor la conceptul mileniului pământesc în partea timpurie a secolului al 5lea. Aceasta este probabil şi motivul pentru care apare că înţelegerea sau traducerea greşită a lui Cohn a comentariilor lui Gry au fost în consecinţă – deşi tăcute şi justificabile – corectate de el într-o ediţie a sa de mai târziu.

 

După cum se poate vedea din reconstrucţia istoriei despre pretenţia că Conciliul de la Efes a condamnat Chiliasmul în 431, sursa originală nu înregistrează o astfel de condamnare, anatemă, decret, sau declaraţie. Cohn se pare că a înţeles sau a tradus greşit sursa lui în Gry (sau a eşuat să-l mai verifice în mod direct pe Labbe!) şi a făcut falsa declaraţie în ediţiile sale din 1957 şi 1961 ale Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium], dar, aparent fiind corectat de eroarea sa, a scos declaraţia în ediţia sa din 1970. totuşi, pe atunci era prea târziu, căci deja alţii care s-au bazat pe ediţiile anterioare au fost sortiţi să repete eroare fără să-l consulte pe Gry sau, mult mai important, Labbe. Fiind făcute de cercetători abili cu o influenţă mai largă în volumele populare, această eroare a fost reprodusă la nivelul popular fără nici o speranţă de constrângere34.

 

Implicaţii şi concluzie

 

Scopul acestui articol a fost dublu. Primul, prin trasarea erorii către sursa sa, am încercat să mă opun declaraţiei că Conciliul de la Efes a condamnat Chiliasmul în 431 d. Hr. În lumina concluziilor acestui articol, orice declaraţie continuă de această natură trebuie să satisfacă o povară grea de dovadă cu referire la sursa primară de evidenţă. Oferind mulţimea de material netradus, needitat, sau poate chiar nici chiar existent în prezent despre acest subiect, cazul cu siguranţă că nu va fi niciodată închis. Cu toate acesta povara dovezii a fost re-mutată către cei care susţin o condamnare oficială ecumenică a Chiliasmului.

 

În al doilea rând, acest a ilustrat o problemă metodologică faţă de care toţi cercetătorii şi scriitorii sunt aplecaţi. Ispita este întotdeauna marea de a „crede” o sursă secundară când credem că autorul citează o sursă primară clară, sau să fi făcut lucrarea corectă în sursele primare pentru a autoriza pretenţia, sau pur şi simplu să avem destulă expertiză într-un domeniu particular de studiu pentru a fi liberi de erorile grosolane. Aş mai adăuga că toţi dintre noi au căzut în această ispită uneori, în special sub presiunea termenelor limită. Totuşi, dacă sursele de metode adecvate pentru verificare nu sunt urmate, este cel mai înţelept să omitem punctul minor care nu a fost întărit. Suspectez, totuşi, că condamnarea fantomă a Chiliasmului la Efes nu este o întâmplare izolată, dar că domeniile noastre de cercetare pot fi ghicite cu prescurtări similare care duc la erori involuntare şi inexactităţi.

 

Cu toate acestea erorile erudiţiei sunt pe atât de literal de chinuite ca condamnarea presupusă a Chiliasmului la Conciliul de la Efes din 431 d. Hr. Pentru numărul crescând de evanghelici care iau în serios autoritatea Tradiţiei bisericii, regula sa de credinţă, şi expresia acestora în special în cadrul primelor patru concilii ecumenice35, o pretindere că una dintre acestea a condamnat o doctrină particulară este o acuzaţie serioasă şi sobră. În mod natural, cineva ar putea fi ispitit să considere dacă proliferarea declaraţiei negarantate a unei condamnări a unui conciliu ecumenic timpuriu a Chiliasmului este uneori motivată de un anti-premilenialism din prezent care îşi doreşte în mod inconştient ca biserica timpurie să fi condamnat în mod universal Chiliasmul în cele din urmă.

 

Ba mai mult, se pare că atât ortodoxismul antic cât şi cel contemporan încă va mai avea nevoie de a face spaţiu pentru premilenialişti.

 

Note de subsol

 

1 Available online at http://www.catholic.com/library/rapture.asp, accessed April 4, 2002. The pronouncement by the Holy Office referred to therein occurred in July of 1944 in answer to the following question: “Quid sentiendum de systemate Millenarismi mitigati, docentis scilicet Christum Dominum ante finale iudicium, sive praevia sive non praevia plurium iustorum resurrectione, visibiliter in hanc terram regnandi causa esse venturum?” The response to the question, confirmed by Pope Pius XII, was short and direct: “Systema Millenarismi mitigati tuto doceri non posse,” i.e., “A mild millennial system is not able to be taught safely” (Henricus Denzinger, ed., Enchiridion Symbolorum: Definitionum et Declarationum de Rebus Fidei et Morum, 36th emended ed., ed. Adolfus Schönmetzer [Freiburg: Herder, 1976], 759). What is meant by “mitigated” or “mild” millennialism and by the qualifier “safely” renders the official answer ambiguous.

