Erezii:HISTORIA ARIANORUM
(ISTORIA ARIANILOR) PĂRŢILE VI LA VIII
PARTEA VI. PERSECUŢIA ŞI CĂDEREA LUI HOSIUS.
42. Dar deşi ei au făcut toate acestea, totuşi aceşti oameni păgâni au crezut că nu au realizat nimic, atâta vreme cât marele Hosius a scăpat de intrigile lor rele. Şi acum ei au încercat să îşi extindă furia lor [1] către măreţul bătrân. Ei nu au simţit nici o ruşine la gândul că el este tatăl [2] Episcopilor; ei nu au luat în considerare faptul că el a fost un Confesor [3]; ei nu au respectat lungimea Episcopatului său, în care el a continuat mai mult de şaizeci de ani; ci au pus totul deoparte, şi au privit numai la scopurile ereziei lor, ca fiind un adevăr cum ar fi frica de Dumnezeu, nu faţă de om [4]. Astfel, ei au mers la Constantius, şi din nou au folosit astfel de argumente cum este următorul: „Noi am făcut totul; noi l-am exilat pe Episcopul Romanilor; şi înaintea lui un număr mare de alţi Episcopi, şi am umplut fiecare loc cu panică. Dar aceste măsuri puternice ale voastre sunt nimic pentru noi, succesul nostru nu mai este deloc asigurat, căci el este în stare prin argumentele sale şi prin credinţa sa să îi convingă pe toţi oamenii împotriva noastră. El este preşedintele Consiliilor [5], şi scrisorile sale sunt împlinite pretutindeni. El a fost cel care a arătat Mărturisirea Niceană, şi a proclamat pretutindeni că Arianii sunt eretici. De aceea dacă este tolerat să rămână, exilul celorlalţi nu este de nici un folos, căci erezia noastră va fi distrusă. Atunci începe să îl persecuţi şi pe el şi nu îl cruţa, bătrân cum este. Erezia noastră nu ştie să onoreze nici măcar părul cărunt al celor bătrâni.”
43. Rezistenţa vitează a lui Hosius.
Auzind aceasta, Împăratul nu a mai întârziat, ci cunoscând omul, şi demnitatea anilor săi, a scris ca el să fie chemat. Aceasta a fost când el a început prima dată [6] încercarea sa asupra lui Liberius. La sosirea sa el a dorit, şi l-a îndemnat cu argumentele obişnuite, cu care el s-a gândit de asemenea să îi înşele şi pe ceilalţi, ca el să subscrie împotriva noastră, şi să ţină! comuniune cu Arianii. Dar bătrânul, cu greu suportând să audă cuvintele, şi gemând că el chiar s-a aventurat să rostească o astfel de propunere, l-a mustrat sever, şi după ce a câştigat încuviinţarea sa, s-a retras în ţara sa şi în Biserica sa. Dar ereticii tot plângându-se, şi instigându-l să continue (avea de asemenea eunucii ca să îi amintească şi să îl îndemne mai departe), Împăratul a scris din nou în termeni ameninţători dar totuşi Hosius, în timp ce a îndurat insultele lor a fost nemişcat de orice frică a planurilor lor împotriva lui, şi rămânând ferm în scopul său, ca unul care şi-a clădit casa credinţei sale pe stâncă, el a vorbit curajos împotriva ereziei, privind ameninţările împotriva sa din scrisori ca nişte picături de ploaie şi bătăi ale vântului. Şi deşi Constantius a scris frecvent, uneori linguşindu-l cu titlul de Părinte, şi uneori ameninţând şi relatând numele celor care au fost alungaţi, şi spunând, „Vei continua să fi singura persoană care se opune ereziei? Fii convins şi subscrie împotriva lui Atanasie; căci oricine subscrie împotriva lui prin aceasta îmbrăţişează cu noi cauza Ariană;” totuşi Hosius a rămas fără frică, şi în timp ce suferea aceste insulte, a scris un răspuns în termeni ca aceştia. Am citit scrisoarea, care este pusă la sfârşit [7].
44. „Hosius către Constantius Împăratul trimite sănătate în Domnul.
