Erezii:

GNOSTICISMUL 
 

  

Gnosticism.

Zelul cu care un student îşi începe studiul despre istoria bisericii este adesea tăiat încă din faşă, când îşi dă seama că pentru a cunoaşte istoria gândirii religioase din secolul al II-lea, trebuie să facă cunoştinţă cu speculaţii atât de barbare şi de nesăbuite încât e plictisitor de citit şi greu de crezut că a fost o vreme în care se considera că numai cunoaşterea lor merita numele de „cunoaştere”. Dar ar fi o greşeală să îi privim cu dispreţ pe acei eretici timpurii care, de obicei, poartă numele de gnostici. În primul rând, poate fi menţionat în favoarea lor că problemele pe care au încercat ei să le rezolve sunt unele dintre cele mai dificile pe care intelectul uman le-a frământat vreodată- şi anume, să explice originea răului şi să faciliteze conceperea modului în care multitudinea existenţei finite a putut fi derivată, toată,  dintr-un singur principiu absolut şi necondiţionat. Şi, în plus, aceşti speculanţi n-au făcut decât ceea ce teologi învăţaţi au încercat să facă de atunci încoace în mod constant—adică, să combine doctrinele pe care le-au învăţat prin revelaţie cu rezultatele a ceea ce ei considerau cea mai bună filozofie a vremurilor lor, astfel încât să obţină ceea ce le apărea drept cea mai satisfăcătoare relatare şi explicaţie a faptelor universului. Orice unire a filozofiei cu religia constituie un mariaj între ceva muritor şi ceva nemuritor: religia este vie, trăieşte; filozofia îmbătrâneşte şi moare. Când elementul filozofic al unui sistem teologic devine învechit, explicaţiile care au mulţumit o anumită epocă devin nesatisfăcătoare pentru epoca următoare şi de aici rezultă ceva ce este resimţit ca un conflict între religie şi ştiinţă, în timp ce, în realitate, este vorba despre un conflict între ştiinţa unei generaţii şi ştiinţa generaţiei următoare. Dacă speculaţiile religioase ale secolului al II-lea ne par în mod deosebit nerezonabile, este din cauză că filozofia încorporată de ele este complet străină gândirii moderne. Acea filozofie oferea licenţă neîngrădită încadrării ipotezelor şi, în cazul în care rezultatele se aflau într-un acord acceptabil cu faptele, nu mai era nevoie de nici o altă dovadă decât ca cauzele presupuse de aceste ipoteze să fie într-adevăr operabile. Timaeus al lui Platon este un specimen favorit al scrierilor filozofice care au modelat speculaţiile gnostice, iar intervalul dintre acesta şi tratatele moderne despre fizică este la fel de lung ca acela dintre gnosticism si teologia ştiinţifică modernă. Prin urmare, s-a întâmplat că gândirea modernă are mai puţină simpatie pentru teoriile eretice profund colorate de filozofia timpului lor decât pentru bunul-simţ evident al unui scriitor al bisericii precum Ireneu, ceea ce l-a făcut să continue să scrie după metoda istorică pozitivă şi să respingă ceea ce era pur imaginar sau speculativ. Şi poate fi spus că, deşi unele dintre întrebările specifice discutate în conflictul dintre biserică şi gnosticism erau foarte importante, o chestiune încă şi mai importantă în legătură cu acest conflict a fost decizia asupra metodei prin care se poate ajunge la cunoaşterea religioasă. Gnosticii susţineau în principal că Mântuitorul a împlinit răscumpărarea făcând din cunoaştere revelaţie, însă s-au străduit prea puţin să-şi conecteze învăţătura din punct de vedere istoric cu a sa; ceea ce provenea de la El a fost îngropat în elemente preluate deliberat din mitologiile şi filozofiile păgâne sau izvorâte din pura imaginaţie a unui speculant, ca, în cazul în care gnosticismul ar fi triumfat, să dispară tot ceea ce, în mod distinctiv, este creştinism. În opoziţie cu ei, scriitorii bisericii au fost nevoiţi să accentueze principiul care urma să fie considerat, în exclusivitate, cunoaştere adevărată a lucrurilor divine despre care se poate arăta prin tradiţia istorică, scrisă sau orală, că provin din învăţătura lui Cristos şi a apostolilor Săi, un principiu a cărei justeţe filozofică poate fi admisă dacă se recunoaşte că Cristos a împlinit- în iluminarea lumii- rolul (partea) pe care şi ortodocşii şi gnosticii I-l (o) atribuiau deopotrivă. Astfel, prin conflictul cu gnosticismul, s-a adâncit în biserică reverenţa faţă de autoritatea revelaţiei, ceea ce restrângea licenţa speculaţiei umane, şi astfel s-a conturat canalul în ale cărui graniţe gândirea religioasă şi-a continuat curgerea vreme de secole.

