Cristologie:

FIUL ÎL MĂRTURISEŞTE PE TATĂL
 W. E. Best 
 

Isus Hristos pretinde numele incomunicabil Eu sunt (Exod 3:14; Ioan 8:58). Numele semnifică esenţa neschimbabilă şi durata veşnică. Schimbarea este scrisă în tot ceea ce este pământesc; Hristos este neschimbător (Evrei 13:8), pentru că El este Dumnezeu. Afirmaţia, „Înainte de a fi Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58), nu se referă la venirea în existenţă a lui Hristos înainte de Avraam. El nu a venit niciodată în existenţă. Evreii au înţeles aceasta a fi o pretenţie la Dumnezeire, şi ei au luat pietre ca să omoare Piatra din Capul Unghiului (Efeseni 2:20; Ioan 8:59) pentru blasfemie. Ei ştiau că titlul Eu sunt se referea la Dumnezeire, dar ei erau orbiţi de tradiţiile lor religioase faţă de adevărul Dumnezeirii lui Hristos. Pavel a spus, „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:3, 4). Cei nemântuiţi nu îl cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, dar cei mântuiţi îl cunosc aşa. Mântuitorul nostru pretinde preexistenţa; El dezvăluie adevărul unei Fiinţe Veşnice, pentru că nu se menţionează nici începutul Său nici sfârşitul Său. Theos, cuvântul grec pentru Dumnezeu, este folosit cu referire la Tatăl (Ioan 6:27), Fiul (Evrei 1:8), şi Duhul Sfânt (Fapte 5:4).

 

Evanghelia lui Ioan a fost numită pieptul lui Hristos deoarece ea revelează inima lui Hristos. Hristos a venit din inima lui Dumnezeu la inima omului. El a spus, „Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:28). Tot aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Israel, „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.” (Exod 19:4), Ioan îl portretizează pe Hristos purtându-i pe aleşii lui Dumnezeu pe aripile harului suveran în prezenţa Tatălui Însuşi. „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea...” (Ioan 17:24). Ioan 16:28 oferă o schiţă perfectă a întregii evanghelii a lui Ioan. Apostolul îl ilustrează pe Isus Hristos: (1) Venind de la Tatăl pentru întruparea Sa (1:1–18); (2) Venind în lume pentru mântuirea noastră (1:19–11:57); (3) Plecând din lume pentru sfinţirea noastră (12–17); şi (4) Mergând la Tatăl pentru proslăvirea noastră (18–21). Primele trei evanghelii sunt o prezentare a lui Isus Hristos; evanghelia lui Ioan este o interpretare – ea dovedeşte că Hristos este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu.

 

Scopul întrupării a fost să îl descopere pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Dumnezeu a vorbit prin profeţi într-un fel bucată cu bucată. El a avut un Cuvânt de rostit; Cuvântul era propriul Său nume. Hristos venind de la Tatăl, a rostit numele cu o asemenea perfecţiune încât nimeni altcineva nu are nevoie să mai vorbească. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul...” (Evrei 1:1, 2). El a vorbit o dată şi de două ori (Psalmul 62:11); a treia oară El nu va mai vorbi. Noi nu trebuie să căutăm vre-o revelaţie adiţională deoarece nu există nimic mai mult de a căuta în revelaţia perfectă a adevărului. Hristos este substanţa tiparelor şi umbrelor din Vechiul Testament. El nu lasă înaintea inimii închinătorului decât propria Sa persoană glorioasă, adevărul întrupat.

 

Isus Hristos este Logosul Veşnic. El nu a fost de la început; El deja era la început. El nu a fost doar cu Dumnezeu; El era Dumnezeu. Nici un truc exegetic nu poate ascunde forţa adevărului conţinut în Ioan 1:1. Aşa cum un cuvânt poate fi deosebit de gândul care îl exprimă (căci cele două nu sunt identice), aşa poate fi deosebită a doua persoană din Dumnezeire faţă de prima. Nu poate exista un cuvânt în afara gândului din spatele lui; nici o pricepere a existenţei lui „Dumnezeu” şi a „Cuvântului” unul fără de celălalt. Ei sunt remarcabili dar sunt inseparabili.

