Antropologie:

Făţărnicia inimii

 

de David Black

 

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” Ieremia 17:9

 

 

Adevărată şi credincioasă este mărturia lui Dumnezeu. Oamenii se pot amuza între ei precum şi creaturile tovarăşe lor cu descrierile goale, înalt de răsunătoare ale demnităţii naturii umane, şi puterile atot-suficiente ale omului; dar fiecare minte umilă, fiecare minte într-adevăr iluminată va vedea şi va recunoaşte dreptatea declaraţiei din text, că inima este înşelătoare mai presus de toate lucrurile, şi deznădăjduit de rea.

 

Acesta este un adevăr care, precum altele din cuvântul lui Dumnezeu, poate să fie învăţat doar din experienţă. Atâta timp cât încuviinţăm acesta, doar pentru că ar fi conţinut în Scripturi, noi suntem străini faţă de natura sa, şi nu puteam înţelege ceea ce înseamnă aceasta: Dar după cum în apă faţa răspunde la faţă, tot aşa şi inima unui om răspunde inimii altui om. Natura umană în diferite circumstanţe este încă aceiaşi; iar atunci când, prin intermediul cuvântul, secretele inimilor noastre sunt manifestate, atunci când ajungem să percepem corespondenţa exactă dintre declaraţiile Scripturii şi ceea ce trece în interiorul nostru, suntem obligaţi să mărturisim că Dumnezeu este în aceasta un adevăr, din moment ce nimeni în afară de El nu poate cerceta inima, rărunchii oamenilor, poate cunoaşte aşa de perfect lucrările interioare ale minţilor noastre, şi acele rele nenumărate care sunt ascunse de vederea tuturor creaturilor tovarăşe nouă.

 

Îmi propun să vorbesc în prezent doar despre înşelăciunea inimii, un subiect destul de extensiv, nu numai pentru unul, ci mai multe discursuri, şi care, după tot ceea ce se poate spune în acesta, trebuie să rămână într-o mare măsură inepuizat, căci cine poate cunoaşte aceasta? Înşelăciunea care pătrunde ini inimă este aşa de complicată şi de variată încât este imposibil să trasam în ea toate circumvoluţiile ei. Aceasta este doar o mică parte comparativă a acesteia pe care mintea creată o poate descoperii, şi prin urmare, în versetul ce urmează imediat textul, Dumnezeu atribuie cunoaşterea către Sine şi către prerogativa sa specifică; Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.

 

Dar, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea fi folositor să ne îndreptăm atenţia noastră către acest subiect profund de interesant, şi să arătam unele dintre cele mai clare şi mai decisive evidenţe ale înşelăciunii inimi umane, pe care scriptura, observaţia şi experienţa ni le oferă. Aceasta apare,

 

I.                   Din ignoranţa generală a oamenilor faţă de caracterul lor.

 

Nu există nici un lucru în istoria omenirii mult mai surprinzător, sau mult mai inexplicabil, decât părtinirea de sine care predomină în lume. Oricine ar putea să-şi imagineze faptul că nu este prea dificil să ajungi la cunoaşterea caracterului nostru real, deţinând, de fapt, fiecare avantaj posibil pentru atingerea acesteia. Noi avem acces constant la sânii noştri, şi sunt mult mai profund interesaţi în descoperire decât în dobândirea oricărei alte cunoaştere. Dar noi vedem, de fapt, că din toată cunoaşterea aceasta este lucrul cel mai rar şi cel mai neobişnuit. Nici nu ar fi dificil să relatăm pentru acest fapt, din moment ce inima este nespus de înşelătoare. Dragostea de sine pune un voal peste înţelegere, judecata este ameţită de diferite circumstanţe, şi astfel, la mulţi li se pare a fi aproape străini totali faţă de propriul lor caracter. Ei gândesc, şi raţionalizează, şi judecă destul de diferit în oricare lucruri referitoare la ei înşişi, din ceea ce fac ei în acele cazuri în care nu au nici un interes personal. Prin urmare, noi îi auzim adesea pe oameni expunând nebunii pentru care ei înşişi sunt remarcabili, şi că discută cu mare severitate împotriva anumitor vicii, de care, dacă nu ar fi toată lumea greşită, ei înşişi sunt notoriu de vinovaţi. Este uimitor faptul spre ce înălţime poate fi dusă această ignoranţă de sine şi parţialitate de sine! Cât de frecvent vedem noi oameni, nu doar ca fiind total de orbi faţă de caracterul lor, dar insensibili faţă de fiecare lucru care poate fi spus ca să-i convingă de greşeala lor. În zadar te întinzi spre ei instrucţiune sau mustrare, căci ei întorc toate lucrurile din ei înşişi, şi nu-şi imaginează nici măcar odată că ei sunt persoanele pentru a cărui beneficiu acele sfaturi şi îndemnuri sunt intenţionate în principal.