Am fost un Confesor la început, când a apărut o persecuţie în timpul bunicului tău Maximian; şi dacă mă vei persecuta, eu sunt gata acum, de asemenea, să îndur orice mai degrabă decât să vărs sânge nevinovat şi să trădez adevărul. Dar nu pot aproba comportamentul tău în scriere după această manieră ameninţătoare. Încetează să mai scrii astfel; nu adopta cauza lui Arius, nu îi asculta pe cei din est, nici nu îi acorda încredere lui Ursacius, Valens şi adepţilor lor. Căci orice afirmă ei, nu este datorită lui Atanasie, ci de dragul ereziei lor. Crede afirmaţia mea, O Constantius, căci sunt la vârsta când pot să fiu bunicul tău. Eu eram prezent la Consiliul din Sardica, când tu şi fratele tău Constans de o binecuvântată memorie ne-aţi adunat pe toţi împreună; şi în contul meu i-am provocat pe duşmanii lui Atanasie, când ei au venit la biserica unde locuiam [8], ca dacă ei au ceva împotriva lui să poată să declare aceasta; dorind ca ei să aibă încredere, şi nu să se aştepte la altceva decât o dreaptă judecată în toate lucrurile. Am făcut aceasta o dată, cerându-le, dacă nu vor să apară înaintea întregului Consiliu, totuşi să apară doar înaintea mea; promiţându-le de asemenea, că dacă el va fi dovedit vinovat, el va fi respins cu siguranţă de noi; dar dacă el va fi găsit fără vină, şi le va dovedi lor că sunt calomniatori, că dacă ei vor refuza atunci să ţină comuniune cu el, eu îl voi convinge să meargă cu mine în Spania. Atanasie a binevoit să satisfacă aceste condiţii, şi nu a făcut nici o obiecţie la propunerea mea; ci ei, cu totul neîncrezători în cauza lor, nu au încuviinţat. Şi cu altă ocazie Atanasie a venit la Curtea ta [9], dacă i-aţi scris lui, şi duşmanii săi fiind atunci în Antioh, el a cerut ca să poată fi convocaţi fie cu toţi, fie separat, pentru ca ei fie îl vor condamna, fie vor fi condamnaţi [10], şi să poată fie în prezenţa sa să îi dovedească a fi ceea ce reprezentau ei, fie să înceteze să îl acuze când este absent. La această propunere de asemenea tu nu ai ascultat, şi ei în mod egal au respins-o. Atunci de ce îi mai asculţi pe ei care îl vorbesc de rău? Cum îi poţi îndura pe Valens şi Ursacius, deşi ei au retractat şi au făcut o mărturisire scrisă despre calomniile lor [1]? Căci nu este adevărat, aşa cum pretind ei, că au fost forţaţi să mărturisească; nu au fost soldaţi acolo pentru a-i influenţa şi fratele tău nu era informat despre această chestiune [2]. Nu, astfel de lucruri nu au fost făcute sub conducerea sa, aşa sunt făcute acum; Doamne fereşte. Dar ei au mers voluntar la Roma, şi în prezenţa Episcopului şi a Prezbiterilor au scris retractarea lor, adresând anterior lui Atanasie o scrisoare prietenească şi de pace. Şi dacă ei pretind că a fost folosită forţa împotriva lor, şi recunosc că aceasta este un lucru rău, pe care şi tu îl dezaprobi; atunci încetezi să foloseşti forţa; să nu mai scrii scrisori, să nu mai trimiţi Conţi; ci să îi eliberezi pe cei care au fost exilaţi, ca nu cumva în timp ce tu te plângi de violenţă, ei exercită doar o violenţă mai mare. Când a fost făcut un astfel de lucru de către Constans? Ce Episcop a suferit exilul? Când a apărut el ca un arbitru al unui proces Clerical? Când vre-un Palatin de-al său a forţat oameni să subscrie împotriva cuiva, ca Valens şi adepţii săi să fie în stare să afirme aceasta? Încetează aceste acţiuni, te implor, şi aminteşte-ţi că eşti un om muritor. Fie-ţi frică de ziua judecăţii, şi păstrează-te pur pentru aceasta. Nu te amesteca în chestiuni Clericale, nici nu ne da porunci referitoare la ele; ci învaţă-le de la noi. Dumnezeu a pus în mâinile tale împărăţia; nouă El ne-a încredinţat treburile Bisericii Sale; şi aşa cum el ar fura imperiul de la tine dacă tu rezişti hotărârii lui Dumnezeu, tot astfel să îţi fie frică ca nu cumva prin luarea asupra ta a conducerii Bisericii, să devii vinovat de o mare ofensă. Este scris, „Daţi Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu [3].” De aceea nici nouă nu ne este permis să exercităm o stăpânire pământească, nici tu, Sire, nu ai nici o autoritate să arzi tămâie [4]. Îţi scriu aceste lucruri dintr-o preocupare pentru mântuirea ta. Cu privire la subiectul scrisorilor tale, aceasta este hotărârea mea; nu mă voi uni cu Arianii; eu anatemizez erezia lor. Nici nu voi subscrie împotriva lui Atanasie, pe care deopotrivă noi şi Biserica Romanilor şi întregul Consiliu l-au pronunţat a fi nevinovat. Şi tu însuţi de asemenea, când ai înţeles aceasta, ai trimis după acest om, şi i-ai dat permisiunea să se întoarcă cu onoare în ţara sa şi în Biserica sa. Ce motiv poate fi pentru o schimbare atât de mare în comportamentul tău? Aceleaşi persoane care au fost mai înainte duşmanii săi, sunt şi acum; şi lucrurile pe care le şoptesc ei acum spre prejudiciul său (căci ei nu le declară în mod deschis în prezenţa sa), aceleaşi el le-a rostit împotriva lui, înainte ca tu să trimiţi după el; aceleaşi ei le-au răspândit peste hotare referitoare la el când au venit la Consiliu. Şi când eu le-am cerut să vină înainte, aşa cum am spus mai înainte, ei nu au fost în stare să producă dovezile lor; dacă au avut vre-una, ei nu ar fi fugit atât de dizgraţios. Atunci cine te-a convins atât de mult încât ai uitat scrisorile şi declaraţiile tale? Abţine-te, şi nu fi influenţat de oamenii răi, ca nu cumva în timp ce acţionezi pentru avantajul mutual al tău şi al lor, să fi redat responsabil, căci aici tu satisfaci dorinţele lor, iar în lumea cealaltă la judecată va trebui să răspunzi singur de ce ai făcut aşa. Aceşti oameni doresc prin intermediul tău să îşi rănească duşmanul lor, şi doresc să te facă slujitorul fărădelegii lor, pentru ca prin ajutorul tău ei să poată semăna seminţele ereziei lor blestemate în Biserică. Acum nu este un lucru prudent să te arunci în pericolul evident pentru plăcerea altora. Încetează deci, te implor, O Constantius, şi fi convins de mine. Am ajuns să scriu aceste lucruri ca să nu mă dispreţuieşti.”
