Cristologie:

  EXISTENŢA DE SINE A LUI ISUS HRISTOS
 William Romaine
 

„De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre” – Ioan 8:24.

 

Acesta este un pasaj foarte deşteptător şi ar trebui să-ţi stârnească atenţia ta particulară. Doctrina susţinută este existenţa de sine a lui Isus Hristos, care nu este un simplu punct speculativ, şi nici un lucru indiferent, fie că crezi sau nu aceasta; mântuirea ta veşnică este atât de mult preocupată în aceasta, încât dacă nu o crezi, vei muri în păcatele tale, şi va trebui ca fiecare dintre ele să dea răspuns la judecata lui Dumnezeu. Nu este aceasta un subiect interesant? Nu sunt aproape fiecare dintre noi preocupaţi în ceea ce se va întâmplă cu noi după moarte? Şi nu ne-a avertizat aici oare Domnul nostru mai dinainte ce are să se întâmple cu cei care neagă divinitatea Sa? „Ei vor muri în păcatele lor”. Şi El repetă aceasta de două ori în text, cu atât mai mult pentru a imprima aceasta asupra memoriilor lor. Şi ce înseamnă atunci a muri în păcatele lor? Este are aceasta o chestiune uşor de neglijat care să nu fie vrednică de atenţia şi consideraţia ta?

 

A muri în mijlocul unei vieţi păcătoase, de a fi luat cu toată vina care este pe capetele lor, şi a nu mai găsi după moarte nici o ispăşire, nici un Mijlocitor, pentru a te proteja de dreapta indignare a Dumnezeului prea sfânt, care a declarat că este cu ochi mai puri şi că nu poate să privească nici cea mai mică nelegiuire – Oare aceasta nu are nici o consecinţă pentru tine? Nu vine pericolul destul de aproape pentru a alarma chiar şi pe cel mai stupid şi mai insensibil păcătos? Aceasta însă nu este cel mai rău lucru din a murii în păcatele lor. Cea mai izbitoare circumstanţă este să consideri la ce adâncime de mizerie trebuie să te scufunde poluarea şi vina ta. Păcatul şi mizeria sunt inseparabil de conectate, şi nici una nu te poate elibera de păcat, decât Cel care a venit ca să ia păcatul lumii; şi El nu te poate elibera ca om, ci trebuie ca El să fie Dumnezeu care să aibă suficient merit pentru a putea înlătura păcatul, aşa că dacă Îl negi că este Dumnezeu, păcatele tale rămân, şi mizeria trebuie să fie moştenirea ta – mizeria, cel mai mare lucru pe care îl poţi suferi în suflet şi trup, printre spiritele condamnate în iad pentru vecii vecilor.

 

Acesta este înţelesul cuvintelor a muri în păcatele tale; şi poate fi oare vreun adevăr mai impresionant, sau vreun subiect mai interesant? Oare nu îţi trezeşte simpla propunere a sa speranţele şi temerile tale? Fiecare dintre voi este preocupat cu riscul fericirii sale veşnice de a ajunge la un punct în acest caz, şi să fie determinat; şi prin urmare, oameni şi fraţi, daţi-mi voie să vă propun să examinaţi acest subiect cu stricteţe şi solemnitate. Divinitatea lui Isus Hristos este însăşi temelia religiei creştine. Acesta este articolul prim şi principal. Totul se bazează pe aceasta; chiar şi ceea ce este numită drept moralitatea evangheliei îşi primeşte obligaţia sa din faptul că El este Dumnezeul adevărat. Dacă El era în orice privinţă inferior Tatălui, creştinismul ar fi fost în totalitatea cel mai stupid şi mai absurd sistem de religie, şi cea mai grosolană piesă de idolatrie care a fost vreodată inventată în lume; căci Biserica Creştină l-a recunoscut întotdeauna pe Isus Hristos a fi Dumnezeu co-egal şi co-etern cu Tatăl, şi că a adus rugăciuni şi laude Lui, şi L-a slujit cu fiecare act de închinare religioasă; şi biserica Angliei i-a oferit Lui onoarea divină în aceeaşi manieră deplină şi amplă ca cea pretinsă de El, „pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:23). Fie ca El să-şi trimită Duhul Său în inimile voastre şi să vă convingă că El este Dumnezeu într-adevăr, în timp ce voi vorbi despre cele două propoziţii conţinute în text.

 

Prima, Isus Hristos este Dumnezeul auto-existent.

 

A doua, Dacă nu credeţi aceasta, veţi muri în păcatele voastre: „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre”.

 

Prima, existenţa de sine a lui Isus Hristos este declarată în aceste cuvinte, credeţi că EU SUNT, că Eu am existenţă în Mine însumi, şi că exist printr-o necesitate a naturii: Căci Eu am făcut toate lucrurile şi nimic nu a fost făcut fără Mine. Eu sunt Creatorul, ei sunt creaturile Mele. Şi Creatorul trebuie să existe într-o manieră diferită faţă de creaturi. Toate lucrurile depind de Mine, şi au doar o existenţă derivată – ele sunt ceea ce Le-am făcut să fie, şi continuă atâta timp cât le susţin Eu. Nici o creatură nu a venit vreodată la viaţă fără puterea Mea, şi atunci când retrag suflarea lor, ele mor, şi se întorc înapoi în cenuşa lor; aşa că ele au doar o fiinţă dependentă, în timp ce existenţa Mea este necesară şi nederivată. EU SUNT este numele Meu incomunicabil, şi ceea ce înseamnă acesta este atributul Meu incomunicabil.