 

Zi de zi primim astfel de instanţe frecvente în viaţa obişnuită. Istoria sacră ne permite un exemplu remarcabil în cazul lui David dintr-o ocazie particulară: spun într-o ocazie particulară deoarece descrierea pe care am oferită nu se aplică deloc caracterului general al lui David. Mai puţini au fost, în general, obişnuiţi cu cercetarea de sine. Dar atunci când profetul Natan a fost trimis la el, în consecinţă la dureroasa lui cădere în privinţa lui Urie, păcatul produsese o asemenea insensibilitate şi ignoranţă de sine încât el nu a perceput aplicaţia parabolei despre sine, până ce profetul a declarat, Tu eşti omul acela.

 

Din acesta şi din instanţe similare suntem conduşi că observăm faptul că, dacă trasăm această ignoranţă de sine către sursa ei, vom descoperi că aceasta se datorează în general, nu doar acelei parţialităţi şi predilecţiei pe care o avem faţă de noi înşine, ci către extinderea unei pasiuni particulare sau interes care perverteşte judecata în fiecare caz în care acea pasiune sau interes particular este preocupat. Şi de aici se întâmplă faptul că anumiţi oameni pot să raţionalizeze şi să judece destul de sincer, chiar şi în cazurile în care ei înşişi sunt interesaţi, cu condiţia ca aceasta să nu lovească împotriva pasiunii sau îndeletnicirii lor favorite. Astfel omul pofticios va percepe destul de uşor răul excesului, şi probabil că se va condamna pe sine dacă a fost vinovat de acest păcat într-o instanţă particulară. Dar el este totodată insensibil faţă de dominaţia pasiunii lui predominante, dragostea de bani. Acesta a devenit un obicei pentru sine. Mintea sa este obişnuită cu aceasta, aşa că în fiecare caz, acolo unde este preocupat interesul său, judecata lui este ameţită, şi în aceste instanţe el descoperă clar că el este total de nefamiliarizat cu propriul său caracter. Aceiaşi observaţie se aplică altor vicii particulare.

 

Aici dar, este o evidenţă uimitoare a înşelăciunii inimii. Aceasta produce ignoranţa faţă de noi înşine; aceasta îi menţine pe oameni străin faţă de propriul lor caracter şi îi face să presupună în mod fatal că ei sunt într-o prietenie cu Dumnezeu, când de fapt sunt duşmani cu el în minţile lor şi prin lucrări ticăloase.

 

II.                 Înşelăciunea inimii apare din dispoziţia generală a omului în toate ocaziile de a-şi justifica propriul său comportament.

 