45. Căderea lui Hosius, datorată persecuţiei crude.
Astfel au fost sentimentele, şi astfel scrisoarea, a omului bătrân ca Avraam, Hosius, cu adevărat numit aşa [6]. Dar Împăratul nu a mai încetat din planurile sale, nici nu a încetat să caute o ocazie împotriva lui; ci a continuat să îl ameninţe aspru, cu viziunea fie să îl aducă prin forţă, fie să îl exileze dacă refuza să fie de acord. Şi la fel cum Demnitarii şi Satrapii din Babilon [7], căutând o ocazie împotriva lui Daniel, nu au găsit nici una decât în legea Dumnezeului său; tot astfel aceşti Satrapi prezenţi ai impietăţii nu au fost în stare să inventeze nici o acuzaţie împotriva bătrânului (căci acest adevărat Hosius, şi viaţa sa fără pată au fost cunoscute tuturor), cu excepţia acuzaţiei de a fi urât erezia lor. De aceea ei l-au acuzat; deşi nu în aceleaşi circumstanţe ca a celor care l-au acuzat pe Daniel înaintea lui Darius, căci Darius a fost întristat să audă acuzaţia, ci aşa cum Izabela l-a acuzat pe Nabot, şi aşa cum evreii s-au dedicat lui Irod. Şi ei au spus, „El nu doar că nu va subscrie împotriva lui Atanasie, ci de asemenea în numele lui ne condamnă pe noi; şi ura sa faţă de erezie este atât de mare, că de asemenea el scrie altora, ca ei mai degrabă să sufere moartea, decât să devină trădători faţă de adevăr. Căci, spune el, iubitul nostru Atanasie este de asemenea persecutat datorită Adevărului, şi Liberius, Episcop al Romei, şi toţi ceilalţi, sunt atacaţi cu înşelăciune.” Când acest susţinător al impietăţii, şi Împărat al ereziei [8], Constantius, a auzit aceasta, şi în special că erau de asemenea alţii în Spania cu aceeaşi concepţie cu cea a lui Hoius, după ce i-a ispitit şi pe ei să subscrie, şi nu a putut să îi convingă să facă aceasta, el l-a trimit pe Hosius, şi în loc să îl exileze, l-a închis un an întreg în Sirmium. Fără Dumnezeu, nesfânt şi fără afecţiune naturală, el nu s-a temut de Dumnezeu, nu a avut în vedere afecţiunea tatălui său pentru Hosius, nu a cinstit vârsta sa înaintată, căci acum el avea o sută de ani [9]; ci toate aceste lucruri acest Ahab modern, acest al doilea Belşaţar al vremurilor noastre, nu le-a considerat de dragul impietăţii. El a folosit o astfel de violenţă faţă de bătrânul bărbat, şi l-a închis atât de strâns, încât în final, zdrobit de suferinţă, el a fost adus, deşi cu greu, să ţină comuniune cu Valens, Ursacius, şi adepţii lor, deşi el nu a vrut să subscrie împotriva lui Atanasie. Chiar dacă astfel el nu şi-a uitat datoria sa, căci la apropierea morţii, ca fiind prin ultimul său testament, el a purtat mărturie de forţa care a fost folosită împotriva lui, şi a anatemizat erezia Ariană, şi a dat poruncă strictă ca nimeni să nu o primească.
46. Expulzarea arbitrară a multor episcopi.
Cine a mărturisit aceste lucruri, sau cel puţin a auzit despre ele, oare nu va fi foarte uimit, şi va striga tare către Domnul, spunând, „Vei face o deplină rămăşiţă din Israel [10]?” Cine este obişnuit cu aceste procedee, nu va striga cu un bun motiv şi va spune, „S-a făcut un lucru minunat şi teribil în ţinut;” şi, „Cerurile sunt uimite de aceasta, şi pământul se teme chiar mai teribil [11].” Părinţii oamenilor şi învăţătorilor credinţei sunt luaţi, şi păgânii sunt aduşi în Biserici? Cine care a văzut când Liberius, Episcop al Romei, a fost exilat, şi când marele Hosius, părintele Episcopilor, a suferit aceste lucruri, sau cine care a văzut atât de mulţi Episcopi exilaţi din Spania şi celelalte părţi, ar putea eşua să perceapă, oricât de puţină înţelegere ar avea, că acuzaţiile [13] împotriva lui Atanasie şi de asemenea restul erau false, şi toate erau doar calomnii? Din acest motiv ceilalţi de asemenea au suportat toată suferinţa, pentru că ei au văzut clar că acele conspiraţii puse împotriva acestora erau găsite în falsitate. Căci ce acuzaţie era împotriva lui Liberius? Sau ce acuzaţie era împotriva bătrânului Hosius? Cine a adus mărturie falsă împotriva lui Paulinius, şi Lucifer, şi Dionysius, şi Eusebiu? Sau ce păcat putea fi pus în contul restului Episcopilor, Prezbiterilor şi Diaconilor exilaţi? Nici unul; Doamne fereşte. Nu exista nici o acuzaţie împotriva lor pe baza cărora să se formeze un complot pentru ruinarea lor; nici nu era pe baza unei acuzaţii faptul că ei au fost exilaţi mai mulţi. Aceasta a fost o răzvrătire a impietăţii împotriva evlaviei; a fost un zel pentru erezia Ariană, şi un preludiu al venirii lui Anticrist, pentru care Constantius îi pregăteşte astfel calea.
PARTEA VII. PERSECUŢIA LA ALEXANDRIA.