 

Astfel binecuvântatul nostru Salvator este marele şi eternul EU SUNT. El este Iehova: căci EL există într-o manieră diferită de toate celelalte fiinţe şi lucruri, după cum denotă cuvântul Iehova. Scriitorii creştini, din câte ştiu eu, sunt unanimi în interpretarea lor a acestui nume divin; cu toţii sunt de acord că acesta se raportează la existenţa esenţei divine, şi este descriptiv al acelei proprietăţi independente prin care Iehova are existenţă în Sine, în timp ce toate celelalte fiinţe şi lucruri îşi derivă existenţa lor din El. Şi faţă de aceasta însăşi evreii sunt de acord, admiţând că Iehova semnifică esenţa care există în mod necesar. Acesta este prin urmare un punct rezolvat. Acum Mântuitorul nostru este numit în mod frecvent Iehova în Vechiul Testament, aşa că existenţa de sine a naturii divine îi este atribuită Lui. Astfel spune profetul, Isaia 43:11, „Eu, Eu Sunt Domnul (Iehova apare în versiunea din limba engleză, n. tr.), şi în afară de Mine nu este nici un mântuitor”. Nu era nici un Isus, nici un Salvator ci Iehova: prin urmare Iehova şi Isus sunt una. Şi din nou citim, capitolul 49:26, „Şi va şti orice făptură, că Eu Sunt Domnul, mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”. Şi profetul Ieremia spune, „Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor” (Ieremia 50:34); numele Iehova aparţine de Răzbunătorul (în limba engleză a acestui verset se foloseşte cuvântul Răscumpărătorul în loc de Răzbunătorul, aşa cum apare în versiunea Cornilescu, n. tr.); aceasta este numele Lui comunicabil. Şi din moment ce se agreează în toate privinţele, că Iehova semnifică esenţa existentă prin sine, în consecinţă Isus Hristos este existent prin sine, căci El este Iehova. Acest argument, cred eu, este clar şi destul, şi forţa acestuia poate fi astfel pusă: Iehova este existent prin sine, dar Isus Hristos este Iehova, prin urmare El este existent prin sine (sau auto-existent).

 

În acest sens Domnul nostru spune în text, Dacă nu credeţi că EU SUNT, că Iehova este într-adevăr în Mine, veţi muri în păcatele voastre. EU SUNT nu se poate relata la fiinţa Sa creată: toată sofisticarea Arianismului şi a Socinianismului nu se poate lupta cu cuvinte de un asemenea sens, deoarece evreii nu puteau să facă altceva decât să creadă că El exista, atunci când auzeau că El spune, EU SUNT; sau dacă era posibil să se creadă aceasta, deşi nu ar fi fost o crimă capitală, decât dacă El era ceva mai mult decât o fiinţă creată: prin urmare însăşi motivul acestui lucru dovedeşte că El pretindea o anumită manieră de existenţă diferită de cea umană, şi care este absolut necesar ca fiecare om să creadă, altfel ar muri în păcatele lui, şi ar suferi pedeapsa care o merită pentru totdeauna. Translatorii au produs multă pagubă acestei scripturi prin a introduce cuvântul el, EU SUNT el, care nu este în original, şi prin introducerea acestuia, ei au distrus atât sensul pasajului cât şi forţa argumentului: căci eu sunt el, ar trebui să se refere la ceva spus; însă nu are nici o referinţă, nici un fel de legătură, nici cu ce este înainte sau ce urmează după acesta. Prin urmare este absurd să introduci cuvântul aici, aşa cum ar fi în Exod, unde atunci când Moise cerea numele descriptiv, prin care israeliţii să site că Dumnezeul părinţilor lor l-a trimis pe el să-i elibereze, „Dumnezeu i-a spus, EU SUNT CEL CE SUNT, şi tu să spui copiilor lui Israel, EU SUNT m-a trimis la voi”. Nu ar fi oare un nonsens dezgustător că citeşti cuvintele, eu sunt acela care sunt, şi eu sunt acela m-a trimis la voi? Lumea învăţată, creştinii şi evreii, nu ar admite o astfel de absurditate izbitoare; căci ei au admis că acest pasaj din Exod este expresiv al existenţei de sine a Divinităţii. EU SUNT denotă manieră necesară în care există El, şi din moment ce aceasta este înţelesul său într-o parte a Scripturii, cu siguranţă că trebuie să însemne acelaşi lucru în fiecare parte a Scripturii, în special când acesta este folosit de acea Persoană care a pretins pentru Sine toate atributele divinităţii: şi prin urmare înţelesul expresiei dacă exista vreo obscuritate în folosinţa acestuia în Noul Testament poate fi cu claritate contestat din folosinţa sa în Vechil. Când Dumnezeu l-a trimis pe Moise la israeliţi, cu numele divin EU SUNT, şi când Hristos, care nu a avut nici o remuşcare în a se numi pe Sine Dumnezeu, şi-a sumat acelaşi nume de EU SUNT, cu siguranţă că aceleaşi cuvinte vorbite despre acelaşi subiect trebuie să exprime aceiaşi idee de existenţă de sine, şi oricine este existent prin sine este adevăratul Dumnezeu, dar Hristos este existent prin sine, prin urmare El este adevăratul Dumnezeu.