Avem de-a face aici cu câteva aspecte generale despre acest subiect, făcând referire la articolele învăţătorilor gnostici de vârf pentru detalii despre doctrinele şi principiile diverselor secte gnostice.

Folosirea cuvântului GNOSTICISM.—în ordine logică, trebuie să începem cu definiţia gnosticismului, stabilind astfel ce extensie va fi dată aplicării acestui termen, punct asupra căruia scriitorii nu au căzut încă de acord. Baur, spre exemplu, îi socoteşte între gnostici pe sectanţii de la care au provenit scrierile clementine, deşi în unele puncte fundamentale, doctrinele lor sunt diametral opuse celor în mod obişnuit socotite gnostice. Noi ne aliniem folosirii mai obişnuite a termenului în sensul lui mai restrâns, dar aceasta este o chestiune controversată doar la nivel verbal, gnosticismul nefiind un cuvânt care are un înţeles definit în sine. Nu-i nici o dificultate să enumerăm caracteristicile comune sectelor numite de obicei gnostice, deşi probabil că nici una dintre ele nu este destul de distinctivă încât să constituie baza unei definiţii logice. Ei pretind că doctrina lor îşi are originea în învăţătura apostolilor. Se spune că Basilides a fost ucenicul unui camarad al Sf. Petru; între ei circulau evanghelii despre care se susţinea că erau scrise de Filip, Toma şi alţi apostoli; şi pretindeau că doctrinele lor se regăseau în scripturile canonice prin  metode de interpretare alegorică care, oarecum forţat, puteau fi puse cu uşurinţă în paralel în procedura scriitorilor ortodocşi. Dacă ne-am rezema definiţia pe pretenţia de a deţine o astfel de Gnosis şi titlul de gnostic, ar trebui să-l socotim pe Clement din Alexandria între gnostici şi 1 Timotei între scrierile gnostice; deoarece scriitorii bisericii au refuzat să

 395 renunţe la aceste titluri în favoarea ereticilor, susţinând că ei sunt adevăraţii gnostici, au etichetat Gnosis eretică „în mod eronat aşa-zisă”. Dacă ne îndreptăm atenţia la predominanţa speculativului faţă de practic în gnosticism,-- ceea ce, după cum bine a remarcat Baur, i-a făcut pe oameni să privească creştinismul mai puţin ca pe un mijloc de mântuire cât ca pe o sursă de principii filozofice ale universului-- suntem nevoiţi să recunoaştem că de atunci înainte foarte multe scrieri ortodoxe au fost deschise faţă de aceleaşi critici. Ne apropiem foarte mult de o definiţie dacă fixăm drept criteriu al gnosticismului stabilirea unui dualism între spirit şi materie şi, decurgând de aici, doctrina conform căreia lumea a fost creată de a anumite puteri sau forţe, altele decât Dumnezeul suprem; şi totuşi, s-ar putea să nu fim în stare să afirmăm că această caracteristică aparţine fiecărei secte pe care noi o numim gnostică. Şi dacă suntem întrebaţi de ce socotim între gnostici anumite secte, precum maniheiştii, cel mai potrivit răspuns este că uzanţa a desemnat termenul pentru acele secte care au apărut în fermentul gândirii în momentul în care creştinismul a venit în contact pentru prima dată cu filosofia păgână, excepţie făcând cele care în mod clar au apărut mai târziu. Aceste secte şi-au pretins un titlu de onoare, şi iniţial acesta le-a fost refuzat de către opozanţii lor, însă ulterior a fost adoptat ca cel mai convenabil mod de a-i desemna.

Nu avem nici un motiv să credem că gnosticii cei mai timpurii intenţionau să fondeze secte separate de biserică şi să se numească după bunul plac. Ucenicii lor intenţionau să fie creştini, doar că ridicaţi deasupra celorlalţi în calitate de oameni care s-au întâlnit cu taine mai adânci, şi se numeau gnwstikoi, fiindcă erau pătrunşi de o Gnosis superioară credinţei simple a celor mulţi.

