Erezii:

EUTICHIANISMUL 
 

  Controversa eutihiană

De William Cunningham

Ne vom referi pentru început la distincţia şi completitudinea permanenta a celor două naturi în Cristos, în opoziţie cu eutihianismul; şi apoi la unitatea persoanei lui Cristos, fără a lua seama la distincţia şi completitudinea celor două naturi în opoziţie cu Nestorie, sau, cel puţin, cu nestorienii; urmând ordinul Catehismului care învaţă că „Cristos a fost şi continuă să fie Dumnezeu şi om în două naturi distincte” sau, după cum se exprimă Catehismul extins, cu o referire mai explicită la controversele doctrinale, „în două naturi complet distincte şi într-o singură persoană pentru totdeauna.” Întregul adevăr scriptural despre acest subiect este afirmat astfel în Mărturisirea de credinţă: „Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii, fiind Dumnezeu etern, din aceeaşi substanţă şi egal cu Tatăl, la împlinirea timpurilor, a luat asupra Sa natura omului, cu toate proprietăţile esenţiale şi infirmităţile obişnuite care îi sunt aferente, şi totuşi fără păcat; fiind conceput prin puterea Duhului Sfânt, în pântecele Fecioarei Maria, din substanţa sa. Aşa încât cele două naturi distincte, perfecte şi întregi- Dumnezeirea şi umanitatea- au fost inseparabil unite într-o singură persoană, fără conversie, compunere sau confuzie. Care persoană este atât Dumnezeu cât şi om, şi totuşi un singur Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om.”

Această afirmaţie, în ce priveşte punctul cu care avem de-a face imediat în prezenta lucrare, este făcută aproape în cuvintele Conciliului de la Calcedon în 451, care, condamnându-i pe eutihieni, dădea o explicaţie a întregii doctrine a întrupării, sau a constituţiei persoanei lui Cristos, în opoziţie cu extremele nestoriană şi monofizită. Doctrina generală învăţată explicit în Scriptură despre acest subiect este că Logos-ul, eternul Fiu al lui Dumnezeu, s-a întrupat, sau şi-a asumat natura omenească, sau a devenit om. Bineînţeles, El nu a putut înceta să fie Dumnezeu, să fie pe deplin pătruns de natura divină, cu toate prerogativele şi perfecţiunea divină; şi, conform cu aceasta, toţi cei care recunosc că El a fost din veşnicie pătruns de natura divină şi că S-a întrupat în timp, cred că El continuă să fie Dumnezeu, să posede natura divină în întregime şi neschimbată. Întrebarea, de aceea, priveşte doar întregimea şi completitudinea naturii umane după asumarea ei de către Logos; şi, în realitate, se rezumă în esenţă la: Asumarea naturii umane de către eternul Fiu al lui Dumnezeu a lăsat acea natură umană întreagă şi completă, astfel încât cele două naturi distincte, perfecte şi integre- umanitatea şi Dumnezeirea- încă se găseau unite în Cristos?

Consideraţiile care apar în modul cel mai evident si importante pentru stabilirea întrebării, sunt acestea: întâi, aceea că nu avem nici un indiciu, oricare ar fi el, în Scriptură despre dispariţia, absorbţia sau extincţia naturii umane în acea divină; a doua, că importul natural şi onest al afirmaţiilor scripturale, care declară măreţul fapt al întrupării, ne duce la concluzia că natura umană, deşi asumată în uniunea cu cea divină, a continuat să existe în caracterul ei propriu ca natură umană, reţinând din ea toate proprietăţile esentiale; şi, a treia, în special şi mai presus de toate- fiindcă aceasta este dovada directă şi conclusivă- că Cristos ne este reprezentat în mod uniform în Scriptură, în timpul vieţuirii Sale pe pământ, şi, sigur, după întrupare, chiar de la naşterea Sa, ca fiind cu adevărat şi propriu-zis, în toate privinţele, un om, sau un părtaş naturii umane, cu toate elementele constitutive necesare şi cu proprietăţile ei esenţiale. De această poziţie atârnă în principal întrebarea, -după aceasta poziţie trebuie decis în primul rând. Cristos fusese din eternitate Dumnezeu mai întâi de toate; El şi-a asumat natura umană în uniune cu cea divină. Natura divină bineînţeles că a rămas în continuare neschimbată, fiindcă ea este neschimbabilă. Şi natura umană a continuat să rămână neschimbată, distinctă de cea divină, deşi unită inseparabil cu ea? Cristos ne este reprezentat în Scriptură în mod uniform ca fiind prima facie un om- părtaş deplin la natura umană în toată completitudinea ei. Dacă s-ar declara că El nu a avut natura umană în perfecţiunea şi integritatea sa, sau că lipsea din El vreun lucru esenţial naturii umane, onus probandi trebuie să cadă peste cei care fac această declaraţie; fiindcă evidentul import al declaraţiei generale a întrupării şi importanţa generală a reprezentării dată nouă despre Cristos în timpul vieţii sale pământeşti conduce limpede spre o concluzie diferită. Nu există nici o dovadă în Scriptură că lui Cristos i-a lipsit vreun lucru- oarecare- care să-L facă pe deplin şi perfect om, sau posesor al naturii umane în toată completitudinea sa; şi, dimpotrivă, există dovezi directe şi pozitive că el a avut fiecare proprietate a esenţei umanităţii.

