Cristologie:

  GLORIA DOMNULUI CARE ARE SĂ VINĂ:
Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament
 Edmund P. Clowney
 

În California de sud, unde zăpada se poate vedea doar pe vârfurile munţilor distanţi din San Bernadino, Moş Crăciun se dă pe o sanie, efigia sa iluminată de plastic urmând nasul cel roşu al lui Rudolph peste acoperişurile unei ferme spaniole. Moş Crăciun poate fi văzut şi în magazine şi pe proprietăţi private, unde corectitudinea politică a interzis trecerea, de sigur, oile şi boii sunt alăturaţi de Donner, Blitzen, Rudolf, Lion King, Pocahontas şi Mickey Mouse. În ciuda acestora la Vanity Fair Mall muzica liniştită de fundal încă mai include melodiile „Hark the Herald Angels Sing” şi „O Come Let Us Adore Him”.

 

Isus Hristos însă nu este redus la muzica de fundal în vremea noastră. El a fost născut în istorie; el domneşte acum peste istorie ca Domnul cel înviat. El nu este acea „realitate virtuală” a distracţiilor digitale şi nici fantezia miturilor multi-culturale, ci prima şi ultima realitate: Dumnezeul cel viu, personal şi întrupat. El este Alfa şi Omega: Cuvântul creator care are ultimul cuvânt, căci atunci când va reveni, noi nu vom sta înaintea unui juriu ci înaintea unui Judecător. Istoria umană nu poate cuprinde gloria sa, dar noi avem nevoie de dimensiunea adâncă a istoriei Scripturii pentru a o dezvălui.

 

În prima dimineaţă de Paşte, când Isus mergea, nerecunoscut, cu Cleopa şi cu un alt tovarăş, el nu le-a înlăturat îndoielile şi temerile lor prin a spune „Cleopa!” aşa cum a spus el „Maria!” în grădină. Ei aveau nevoie să ştie mai mult decât faptul învierii – ei se depărtau de faptul mormântului gol şi de prezenţa îngerilor raportată de femei. Ei aveau nevoie să înţeleagă însemnătatea sa: slava lui Isus Hristos care a fost câştigată prin suferinţa lui. Cât de nebuneşte au eşuat ei să pătrundă ceea ce era mesajul Scripturii.

 

Isus, prin urmare, începând cu cărţile lui Moise şi ale profeţilor, le-a explicat din toate Scripturile lucrurile despre el însuşi (Luca 24:27). El nu era doritor să-i arate lui Cleopa că era oarecum viu, din moment ce într-o şansă din univers se poate întâmplă orice. Vestea cea bună nu este că a fost o înviere. Vestea bună este că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3,4).

 

Şi noi trebuie să ştim despre faptul învierii în contextul însemnătăţii sale. Învăţătura lui Isus care ardea în inimile celor doi ucenici nu a fost pentru totdeauna pierdută deoarece Cleopa doar pentru că el nu avea un reportofon. Noi avem învăţătura despre învierea lui Hristos din timpul celor patruzeci de zile inspirată în Noul Testament. De aceea ghidul sigur pentru înţelegerea noastră a Vechiului Testament este Noul Testament.

 

Duhul lui Hristos a vorbit prin profeţii Vechiului Testament, promiţând harul ce avea să vină pentru noi (1 Petru 1:10-12). Pe drumul spre Emaus, Isus a învăţat mesajul profeţilor şi al apostolilor: suferinţele şi slava lui Hristos (Faptele Apostolilor 17:2-3; 1 Petru 1:11; 1 Corinteni 15:3-5). Slava lui este slava Domnului care vine să mântuiască. Ucenicii au distins parte din acea slavă, şi din acest motiv nu au priceput cum de putea el să moară ca un criminal. Isus a trebuit să le arate că slava Domnului ce avea să vină era slava Robului suferind din profeţia Vechiului Testament.