Această dispoziţie au descoperit-o primii noştri părinţi imediat după ce au mâncat din fructul pomului interzis. Atunci când Domnul i s-a arătat lui Adam şi l-a acuzat cu vina sa, el a încercat să se justifice pe sine prin a spune, Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat să mănânc, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat. Şi în aceiaşi manieră femeia a răspuns, Şarpele m-a păcălit, şi eu am mâncat. Ceva din această dispoziţie mai este comună la toată posteritatea lor păcătoasă. Noi suntem cu toţii extrem de parţiali faţă de noi înşine, şi suntem apţi să ne vedem conduita într-o lumină diferită faţă de cea în care suntem obişnuiţi să privim conduita creaturilor tovarăşe nouă. Atunci când observăm comportament impropriu în alţii, caracterul impropriu ne loveşte deodată. Păcatul apare pentru noi în adevăratele şi autenticele sale culori, şi suntem gata să judecăm şi să condamnăm, poate chiar cu prea mare severitate. Dar în cazurile noastre, acţiunea este văzută printr-un mediu necinstit. Judecata este pervertită de dragostea de sine, şi sunt folosiţi mii de trucuri, dacă nu să dovedească, cel puţin să ceară iertare pentru conduita noastră. Dacă noi nu putem justifica acţiunea în sine, noi încercăm să extenuăm vina sa din circumstanţele specifice ale cazului. Noi am fost puşi într-o situaţie particulară de un anumit fel pe care nu o puteam evita; ispitele noastre erau puternice: noi nu am parcurs ceea ce alţii ar fi parcurs în circumstanţe similare; şi marea proprietate a conduitei noastre este mai mult decât suficientă pentru a supra-balansa oricare neregularitate mică cu care noi suntem uneori învinuiţi. Astfel, în toate ocaziile, oamenii se străduiesc să-şi justifice comportamentul lor. Ei învaţă chiar să îşi numească viciile lor favorite prin nume mai blânde. Cu acestea, excesul este doar dorinţa de bună tovărăşie; destrăbălarea este galanterie, sau dragostea de plăcere; mândria, un sens drept al propriei noastre demnităţi; şi zgârcenia, sau dragostea de bani, o privire prudentă la interesul nostru lumesc. Stranie îndrăgostire! Să te gândeşti că prin schimbarea numelor de vicii ar fi posibil să schimbi şi natura lor; şi că ceea ce este fundamental şi detestabil în alţii, ar trebui să fie scuzabil doar în noi înşine!

 

Dar se poate observa mai departe în această parte a subiectului, că pe lângă aceste acte singure determinate de răutate, de care am vorbit acum, există nenumărate cazuri în care nelegiuirea nu poate să fie definită exact, ci constă dintr-un temperament general anumit şi curs de acţiune, sau în neglijarea obişnuită a vreunei datorii, a căror limite nu sunt precis fixate. Acesta este domeniul specific al înşelării de sine, şi aici, mai mult decât orice, oamenii sunt apţi să-şi justifice comportamentul, oricât de clar şi de palpabil de greşit ar fi. Oricine ia în considerare viaţa umană va vedea că o mare parte, probabil cea mai mare parte a relaţiei din cadrul omenirii nu poate să fie redusă la nişte reguli fixate, determinate: totuşi, în aceste cazuri există un lucru bun şi unul greşit, şi un comportament care este păcătos şi imoral, iar pe de altă parte, un comportament care este virtuos şi vrednic de laudă, deşi ar fi dificil, cu toate acestea, poate chiar imposibil de afirmat limitele precise ale fiecăruia.

 

Ca să dăm un exemplu: Nu există nici un cuvânt în limba noastră care să exprime răutatea mai detestabilă decât opresiunea. Cu toate acestea natura acestui viciu nu poate fi exprimată cu exactitate, şi nici să se determine limitele acestuia, aşa încât să putem să spunem, în toate instanţele, acolo unde dreptul rigid şi justiţia se încheie, şi începe apoi opresiunea. În aceiaşi manieră, este imposibil să determinăm cât de mult din venitul cuiva ar trebui să fie devotat unor scopuri pioase şi de caritate: limitele nu pot fi marcate cu exactitate; şi totuşi noi nu suntem în pierdere în cazul altora ca să percepem diferenţa dintre un om liberal şi unul generos, şi unul împietrit şi cu o dispoziţie meschină. În aceste cazuri mai există o mare latitudine pentru fiecare om ce trebuie determinată în propria sa favoare, şi prin urmare să-l înşele singur; şi în astfel de instanţe oamenii sunt gata să-şi justifice conduita lor, oricât de criminală ar fi. Deoarece ei nu sunt acuzaţi cu simplele acte determinate de răutate, deoarece nu poţi indica în mod precis la ele, în aşa de multe cuvinte, în care ei au greşit, ei concluzionează în mod fals că comportamentul lor este ireproşabil; totuşi, se prea poate, temperamentul lor general şi comportamentul poate fi uniform de greşit, inconsistent cu spiritul evangheliei, şi contrar cu dictatele cele mai clare ale moralităţii. Voi continua să observ că,

 

III.              Înşelăciunea inimii apare din dificultatea cu care oamenii sunt aduşi să-şi recunoască greşelile lor, chiar şi atunci când sunt conştienţi că au greşit.