2 Andrew Bradstock, “Millenarianism in the Reformation and the English Revolution,” in Christian Millenarianism: From the Early Church to Waco, ed. Stephen Hunt (Indianapolis: Indiana University Press, 2001), 77

3 Indeed, apart from isolated papal or magisterial opinions as in note 1 above, the first “official” and “dogmatic” condemnation of Chiliasm appears to be that of the Lutheran Augsburg confession of 1530, when the notion of an earthly kingdom was condemned in the following terms: “They condemn others also, who now scatter Jewish opinions, that, before the resurrection of the dead, the godly shall occupy the kingdom of the world, the wicked being every where suppressed” (Damnant et alios, qui nunc spargunt Judaicas opiniones, quod ante resurrectionem mortuorum pii regnum mundi occupaturi sint, ubique oppressis impiis). Original Latin and English translation are taken from Philip Schaff, The Creeds of Christendom with A History and Critical Notes, vol. 3, The Evangelical Protestant Creeds, with Translations, 4th ed. rev. and enlarged, Bibliotheca Symbolica Ecclesiae Universalis (New York: Harper & Brothers, 1877; reprint, Grand Rapids: Baker, 1977), 18. Following suit, Bullinger’s Second Helvetic (Swiss) Confession of 1566 condemns “Jewish dreams that there will be a golden age on earth before the Day of Judgment, and that the pious, having subdued all their godless enemies, will possess all the kingdoms of the earth” (Damnamus praeterea Judaica somnia, quod ante judicii diem aureum in terries sit futuram seculum, et pii regna mundi occupaturi, oppressis suis hostibus impiis) (Schaff, Creeds of Christendom, 3: 257).

4 Cf. Brian E. Daley, The Hope of the Early Church: A Handbook of Patristic Eschatology (Cambridge: Cambridge University Press, 1991).

5 D. T. Taylor, The Voice of the Church on the Coming and Kingdom of the Redeemer; or, A History of the Doctrine of the Reign of Christ on Earth, rev. and ed. H. L. Hastings (Peace Dale, RI: H. L. Hastings, 1855), 115.

6 D. H. Kromminga, The Millennium in the Church: Studies in the History of Christian Chiliasm (Grand Rapids: Eerdmans, 1945), 102, 113.

7 C. Cooper, “Chiliasm and the Chiliasts,” Reformed Theological Review 29 (1970): 12.

8 Michael J. St. Clair, Millenarian Movements in Historical Context (New York: Garland Publishing, 1992), 85-87.

9 Frederic J. Baumgartner, Longing for the End: A History of Millennialism in Western Civilization (New York: St. Martin’s Press, 1999), 47.

10 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism in Medieval and Reformation Europe and Its Bearing on Modern Totalitarian Movements (New York: Harper & Row, 1957), 14

11 Robert Clouse, “The Apocalyptic Interpretation of Thomas Brightman and Joseph Mede,” Bulletin of the Evangelical Theological Society 11 (1968): 182.

12 Peter Toon, “Introduction,” in Puritans, the Millennium and the Future of Israel: Puritan Eschatology 1600 to 1660 (Cambridge, MA: James Clarke, 1970), 14, 17.

13 Bradstock, “Millenarianism in the Reformation,” 77.

14 Cf. Adhemar d’Alles, Le dogma d’Éphčse (Paris: Gabriel Beauchesne, 1931); Leo Donald Davis, The First Seven Ecumenical Councils (325-787): Their History and Theology, Theology and Life Series, no. 21 (Wilmington, DE: Michael Glazier, 1987).

15 More thorough translations of the primary texts include James Chrystal, ed. and trans., The Third World Council, That Is, The Third Council of the Whole Christian World, East and West, Which Was Held A.D. 431 at Ephesus in Asia, 3 vols., Authoritative Christianity (Jersey City, NJ: James Chrystal, 1895); and A. J. Festugi, Les Actes des Conciles d’Éphčse (431) et Chalcédoine (451): Premičre traduction française, Textes Dossiers Documents, ed. Charles Kannengiesser (Paris: Gabriel Beauchesne, 1982).

16 Stanley Grenz and John R. Franke, Beyond Foundationalism: Shaping Theology in a Postmodern Context (Louisville: Westminster John Knox, 2001), 242.