 

Domnul trebuie să vină

 

Biblia nu este doar de la Dumnezeu, ea este despre Dumnezeu. Povestirea Bibliei nu este doar istoria lui Israel, nici a biografiilor sfinţilor a căror vieţi ne-ar putea inspira. Aceasta este povestirea lui Dumnezeu, descrierea lucrării lui salvatoare. Dumnezeu îşi rosteşte promisiunile sale şi acţionează ca să le împlinească. Iniţiativa este întotdeauna a sa. În Grădina Edenului, după păcatul lui Adam şi Eva, Domnul a venit să-i caute. Dumnezeu a promis că Fiul femeii avea să zdrobească capul şarpelui, şi călcâiul lui va fi zdrobit (Geneza 3:15). Această promisiune este baza istoriei umane. Dacă Dumnezeu ar fi rostit cuvântul său de judecată în locul promisiunii lui, istoria umană s-ar fi încheiat la piciorul pomului din Grădină. Planul lui Dumnezeu de a-l trimite pe Hristos este motivul pentru care noi avem Biblia; într-adevăr, motivul pentru care există o rasă umană.

 

Ceea ce a promis Dumnezeu în Grădină el a pregătit în desfăşurarea istoriei răscumpărării. Pe măsură ce răul uman se răspândea şi se adâncea, Dumnezeu l-a chemat pe Noe ca să-l salveze de la potopul judecăţii. Curcubeul a marcat promisiunea credincioasă a lui Dumnezeu. Atunci când mândrii ziditori ai Babelului erau împrăştiaţi în clanuri şi popoare, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să înceapă un popor separat prin care toate familiile pământului să fie binecuvântate.

 

Dumnezeu a preluat iniţiativa atât prin venire cât şi prin chemare. El s-a pogorât pe scara din visul lui Iacov ca să stea lângă el (citirea de pe margine)1. Deoarece Domnul a stat acolo, Iacov a spus, „Cu siguranţă că Domnul este în acest loc şi eu nu am ştiut” (Geneza 28:16). El l-a numit Betel, Casa lui Dumnezeu.

 

Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise din flacăra prezenţei sale din rugul aprins, el s-a identificat pe sine ca „EU SUNT”, Dumnezeul cel viu al lui Avraam, Isaac şi Iacov, care a venit să-şi elibereze poporul său din robia din Egipt. „EU SUNT” îl denumeşte pe cel Suveran. El vorbeşte şi se face, Mai presus de toate, cuvântul lui Dumnezeu anunţă prezenţa sa: „EU SUNT” înseamnă „Eu sunt aici cu tine”.

 

Când Dumnezeu l-a dus pe Israel la Muntele Sinai, acolo unde el a apărut înaintea lui Moise în rugul aprins, el a făcut legământul său cu ei, sigilat în sânge. Totuşi, în timp ce Moise era pe munte şi primea planurile cortului întâlnirii, Israel cel nerăbdător au inventat propria lor închinare idolatră. După ce s-a calmat rebeliunea, Dumnezeu şi-a propus să amâne clădirea tabernacolului. În Îngerul Prezenţei sale el avea să meargă înaintea lor şi să-i conducă spre ţara promisă, însă el nu putea locui în mijlocul acestui popor păcătos. Aceasta era prea periculos pentru ei (Exod 33:3). În schimb el avea să se întâlnească cu Moise la uşă unui alt cort, la o distanţă sigură, în afara taberei.

 

Moise a răspuns în descurajare: dacă prezenţa lui Dumnezeu nu avea să meargă cu ei, nu era nici un motiv ca ei să meargă spre tara promisă, căci ce rost mai avea dacă Domnul nu era în mijlocul lor? El a pledat să-l cunoască pe Îngerul Domnului şi să-i arate slava Domnului.

 

Dumnezeu a ascultat ruga lui Moise şi s-a revelat pe sine în mod personal lui Moise. Ascuns în crăpătura unei stânci, Moise a văzut spatele Domnului în timp ce acesta trecea pe lângă el. Copleşit de slava Domnului, el a auzit proclamat numele lui Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeu [Dumnezeul EU SUNT] este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6).