Probabil că folosirea cea mai timpurie a cuvântului îi aparţine lui Celsus, citat de Origene v. 61, unde, vorbind despre multitudinea sectelor creştine, acesta spune că erau unii care susţineau că sunt gnostici. Ireneu (i. xxv. 5, p. 104), vorbind despre carpocraţieni şi în special despre acea şcoală a lor pe care o stabilise Marcellina la Roma, spune că aceştia se auto-intitulau gnostici. Fără îndoială că Eusebiu (H. E. iv. 7), citându-l pe Ireneu în acelaşi context, îl numeşte pe Carpocratea părintele sectei numită a gnosticilor, în baza puterii acestui pasaj. În folosirea obişnuită a cuvântului de către Ireneu însuşi, acesta nu apare limitat la Carpocraţieni. Ireneu, în prima sa carte, după ce parcurge sectele numite după numele învăţătorilor eretici, într-un appendix face o înşiruire a unui număr de secte ofite după caracteristicile lor generale, dar nu foloseşte el însuşi acest nume. El le numeşte „multitudo Gnosticorum”, depistându-le originea în Simon Magul şi socotindu-le progenitorii valentinienilor.  Şi, în mod constant, întâlnim expresii precum basilidienii, valentinienii etc., „et reliqui Gnostici”, prin care, după cel din urmă apelativ, se intenţiona în special desemnarea sectelor ofite. Forma expresiei nu exclude de la titlul de gnostic sectele numite după fondatorii lor, iar doctrina valentinienilor este, pe tot parcursul lucrării lui Ireneu, o ramură a „Gnosis în mod greşit aşa-zisă”; totuşi, de obicei se vorbeşte despre aceasta mai puţin ca fiind gnosticism şi mai mult ca fiind o derivare din gnosticism şi valentinienii sunt descrişi ca fiind mai gnostici decât gnosticii, semnificând prin acest ultim cuvânt sectele ofite deja menţionate. În lucrarea lui Hippolite împotriva ereziilor, numele este aproape exclusiv găsit în legătură cu secta naasenilor sau a ofiţilor, şi se repetă de trei sau patru ori (v. 2, p. 93; 4, p. 94; 11, p. 123) că aceşti oameni se numesc pe sine gnostici, pretinzând că numai ei „cunoşteau profunzimile”. Sursa comună a lui Epifanie şi a lui Filaster era un articol al nicolaiţilor, care situa originea gnosticilor în Nicolae Diaconul (vezi şi Hippolite, vii. 36, p. 258, şi afirmaţia lui Ireneu [II. ii. p. 188] că nicolaiţii erau o ramură a Gnosis). Epifanie a împărţit acest articol în două, considerându-i pe gnostici o erezie distinctă (Haer. 26). De aici încolo uzanţa străveche lasă în mare măsură la latitudinea scriitorilor moderni decizia asupra cărora dintre sectele din secolul al II-lea ei le vor socoti gnostice.