 

Fiul lui Dumnezeu are aceeaşi substanţă cu Tatăl – „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Hristos nu a ezitat să se pună pe Sine primul. El nu vorbea ca un subordonat, ci ca un egal. Cuvântul una nu este o trimitere la o singură unitate în sensul matematic, ci una în sensul unei unităţi compuse – o unitate care implică pluralitate. Vezi (Geneza 2:24; 11:6; 41:1, 5, 25; 1 Împăraţi 22:13; Neemia 8:1; Ioan 17:22; Fapte 4:32; 1 Corinteni 3:8; Efeseni 2:14; şi 1 Ioan 5:7). Doi oameni (soţ şi soţie) constituie un trup; Pavel cel care plantează şi Apolo cel care udă sunt una; evreii şi neamurile sunt una în Hristos; credincioşii sunt descrişi ca fiind o inimă şi un suflet. Când Hristos a spus „Tatăl Meu,” El a vorbit din punctul de vedere al Dumnezeirii Sale absolute. Astfel, „... Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28) îl contemplează pe Hristos ca Mijlocitor – poziţia de supunere faţă de voia Tatălui. Există o prioritate de poziţie dar niciodată o inferioritate de natură. Afirmaţia „Eu şi Tatăl meu,” afirmă unitatea naturii de esenţă – una în fiecare perfecţiune divină. Nu există nici o perfecţiune care să se găsească în prima persoană a Dumnezeirii, care să nu existe în a doua. Aceasta anihilează conceptul posibilităţii căderii în păcat. „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” (Ioan 16:15).

 

Isus Hristos este la fel de veşnic ca şi Tatăl. El este strălucirea slavei lui Dumnezeu (Evrei 1:3). Emisia strălucitoare de soare are aceeaşi natură cu soarele. Strălucirea nu poate fi separată de soare, nici Hristos nu poate fi separat de Tatăl. Strălucirea, deşi este de la soare, nu este soarele însuşi; Isus Hristos, deşi este de la Tatăl, nu este Tatăl. „Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.” (Ioan 8:42). După cum slava soarelui este strălucirea, tot aşa slava Tatălui este Hristos. „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” (Ioan 17:5). „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” (2 Corinteni 4:6). După cum lumina pe care soarele o dă lumii este strălucitoare prin acest lucru, tot aşa lumina pe care Tatăl o dă lumii este prin Hristos. Hristos a spus, „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl...” (Ioan 14:9). De aceea, Isus Hristos este strălucirea slavei lui Dumnezeu; El este mai mare decât toate scânteile şi lumânările pâlpâitoare (profeţii) care au precedat întruparea Sa. Mântuitorul are o aşa strălucire încât El este incapabil să eclipseze slava Tatălui.

 

Fiul lui Dumnezeu este egal cu Tatăl. Hristos este chiar amprenta substanţei lui Dumnezeu. „Căci în El (Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni 2:9). Cuvântul grec pentru exprimarea imaginii înseamnă exact această expresie. Tot ceea ce este Dumnezeu, în natura Sa şi în caracter, este exprimat absolut şi perfect prin Fiul întrupat. În ce priveşte întipărirea stabilă a caracterului Tatălui în Fiul, Fiul este mai măreţ decât toate umbrele de sub lege care dispar.

 

Nu a fost făcut Adam după imaginea lui Dumnezeu? Dacă Adam, care a fost o persoană supusă păcatului, a fost făcut după chipul lui Dumnezeu; atunci, ce putem spune despre Hristos care este imaginea lui Dumnezeu? Cum poate fi imaginea unui lucru să fie lucrul a cărui figură este? Răspunsul nu este dificil pentru creştin. Adam a fost un tip al lui Hristos, cel întrupat, singurul care este imaginea expresă a persoanei Tatălui Său şi înfăţişarea slavei Sale excelente. Lucrurile în Adam erau dintr-o substanţă creată, dar cele din Hristos erau necreate.

 

Fiul lui Dumnezeu este imaginea slavei Tatălui ca Fiu întrupat. Dumnezeirea Sa nu era o imagine. Faptele Sale erau infinit perfecte în virtutea Dumnezeirii Sale, şi această perfecţiune divină a fost revelată în trup. Când privim o imagine, o vedem pe alta. Astfel, persoana şi lucrarea lui Hristos a manifestat perfecţiunea şi slava Tatălui. Filip i-a cerut lui Hristos să i-l arate pe Tatăl, şi Domnul Isus a răspuns, „... Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9). De aceea, Tatăl trebuie să fie văzut de noi prin Fiul în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2:9).

 

Cum poate fi Hristos imaginea Dumnezeirii invizibile? Dumnezeirea lui Hristos este la fel de invizibilă ca şi Tatăl; dar fiind îmbrăcat cu trup, faptele lui Dumnezeu se pot vedea. Hristos prezintă excelenţa Tatălui în figură.