 

Moise s-a rugat într-o recunoaştere deplină a prezenţei Domnului: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este într-adevăr un popor încăpăţînat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea Ta” (Exod 34:9). Aderând la promisiune, Moise de fapt îi cere lui Dumnezeu să meargă în mijlocul lor deoarece ei sunt un popor păcătos – şi totuşi să nu-i distrugă, ci să le ierte păcatul. Cu Dumnezeu prezent şi păcatul iertat, Moise caută binecuvântarea supremă: nu numai ca Dumnezeu să le de-a ţara ca moştenire, ci ca el să-i ia ca stăpânire a sa (moştenirea lui, în limba engleză, n. tr.). Acea părtăşie dintre Domnul prezent şi poporul său este inima religiei biblice. Tabernacolul a fost construit în cele din urmă, locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cu jertfele şi preoţia care să medieze apropierea de Cel Sfânt. La sfârşitul relatării din Exod, norul slavei lui Dumnezeu a umplut tabernacolul. Dumnezeu era în mijlocul poporului său.

 

Dumnezeu i-a dat lui Israel ţara şi a locuit acolo în templul său în Ierusalim. Dar Solomon, care a dedicate templul, a lansat şi apostazia lui Israel. Pentru una din soţiile sale păgâne, el a clădit pe Muntele Măslinilor un altar lui Chemoş, dumnezeul lui Moab. Cu toate acestea Dumnezeu a promis prin Moise că după judecata divină a culminat în exil, Dumnezeu avea să-şi adune poporul său şi să le circumcidă inimile aşa încât ei să-l iubească cu toată inima, sufletul şi viaţa lor (Deuteronom 30:6). Psalmii şi Profeţii repetă promisiunea binecuvântării ce avea să vină în zilele de pe urmă. Însă binecuvântarea supremă putea veni numai odată cu venirea Domnului.

 

Dumnezeu trebuia să vină datorită condiţiei aşa de rea a poporului său încât numai Dumnezeu o putea inversa. Ezechiel descrie viziunea sa despre adunarea lui Dumnezeu din vale (Ezechiel 37:1-14). Ei nu sunt vii ci morţi, reduşi la oase uscate pe fundul văii. Ei nici măcar nu sunt adunaţi ca schelete, ci împrăştiaţi. „Fiul omului, pot să trăiască aceste oase?” îl întreabă Domnul. Ezechiel nu oferă răspunsul evident, dar spune, „O Suveranule Domn, numai tu ştii”.

 

Domnul îi spune lui Ezechiel să predice promisiunea învierii vieţii la aceste oase uscate. Pe măsură ce le predica, zgomotul zornăitului oaselor umple vale; scheletele se adună şi sunt acoperite cu piele şi carne. Lui Ezechiel i se spune să predice din nou, promiţând Duhul de viaţă trupurilor lipsite de viaţă. În timp ce predica, suflarea intră în ele şi ei se ridică – o armată vastă!

 

Însemnătatea acelei viziuni apare în profeţia care urmează. Speranţa lui Israel nu s-a scurs: Dumnezeu promite să aducă înapoi pe poporul împrăştiat: „Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi…  Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:25, 26).

 

Nu numai că condiţia poporului lui Dumnezeu este atât de deznădăjduită încât numai Dumnezeu îi poate remedia, promisiunile lui Dumnezeu sunt aşa de mari încât numai Dumnezeu le poate împlini. Nimeni nu l-a crezut pe Dumnezeu pentru că a promis prea puţin. Dumnezeu promite imposibilul. El a promis să facă o mare naţiune din Avraam, dar Avraam şi Sara nu aveau nici un copil. Anii treceau şi atunci când Dumnezeu a repetat promisiunea sa, Avraam, omul credinţei, a căzut pe faţa sa şi a început să râdă. El era de 100 de ani şi Sara de 90; promisiunea lui Dumnezeu era absurdă. „Dacă ar putea măcar Ismael să trăiască sub binecuvântarea ta!” a pledat Avraam, care a aranjat să restaureze credibilitatea lui Dumnezeu prin a avea un fiu cu Hagar, roaba lui Sara.