Clasificarea sectelor gnostice.—Se poate cădea de acord cu uşurinţă asupra câtorva principii generale de clasificare filozofică, dar când e vorba despre aplicarea lor, s-a constatat că sunt unele secte pentru care nu e clar unde le este locul, şi afinităţile unor secte care sunt distincte sunt mai apropiate decât afinităţile altora care sunt clasate împreună. O diferenţiere foarte importantă, deşi nu completă, este aceea făcută de Clement din Alexandria (Strom. iii. 5) între sectele ascetice şi cele destrăbălate, ambele partide aflându-se în acord asupra susţinerii răutăţii esenţiale a materiei; una străduindu-se prin abstinenţă riguroasă să elibereze pe cât posibil sufletul omului de legăturile căruia îi este supus prin unirea cu partea sa materială, refuzând să se căsătorească şi să înrobească astfel şi alte suflete în închisoarea trupurilor; cealaltă abandonând, la fel de disperată, orice eforturi de purificare a trupului corupt fără speranţă, şi învăţând că sufletul luminat trebuie să se păstreze neinfluenţat şi neafectat de faptele cărnii. Trebuiau să fie indiferenţi faţă de toate acţiunile lor. Diviziunea lui Neander intenţiona să îmbrăţişeze o arie de întindere mai largă decât cea pe care tocmai am descris-o. Preluând doctrina comună sectelor gnostice conform căreia lumea a fost creată de o Fiinţă, alta decât Dumnezeul suprem, el distinge între dacă acea Fiinţă a acţionat în subordonare faţă de Cea Supremă, dar în final ş-a dus la îndeplinire propriile planuri, sau dacă acea Fiinţă a fost absolut ostilă faţă de Dumnezeul suprem. Luând în calcul principiul general acceptat că Creatorul lumii era acelaşi cu Dumnezeul căruia se închinau evreii, observăm că gnosticii din a doua clasă ar putea fi absolut ostili iudaismului, pe care cei din prima clasă s-ar putea să-l accepte ca fiind unul din stadiile ordinate de către Cel Suprem pentru iluminarea lumii. Astfel, diviziunea lui Neander clasifică sectele în secte prietenoase faţă de iudaism sau secte ostile faţă de acesta; avându-şi originea, cea dintâi- în acele şcoli alexandrine în care autoritatea unor învăţători ca Filo avea greutate, cea din urmă între creştinii convertiţi de la filozofia orientală a căror educaţie timpurie nu le-a oferit nici o prejudecată în favoarea iudaismului. Gieseler face diferenţa între gnosticii alexandrini, a căror învăţătură a fost influenţată în principal de filozofia platonică, şi sirienii puternic afectaţi de parsism. Între cei dintâi, era predominantă doctrina emanării, între cei din urmă, dualismul. Fără îndoială, cea mai satisfăcătoare clasificare ar fi posibilă dacă, aşa cum a sugerat Matter, am avea una fondată pe istoria generaţiei de secte, distingând între şcolile unde gnosticismul şi-a avut începutul şi menţionând şcolile care, succesiv, în anumite locuri au alterat în diverse direcţii schema originală. Dar o clasificare bună de acest fel este imposibilă datorită materialului sărăcăcios de care dispunem în ce priveşte istoria gnosticismului. Ireneu este primul care ne dă detalii complete şi el poate fi socotit două generaţii mai târziu ca Valentin; fiindcă lui Marcus, ucenicul lui Valentin, i-a opus rezistenţă cineva la care Ireneu privea cu respect ca aparţinând generaţiei premergătoare sieşi. Mai mult, intervalul dintre Valentin şi începutul gnosticismului a fost probabil la fel de mare ca cel dintre Valentin şi Ireneu. Fraza folosită de Hippolite pentru a ne spune că Naasenii se lăudau că numai ei „cunoşteau profunzimile” era de asemenea un cuvânt de avertizare împotriva falşilor învăţători repudiaţi în Apocalipsa (ii. 24). Cu greu putem ocoli inferenţa că aceşti Naaseni au moştenit o frază aflată în uz în continuu între învăţătorii eretici încă dinainte de publicarea Apocalipsei. Dintre scriitorii care negau epistolele pastorale ale Sf. Pavel, o mare parte situează Apocalipsa numai la 2 sau 3 ani după moartea Sf. Pavel; de aceea, fie că era sau nu Sf. Pavel cel ce a scris despre „falsa aşa-zisa cunoaştere”, rămâne probabil valid faptul că pretendenţii eretici faţă de Gnosis au apărut în timpul vieţii sale. Dacă începutul gnosticismului este astfel situat în vremurile apostolice, nu trebuie să ne surprindă faptul că observaţiile despre originea lui pe care le face Ireneu după mai mult de un secol mai târziu sunt atât de sărăcăcioase şi că învăţătorii cărora le este atribuită originea acestuia, Simon, Menander, Nicolae, Cerinthus, rămân figuri legendare sau neclare. Prin urmare, concluziile despre ordinea succesiunii sectelor gnostice timpurii şi despre obligaţiile unora faţă de celelalte sunt foarte nesigure. Totuşi, anumite fapte generale din istoria evoluţiei gnosticismului pot fi considerate destul de certe şi noi suntem dispuşi să acceptăm clasificarea lui Lipsius şi să socotim că au existat trei stadii în progresul gnosticismului, deşi s-ar putea să existe îndoieli referitor la locul care i-a fost atribuit unei anumite secte. Locul de naştere al gnosticismului poate fi spus că a fost Siria, dacă includem aici şi Palestina şi Samaria, unde tradiţia bisericii plasează activitatea celor consideraţi fondatorii săi, Simon şi Menander. Se poate de asemenea face inferenţa, din folosirea Vechiului Testament şi a cuvintelor ebraice, că gnosticismul a izvorât din iudaism. Învăţătura falsă combătută în Coloseni, care are mai multe trăsături gnostice, este de asemenea în mod distinctiv iudaică, insistând pe ţinerea Sabatului şi a lunilor noi. Epistolele către Timotei şi Tit, tratând despre o derivaţie mai târzie a gnosticismului, îi descrie pe învăţătorii falşi ca fiind „ai tăierii împrejur”, „pretinzând că sunt învăţători ai legii” şi răspândind „basme iudaice”. Nu este exclus ca ceea ce aceste epistole caracterizează drept „basme lumeşti şi băbeşti” să fie câteva Haggadah iudaice de care se găsesc din plin în stadiile timpurii ale gnosticismului. Istorioara lui Ialdabaoth, aşa cum e spusă de Ireneu (i. 30), o păstrăm până în zilele noastre încă de la începuturile gnosticismului, dacă nu în forma ei actuală, cel puţin într-o formă rudimentară, de vreme ce se găsesc fragmente din ea în diferite sisteme gnostice, în mod special în reprezentarea lucrării Creaţiei ca fiind făcută de către o fiinţă inferioară care totuşi se credea pe deplin Cea Supremă, spunând: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul în afară de mine” până când, după mândrirea sa, ignoranţa i-a fost iluminată. S-a spus că Cabbala iudaică a fost părintele gnosticismului; dar referinţele la doctrina cabbalină sunt destul de moderne şi orice încercare de a izola părţile cu adevărat vechi trebuie făcută cu incertitudine. Lipsius (p. 270 şi Gritz, la care el face referire) arată că Cabbala cu certitudine nu este mai veche decât gnosticismul, raportarea faţă de acesta nefiind cea de părinte, ci a unui frate mai tânăr. Dacă vorbim despre obligaţiile directe una faţă de alta, Cabbala este doctrina care a împrumutat de la cea gnostică, dar unele trăsături comune trebuie explicate privindu-le pe amândouă ca ramuri ale aceluiaşi trunchi, izvorâte în egală măsură din contactul iudaismului cu credinţele religioase ale Orientului îndepărtat. In special esenismul iudaic a furnizat solul propice creşterii gnosticismului, cu care pare că a avut în comun doctrina răutăţii esenţiale, intrinseci a materiei, evidentă din negarea de către esenici a învierii trupului şi din inculcarea în sânul lor a ideii de disciplină a părţii materiale a unui om printr-un ascetism foarte aspru (vezi Lightfoot, Coloseni, 119?? Seq.). În continuare, sectele ebionite care au izvorât din esenism, în timp ce profesau ataşamentul cel mai puternic de legea mozaică, nu numai că respingeau autoritatea scrierilor profetice, ci tratau într-o maniera foarte arbitrară acele părţi ale Pentateuhului care se aflau în conflict cu propriile doctrine specifice. Avem paralele la acest fapt în teoriile despre unele secte gnostice timpurii care atribuiau cărţile profetice iudaice inspiraţiei unor fiinţe inferioare Celui-prin-care-fusese-dată-legea, precum şi în modurile arbitrare de critică aplicate de unele dintre sectele mai târzii cărţilor Scripturii. Astfel, o formă de gnosticism s-a dezvoltat din iudaism când acesta din urmă a fost pus în contact cu speculaţiile mistice ale Orientului, presupunând fie că esenismul a fost un stadiu în procesul de creştere, fie că ambele au fost independente în creşterea lor în condiţii asemănătoare de dezvoltare. Lipsius observă drept caracteristici ale acelor secte pe care el le socoteşte ca aparţinând de primul stadiu al gnosticismului faptul că ele încă circulă aproape sau în întregime în cadrul istoriei religioase iudaice şi că problema majoră pe care se axează este definirea relaţiei dintre creştinism şi iudaism. Soluţiile la care ajung ei sunt foarte diverse. Acele secte iudaice al căror esenism trecuse în ebionismul clementinilor vedeau creştinismul fiind în mod esenţial identic cu iudaismul, oricare dintre religii fiind suficientă în vederea mântuirii. Aceste secte sunt destul de ortodoxe în ce priveşte Creaţia, principala lor deviaţie (dacă poate fi numită aşa) de la credinţa pe care au primit-o fiind atribuirea Creaţiei înţelepciunii imanente a lui Dumnezeu. Alţi iudei speculanţi au ajuns să creadă că formarea materiei a fost îndeplinită de către o fiinţă subordonată, care poate că a dus la îndeplinire voia Fiinţei Supreme, dar care datorită ignoranţei şi finitudinii sale din obişnuinţă a făcut-o cu multe imperfecţiuni. Apoi a urmat teoria că această fiinţă subordonată era Dumnezeul evreilor, naţiune căreia El i-a dat multe porunci care nu erau bune, deşi însărcinat de Fiinţa Supremă să-I ducă la îndeplinire scopurile Sale. În cele din urmă a venit teoria cainiţilor şi a altor secte ofite extremiste care îl reprezentau pe Dumnezeul evreilor ca duşmanul hotărât al Fiinţei Supreme şi ca unul ale cărui porunci era de datoria oricărui gnostic luminat să le încalce. Cu toată această varietate de rezultate, aceste secte au fost de acord asupra importanţei ataşate problemei adevăratei relaţii dintre iudaism şi creştinism. Ele se folosesc într-adevăr de anumite principii păgâne de cosmogonie, ca cele care erau deja familiare iudaismului siriac, au fost introduse nu atât pentru a genera o reconciliere între creştinism şi păgânism, cât pentru a da o explicaţie serviciului adus lumii prin facerea publică a creştinismului, religia absolută. Acesta constă în principal în ajutorul dat sufletului în frământările sale de a se elibera de legăturile finitudinii şi ale întunericului, făcându-i cunoscută lumea supra-senzuală şi conştientizându-l de originea sa spirituală. Privind această cunoaştere ca privilegiu comun creştinilor, primii speculanţi îşi socoteau propria pătrundere [de către lumea supra-senzuală] diferită de a acestora mai degrabă ca grad de intensitate şi nu ca natură; şi astfel nu era deloc uşor de tras o linie clară de distincţie între doctrina lor pe subiectul Gnosis şi cea admisă ca ortodoxă. Domnul nostru afirmase că este privilegiul ucenicilor săi să cunoască misterele (tainele) împărăţiei cerurilor; ulterior, când ucenicii săi au auzit de suferinţele lui Mesia şi de împlinirea în Isus a simbolurilor din legea mozaică, au simţit că vălul fusese înlăturat pentru ei şi că se bucurau de o cunoaştere a înţelesului Vechiului Testament faţă de care Neamurile neconvertite erau străine. Acest sentiment răzbate din Epistola către Evrei şi încă şi mai mult cea a lui Barnaba. O altă doctrină pe care Sf. Pavel o descrie ca fiind o taină, până atunci ţinută secretă dar acum descoperită prin evanghelie, este acceptarea Neamurilor cu aceeaşi condiţie ca evreii în moştenirea împărăţiei lui Cristos. Faptul că toţi creştinii posedau adevărata Gnosis în egală măsură nu făcea parte din doctrina ortodoxă creştină. Unii aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte, nu cu hrană tare (carne), şi nu-şi aveau simţurile exersate prin raţiune în a le folosi pentru a discerne între bine şi rău. Clement din Alexandria distingea între credinţă şi cunoaştere. De aceea, diferenţa între doctrina gnostică şi cea a bisericii depinde în principal de caracterul a ceea ce se socotea cunoaştere, mult din aşa-zisă cunoaştere gnostică constând în cunoaşterea numelor unei mulţimi de fiinţe invizibile şi a formulelor care le puteau câştiga favoarea.  