47. DUPĂ ce el a reuşit tot ceea ce dorea împotriva Bisericilor din Italia, şi în alte părţi; după ce i-a exilat pe unii, şi în mod violent i-a chinuit pe alţii, şi a umplut fiecare loc cu frică, în final şi-a întors furia, ca şi când aceasta ar fi fost o tulburare contagioasă, împotriva Alexandriei. Aceasta au izbutit cu viclenie duşmanii lui Hristos; căci pentru a avea o expoziţie a semnăturilor atâtor Episcopi, şi ca Atanasie să nu aibă un singur Episcop în persecuţia sa faţă de care să se poată plânge măcar, de aceea ei au anticipat procedeele sale, şi au umplut fiecare loc cu teroare, pe care ei au ţinut-o pentru a-i ajuta în realizarea planurilor lor. Dar aici ei nu au înţeles că prin nebunia lor că nu expuneau alegerea deliberată a Episcopilor, ci mai degrabă violenţa pe care ei au folosit-o; şi că, deşi fraţii săi ar trebui să îl părăsească, şi prietenii şi cunoştinţele sale să stea departe, şi să nu fie găsit nici unul care să simpatizeze cu el şi să îl consoleze, totuşi dincolo de toate acestea, pentru el era suficient un refugiu cu Dumnezeu. Căci Ilie nu era singurul în persecuţia sa, şi Dumnezeu era totul în tot în omul sfânt. Şi Mântuitorul ne-a dat aici un exemplu, care de asemenea a fost lăsat singur, şi a expus planurile duşmanilor Săi, pentru a ne învăţa, că atunci când noi suntem persecutaţi şi părăsiţi de oameni, nu trebuie să alunecăm, ci să ne punem speranţa noastră în El, şi să nu trădăm Adevărul. Căci deşi la început adevărul poate părea a fi chinuit, totuşi chiar cei care persecută îl vor recunoaşte ulterior.
48. Atacurile asupra Bisericii Alexandrine.
Astfel ei l-au îndemnat pe Împărat, care scrie primul scrie o scrisoare ameninţătoare, pe care el o trimite la Duce şi soldaţi. Notarii Diogenius şi Hilarius [3], şi anumiţi Palatini cu ei, au fost purtătorii acesteia; la sosirea căreia au fost comise acele crime teribile şi crude împotriva Bisericii, pe care le-am relatat pe scurt puţin mai sus [3], şi care sunt cunoscute tuturor oamenilor din protestele arătate de oameni, care sunt inserate le sfârşitul acestei istorii, pentru ca oricine să le poată citi. Apoi după aceste procedee din partea lui Syrianus, după ce au fost săvârşite aceste ticăloşii, şi violenţa oferită Fecioarelor, ca aprobând un astfel de comportament şi săvârşirea acestor rele asupra noastră, el scrie din nou senatului şi oamenilor din Alexandria, instigând tinerii, şi cerându-le să se adune împreună, şi fie să îl persecute pe Atanasie, fie să se considere duşmanii săi. Totuşi el a retras aceste instrucţiuni înainte să ajungă la ei, şi din vremea când Syrianus a pătruns în Biserică; căci el şi-a amintit ceea ce era scris, „Ascunde-te puţină vreme, până când revolta va trece [4].” Unul Heraclius, după rang un Conte, a fost cel care a auzit această scrisoare, şi precursorul unui anumit George care a fost trimis de Împărat ca spion, căci unul care era trimis de el nu poate fi un Episcop; Doamne fereşte. Şi astfel într-adevăr comportamentul său şi circumstanţele care au precedat intrarea sa dovedesc suficient.
49 şi 50. Ipocrizia respectului simulat al lui Constantius pentru memoria fratelui său.
Apoi Heraclius a publicat scrisoarea, care reflecta o mare ruşine asupra scriitorului. Căci pe când marele Hosius i-a scris lui Constantius, el nu a fost în stare să inventeze nici un pretext plauzibil pentru schimbarea sa de comportament, el acum a inventat o scuză mult mai compromiţătoare faţă de sine şi sfătuitorii săi. El a spus, „Din consideraţie faţă de afecţiunea pe care o întreţin faţă de fratele meu de o memorie divină şi pioasă, am îndurat pentru o vreme venirea lui Atanasie printre voi.” Aceasta dovedeşte că el deopotrivă şi-a încălcat promisiunea sa, şi s-a purtat nerecunoscător faţă de fratele său după moartea lui. Apoi el declară că acesta este, aşa cum într-adevăr este, „vrednic de amintire divină şi pioasă;” totuşi în ceea ce priveşte o poruncă a lui, sau ca să folosesc limbajul său, „afecţiunea” pe care el o poartă faţă de el, chiar dacă el s-a supus doar de dragul binecuvântatului Constans, el trebuia să se poarte cinstit faţă de fratele său, şi să se facă moştenitorul sentimentelor lui cât şi faţă de Imperiu. Dar, deşi, când căuta să obţină drepturile sale, el l-a demis pe Vetranio, cu întrebarea, „Cui aparţine moştenirea după moartea unui frate [6]?” totuşi de dragul ereziei blestemate a duşmanilor lui Hristos, el desconsideră pretenţiile de dreptate, şi se comportă ingrat faţă de fratele său. Ba chiar, de dragul ereziei, el nu a încuviinţat nici măcar dorinţele tatălui său fără încălcare; ci, în ceea ce poate satisface pe aceşti oameni păgâni, el pretinde că adoptă intenţia lui, în timp ce pentru a-i necăji pe ceilalţi, nu îi pasă să arate respectul care este datorat unui tată. Căci datorită calomniilor lui Eusebiu şi ale adepţilor săi, tatăl său este trimis la Episcop pentru un timp în Gaul pentru a evita cruzimea persecutorilor săi (aceasta a fost arătat de binecuvântatul Constantin, fratele celui dintâi, după moartea tatălui lor, după cum se pare din scrisorile lui [7]), dar el nu a fost convins de Eusebiu şi adepţii săi să trimită o persoană pe care ei l-au dorit pentru un Episcop, ci au împiedicat realizarea dorinţelor lor, şi au oprit încercările lor cu ameninţări aspre.