 

Când Sara a auzit mai târziu promisiunea din partea Îngerului Domnului, şi ea a râs. Confruntată de Domnul, ea a negat în jenă. Însă Domnul a insistat. Râsul ei a continuat, căci Domnul şi-a ţinut promisiunea lui, şi Sara a râs în bucurie, nu în necredinţă. Fiul ei a fost numit „Isaac” – „râs” (Geneza 17:17; 18:21; 21:6).

 

Dacă Dumnezeu avea să facă o promisiune raţională: o ridicare spirituală, o tehnică de relaxare, o scădere de taxe, atunci era seculară ar da credit acestui cuvânt al Celui Atotputernic. Însă Dumnezeu promite o natură nouă, învierea fizică, un cer nou şi un pământ nou şi viaţa veşnică. Superlativele izbucnesc pe măsură ce profeţii Vechiului Testament descriu ceea ce Dumnezeu va face în viitorul glorios. Zaharia prevede o vreme când fiecare vas din Ierusalim va fi ca un vas sfânt de templu, şi când „Sfinţenie Domnului”, odată înscris în aur pe tiara Marelui Preot, va fi pe frâele cailor – echivalentul antic al abţibildurilor. În acea zi cel mai plăpând om din Ier va fi ca Regele David, „şi casa lui David va fi ca a lui Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor” (Zaharia 12:8).

 

Robul trebuie să vină

 

Dumnezeu trebuia să vină, şi Isaia promite venirea sa, conducând un al doilea exod în timp ce trece prin pustie din nou (Isaia 40). Dar dacă Dumnezeu are să vină în mântuire şi nu în judecată, trebuie să existe o provizie finală pentru păcat, şi împlinirea neprihănirii pe care o cere Dumnezeu. Nu numai că Domnul trebuia să vină, Robul Domnului trebuia să vină: un profet ca Moise, dar mai mare; un Rege ca David, dar sfânt (şi mai înţelept decât Solomon); un preot liber de păcătoşenia liniei lui Aron. Domnul a promis un astfel de Profet, un astfel de Preot-Rege. Profeţii care au vorbit de venirea Domnului, au vorbit de asemenea şi de venirea Unsului Domnului. Din moment ce păstorii poporului lui Dumnezeu s-au îmbrăcat cu lâna oilor şi s-au hrănit cu carne, însă au eşuat în sarcina lor, Dumnezeu Păstorul cel Bun avea să vină să-i caute pe cei pierduţi, şi să-i lege pe cei răniţi. „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor” (Ezechiel 34:24).

 

Poporului lui Dumnezeu îi lipseau luptători care să-i conducă, aşa că Dumnezeu avea să-şi pună platoşa neprihănirii şi coiful mântuirii şi să vină să-i salveze (Isaia 59:16, 17). Dumnezeu avea însă să-i elibereze prin Robul său, care va face compensare pentru păcatele lor, şi va ispăşi pentru nelegiuirile lor (Isaia 53). Domnitorul ce avea să vină pe tronul lui David poartă nume divine: Minunat Sfătuitor, Dumnezeu Puternic, Tată Veşnic, Prinţ al Păcii (Isaia 9:6).

 

Cartea Psalmilor a fost editată după întoarcerea lui Israel din exil pentru a da speranţă poporului care s-a întors în ţară, dar care nu avea nici un rege pe tronul lui David. Poporul lui Dumnezeu este încurajat să aştepte şi să laude, căci Dumnezeu vine; el şi-a pus regele său pe muntele său sfânt în Sion, într-adevăr la dreapta lui Dumnezeu, căci Fiul lui David este Acela pe care el îl numeşte Domnul meu.

 

Întregul Nou Testament este fondat pe revendicarea că Isus este Hristosul cel promis, Unsul Domnului şi el însuşi Domnul. Evanghelia după Ioan ar trebui să fie citită cu un deget în Vechiul Testament. Personifică oare Proverbele Înţelepciunea ca atribut al lui Dumnezeu, meşterul la lucru cu el în creaţie? (Proverbe 8:30) Apoi Ioan ne spune că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, din totdeauna cu Tatăl, prin care au fost făcute toate lucrurile. El nu numai că este cu Dumnezeu, el este Dumnezeu Fiul.