Gnosticismul, în stadiul iniţial, nu s-a răspândit mult în afara graniţelor Siriei. Ceea ce Lipsius socoteşte ca fiind stadiul al doilea datează de la migrarea sistemelor gnostice spre Alexandria, unde miturile Gnosis siriace a ajuns să fie îmbinate cu principiile filozofiei greciene. Au fost adoptate diferite sisteme gnostice rezultate după aceste principii ale acelei şcoli greciene. Astfel, în sistemul lui Valentin, predomină filozofia platonică pitagoreică, iar cea stoică în cea a basilidienilor, după prezentarea lui Hippolite. În aceste sisteme, împletite cu elenism, religia iudaică nu este controversată sau discreditată, ci mai degrabă ignorată. Personajele mitologice între care era distribuit actul Creaţiei în vechea Gnosis sunt înlocuite în aceste sisteme eleniste de un fel de fiinţe abstracte (un exemplu fiind eonii valentinieni) care personifică diferitele stadii ale procesului prin care Unicul Spirit Infinit comunică şi se descoperă pe Sine existenţelor derivate. Distincţia între credinţă şi cunoaştere se adânceşte, persoanele cărora credinţa şi respectiv cunoaşterea vor servi drept călăuze fiind reprezentate în mod esenţial diferite în natura lor. Cea mai evidentă împărţire a oamenilor este între împărăţia luminii şi împărăţia întunericului. Nevoia unei a treia clase se poate să se fi făcut simţită din necesitatea de a găsi un loc pentru membrii religiei iudaice, care se aflau atât de mult deasupra păgânilor şi atât de jos faţă de creştinism. Trihotomia platonică a trupului, sufletului şi spiritului a permis un principiu de clasificare în trei, iar oamenii sunt împărţiţi între pământesc (uaWOI sau xoi;rcoi), animal (tPuxucol) şi spiritual (rveu/.(.(tTLKOL). În aceste sisteme gnostice eleniste a doua clasă reprezenta nu evreii, ci creştinii obişnuiţi, iar distincţia între ei şi gnostici (care sunt spiritualul) se bazează pe o presupusă diferenţă de natură care lasă puţin loc pentru voinţa liberă a omului. Mântuirea prin credinţă şi prin fapte corespunzătoare este discreditată ca potrivită numai pentru ceea ce este fizic, care poate, astfel, să ocupe în ordinea universului o poziţie înaltă în funcţie de capacitatea naturii lor; dar ceea ce este cu adevărat spiritual nu are trebuinţă de aceste metode inferioare de mântuire. Pentru aceste realităţi spirituale este suficient să li se fi descoperit cunoştinţa adevăratei lor naturi pentru ca să se scuture de toate legăturile care le ţin prizoniere şi să-şi ia avânt spre cea mai înaltă zonă dintre toate. Astfel creştinismul istoric obişnuit comportă riscul de a avea aceeaşi soartă în sistemele gnostice târzii pe care a avut-o iudaismul în cele timpurii. Doctrinele şi faptele religiei sunt valorificate atâta timp cât pot fi de folos unor concepte specifice gnosticismului; iar metoda interpretării alegorice a fost aplicată fără îngrădiri în ce priveşte ambele Testamente încât toate părţile solide ale religiei se aflau în pericolul de a se vaporiza.