 

Atunci când arienii şi socinienii sunt apăsaţi din greu cu argumente Scripturale, ei vor admite că Hristos este Dumnezeu într-un anumit sens limitat şi restrâns al cuvântul; însă ei nu suportă să audă de auto-existenţa Sa, deoarece aceasta îl face pe El egal cu Tatăl, ceea ce neagă ei: căci aceasta se pare o dificultatea de neînvins pentru ei, ca Acela pe care Scriptura îl numeşte un Fiu, să aibă aceiaşi auto-existenţă cu Tatăl. Aceasta este o obiecţie stabilă faţă de ei şi faţă de oricare alte specii de infideli, însă această obiecţie pusă pe starea adevărată a cazului se topeşte deodată: căci ea este bazată pe o greşeală grosolană, atât în privinţa naturii doctrinei cât şi în privinţa explicaţie scripturale a acesteia.

 

Natura doctrinei este aceasta. În unitatea esenţei divine există Trei persoane egale în toate perfecţiunile şi atributele, aşa că nici una nu este înaintea sau după alta, şi nici nu este mai mare sau mai mică decât alta, ci slava este egală, maiestate co-eternă. Trinitatea în unitate este astfel explicată în Scriptură, „Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt” (1 Ioan 5:7). „Una”, spune necredinciosul, „cum se poate să fie aşa? Cum pot Trei să fie Una? Asta-i contradicţie”. Dacă ar fi, aceasta este o contradicţie a sa proprie: căci dacă nu ar fi Trei în aceiaşi privinţă aşa cum sunt Una, opinie care nu poate fi susţinută de nici un om în simţurile sale, atunci el trebuie să preia asupra sa contradicţia; şi ar putea să fie, faţă de oricare lucru pe care îl cunoaşte din contra, Trei persoane într-o singură esenţă, decât dacă ar putea dovedi că unitatea esenţei exclude în mod necesar personalitatea. Dar înainte ca să îi permitem aşa ceva lui, el trebuie să ne ofere mai întâi o relatare clară a manierei existenţei esenţei divine, şi trebuie să demonstreze că acesta nu poate admite nici o persoană în ea; ceea ce el nu poate demonstra prin lumina naturii. Cel mai acut şi mai luminat dintre genii nu este egal cu acest subiect. Aceasta este atât de departe de capacitatea sa, pe cât sunt cerurile de pământ de departe. Să se ridice el pe cele mai puternice pinioane ale raţiunii morale, şi să încerce să măsoare infinitatea cu cel mai lung lanţ al argumentului metafizic; şi totuşi atunci când coboară din acest zbor semeţ, nu ne-ar putea da nici o inteligenţă proaspătă referitoare la existenţa divină. Modul şi maniera acesteia ar fi încă necunoscută. Ştim că există un duh nemuritor unit cu trupul; pretinde dar vreun filozof că determină modul de existenţă al acestui spirit creat? Ce idee îşi poate forma el despre acesta? De unde o va împrumuta? Sau în ce fel de limbaj o va comunica altuia? Dacă el nu ar fi clar în acest punct mai uşor, cum şi-ar putea forma o idee despre modul de existenţă al lui Iehova? Poate determina el cum există o esenţă spirituală infinită? Ce idee are el despre maniera de existenţă a unei esenţe care a fost din eternitate, şi care a fost prima cauză a tuturor celorlalte fiinţe? Când necredincioşii vor scrie despre acest subiect, şi vor stabili modul de existenţă al unei esenţe necreate, atunci ei ar putea vorbi cu o anumită certitudine despre aceasta. Însă în timp ce ei sunt forţaţi să mărturisească că ei nu cunosc modul existenţei divine, şi totuşi menţin că Iehova nu poate exista decât într-o singură Persoană, oare nu este evident că conduita lor este inconsistentă? Căci personalitatea este bazată pe maniera în care există esenţa; ei nu pretind să determine aceasta, şi totuşi ei neagă personalitatea esenţei, şi îşi riscă eternitatea lor pe aceasta. Oare nu este această conduită absurdă şi iraţională? Ai asculta apoi vreodată la ceea ce ar afirma necredincioşii despre maniera existenţei divine? Căci ei sunt într-adevăr ignoranţi de aceasta, şi poţi fi asigurat de ignoranţa lor, dacă dor le ceri să dea socoteală de maniera existenţei unui duh creat. Şi atunci când ei renunţă la acest punct, ceea ce trebuie să facă, apoi pune-le această întrebare, Cum poţi pretinde să dai socoteală de maniera de existenţă a unui Spirit infinit necreat, după ce se vede că nu poţi da socoteală de maniera de existenţă a unui spirit finit creat? Chiar să pretinzi la aceasta este cea mai izbitoare absurditate; şi prin urmare putem conclude, pe sprijinul raţiunii sănătoase, că pot exista trei Persoane în unitatea esenţei divine; şi Scriptura susţine în mod pozitiv că există Trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi aceştia Trei sunt Una. Şi,

 