 

Se revelează Dumnezeu pe sine ca EU SUNT? Atunci când Isus se identifică cu aceste cuvinte în Gheţimani, soldaţii care au venit să-l aresteze au căzut la pământ ca morţi. Când el a spus, „Înainte să fi fost Avraam, Eu Sunt”, duşmanii lui au luat pietre ca să-l execute pentru blasfemie deoarece s-a făcut pe sine egal cu Dumnezeu (Ioan 8:58).

 

Dumnezeu, în timp ce promitea tabernacolul, s-a proclamat pe sine ca Domnul, „plin de har şi adevăr” (Exod 34:6). Ioan spune, „Cuvântul a devenit trup şi a locuit [tabernacol] printre noi, şi noi am privit slava Sa, slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14, după traducerea NKJV din engleză)2. Noi am primit din acea plinătate, har după har (v. 16). Adică harul şi adevărul pe care Dumnezeu l-a proclamat în Vechiul Testament este împlinit în harul şi adevărul care a venit prin Isus Hristos (v. 17). Moise nu l-a văzut faţă în faţă pe Dumnezeu, dar „Dumnezeu Singurul Născut, care este la dreapta Tatălui, i l-a făcut cunoscut” (v. 18, în marginea traducerii NIV din engleză).

 

Cu restul Noului Testament, Evanghelia după Ioan proclamă că Domnul însăşi a venit. Ioan Botezătorul a predicat venirea Domnului din Isaia 40. Isaia a promis venirea Domnului, şi Ioan a anunţat pe Unul a cărui sandale el nu era vrednic să le deschidă: Lumina care străluceşte peste toţi a venit în lume (Ioan 1:9, 23).

 

Când Isus i-a spus lui Nicodim că „Nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut din apă şi din Duh” (Ioan 3:5), Nicodim nu a recunoscut pasajul la care a făcut aluzie Isus (vezi mai sus, Ezechiel 36:25-27). Isus l-a mustrat pe Nicodim, un învăţător al lui Israel, pentru că nu înţelegea noua naştere promisă. Doar atunci când Dumnezeu intervine, doar atunci când Duhul său suveran se mişcă, inimile de piatră pot fi făcute să bată şi oase moarte să le fie dată viaţă nouă.

 

Nicodim a spus că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu. Cu toate acestea el nu ştia ce însemna că Isus a venit de la Dumnezeu şi nici că Isus îi putea spune lui lucruri cereşti. În cartea Proverbelor, înţeleptul Agur face o declaraţie înfiorătoare. El spune că el este cel mai stupid om în viaţă. „N-am învăţat înţelepciunea, şi nu cunosc ştiinţa sfinţilor” (Proverbe 30:3). Dar înţelepciunea sa constă în cunoaşterea a ceea ce nu ştia el. Despre ce este vorba? „Cine a mers în ceruri şi a coborât din el? întreabă el. Ancora programelor noastre de ştiri pare întotdeauna gata să aducă un reporter spre identificare. Dar cine poate identifica pe omul nostru din cer, pentru a raporta ultimul cuvânt din partea conciliului divin? Cine îl cunoaşte pe Cel Sfânt? „Care este numele lui şi cel al fiului său? Spune-mi dacă ştii!” (Proverbe 30:4).

 

Isus răspunde întrebării lui Agur: „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13)3. Cel care merge în ceruri este Fiul Omului care a coborât din ceruri. Vorbind mai devreme lui Natanael, Isus i-a reamintit de îngerii care ură şi coboară peste Domnul în timp ce el stătea alături de Iacov la Betel. Aşa că Natanael, un adevărat fiu al lui Iavov/Israel, va vedea îngerii urcând şi coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1:51).

 

Dar cum se va urca Isus la cer? El va fi înălţat. „după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14, 15).