Consecinţa firească a acestei slăbiri a laturii istorice a creştinismului a fost îndepărtarea tuturor barierelor suficiente împotriva ‚intruziunii elementelor păgâne în sisteme, în timp ce învăţătura lor morală era în mod injurios afectată de doctrina că spiritualul era asigurat de mântuire prin necesitatea naturii sale şi indiferent de comportamentul lor. Gnosticismul, în cel de-al treilea stadiu, se frământă în felurite moduri să ocolească aceste erori şi, din nou, se trage mai aproape de învăţătura bisericii catolice. Astfel, Docetae a lui Hippolite permite o imensă varietate de clase, corespunzătoare diversităţii de idei derivate din lumea eonilor pe care fiecare le-a primit; deşi, din nou, ei nu recunosc nimănui participarea la răscumpărarea Domnului, ci pretind că membrii diferitelor secte sunt autorizaţi, fiecare după gradul său, să-şi afirme legătura de rudenie cu Isus şi să obţină iertarea păcatelor prin El. Deci, iarăşi, într-unul din sistemele gnostice cele mai târzii, cel al PisTis SOPHIA, nu există nici o afirmare a unei diversităţi esenţiale de natură între oameni, dar dezvoltarea imensă de ranguri şi grade în lumea spirituală, pe care această lucrare pretinde că le-a descoperit, este folosită astfel încât să procure pentru fiecare om un loc corespunzător faptelor sale. În sistemul lui Marcion, la fel, este abandonată teoria claselor diferite în mod esenţial; marea laudă a creştinismului este universalitatea; iar răscumpărarea din Evanghelie este reprezentată nu ca simplă ridicare a sufletului pneumatic la starea de conştientizare a privilegiilor deţinute dintotdeauna, ci ca introducere a unui principiu real de viaţă morală prin revelaţia unui Dumnezeu al dragostei care iartă păcate prin Cristos.