 

Aceasta rezultă în mod necesar din acea dispoziţie din natura umană, de care am vorbit deja, anume, dispoziţia în toate ocaziile de a ne justifica propriul comportament. De aici oamenii în general sunt atât de înapoiaţi în a-şi recunoaşte greşelile lor, şi atât de nemulţumiţi cu cei care sunt atât de credincioşi şi prietenoşi încât să-i poată arăta cu degetul. Cât de puţini sunt cei la care să le poţi spune greşelile! Aceasta este calea sigură şi pregătită pentru a-i face pe cei mai mulţi oameni duşmanii tăi, chiar dacă tu administrezi mustrarea în maniera cea mai gentilă şi mai prudentă. În loc să reflecţi la propriul lor comportament, care ar putea să-i convingă de justeţea faptului de care sunt învinuiţi, mulţi, în aceste cazuri, se pun în postura de a descoperii greşelile din criticii lor credincioşi, sau în cei pe care ei îi respectă, care i-au informat; îndepărtându-şi atenţia de la ei înşişi în întregime, ei sunt preocupaţi să găsească învinuiri egale dacă nu chiar mai mari în alţii. Atât de înşelătoare este inima omului. Noi dorim întotdeauna să întreţinem o opinie favorabilă despre noi şi comportamentul nostru, şi suntem nemulţumiţi cu cei care îndrăznesc în orice instanţă să schimbe această opinie, deşi s-ar face cu cea mai bună şi cea mai prietenoasă intenţie.

 

Dar cât de inexplicabil şi de ridicol este acest grad de dragoste de sine! Dacă am fi fost vii faţă de adevăratele noastre interese, ne-am fi dorit să devenim mai bine obişnuiţi cu nebuniile şi greşelile noastre, şi ne-am estima criticii noştri credincioşi drept cei mai buni prieteni ai noştri. În loc să simţim vreun resentiment împotriva lor, noi ne-am putea întoarce resentimentul împotriva noastră, şi să îndrăznim, în tăria harului divin, să corectăm acele rele care, dacă nu am fi atât de orbiţi de dragostea de sine, le-am fi descoperit cu uşurinţă. Dar prin înşelăciunea inimii, oamenii sunt dispuşi în general să-şi justifice propriul lor comportament, şi sunt gata să arunce vina a ceea ce s-a greşit pe oricare lucru mai curând decât asupra lor înşişi.

 

IV.              Înşelăciunea inimii apare din dispoziţia pe care o descoperă oamenii în noţiunile şi formele de religie, în timp ce ei sunt lipsiţi de puterea ei.

 

În erele cele mai pure ale bisericii au existat persoane de acest caracter, oameni care, din motive egoiste sau lumeşti şi-au asumat o profesiune de religie, fără să-i înţeleagă natura, sau să-i simtă puterea, având un nume că trăiesc, dar fiind morţi din punct de vedere spiritual. Nu este uşor pentru persoanele a căror minţi sunt informate în oricare grad, să se dezbrace pe ei înşişi în totalitate de impresiile religioase. Temerile care însoţesc în mod natural vina se va impune asupra celor mai zăpăciţi şi mai aiuriţi. Dar doctrinele şi preceptele pure, spirituale, umilitoare ale evangheliei nu sunt în nici un caz în acord cu mintea naturală; şi prin urmare nu este ceva minunat că persoanele care au o anumită teamă de adevărul religiei, dar nici o cunoştinţă a puterii sale, să trebuiască să se apuce cu înflăcărare de ceva care să le dea speranţă dincolo de mormânt, în timp ce aceasta îi lasă în posesiunea tăcută a poftelor lor preaiubite, în acelaşi timp.