Dacă nu mai rămâne nimic pentru cel infidel să obiecteze faţă de starea doctrinei, ce am putea oferi împotriva explicaţie Scripturii despre aceasta? Nu ar putea fi nici o dificultate decât ceea ce reiese din numele Persoanelor divine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi acestea au fost o mare torţă a obiecţiei, şi încă mai este pentru necredincioşii care sunt aşa de orbiţi de viciile lor, încât ei nu cunosc nimic despre adevărat sens şi însemnătatea Scripturii, ci se uită în ea doar ca materie de critică: ei presupun, cu o ignoranţă comună celor infideli, că aceste nume au să ne dea idei despre maniera în care Persoanele există în esenţă, însă Scriptura a avut o părere diferită în folosirea lor. Trinitatea binecuvântată a preluat numele de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu pentru a descrie în ce maniere există ei ca Persoane divine, ci în ce manieră au acţionat acestea pentru noi oamenii şi mântuirea noastră. Aceste nume aveau să ne ofere idei ale oficiilor distincte, pe care Trinitatea a fost de acord să le susţină în economia răscumpărării noastre. Scriptura ne informează, Sf. Pavel în mod frecvent (Efeseni 1:4; 3:1; 2 Timotei 1:9; Tit 1:2, etc. şi 1 Petru 1:20), că legământul harului a fost făcut înaintea lumii, şi planul graţios al salvării omului a fost stabilit înainte ca el să-şi fi avut fiinţa sa. Conform planului acestui legământ, una din Persoanele divine a cerut sfinţire infinită pentru păcate, atunci când omenirea ar păcătui, şi că Tatăl naturii umane a lui Isus Hristos ar fi şi Tatăl nostru prin El; şi prin urmare El este numit Dumnezeu Tatăl, nu pentru a descrie natura Sa, ci oficiul Său. O alta dintre Persoanele divine este cea care avea să devină un Fiu, pentru a lua asupra Sa natura noastră, şi în această să plătească compensaţia infinită pentru păcat, şi prin urmare El este numit Fiul, Fiul lui Dumnezeu, şi nume asemănătoare, nu pentru a descrie natura Sa divină, ci oficiul Său divin. O altă Persoană dintre Personale divine s-a înţeles să facă efectivă sfinţirea infinită a Fiului lui Dumnezeu, prin inspirarea duhurilor oamenilor şi prin a le dispune să primească aceasta, şi prin urmare El este numit Sfântul Inspirator, sau Duhul Sfânt, şi Duhul lui Dumnezeu, nu pentru a descrie natura Sa divină, ci oficiul Său divin. Termenii Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt termeni de economie, şi sunt folosiţi în consecinţă în Scriptură pentru a descrie părţile distincte pe care veşnica binecuvântată şi adorabila Trinitate le-a susţinut în răscumpărarea noastră.

 

Aş fi dorit să fi fost în puterea mea să explic doctrina Scripturii în astfel de cuvinte, pe care să le puteţi înţelege cu toţi cu uşurinţă. Doctrina Trinităţii este articolul cel mai necesar al religiei creştine, şi nu am putea face un pas sigur în calea către cer fără să fim clari în privinţa ei. Şi din moment ce aceasta este însăşi temelia credinţei noastre, vă supun atenţiei aceste lucruri, în timp ce le iau în considerare. Scriptura nu face nici o diferenţă între Persoanele divine, decât ceea ce este făcut prin oficiile distincte, pe care le susţin ele în legământul harului. Persoanele sunt fiecare egale în fiecare perfecţiune şi atribut; nici una nu este înaintea sau după alta, nici una nu este mai mare sau mai mică decât alta; dar toate cele trei Persoane sunt co-eterne împreună şi co-egale. Şi prin urmare Hristos, care era din eternitate co-egal cu Tata, nu s-a făcut pe Sine inferior, deoarece El s-a învoit să devină un Fiu, şi nici Duhul Sfânt, care era din eternitate co-egal cu Tatăl şi Fiul, nu s-a făcut pe sine inferior, deoarece El s-a învoit să facă spiritele oamenilor sfinte prin harul şi influenţa Sa. Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume de oficii, şi numele oficiilor lor cu siguranţă că nu pot micşora din demnitatea naturii lor, ci mai degrabă să-i înalte înaintea ochilor noştri, pentru a căror mântuire ei au binevoit să susţină aceste oficii. Domnul nostru binecuvântat era Iehova, când s-a învoit să devină trup şi să devină un Fiu: şi însăşi natura şi termenii legământului dovedesc că în această facere El trebuie să fi fost o Persoană de o esenţă auto-existentă, deoarece El a avut astfel de oficii încredinţate Lui, pe care nimeni în afară de Dumnezeu nu le putea susţine. Întreaga economie şi guvernarea lumii, de la timpul creaţiei sale până la rezoluţia finală, a fost pusă în mâinile Lui; şi de aceea Scriptura ne asigură în mod expres, că El a creat-o, că o guvernează prin providenţa Sa, că şi-a răscumpărat poporul Său prin sângele Lui, şi că El are să vină din nou în ziua de pe urmă, în toate slava Sa ca să o judece. Şi Acela, care a fost atotputernic ca să creeze toate lucrurile, care a fost atotînţelept ca să guverneze toate lucrurile, care avea merit infinit să răscumpere trupul Său biserica, şi care are să fie Dumnezeu Judecătorul tuturor în ziua de pe urmă, cu siguranţă că acest Judecător atotputernic, atotînţelept, atotmerituos şi divin, trebuie să fie auto-existent. Şi deţinând aceste oficii, El ar putea într-adevăr să spună, EU SUNT; căci nu putea decât să aibă existenţa necesară în Sine, care a fost prima cauză, şi care a oferit existenţă oricărei fiinţe şi lucru.