Adăugăm scurte notiţe în legătură cu câteva puncte principale ale sistemelor gnostice.
Creaţia. Anal. Cosmogony. -Filo (de Op . Mund.) a dedus de la expresia „să facem om” din Geneza că Dumnezeu a folosit alte fiinţe ca asistenţi în crearea omului, şi el explică astfel de ce omul este capabil de viciu ca şi de virtute, atribuind originea celei din urmă lui Dumnezeu, iar a celei dintâi ajutoarelor Lui în lucrarea creaţiei. Sectele gnostice cele mai timpurii atribuie lucrarea creaţiei îngerilor, unele dintre ele folosindu-se de acelaşi pasaj din Geneza (Iustin. Dial. Cum Tyyph. C. 67).

Doctrina referitoare la iudaism. –Doctrina conform căreia Creatorul lumii nu este Dumnezeul suprem conduce imediat la întrebarea „Ce trebuie atunci să credem despre Dumnezeul evreilor, care cu certitudine pretinde că a creat lumea?” Această întrebare îşi găseşte răspuns în mod distinctiv în doctrina sistemului ofit (Iyen. i. 30). După aceasta, cel care a susţinut că este un Dumnezeu gelos, dar fără a recunoaşte existenţa altui dumnezeu, a fost condus de ignoranţă pură să facă această afirmaţie. El era de fapt nimeni altul decât şeful îngerilor creatori, neavând decât o poziţie de subordonat în constituţia universului. Era cel care le-a interzis lui Adam şi Evei acea cunoaştere prin care ei puteau să fie informaţi de faptul că el avea superiori şi care, în temeiul neascultării lor, i-a alungat din Paradis.