51. Cum arată Constantius respect pentru tatăl şi fratele său.
Prin urmare dacă, aşa cum declară în scrisorile sale, el a dorit să respecte practica domnului său, de ce mai întâi l-a trimis pe Gregory, şi acum pe acest George, mâncătorul magazinelor [8]? De ce se străduieşte el atât de serios să introducă în Biserică aceşti Ariani, pe care tatăl său i-a numit Porphyrians [9], şi i-a exilat pe alţii în timp ce el îi tratează de sus? Cu toate că tatăl său l-a admis pe Arius în prezenţa sa, totuşi când Arius a jurat strâmb şi a răbufnit răzleţ [10] el a pierdut compania tatălui său; care, aflând adevărul, l-a condamnat ca eretic. De ce mai mult, în timp ce pretinde că respectă Canonul Bisericii, el a ordonat întregul curs al comportamentului său în opoziţie faţă de ei? Căci unde este un Canon care spune că un Episcop trebuie să fie numit de Curte? Unde este un Canon [1] care permite soldaţilor să invadeze Bisericile? Ce tradiţie permite conţilor şi eunucilor ignoranţi să exercite autoritate în chestiuni Clericale, şi să facă de cunoscut prin decretele sale deciziile celor care poartă numele de Episcopi? El este vinovat de tot felul de falsităţi de dragul acestei erezii nesfinte. Anterior acestui timp el l-a trimis pe Philagrius ca Prefect a doua oară [2], în opoziţie faţă de opinia tatălui său, şi vedem ce a avut loc acum. Nici „de dragul fratelui său” el nu vorbeşte adevărul. Căci după moartea sa el a scris nu o dată sau de două ori, ci de trei ori Episcopului, şi în mod repetat i-a promis că nu îşi va schimba comportamentul său faţă de el, ci l-a îndemnat să aibă curaj, şi să nu tolereze ca cineva să îl alarmeze, ci să continue să locuiască în Biserica sa în perfectă securitate. De asemenea el a trimis poruncile sale prin Contele Asterius, şi Palladius Notarul, către Felicissimus, care era atunci Duce, şi către Prefectul Nestorius, ca dacă Philip Prefectul sau oricine altcineva se va aventura să formeze vre-un complot împotriva lui Atanasie, ei să îl împiedice.
52. Împăratul nu are nici un drept să conducă Biserica.
Pentru ce atunci când a venit Diogenes, şi Syrianus ne-a aşteptat, deopotrivă el şi noi [2a] şi oamenii au cerut să vadă scrisorile Împăratului, presupunând că, aşa cum este scris, „Să nu fie rostită nici o falsitate înaintea împăratului [3];” deci când un împărat a făcut o promisiune, el nu va minţi, nici nu o va schimba. Dacă „de dragul fratelui său el s-a supus,” atunci de ce a scris acele scrisori după moartea sa? Şi dacă el le-a scris „de dragul memoriei sale,” de ce după aceea s-a purtat atât de hain faţă de el, şi a persecutat omul, şi a scris ceea ce a scris, susţinând o judecată a Episcopilor, când de fapt el a acţionat doar să îşi placă sieşi? Cu toate acestea, viclenia sa nu a scăpat de a fi detectată, dar noi avem dovada acesteia la îndemână. Căci dacă o judecată ar fi fost trecută de Episcopi, ce preocupare a avut Împăratul cu ea? Sau dacă aceasta a fost doar o ameninţare a Împăratului, ce nevoie mai era de aşa numiţii Episcopi? Când s-a mai auzit un asemenea lucru de la începutul lumii? Când a primit o judecată a Bisericii validitatea sa de la Împărat? Sau mai degrabă când a fost decretul său vre-odată recunoscut de Biserică? Au fost multe Consilii ţinute de atunci încolo; şi multe judecăţi au trecut de Biserică; dar Părinţii nu au căutat niciodată consimţământul Împăratului faţă de acestea, nici Împărat nu a fost ocupat cu treburile Bisericii [3a]. Apostolul Pavel a avut prieteni printre cei din casa Cezarului, şi în Epistola sa către Filipeni el trimite saluturi de la ei; dar el nu i-a luat niciodată ca asociaţi ai săi în judecăţile Clericale. Acum oricum am fost martori unui spectacol neobişnuit, care este o descoperire a ereziei Ariane. Ereticii s-au adunat împreună cu Împăratul Constantius, pentru ca el, pretinzând autoritatea Episcopilor, să poată exercita puterea sa împotriva oricărui îi place lui, şi în timp ce persecută să poată evita numele de persecutor; şi ca ei, sprijiniţi de conducerea Împăratului, să poată conspira ruina oricărui vor dori [4] şi toate acestea nu sunt atât de profane ca ei înşişi. Cineva s-ar putea uita la procedeele lor ca la o comedie pe care ei o realizează pe scenă, în care pretinşii Episcopi sunt actori, şi Constantius este interpretul poruncilor lor, care le face promisiuni, aşa cum Irod a făcut fiicei lui Herodias, şi ei dansând înaintea lui au realizat prin acuzaţii false exilul şi moartea credincioşilor adevăraţi în Domnul.