17 The authors appear to present the statement as if it were common knowledge.

18 Toon, “Introduction,” 14, 17

19 Stanley J. Grenz, The Millennial Maze: Sorting Out Evangelical Options (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1992), 44.

20 Bradstock, “Millenarianism in the Reformation,” 77.

21 Richard Kyle, The Last Days are Here Again: A History of the End Times (Grand Rapids: Baker, 1998), 39.

22 Paul Boyer, When Time Shall Be No More: Prophecy Belief in Modern American Culture, Studies in Cultural History (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1992), 49.

23 Stanley J. Grenz, The Millennial Maze: Sorting Out Evangelical Options (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1992), 44

24 Robert G. Clouse, “Introduction,” in The Meaning of the Millennium: Four Views, ed. Robert G. Clouse (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1977), 9.

25 Toon, “Introduction,” 14, 17.

26 Cohn, Pursuit of the Millennium (1957), 14.

27 Clouse, “The Apocalyptic Interpretation,” 182.

28 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism in Medieval and Reformation Europe and Its Bearing on Modern Totalitarian Movements, 2d ed. (New York: Harper & Row, 1961), 14

29 Léon Gry, Le Millénarisme dans ses origenes et son développement (Paris: A. Picard, 1904), 106-107

30 Those familiar with the proceedings at Ephesus will immediately realize the problems with reading Gry and concluding that he is referring to an official condemnation of Chiliasm. Most Eastern bishops were at odds with Cyril throughout the whole council and were not reconciled until after the proceedings. Any question posed to Cyril by the Eastern bishops would not have been to establish the dogmatic and universally-binding opinion on the matter.

31 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism and Mystical Anarchists of the Middle Ages, rev. and exp. ed. (New York: Oxford University Press, 1970), 29. Any excision from an “expanded” edition ought to attract attention, though it did not seem to have had much of an effect on those who have continued to repeat the allegation of the 431 condemnation based on the 1957 or 1961 editions.

32 I must at this point extend tremendous gratitude to Amanda Saville of the Queens College Library in Oxford, U.K. and my longtime friend and sometimes research assistant, Jason Lina, as well as the staff at Southern Methodist University’s Bridwell Library for their gracious assistance in my pursuit of the original Latin volumes containing the passage cited by Gry. This work would have been impossible to complete without their assistance.

33 Philippe Labbe and Gabriel Cossart, ed., Sacrosancta concilia ad regiam editionem exacta, 16 vols. (Lutetiae Parisiorum: Societatis typographicae Librorum Ecclesiasticorum jussu Regis constitutae, 1671-72), 3: col. 834-37. The questions posed to Cyril in challenge of his third anathema focused on the divine and human natures of Christ. I will quote the passage at length here to set forth the Eastern bishops’ barrage of questions preceding the final question excerpted by Gry: “Quomodo igitur, quasi oblitus suorum verborum, ad unam hypostasin cogit, naturas confundens, naturalem divinam unitionem nominans? Et quis unquam admittet naturalem divinam unitionem in sacramento dispensationis? Si enim naturalis unitio, ubi gratia? Ubi divinum sacramentum? Naturae enim, ut edocti sumus, semel ab ordinante Deo ordinatae, necessariis consequentiis serviunt. Num etiam iterum erit secundum revolutionem & naturae consequentiam dispensationis opus juxta deliramenta, fabulosaque mille annorum infausti Apollinarii dogmata?” In Cyril’s defense of the Anathema against the Eastern bishops’ objection, he makes no mention of Apollinarius’s Chiliasm, focusing his discussion entirely on the Christological issues at hand. Certainly, there was no official condemnation of Chiliasm in this passage and the opinions of Eastern bishops especially held no authority at the synod.

34 An examination of both professional and amateur internet web sites will reveal the pervasiveness of the assertion. For just a sampling, see http://www.preteristarchive.com/StudyArchive/pc_millennial-reign.html http://www.christinyou.net/millennium.html http://latter-rain.com/escha/millen.htm http://www.religion-online.org/cgi-bin/relsearchd.dll/showchapter?chapter_id=141http://www.bostontheological.org/colloquium/bts/btsrichardson.htm; http://www.bible.org/docs/author/allen.htm; http://w3fp.arizona.edu/mesassoc/Bulletin/Pres%20Addresses/Stowasser.htm.

35 Cf., for example, D. H. Williams, Retrieving the Tradition and Renewing Evangelicalism: A Primer for Suspicious Protestants (Grand Rapids: Eerdmans, 1999) for a contemporary expression of this movement.