 

Ceea ce a fost spus în apărarea primei propoziţii din text poate fi rezumat cu acest argument. Esenţa divină este existentă prin sine; prin urmare persoanele în esenţă sunt de asemenea existente prin sine; dar Isus Hristos este una din personale acestei esenţe, căci El este numit în mod frecvent Iehova în Vechiul Testament, şi Noul declară că El şi Tatăl sunt una, prin consecinţă El este existent prin sine; de aici eu ridic acest silogism. Oricine este existent prin sine este adevăratul Dumnezeu, dar Isus Hristos este existent prin sine, prin urmare El este adevăratul Dumnezeu. Acesta este un argument clar şi este aşa de evident din principiile Scripturii, încât îi sfidez pe toţi arienii şi socinienii din lume ca să răspundă la acest; căci se pare atât de sigur că Isus Hristos este o persoană a esenţei auto-existente, pe cât este de adevărat că există o esenţă auto-existentă. Hristos este marele şi eternul EU SUNT, adevăratul şi însuşi Dumnezeu, egal în toate lucrurile cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în privinţa Dumnezeirii Sale; şi prin urmare faţă de sfânta, binecuvântata şi glorioasa Trinitate, noi atribuim dominaţie egală şi onoare, şi închinare acum şi în veci, conform doctrinei Scripturii şi a practicii constante a biserici creştine. Şi,

 

Să nu se gândească nici o persoană că acesta este un punct speculativ. Acesta nu este un lucru indiferent fie că-l primeşti sau nu; ci starea ta eternă depinde de aceasta, va trebui să o primeşti, sau să mori pentru totdeauna; căci oricine nu crede aceasta va fi osândit. Aceasta ar suna destul de aspru în urechile studioşilor liberi şi candizi, dar nu pot să uşurez aceasta. Nu sunt un îndrăgit al tunării condamnării mai mult decât sunt oamenii în aceste vremuri moderate la auzirea acesteia, şi ştii că rareori am cuvântul în gura mea; însă există un asemenea lucru ca osândirea, şi Atotputernicul a ameninţat să o producă peste negatorii divinităţii lui Hristos, şi chiar dacă ar face o lumină din aceasta, El o va produce în mod infailibil; şi prin urmare trebuie să vă mustru din nou, că oricine nu crede că Isus Hristos este auto-existent, şi prin urmare egal cu Tatăl, va fi condamnat. Oare nu declară textul acelaşi lucru? „Ei vor muri în păcatele lor”, şi aceasta este pe departe de la a fi ceva lipsit de osândire, că moartea în păcat este cea mai de jos stare a mizeriei infernale, după cum voi dovedi sub următorul aliniat.

 

Al doilea, „Dacă nu credeţi că EU SUNT,” spune Hristos, „veţi muri în păcatele voastre”. Moartea în păcat este o expresie clară, a cărui înţeles nu poate fi cu uşurinţă greşit. Acesta denotă cea mai groaznică starea a păcătoşilor care se depărtează, care nu au nici un mijlocitor sau ispăşire în lumea spiritelor în care se duc ei, ci ei părăsesc această lume cu toată poluarea şi vina crimelor ei asupra sufletului; şi atunci când ei apar înaintea tribunalului justiţiei infinite, dezgustătoarea diformitate şi ticăloşia lor se va manifesta atunci; ei nu vor mai avea atunci nici o robă ca să-şi acopere lepra ofensivă şi greţoasă a impurităţilor lor; murdăria lor dezgustătoare va izbucni, şi cum s-ar putea uita cel mai sfânt şi mai pur Dumnezeu cu plăcere la aceşti leproşi dezgustători? El declară că nu poate. El are ochi mai curaţi decât să privească la cea mai mică dintre fărădelegi. El nu le poate privi şi prin urmare ei trebuie interzise în prezenţa Lui, aşa cum leproşii erau închişi în afara taberei; şi din moment ce ei nu se puteau face niciodată curaţi, ei trebuie înlăturaţi pentru totdeauna. Nimic nu poate curăţa conştiinţa de păcat, decât acea ofertă care perfecţionează pentru totdeauna. Doar aceasta ne curăţă pe noi de tot păcatul; însă aceasta o resping necredincioşii, aşa că păcatul lor rămâne. Ei trebuie să dea socoteală de aceasta la bara de judecată, şi oricare pedeapsă s-ar merita ei trebuie să o îndure în suflet şi trup, şi dacă este adevăr în Dumnezeu, atunci pedeapsa lor trebuie să fie eternă. Acestea sunt propriile Lui cuvinte, la care cineva s-au putea gândi în mod rezonabil că inima celui mai încăpăţânat infidel ar tremura. „Voi, cei de departe, ascultaţi ce am făcut! Şi voi, cei de aproape, vedeţi puterea mea!” Păcătoşii sunt îngroziţi, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: „Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?” „Cine din noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:13-14). Cine va putea? Cu siguranţă că cei care mor în păcatele lor. Păcatul a aprins întâi aceste flăcări ale iadului, şi păcătoşii trebuie să le îndure. Şi cel mai mare dintre păcătoşii, arienii şi socinienii, trebuie să locuiască cu flăcările mistuitoare, şi cu flăcările veşnice.