Doctrina despre natura omului. –De mitul, povestit de Saturninus, despre însufleţirea printr-o scânteie de lumină unui om care înainte era fără viaţă, el a legat doctrina, în care a fost urmat de aproape toate sectele gnostice, conform căreia nu va fi nici o înviere a trupului, scânteia de lumină va fi luată înapoi- odată cu moartea- în locul de unde venise, iar partea materială a omului va fi descompusă în elementele sale. Se spune despre Saturninus că a învăţat pe alţii doctrina, antagonistă celei despre voinţa liberă a omului, că existau clase de oameni diferiţi în mod esenţial prin natura lor, iar dintre acestea el a amintit două- cei buni şi cei vicleni. Doctrina conform cărei cadrul uman conţinea elemente cereşti care se străduiau să se întoarcă în locul lor natal a devenit comună multor sisteme gnostice.

Răscumpărarea şi cristologia. –Sistemele gnostice în general înfăţişează spiritul omului ca fiind prizonier în materie şi având nevoie de eliberare. Majoritatea recunosc că venirea lui Cristos a fost un punct de răscruce în treburile umane şi aproape toate reduc lucrarea Răscumpărătorului la împărţirea de cunoaştere şi la dezvăluirea de mistere şi taine. În ce priveşte natura lui Cristos, părerea cea mai de jos o are Iustin, care îl descria pe Isus ca pe un păstoraş însărcinat de un înger să fie purtătorul unei revelaţii divine şi care nu Îi atribuia în nici un alt moment un caracter mai înalt. Carpocraţii îl fac pe Isus un om ca toţi ceilalţi, doar că de mai multă statornicie şi puritate a sufletului decât obişnuitul, fără a poseda nici un fel de prerogative pe care alţi oameni nu pot să le obţină în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult, dacă Îi urmează, sau Îi depăşesc, exemplul. Mai mult decât furnizarea unui exemplu, se presupunea că El a făcut o descoperire a trutta, a tradiţiilor secrete la care apelau urmaşii lui Carpocrate. La polul opus faţă de cei care văd în Mântuitor pur şi simplu un om se află cei care Îi neagă cu totul umanitatea. Ştim din epistolele Sf. Ioan că doctrina care susţine că Domnul nostru nu a venit cu adevărat în trup a tulburat biserica încă de la începuturi,

Autorităţile. –Marea lucrare a lui Ireneu împotriva ereziilor este resursa principală din care scriitorii, antici şi moderni deopotrivă, şi-au extras relatările despre sectele gnostice. Era, în primul rând, îndreptată direct împotriva celei mai populare forme de atunci a ereziei lui Valentin şi de atunci încolo această formă de gnosticism le-a umbrit pe celelalte, astfel că mulţi scriitori moderni, când pretind că vorbesc despre gnosticism, vorbesc de fapt despre valentinianism. Ireneu a fost copiat pe larg de către Tertullian, care era oarecum o autoritate independentă în ce priveşte marcionismul; de către Hippolite, care în lucrarea sa împotriva ereziilor adaugă totuşi fragmente întinse din lecturile sale independente ale lucrărilor gnostice; şi de către Epifanie care, de asemenea, oferă adăugiri valoroase din alte surse. Stromateis a lui Clement din Alexandria, deşi provocator de sporadic şi nesistematic, furnizează multe informaţii de preţ despre gnosticism, care era încă un inamic viu al bisericii. Scrierile lui Origene de asemenea ne pun la dispoziţie multe informaţii. Această chestiune, dacă nu este preluată de la Ireneu, ci culeasă de la erezilogi mai târzii, este sărăcăcios tratată şi de o valoare îndoielnică.

Lucrările moderne care au adus contribuţii valoroase la cunoştinţele despre gnosticism îl includ pe Neander, Genetische Entzerickelung (i8i8), şi Church Hist. vol. ii. (i82g şi ediţia a II-a. 1843, tradusă în seria Clarke); Burton, Bam˘ton Lectures (r829) ; Baur, Chyistliche Gnosis (r835) ; Die chyistliche Kirche der drei ersten. Jcahrhundeyte (x883, şi ed. r86o); şi Mansel, The Gnostic Heresies (i875). [c.s.]

(courtesy of http://www.ccel.org)