 

Moise a ridicat un şarpe de aramă pe un stâlp în pustie atunci când a doua generaţie de israeliţi s-au răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi au fost judecaţi prin şerpii veninoşi. Atunci când ei au strigat către Domnul, el i-a spus lui Moise să ridice o figură de bronz a unui şarpe; toţi cei care se uitau la el aveau să fie vindecaţi şi să trăiască. Acest şarpe era un simbol al blestemului morţii pentru păcat. Acesta a fost ridicat, nu pentru adorare, ci ca un simbol al victoriei asupra blestemului. Aşa cum cineva ar putea pune un şarpe pe o suliţă şi să o ţină în sus în triumf, la fel a fost ridicat şi şarpele de armă.

 

Cum ar putea un astfel de simbol să reprezinte ridicarea Fiului Omului la cer? Avem răspunsul în cuvintele lui Isus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Ioan explică, „Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (v. 33; Ioan 8:28). Nicodim nu a ştiut cum a venit Isus din cer, şi nici cum avea să se reîntoarcă în cer. Isus trebuia să fie ridicat pe o cruce. Acolo el a fost făcut blestem pentru noi; el a fost lovit de Dumnezeu, căci Domnul a pus peste el nelegiuirea noastră a tuturora (Isaia 53:6). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”.” (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

 

Moartea agonizantă a lui Hristos nu îi elimină slava sa. Mai degrabă, prin acea moarte, el este ridicat ca un Victorios, zdrobind capul şarpelui. Aceasta este ceea ce a promis Dumnezeu: „Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus” (Isaia 52:13). Dar cum va fi el înălţat? În îngrozitoarea suferinţă: „atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor – tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura” (v. 14, 15). Robul suferind al lui Isaia triumfă deoarece el şi-a dat viaţa sa, purtând păcatele multora (Isaia 53:12).

 

Aceasta este gloria lui Isus Hristos pe care Petru a văzut-o în Vechiul Testament. Petru, care a spus ca Isus nu trebuie să meargă niciodată la cruce, a ajuns să înţeleagă că acolo l-a salvat Isus pe el. El citează Isaia 53 şi rezumă: „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn” (1 Petru 2:24). Petru a văzut slava crucii. Isus despre a cărui suferinţe le-a mărturisit el, era Domnul şi Dumnezeu său. Încurajându-i pe creştini, el citează Isaia 8:12: „nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi”. Antidotul pentru frica oamenilor este însăşi slava Domnului. Isaia continuă, „Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8:13). Noi îl „sfinţim” pe Domnul prin a-l recunoaşte a fi Dumnezeu, pus deoparte ca Cel Sfânt. Însă acolo unde Vechiul Testament în greacă spune „Sfinţiţi-l pe Domnul”, Petru scrie „Sfinţiţi pe Domnul Hristos”! În acest fel Petru, care s-a închinat lui Isus în barca sa de pescuit, mărturiseşte slava lui Hristos Domnul său: Sfinţească-se Numele tău!

 

____________________

 

Note de subsol

 

1 Sufixul masculin pronominal s-ar putea referi la scară sau la Iacov. Că s-ar referi la Iacov este evident din a doua apariţie a Domnului către Iacov la Betel (Geneza 35:13; 28:13). Acolo aceiaşi prepoziţie şi pronume este folosit pentru a descrie ridicarea lui Dumnezeu „de peste el”.

 

2 Cuvântul pentru „a locui” este de fapt „a sta în cort”, o iluzie la tabernacolul Vechiului Testament, ceea ce citează pasajul din Ioan, Exod 34:6.

 

3 În timp ce manuscrisele importante omit ultima frază, ar putea foarte bine să fie original. Vezi versetul 18.

 

 

Despre autor

 

Pastor, scriitor şi preşedinte de seminar (Westminster Theological Seminary, Philadelphia), Dr. Edmund Clowney a fost educat la Colegiul Wheaton, la Seminarul Teologic Westminster, Yale Divinity School şi Union Seminary din New York City. El este autorul cărţilor The Way of the Cross, The Unfolding Mystery: Discovering Christ in the Old Testament, alături de noua sa apariţie, The Church (Intervarsity Press). Dr. Clowney locuieşte acum împreună cu soţia sa Jean în Escondido, unde este Profesor Adjunct de Teologie Practică la Westminster Theological Seminary în California.

 

©1995 Alliance of Confessing Evangelicals