 

Am văzut pe negatorii divinităţii lui Hristos fiind foarte încălziţi şi mânioşi la această stare a cazului, şi i-am auzit plângându-se tare de nevoia noastră de generozitate. Lor nu le place să li se spună despre chinurile iadului, şi ei se gândesc la aceasta foarte din greu, încât ar trebui să fie trimişi în iad pentru un punct speculativ (aşa cum numesc ei cu uşurime termenul respingerii existenţei de sine a lui Hristos) ca fiind chiar o opinie nevinovată a lor, un simplu subiect de dezbatere şi cercetare liberă. S-ar părea foarte uşor pentru ei, însă este de fapt aceiaşi consecinţă negarea fiinţei lui Dumnezeu: şi dacă ei şi fac dezbaterile şi cercetările lor libere despre aceasta după cercetare şi dezbatere o resping, ei ar trebui să-şi amintească că ei fac aceasta cu riscul vieţii lor. A-l nega pe Hristos că este auto-existent nu este o crimă mică, ci este cea mai mare pe care o poate comite un om; căci ce este a nega titlul regelui la coroană? Nu este aceasta înaltă trădare? Şi ce este atunci a nega Dumnezeirea binecuvântatului şi unicului Autocrat, Regele regilor şi Domnul domnilor? Nu este oare aceasta înaltă trădare împotriva maiestăţii supreme a cerului? Şi atunci când necredincioşii neagă Dumnezeirea lui Isus Hristos, încearcă să-L fure de auto-existenţa Sa, ridică societăţi cu scopul de a-L străpunge cu blasfemiile lor insolente, şi să-L tragă de pe tronul Său veşnic, şi apoi să se străduiască să-L dezbrace de slava sa divină, degradându-L şi punându-L într-o simplă creatură, şi călcându-L sub picior, de parcă El ar fi doar zgură şi bălegar, cel mai adorabil Dumnezeu al cerului şi al pământului; cum vei numi tu aceste ofense? Nu sunt oare acestea acte făţişe de rebeliune deschisă şi de înaltă trădare? Şi dacă cele mai mici dintre acestea ar fi aduse împotriva unui rege pământesc i-ar remite pe ofensatorii drept rebeli nenaturali şi vrednici de moarte, oare nu ar trebui ca aceste crime să crească în proporţie faţă de demnitatea infinită a Regelui împotriva căruia ele sunt comise? Înalta trădare împotriva Dumnezeirii lui Isus Hristos, oricât de mult ar încerca să o uşureze necredincioşii, este cu siguranţă o crimă infinită, şi dacă Dumnezeu este adevărat, aceasta va avea de a face cu pedeapsa infinită; căci dacă nu credeţi că EU SUNT, spune Însăşi Dumnezeul auto-existent, veţi muri în păcatele voastre, şi acelea pentru care nu s-a făcut ispăşire nu numai că vă vor exclude de la slăvile cerului, ci vă vor şi condamna de drept la chinurile fără de sfârşit ale iadului.

 

În timp ce această metodă de acţionare împotriva negatorilor existenţei de sine a lui Hristos nu este, aşa cum ar insinua ei, aspră şi riguroasă, aceasta însă este fondată în adevăr şi echitatea; pentru că fiecare om este un păcătos şi vinovat înaintea lui Dumnezeu, nu numai actual ci şi prin nelegiuirea originală, „prin încălcarea unuia, judecate a venit peste toţi oamenii spre condamnare”, şi prin urmare toţi oamenii fiind sub sentinţa condamnării, doresc o ispăşire pentru păcatele lor. Această ispăşire este cerută de, şi trebuie adusă către, justiţia infinită, şi oricine o face trebuie să fie o Persoană infinită, capabilă de a face un act infinit de merituos; aşa că El nu poate fi ceva mai puţin decât o Persoană sau esenţa auto-existentă. Dacă el ar fi fost o creatură de o demnitate aşa de mare, cel mai înalt în rangul fiinţelor, totuşi aşa cum este el doar ca o creatură, el nu ar putea face nici o acţiune care să aducă merit pentru alta, cu atât mai mult să aibă un merit infinit; în consecinţă el nu ar putea face nici o ispăşire faţă de justiţia infinită, şi prin urmare dacă Hristos nu ar fi auto-existent, noi trebuie să murim cu toţi în păcatele noastre, şi să răspundem pentru ele în faţa tribunalul lui Dumnezeu: şi plata păcatului este moartea, moartea trupului faţă de această lume, şi moartea atât a trupului cât şi a duhului din Dumnezeu şi slava Sa în lumea următoare, în vecii vecilor. Şi aceasta este într-adevăr cazul melancolic al fiecărui infidel. El neagă virtutea meritelor lui Hristos de a ispăşii ca Dumnezeu, şi, de sigur, el nu poate avea nici o ispăşire; căci nimic mai puţin decât o Fiinţă infinită nu poate face o ispăşire infinită; şi infidelul; fără o astfel de ispăşire, trebuie să fie sub vina atât a nelegiuirii actuale care şi a celei originale. El nu are nici un sacrificiu, nici o ispăşire, pentru a împăca justiţia lui Dumnezeu Tatăl, prin a cărui decret sigur şi ferm a fost făcut şi oferit în acest caz, că, „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate”. Dar el respinge meritele sângelui Mielului lui Dumnezeu, care a fost vărsat pentru păcat, şi care numai el poate lua păcatele lumii; pentru care motiv nu există iertare de păcate pentru el, ci moare în păcatele lui, cu toată poluarea şi vina lor pe conştiinţa sa, şi atunci când apare la bara judecăţii, el îşi va descoperii Judecătorul său a fi un Dumnezeu gelos, un foc mistuitor. Şi cum ar putea apoi să se protejeze el pe sine de mânia celui Atotputernic? El nu poate scăpa de Omnipotenţa ofensată, el nu i se poate împotrivi; şi cine poate spune ce grad de mizerie va produce Omnipotenţa ofensată? O este un lucru teribil, dincolo de imaginaţie de teribil, să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! Şi oricine respinge meritele divine ale ispăşirii lui Hristos, va simţii neplăcerea Lui veşnică: căci după ce le va respinge, „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu?” Cel ce va călca în picioare divinitatea Sa (şi toţi infideli fac aceasta), a călcat şi chiar a bătut cu piciorul peste salva Dumnezeului auto-existent, şi dacă El era mi josnic ca un vierme, „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului”. A batjocori pe Duhul harului este ultimul stagiu de infidelitate, şi fie ca Dumnezeul atotputernic să vă ţină departe de aceasta, ca u cumva să muriţi în păcatele voastre şi să pieriţi pentru totdeauna.