 

De aici mulţi sunt ascultători doar ai cuvântului, nu şi împlinitori, înşelându-se singuri. De aici mulţi sunt cei care arată un mare zel cu privire la materiile mici şi neimportante din religie, care sunt ruşinos de deficiente în îndatoririle sale cele mai clare şi mai esenţiale; de aceea aşa de mulţi sunt punctuali în observarea lor a ritualurilor religioase, care sunt nedrepte şi necaritabile în conduita lor faţă de creaturile tovarăşe lor; tot aşa mulţi pot vorbi fluent şi corect cu privire la subiectele religioase, care sunt în mod vizibil sub dominaţia temperamentelor sau a obiceiurilor rele; unii sunt scrupuloşi de exacţi în ceea ce priveşte exterioarele religiei, care nici nu se sinchisesc să cultive spiritul ei autentic, sau să îndeplinească datoriile ei cele mai substanţiale. Ca şi Fariseii din vechime, care dădeau zeciuială din anason, mentă şi chimen, ei neglijează materiile mai grele ale legii, judecata, mila şi credinţa. Ipocrizia în toate formele şi aparenţele ei decurge din înşelăciunea inimii; căci în general oamenii se înşeală între ei înşişi înainte ca să poată încerca să-i insele pe alţii. Unii sunt atât de îndrăzneţi încât să expună un plan de impunere asupra lumii, fără să îndrăznească, cel puţin în prima instanţă, să impună acesta asupra minţilor lor. Şi nici nu este dificil, atunci când mintea este înclinată puternic de dragostea oricărui păcat în particular, sau alergarea după un interes particular, să se convingă pe ei înşişi că conduita noastră este, cel puţin, scuzabilă, dacă nu inocentă. O minte necinstită este satisfăcută cu cele mai dificile schimburi şi evaziuni; şi persoanele care doresc să fie înşelate într-o opinie bună a comportamentului lor, se află adesea într-o pierdere de realizare a scopului lor.

 

Balaam era un exemplu remarcabil al acestui fapt. El era un om de cunoaştere extensivă şi cu daruri superioare. El nu era un străin faţă de impresiile religie, căci în momentele sale calme de reflecţie, el a dorit să moară de moartea celui neprihănit, şi nu putea nici o consideraţie să-l înfrângă pentru a se putea opune poruncii divine, prin a-i blestema pe cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat. Dar lui îi plăceau plăţile nelegiuirii. Lăcomia era pasiunea sa conducătoare, şi l-a dus, prin sfatul care l-a dat lui Balac, să contrazică întregul spirit şi proiect al interzicerii, pentru a cărei literă el profesa o părere atât de sacră. Ar fi uşor să multiplicăm particularităţile din a cest subiect. Dar aş adăuga că,

 

V.                 În ultimul rând, Că înşelăciunea inimii apare în cel mai înalt grad, atunci când oamenii scapă din vedere motivele reale ale conduitei lor, şi greşesc înfăptuirile propriilor lor stâlciri pentru roada Duhului lui Dumnezeu.

 

Faptul că există multă înşelăciune în lume, nimeni nu se poate îndoi de aceasta, dacă se consideră enormităţile înspăimântătoare care au fost comise sub numele sacru al religiei. În multe cazuri, trebuie admis, aceste enormităţi au fost comise de persoane care erau conştiente de motivele din care au acţionat ei, şi care au folosit religia doar ca un motor pentru a obţine obiectele zgârceniei sau ambiţiei lor. Dar în alte cazuri aceasta nu este mai puţin sigur, faptul că oamenii au ascuns faţă de ei înşişi motivul conduitei lor, şi chiar au greşit în lucrările lor de putreziciune pentru roada Duhului lui Dumnezeu.

 

Despre aceasta avem câteva exemple în scriptură. O instanţă uimitoare are loc în comportamentul lui Iehu, care, atunci când varsă sângele lui Izreel pentru a sluji scopului ambiţiei sale, a spus cu exultare lui Ionadab, Vino să vezi zelul meu pentru Domnul! Nu este improbabil că în vremea când el îşi imagina a fi influenţat de zelul lui pentru Dumnezeu, deşi nu poate exista nici o îndoială, că în ceea ce a făcut el a fost în principal pentru dragostea de putere. Binecuvântatul nostru domn avertizează pe ucenicii lui, că va veni vremea când orice i-ar fi ucis pe ei, aveau să creadă că au făcut serviciul lui Dumnezeu, în aceiaşi manieră după cum profetul Isaia a declarat referitor la poporul persecutat al lui Dumnezeu din vremea sa, Ascultaţi cuvântul Domnului, voi care tremuraţi la cuvântul său. Fraţii voştri care vă urau, care v-au alungat din pricina numelui meu, spun, Domnul să fie glorificat.