Elementele constitutive distincte ale omului, ale unei fiinţe umane, ale unuia care este pătruns de o natură umană perfectă, sunt un trup şi un suflet unite. Cristos şi-a luat asupra Sa un trup real şi un suflet rezonabil şi le-a reţinut, şi încă le mai reţine, în toată complexitatea lor, cu toate calităţile lor esenţiale. El a fost conceput prin puterea Duhului Sfânt, în pântecele Fecioarei Maria, „<din substanţa sa”, după cum s-a spus în Mărturisirea de credinţă şi în Catehismul extins; (aceste cuvinte, „din substanţa sa” intenţionau să renege o veche erezie, reînviată de câţiva anabaptişti după Reformă,- care spunea că El a fost conceput în Maria, dar nu din ea şi că El, aşa cum era, a trecut prin trupul ei fără a-şi deriva nimic din substanţa ei,- afirmând, contrar înţelegerii anabaptiştilor, că ea a contribuit la formarea naturii umane a lui Cristos în aceeaşi măsură în care în mod obişnuit mamele contribuie la formarea copiilor lor). Luându-şi astfel un trup real, format din substanţa Fecioarei, El a continuat şi după aceea să o păstreze, după cum s-a manifestat în întreaga istorie a vieţii Sale, a morţii Sale şi în perioada de după învierea Sa; şi El încă o mai are la dreapta Tatălui. El a luat asupra Sa şi un suflet rezonabil, pătruns de toate facultăţile şi capacităţile obişnuite ale sufletelor altor oameni, incluzând puterea voliţională, care este menţionată ca replică la erezia monoteliţilor. Vedem asta limpede manifestată în toată istoria Sa, şi înainte şi după moartea şi învierea Sa; şi dovezile ar putea foarte uşor să fie regăsite foarte uşor în studiul mărturiei pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o despre Fiul Său. Negarea umanităţii perfecte şi depline, precum şi a divinităţii lui Cristos, se bazează pe nişte concepte confuze şi vagi cum că divinul trebuie cumva să fi absorbit sau stins sau înghiţit natura umană, astfel încât umanul nu a putut continua, după unirea sa cu divinul, să existe în deplinătatea şi cu toate proprietăţile lui esenţiale. Dar aceasta este pură imaginaţie sau teorie bazată pe ghicire, fără nici un fundament solid. Nu trebuie să ne imaginăm sau să inventăm nimic pe acest subiect, ci pur şi simplu să căutăm să ne asigurăm că ştim ce ne face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta ni-L prezintă pe Cristos clar ca fiind şi continuând să fie un om perfect şi adevărat, după ce natura umană a fost asumată prin unire de cea divină; şi astfel ne arată că datoria noastră simplă şi imperativă este doar să credem mărturia lui Dumnezeu că natura divină nu a absorbit-o sau stins-o pe cea umană, ci a lăsat-o distinctă, în pofida uniunii dintre ele, în toată integritatea şi complexitatea ei, astfel că Cristos a fost cu adevărat om şi în acelaşi timp Dumnezeu, a avut umanitatea şi dumnezeirea pe deplin.

Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura umană în uniune cu cea divină. Natura umană este, bineînţeles, pasibilă de schimbare sau alterare, în timp ce cea divină nu este; şi, de aceea, se ridică firesc o întrebare: Ce a devenit din natura aceasta umană când a fost pusă în uniune cu cea divină? Ce poziţie a ocupat ea de atunci înainte? Era să contrazică sau să excludă toate presupusele modalităţile de a explica poziţia ei şi relaţia cu natura divină, cu excepţia celei conform căreia în care ne duce direcţia cuvintelor lui Dumnezeu,- şi anume, aceea că ea şi-a păstrat, deşi în uniune, întreaga complexitate şi perfecţiune,- despre care Conciliul de la Calcedon a declarat că ele sunt unite, atpretos kai asugxutws, şi care este declarată în Mărturisirea noastră, că „ele sunt închegate împreună fără conversie, fără compunere sau confuzie”. Nu este nevoie să presupunem că aceste trei cuvinte din Mărturisirea noastră intenţionează să exprime trei idei distincte sau diferite din punct de vedere material; sau, într-adevăr, ceva mai mult în substanţă decât atpretos kai asugxutws introdus de părinţii de la Calcedon împotriva lui Eutyches şi adoptat de atunci de bisericile ortodoxe. Compunerea şi confuzia sunt folosite aici ca sinonime critice- unul fiind pur şi simplu exegeza celuilalt, şi ambele împreună exprimând cel mai deplin sensul lui atpretos, pentru care s-au folosit uneori cuvintele comunicare sau compunere sau confuzie. Dacă natura umană nu a continuat în Cristos perfectă şi integră, aşa încât El să fie om şi Dumnezeu, există doar două căi în care ar fi putut scăpa de ea, când a fost asumată de natura divină. Ne putem închipui că s-a schimbat sau convertit în natura divină, până când a fost în întregime absorbită de ea şi că astfel a încetat să aibă o existenţă proprie; dar acest lucru este negat când se spune că cele două naturi au fost unite fără conversie, adică fără ca una să fie schimbată în cealaltă. Altfel, cele două prin uniunea lor ar fi fost confundate sau amestecate aşa încât o a treia natură s-ar fi format din compunerea lor sau din mixtiunea lor, fără a fi nici una nici alta şi preluând parţial proprietăţile amândurora; şi acest lucru este negat când se afirmă că ele au fost unite fără compunere sau confuzie. Şi fundamentele acestor negaţii sunt compuse din două: în primul rând, absurditatea şi imposibilitatea intrinsecă şi inerentă a lucrurilor, cum ar fi aceea a naturii umane care se poate schimba în cea divină, în afara cazului în care presupunem că înseamnă anihilarea naturii umane, ceea ce este posibil, dar nu este in discutie aici, sau ca este amestecata cu ea astfel incat sa o schimbe sau sa ii modifice caracterul. Şi, în al doilea rând, inconsecvenţa lor cu reprezentarea scripturală a integrităţii continue şi a perfecţiunii complete a naturii umane- în trăsăturile ei distinctive şi cu toate proprietăţile ei esenţiale- din Cristos după asumarea sa în uniune cu cea divină.

Nu ar fi existat nici o ocazie oarecare pentru a face asemenea declaraţii sau pentru a folosi asemenea fraze, dacă eutihienii nu ar fi continuat să susţină că în Cristos nu exista decât o singură natură,- că El era într-adevăr de două naturi, după cum s-au exprimat ei, dar că amândouă naturile, şi cea umană şi cea divină, au mers împreună sau au contribuit cumva la formarea sau constituirea persoanei Sale- doar că El nu era în, sau din, două naturi, deoarece încă din momentul în care s-a produs uniunea celor două, una sau alta, sau ambele, au fost într-o oarecare măsură schimbate, astfel că ele nu se regăseau amândouă- dacă se regăsea vreuna- în întregime şi perfecte în El. Dacă Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu şi-a asumat natura umană şi dacă totuşi Cristos, din momentul în care această asumarea a avut loc, a avut doar o singură natură, după cum susţineau ei, în mod necesar rezultă că uniunea sau asumarea trebuie să fi avut loc într-o aşa manieră încât fie una a fost preschimbată în alta, fie cele două trebuie să fi fost amestecate împreună şi acel unic compus s-a format din ele. De aici derivă necesitatea şi corectitudinea afirmaţiei, cu privire la explicita contradicţie şi excluziune a întregii erori pe acest subiect, din rădăcini şi până la ramuri, că în Cristos natura umană şi cea divină au fost, şi continuă să fie, distincte, întregi şi perfecte, fiind unite- atpretos kai asugxutws- „fără conversie” şi fără „compunere sau confuzie.”

Extras din:
Teologie istorică, Banner of Truth Trust, Carlisle, PA: 1969. Paginile 311-315.


(prin bunăvoinţa
http://www.apuritansmind.com)