 

Locuirea în cineva nu este identitate. „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14:10). Un demon poate locui într-un om (Luca 11:26), dar aceasta nu face demonul om şi nici omul demon. Isus Hristos este în credincios (Ioan 15:4; Galateni 2:20; Efeseni 3:17; Coloseni 1:27; Apocalipsa 3:20), dar aceasta nu îl face pe Hristos să fie acel credincios. Noi suntem în Hristos (Efeseni 1:6); totuşi, aceasta nu îi face pe credincioşi nişte hristoşi. Aşa cum Tatăl trebuie să fie distins faţă de Fiul care este în El, aşa şi Fiul trebuie să fie distins faţă de Tatăl în care El este. Tatăl şi Fiul, deşi au una şi aceeaşi natură, nu pot fi una şi aceeaşi persoană. Doctrina pe care Hristos a predicat-o nu a fost de la Sine ca om, ci de la Tatăl care locuia în El.

 

Omul nu l-ar fi putut cunoaşte niciodată pe Tatăl despărţit de Isus Hristos. Abel, Noe, Avraam şi toţi sfinţii din Vechiul Testament l-au cunoscut pe Tatăl, dar ei nu L-au cunoscut ca Tată. Aici trebuie să distingem numele şi titlurile: (1) Numele Patriarhului este Atotputernic; (2) Numele legământului este Iehova; şi (3) Numele relaţiei este Tatăl. Numele relaţiei al Tatălui este o revelaţie dată prin Isus Hristos. Observaţi numărul de ori în care cuvântul Tată se găseşte în Ioan 14.

 

Isus Hristos a venit în lume nu doar ca să îl reveleze pe Tatăl ci să îl răscumpere pe păcătos. El nu a venit, aşa cum preşedintele ţării noastre s-ar duce într-o zonă dezastruoasă, ca să privească la victimele sărmane şi neajutorate; ci ca să răscumpere victimele depravării pe care Tatăl i le-a dat Lui în legământul răscumpărării. Hristos nu a venit ca să răscumpere prin metode fixate, ci prin Sine. El nu a venit să stea lângă şi să prescrie, ci să slujească şi să ofere mijloacele mântuirii. Mântuitorul a venit nu doar să ofere mântuire, ci să fie acea mântuire (1 Petru 1:18, 19; Apocalipsa 1:5).

 

După ce Mântuitorul a terminat lucrarea de răscumpărare, El s-a înălţat la Tatăl pentru a-i reprezenta pe sfinţi în sfinţirea lor. Credincioşii, fiind poziţional puşi deoparte prin regenerare, stau având nevoie de sfinţirea experimentală. Sfinţirea nu este ceva care este oferit de Isus Hristos credincioşilor, ea este El Însuşi în creştini. „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Metoda lui Dumnezeu este ca oamenii Săi să „... meargă, să stea în Templu, şi să vestească norodului toate cuvintele vieţii acesteia.” (Fapte 5:20). Când „toate cuvintele vieţii acesteia” sunt predicate, ele vor include mântuirea, sfinţirea şi toate celelalte adevăruri care au legătură cu viaţa. Din acest motiv Pavel a spus, „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:2).

 

Mântuitorul s-a întors la Tatăl pentru glorificarea credinciosului. Hristos a spus, „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24). Creştinii au fost chemaţi la o slavă veşnică (1 Petru 5:10; 1 Tesaloniceni 2:12); ei sunt pregătiţi pentru slava veşnică (Romani 9:23; 2 Corinteni 3:18; 2 Corinteni 4:16, 17); şi ei vor fi duşi în slava veşnică (Evrei 2:10). De aceea, destinul nostru este slava. Slava este înţeleasă în general a fi faimă, noroc şi lucruri–plăceri extraordinare şi rare. Totuşi, toate acestea sunt doar o umbră întunecată a ceea ce vrea să spună Dumnezeu prin slavă; totuşi, dintr-o umbră, noi putem obţine mică bănuială a ceea ce trebuie să fie substanţa. „când va veni, în ziua aceea, ca (Hristos) să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.” (2 Tesaloniceni 1:10). Creştinii au o comoară de nepătruns; ei sunt ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos (Romani 8:17). Doar creştinii cunosc plăcerea adevărată; plăcerea lor este plăcerea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu lucrează în ei „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13). Psalmistul a spus „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta.” (Psalmul 16:11).

 

[Luat din cartea lui W.E. Best, „The Impeccable Christ” (Hristos cel perfect, n.tr.).]