53. Amestecul despotic al lui Constantius.
Cine într-adevăr nu a fost rănit de calomniile lor? Faţă de cine aceşti duşmani ai lui Hristos nu au conspirat ei pentru a distruge? Pe cine a eşuat Constantius să exileze datorită acuzaţiilor pe care aceştia le-au adus împotriva lor? Când a refuzat el să îi asculte de bună voie? Şi ceea ce este cel mai ciudat, când a permis el cuiva; cineva să vorbească împotriva lor, şi nu a primit mărturia lor mai cu dragă inimă, de orice fel ar fi fost ea? Unde este o Biserică care se bucură acum de privilegiul de a se închina lui Hristos în mod liber? Dacă Biserica este un menţinător al pietăţii adevărate, ea este în pericol; dacă acesta o simulează, ea locuieşte în frică. Fiecare loc este plin de ipocrizie şi impietate, în măsura în care este preocupat el; şi oriunde există o persoană evlavioasă şi un iubitor al lui Hristos (şi există mulţi din aceştia pretutindeni, aşa cum erau profeţii şi marele Ilie) ei se ascund, şi dacă ei găsesc un prieten credincios ca Obadia, şi fie se retrag în peşteri şi în vizuinile pământului, fie îşi petrec vieţile în a hoinări prin deşert. Aceşti oameni în nebunia lor preferă astfel de calomnii împotriva lor aşa cum Izabela a inventat împotriva lui Nabor, şi evreii împotriva Mântuitorului; în timp ce Împăratul, care este patronul ereziei, şi doreşte să pervertească adevărul, aşa cum Ahab a dorit să schimbe podgoria într-o grădină de ierburi, face orice doreşte el să facă, căci sugestiile pe care le primeşte de la ei sunt aprobate de dorinţele sale.
54. Constantius dă Bisericile Alexandrine ereticilor.
Astfel, el a exilat, aşa cum am spus mai înainte Episcopi autentici, pentru că ei nu au vrut să profeseze doctrine păgâne, ca să se potrivească plăcerii sale; şi astfel acum el a trimis pe Contele Heraclius pentru a înainta împotriva lui Atanasie, care în public şi-a făcut de cunoscut decretele sale, şi a anunţat porunca Împăratului, că dacă ei nu se conformează instrucţiunilor conţinute în scrisorile sale, pâinile lor vor fi luate, idolii lor vor fi răsturnaţi, şi persoanele din multe oraşe – magistraţi şi oameni vor fi făcuţi sclavi. După ce i-a ameninţat în această manieră, lui nu i-a fost ruşine să declare public cu voce tare, „Împăratul îl tăgăduieşte pe Atanasie, şi a poruncit ca Bisericile să fie date Arianilor.” Şi când toţi s-au minunat să audă aceasta, şi au făcut semne unii altora, exclamând, „Ce, Constantius a devenit un eretic?” în loc să roşească aşa cum s-ar fi cuvenit, omul i-a obligat mai mult pe senatori şi pe magistraţii păgâni şi pe paznicii [6] templelor idolilor să subscrie la aceste condiţii, şi să fie de acord să îl primească drept Episcop pe oricine [7] ar fi trimis Împăratul. Desigur, Constantius susţinea strict Canonul Bisericii, când el a făcut aceasta când în loc să ceară scrisori de la Biserică, el le-a cerut de la piaţă, şi în loc să îi întrebe pe oameni el i-a întrebat pe păzitorii templelor. El a fost conştient că nu trimitea un Episcop să oficieze peste creştini, ci un anumit intrus pentru cei care au subscris termenilor săi.
55. Năvala în marea Biserică.
Astfel, Neamurile cumpărând prin bunăvoinţa lor siguranţa idolilor lor, şi siguri de comerţ [8], au subscris deşi fără voie, de frica ameninţărilor pe care el le-a făcut faţă de ei; ca şi când chestiunea a fost rânduită de un general, sau alt magistrat. Într-adevăr, ceea ce erau în stare să facă ei ca şi păgâni, cu excepţia a orice era pe placul Împăratului? Dar oamenii adunaţi în marea Biserică (căci era a patra zi din săptămână), Contele Heraclius în ziua următoare [9] ia cu el pe Cataphronius Prefectul Egiptului, şi Faustinus Primitorul General [10], şi Bithynius un eretic; şi împreună l-au stârnit pe cel mai tânăr bărbat din mulţime [11] care se închina idolilor, să atace Biserica, şi să arunce cu pietre în oameni, spunând că aceasta era porunca Împăratului. Totuşi când a venit vremea izgonirii, cea mai mare parte deja părăsise Biserica, dar au mai fost câteva femei care au rămas, ei au făcut aşa cum le-au poruncit oamenii, drept care a rezultat un spectacol jalnic. Acele puţine femei tocmai se ridicaseră de la rugăciune şi stăteau jos când tinerii au venit dintr-odată peste ele goi şi cu pietre şi ciomege. Unele dintre ele au fost omorâte cu pietre de nenorociţii fără Dumnezeu; ei au bătut cu biciul persoanele sfinte ale Fecioarelor, le-au dat jos voalurile şi au expus capetele lor, şi când ele au rezistat insultei, laşii le-au lovit cu picioarele. Aceasta a fost înspăimântător, foarte înspăimântător; dar ceea ce a urmat a fost mai rău, şi mai intolerabil decât orice grozăvie. Cunoscând caracterul sfânt al fecioarelor, şi că urechile lor nu erau obişnuite cu poluarea, şi că ele erau mai în stare să suporte pietre şi săbii decât expresii de obscenitate, ei le-au asaltat cu un astfel de limbaj. Aceasta au sugerat Arianii tinerilor, şi au râs la tot ceea ce au spus şi au făcut aceştia; în timp ce sfintele Fecioare şi alte femei evlavioase au fugit de astfel de cuvinte aşa cum ar fugi de muşcătura şerpilor, dar duşmanii lui Hristos i-au ajutat în lucrare, ei au rostit aceleaşi cuvinte; căci erau satisfăcuţi de obscenităţile pe care tinerii le-au slobozit asupra lor.