 

Suntem destul de şocaţi atunci când citim despre persecuţiile groaznice care au fost îndeplinite în diferite ere împotriva servitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, de adepţii setoşi de sânge ai Romei; cu toate acestea ei au pretins că au zel pentru slava lui Dumnezeu: Nici nu ar fi improbabil, dar mulţi dintre ei vor fi înşelaţi încât să-şi imagineze că fac slujba lui Dumnezeu, în timp ce varsă sângele sfinţilor săi. Aceasta este într-adevăr cea mai mare instanţă a înşelătoriei extreme şi a răutăţii disperate a inimii umane, şi cea mai teribilă dovadă de a fi lepădat de Dumnezeu pentru o minte destrăbălată. Dar, într-un grad mai mic, oameni practică în mod frecvent acest fel de înşelătorie asupra lor, atribuind cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu ceea ce este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare.

 

În ansamblu, din moment ce felurile în care oamenii se înşeală pe ei înşişi sunt aşa de variate, am putea să fim prea geloşi cu privire la inimile noastre? Cel care se încrede în inima sa, spune omul înţelept, este un nebun; şi motivul este evident, pentru că inima este înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi disperat de nelegiuită. Prin urmare, Fraţilor, să ne obişnuim cu examinarea de sine. În loc să ne consolăm într-o dispoziţie de cenzură, şi să privim în afară ca să descoperim greşelile vecinilor noştri, să coboram înăuntru nostru, şi să observăm epidemiile inimii noastre. Să fim atenţi nu doar la acţiunile noastre exterioare, ci la principiile şi motivele din care purced aceste acţiuni. Să luam în considerare conduita noastră, nu în lumina în care dragostea şi parţialitatea de sine ne-ar prezenta aceasta pentru minţile noastre, ci în lumina în care orice spectator imparţial ar vedea-o, în lumina în care cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca să o considerăm, şi în lumina în care va fi judecată în cele din urmă, atunci când Dumnezeu va aduce la lumină lucrurile ascunse din întuneric, şi să exprime sfaturile tuturor inimilor.

 

Noi suntem mai mult sau mai puţin pasivi faţă de auto-înşelare; şi cei care cred că au cel mai puţin din aceasta, sunt în general în cea mai mare parte sub dominaţia sa. Să nu ne încredem în judecata noastră şi, fiind sensibili faţă de pasivitatea noastră să greşim, să ne rugam lui Dumnezeu pentru învăţătura sa divină, spunând cu Elihu din cartea lui Iov, Ceea ce nu văd, învaţă-mă tu; şi cu Psalmistul, Cercetează-mă Doamne şi cunoaşte-mi inima; încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile, şi vezi dacă sunt pe vreo cale rea şi du-mă pe calea veşniciei.

 

 

Despre autor

 

David Black (1762-1806) a fost pastor al Lady Yester, Edinburg, Scoţia, din 1794 şi până la moartea sa. Referitor la predicile sale, se spunea că „Maniera sa era solemnă şi afectivă, sincer şi convingător. Când protesta cu păcătoşii sau le dezvăluia creştinilor consolările evangheliei, exista întotdeauna o animaţie în adresarea sa – o fervoare sacră – o ungere divină, care impresiona în mod puternic auditoriul. El a simţit în mod evident adevărurile pe care le expunea, şi a vorbit ca unul care stătea în prezenta lui Dumnezeu, animat cu un zel pur pentru slava Răscumpărătorului, şi mântuirea sufletelor nemuritoare”. Această lucrare este din Predicile sale despre Subiecte Importante - Sermons on Important Subjects (Edinburgh 1808).