 

Aleg să închei a doua propoziţie din text cu aceste frapante cuvinte ale Sf. Pavel (Evrei 10:26, 27, etc.) deoarece ele sunt clare şi exact la subiect, şi declară în mod expres judecata şi indignarea aprinsă, pe care o va întâlni fiecare care va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu. Fie ca infidelul să considere, dacă Îl calcă sau nu sub picioarele lui, atunci când îl ridiculizează pe Creatorul atotputernic al lumii, şi cu trădare mai neagră decât făcut-ă vreodată în iad, încearcă să-l fure pe Dumnezeu de demnitatea Sa. Oare nu nesocoteşte el sângele legământului ca un lucru nesfânt, care nu pune nici o valoare pe cel mai preţios sânge al Mielului lui Dumnezeu? Oare nu trebuie el să moară în păcatele lui, şi să învie din morţi în păcatele lui, şi să apară în păcatele lui în ultima zi, şi să meargă cu păcatele lui la locul de judecată veşnică, acela care contrar decretului lui Dumnezeu a rezolvat să-şi pună judecarea lui peste această chestiune; că fără vărsare de sânge nu este iertarea de păcate? Înainte să se obţină vreo iertare de păcate, nu trebuie să fie doar sângele vărsat, ci şi sânge de o valoare infinită, şi nu poate fi în nici un sacrificiu o valoare infinită, decât în sângele preţios al lui Hristos, ca acela al unui Miel fără pată şi fără zbârcitură. Meritele acestui Miel le neagă infidelii, prin care ei resping singura metodă pe care a rânduit-o Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Această crimă se apropie aşa de mult de batjocorirea Duhului harului, şi spre întristarea şi stingerea Lui, încât inima mea jeleşte pentru aceşti oameni înşelaţi, şi nu doresc decât ca ei să fi fost atât de mult preocupaţi de mântuirea lor cât sunt şi eu pentru a lor. Eu vad vina lor, faţă de care ei sunt orbi. Vad pericolul lor, spre care ei şi-au închis ochii. Îi privesc gata de moarte în păcatele lor, şi prăpastia distrugerii deschisă ca să-i primească, că ei sunt chiar pe muchia ei şi într-un moment ar cădea în iad. Dragii mei tovarăşi creaturi, dacă aţi fi vrut faţă de Dumnezeu v-aşi fi numit tovarăşi creştini, dacă mai aveţi vreo dragoste pentru sufletele nemuritoare, opriţi-vă şi luaţi acestea în considerare. Rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă deschidă ochii, ca să vă vedeţi pericolul vostru. O! Vedeţi cât de aproape sunteţi de acea prăpastie! Dacă mai faceţi încă un pas, veţi pieri pentru totdeauna. Şi de ce să alegeţi mizeria veşnică? Vă chem şi vă îndemn, în timp ce încă mai este vreo posibilitate de scăpare din aceasta, să vă treziţi speranţele şi temerile: dacă vi se va da să vă aruncaţi armele şi să vă predaţi, încă veţi mai găsi milă. Căci El este milostiv şi plin de compasiune. El are daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei rebeli. El poate da duhul de înţelepciune în a-L cunoaşte pe El. Cereţi, căutaţi şi veţi găsi credinţă şi pocăinţă din harul Său divin. La El este plinătate de răscumpărare. Dacă aţi recunoaşte din propria experienţă pe El a fi un Dumnezeu atotputernic să ierte. Şi dacă nici unul dintre aceste motive nu au avantaj cu voi ca să vă deschidă ochii, fie ca El, care a poruncit ca lumina să strălucească în întuneric, să strălucească în inimile voastre, şi să dea lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

 