56. Marea Biserică jefuită.
După aceasta, pentru ca ei să execute pe deplin ordinele pe care le-au primit (căci aceasta este ceea ce au dorit ei fierbinte, şi ceea ce Contele şi Primitorul – General i-a instruit să facă), ei au apucat locurile, tronul, şi masa care era de lemn [1], şi perdelele [2] Bisericii, şi orice au fost în stare, şi ducându-le cu ei le-au ars în faţa uşilor străzii principale, şi au aruncat tămâie pe flacără. Vai! Cine nu va plânge să audă aceste lucruri, şi, se poate, să îşi închidă urechile sale, ca să nu trebuiască să îndure recitalul, considerând că este dureros doar să asculte relatarea unor astfel de enormităţi? Mai mult, ei au cântat laude idolilor lor, şi au spus, „Constantius a devenit păgân, şi Arianii au recunoscut obiceiurile noastre;” căci într-adevăr ei nici măcar nu se prefac păgâni, dacă prin aceasta erezia lor se poate stabili. Ei chiar au fost gata să sacrifice o juncă care ducea apă pentru grădinile din Caesareum [3]; şi ar fi jertfit-o dacă nu ar fi fost o femeie [4]; căci ei spun că era ilegal ca aceasta să fie oferită printre ei.
57. Astfel au acţionat profanii [5] Ariani în unire cu păgânii, gândindu-se că aceste lucruri tind să ne dezonoreze. Dar justiţia Divină a condamnat nelegiuirea lor, şi a lucrat un mare şi remarcabil semn, prin acesta a arătat clar tuturor ora, că aşa cum în actele lor de profanare ei au îndrăznit să îl atace pe nimeni altul decât pe Domnul, tot astfel în aceste proceduri de asemenea ei din nou au încercat să îl dezonoreze pe El. Acest lucru a fost dovedit şi mai clar prin evenimentul minunat care acum a avut loc. Unul dintre aceşti tineri imorali a fugit în Biserică, şi s-a aventurat să stea pe tron; şi în timp ce stătea acolo omul nenorocit a rostit cu un sunet nazal un cântec senzual. Apoi ridicându-se a încercat să smulgă tronul, şi să îl târască spre el; el nu ştia că atrăgea răzbunarea asupra sa. Căci precum vechii locuitori din Azotus, când ei s-au aventurat să atingă [6] Chivotul, care nu aveau voie după lege nici măcar să îl privească, au fost distruşi imediat de el, fiind chinuiţi mai întâi de heruvimi; deci această persoană nefericită care a vrut să tragă tronul, l-a tras peste el, şi, ca şi când justiţia Divină ar fi trimis lemnul să îl pedepsească, el l-a izbit de organele sale; şi în loc să ducă tronul, el şi-a scos măruntaiele prin lovitura sa; astfel că tronul i-a luat viaţa, în loc ca el să distrugă tronul. Căci, aşa cum este scris despre Iuda, organele sale s-au revărsat afară; şi el a căzut şi a fost dus departe, şi în ziua următoare el a murit. Un altul de asemenea a intrat în Biserică cu crenguţe de copaci [7a] şi, ca în maniera Neamurilor le-a vânturat în mâinile sale şi şi-a bătut joc, el a fost lovit imediat cu orbire, astfel că imediat şi-a pierdut vederea, şi nu a mai ştiut unde era; dar în timp ce aproape cădea, a fost luat de mână şi sprijinit de prietenii săi a fost scos afară, şi când în ziua următoare cu greu a fost adus în simţurile sale, el nu a ştiut nici ce a făcut sau ce a suferit ca şi consecinţă a îndrăznelii sale.