Şi acum trecând prin argument, vă îndemn, fraţii mei, să-mi acordaţi atenţia voastră favorabilă, în timp ce mă voi strădui să fac unele îmbunătăţiri în ceea ce s-a spus, şi să aduc lucrurile la comun cu putere şi convingere pentru inimile voastre. Scriptura pe care am considerat-o este cea mai grozavă şi mai solemnă şi ne prezintă pentru noi o doctrină de o importanţă etenă, anume, că noi trebuie să murim în păcatele noastre dacă nu credem în existenţa de sine a lui Isus Hristos. Această doctrină am împărţit-o în două propoziţii; sub prima s-a propus să se dovedească că Isus Hristos este o persoană a esenţei auto-existente, de unde a urmat a doua, că fiecare trebuie să moară în păcatele lui, dacă nu crede existenţa de sine a lui Hristos. Şi dacă Scriptura şi clarul argument ar putea predomina împotriva prejudecăţilor şi păcatelor oamenilor, aceste două propoziţii ar apărea atât de evidente ca soare la prânz. Într-adevăr ele apar cu evidenţă completă faţă de fiecare creştin adevărat; şi declar deschis, că eu sunt pe atât de deplin convins de existenţa de sine a lui Isus Hristos pe cât sunt de orice altă materie de fapt, şi prin urmare cu această deplină convingere in mintea mea, era drept pentru mine să vorbesc cu mare deschidere şi libertate către acele persoane, dacă sunt printre voi, care neagă existenţa de sine a lui Isus Hristos. Şi sper că El va secunda îndemnurile mele cu harul Său, şi le va însoţi cu binecuvântarea Sa divină, în timp ce mai fac încă o dată apel la voi la a lua în considerare şi a cântării în mod imparţial argumentele care au fost aduse înaintea voastră. Ele conţin o foarte mică parte a evidenţei divinităţii Domnului nostru, Scriptura ne-a oferit câteva dovezi, care nu au fost atinse în prezent; dar sper că s-au spus destule ca să vă convingă, dacă minţile v-au fost deschise spre convingere. Marea obiecţie a infidelului împotriva existenţei de sine a lui Hristos este luată din unitatea esenţei divine; această unitate o admitem, căci este scris, „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronom 6:4); dar apoi susţinem că unitatea esenţei nu poate exclude personalitatea, decât dacă ar fi demonstrat, că maniera în care există esenţă nu va admite să fie nici o persoană în aceasta. Însă aceasta nu puteţi demonstra, căci este imposibil; deoarece nu cunoaşteţi maniera existenţei vreunei fiinţe spirituale, şi prin urmare este imposibil pentru voi să o demonstraţi, că relatarea Scripturii despre personalitate este falsă, şi totuşi cu riscul mântuirii voastre veşnică să vă aventuraţi să negaţi ceea ce este imposibil să combateţi. Oare nu vedeţi ce parte inconsistentă şi absurdă produceţi aici? Nu vă luptaţi în mod deschis împotriva Scripturii şi propriei voastre fericiri? Nu aveţi umbra unui argument împotriva divinităţii lui Hristos, şi totuşi nu vă temeţi să comiteţi o trădare înaltă împotriva Maiestăţii Sale supreme care este atotputernic să pedepsească. De ce, fraţii mei, v-aţi lupta împotriva celui Atotputernic? Nu vă mai răzvrătiţi, aruncaţi jos armele voastre, predaţi-vă lui Isus, aruncaţi-vă înaintea Lui, şi recunoaşteţi-L a fi Dumnezeul auto-existent.

 

Dacă nu am fost capabil să vă ofer ceva suficient pentru a vă trezi şi a vă convinge, am prin urmare mai multă raţiune, în ultimul rând, să mă rog pentru voi. Şi sunt sigur că toţi credincioşii se vor unii din inimă cu mine în rugăciune către Dumnezeu pentru conversia voastră. Nu putem face altceva decât să plângem pentru vina voastră prezentă, şi ruina care se apropie de voi, şi să ne revărsăm cererile înaintea tronului harului pentru voi, deoarece suntem asiguraţi, că v-aţi îndepărtat de la Dumnezeul cel viu. Şi să concludem acum, fraţii mei creştini, aşa cum şi începem întotdeauna, prin a privi la Dumnezeu pentru binecuvântarea Sa, ca lucrarea noastră să nu fie în zadar în Domnul.

 

Adorabilul nostru Isus, Dumnezeul nostru Atotputernic şi Salvator, care ai declarat, că dacă nu credeţi că EU SUNT, veţi muri în păcatele voastre, Te binecuvântam şi Te lăudam căci ne-ai dat harul să credem în existenţa Ta de sine. Păstrează-ne, te rugam, tari în această credinţă, şi fă ca să nu locuiască aceasta în capetele noastre şi să stea acolo ca un punct speculativ de ştiinţă, ci permite ca aceasta să opereze asupra inimilor noastre, şi să locuiască acolo pentru a produce în noi toate caracterele Tale dulci şi cereşti, făcându-ne sfinţi aşa cum şi Tu eşti sfânt. Şi, o Doamne, fi încântat să trezeşti şi să converteşti pe toţi negatorii divinităţii Tale, şi să-i convingi că Tu este Dumnezeu într-adevăr, prin fericita lucrare a bunului Tău Duh asupra inimilor lor, întorcându-i din eroarea căilor lor şi aducându-i pe fiecare din ei în turma Ta, ca noi să devenim un singur ţarc sub un singur Păstor; şi fie ca cu o singură inimă şi voce să dăm mulţumiri şi laudă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, sfintei, binecuvântatei şi glorioasei Trinităţi; să fie onoare egală şi închinare, şi dominaţie de acum şi până în veci. Amin.

 

Despre autor

 

William Romaine a fost un preot evanghelic englez care s-a născut la Hartlepool, Anglia pe 25 septembrie 1714. El a fost educat la Hart Hall and Christ Church, Oxford, primindu-şi titlul de B.A. în 1734 şi M.A. în 1737. A fost ordinat ca diacon în 1736, preot în 1738; şi a fost vicar pentru mulţi ani în Baustead, Surrey şi Horton, Middlesex. Atras spre trezirea evanghelică, la început a aderat la John Wesley, dar în 1755 a trecut de partea lui George Whitefield şi a rămas cel mai capabil exponent dintre evanghelici despre cea mai înaltă doctrină calvinistă.

 

După o carieră turbulentă, şi-a obţinut dreptul de a locui la St. Anne’s Blackfriars şi St Andrew de Wardrobe în 1764 unde a continuat sa fie o atracţie mare populară până la moartea sa în 26 iulie 1795. Ca predicator el a exercitat mare putere şi teologia şi părerile lui despre viaţa spirituală sunt cel mai bine cuprinse în lucrările de mult populare: Viaţa de credinţă - The Life of Faith (London, 17640; The Walk of Faith (1771) şi Triumful credinţei - The Triumph of Faith (1795).