58. Persecuţia generală la Alexandria.
Neamurile, când au văzut aceste lucruri, au fost apucate de frică, şi nu s-au mai aventurat în alte insulte; dar Arianii nu au fost nici măcar atinşi de ruşine, ci, la fel ca evreii când au văzut minunile, au fost fără credinţă şi nu au vrut să creadă, ba nu, ca Faraon, ei s-au împietrit; ei de asemenea şi-au pus nădejdea lor jos, în Împărat şi eunucii săi. Ei au permis Neamurilor, sau mai degrabă celor mai abandonaţi dintre Neamuri, să acţioneze în maniera descrisă mai înainte; căci au descoperit că Faustinus, care este Primitorul – General după stil, este doar o persoană vulgară [8] în obiceiuri, şi destrăbălat în inimă, era gata să îşi joace partea sa cu ei în aceste proceduri, şi să stârnească păgânii. Ba chiar au încercat să facă şi ei la fel, ca şi când ar fi modelat erezia lor peste toate celelalte erezii împreună [9], pentru ca să împărtăşească răutatea lor cu cei mai depravaţi din omenire. Ceea ce au făcut ei prin intermediul altora am descris mai sus; enormităţile pe care le-au comis ei înşişi întrec limitele oricărei răutăţi; şi au întrecut răutatea oricărui spânzurător. Unde este o casă pe care ei nu au răvăşit-o? Unde este o familie pe care ei nu au jefuit-o sub pretextul căutării oponenţilor lor? Unde este o grădină unde ei nu au călcat totul în picioare? Ce mormânt [10] nu au deschis ei, pretinzând că îl caută pe Atanasie, deşi obiectivul lor era să jefuiască şi să strice tot ce venea în calea lor? Cât de multe case ale bărbaţilor au fost sigilate [1]! Conţinutul câtor locuinţe a fost dat soldaţilor care i-au ajutat! Cine nu a experimentat răutatea lor? Cine care i-a întâlnit nu a fost obligat să se ascundă în piaţă? Oare nu mulţi şi-au lăsat casa de frica lor, şi au petrecut noaptea în deşert? Oare nu mulţi dintre ei, în timp ce erau neliniştiţi să îşi păstreze proprietatea de ei, şi-au pierdut o parte mai mare din ea? Şi cine, oricât de lipsit de experienţă pe mare, nu a ales mai degrabă să se încredinţeze ei, şi să rişte toate pericolele ei, decât să fie martori ai ameninţărilor lor? Mulţi de asemenea şi-au schimbat locuinţa, şi s-au mutat din nou de la o stradă la alta, şi de la oraş în suburbii. Şi mulţi s-au supus unor taxe aspre, şi când nu au fost în stare să plătească, împrumutaţi de alţii, doar ca să poată scăpa de maşinaţiile lor.
59. Violenţa lui Sebastianus.
Căci ei s-au făcut formidabili tuturor oamenilor, şi i-au ameninţat pe toţi cu mare aroganţă, folosind numele Împăratului, şi ameninţându-i cu nemulţumirea lui. Ei a trebuit să îi ajute în răutatea lor pe Ducele Sebastianus, un Manichee, şi un tânăr bărbat destrăbălat; Prefectul [2], Contele, şi Primitorul – General ca un făţarnic. Multe Fecioare care au condamnat păgânismul lor, şi au profesat adevărul, ei i-au scos din casele lor; pe alţii i-au insultat în timp ce mergeau pe străzi, şi au făcut ca a lor capete să fie descoperite de tinerii lor. De asemenea ei au permis femeilor din partida lor să insulte pe cine aleg ele; şi deşi femeile sfinte şi credinciose s-au retras de o parte, şi le-au dat loc să treacă, totuşi ei s-au adunat împrejurul lor ca Desfrânaţii şi Furioşii [3], şi au considerat un ghinion dacă nu au găsit nici un mijloc prin care să le rănească, şi au petrecut acea zi cu tristeţe pentru că nu au fost în stare să le facă vre-un rău. Într-un cuvânt, atât de cruzi şi de amari au fost împotriva tuturor, încât toţi oamenii i-au numit spânzurători, criminali, oameni fărădelege, intruşi, făcători de rele, şi prin orice nume în afară de cel de creştini.
60. Martirajul lui Eutychius.
Mai mult, imitând practicile sălbatice ale Scythianilor, ei au pus mâna pe Eutychius un Sub-diacon, un om care a slujit Biserica onorabil, şi l-au biciuit pe spate cu un bici de piele, până când a fost adus la punctul morţii, ei au cerut ca el să fie trimis la mine; şi nu doar la orice mină, ci la cea a lui Phaeno [4], unde chiar unui criminal condamnat îi este greu să trăiască câteva zile. Şi ceea ce a fost cel mai iraţional în comportamentul lor, este că ei nu i-au permis nici măcar câteva oare ca rănile sale să fie îmbrăcate, ci l-au trimis imediat, spunând, „Dacă se face aceasta, tuturor oamenilor le va fi frică, şi de aici încolo vor fi de partea noastră.” Totuşi, după un scurt timp, nefiind în stare să îşi realizeze călătoria sa către mină datorită durerii cauzate de bici, el a murit pe drum. El a pierit bucurându-se, obţinând slava martirajului. Dar ticăloşii nici măcar nu au fost ruşinaţi, ci după cuvintele Scripturii, „având mădularele fără milă [5],” ei au acţionat astfel, şi acum din nou au înfăptuit o faptă satanică. Când oamenii s-au rugat ca să îl cruţe pe Eutychius şi i-au implorat pentru el, ei au făcut ca patru cetăţeni liberi şi onorabili să fie închişi, unul din ei era Hermias care a spălat picioarele cerşetorului [6]; şi după ce i-a biciuit aspru, Ducele i-a aruncat în închisoare. Dar Arianii, care au fost mai cruzi chiar decât Scythiani, când au văzut că ei nu au murit de biciuire, s-au plâns Ducelui şi ameninţând, au spus, „Vom scrie şi le vom spune eunucilor [7], că el nu biciuieşte aşa cum vrem noi.” Auzind aceasta el s-a temut atât de mult, şi a fost obligat să îi bată pe oameni a doua oară; şi ei fiind bătuţi şi ştiind din ce cauză suferă şi de cine au fost ei acuzaţi, au spus doar, „Noi suntem bătuţi de dragul Adevărului, dar noi nu vom ţine comuniune cu ereticii: poţi să ne baţi cât vrei; Dumnezeu te va judeca pentru aceasta.” Oamenii hulitori au dorit să îi expună la pericol în închisoare, ca ei să moară acolo; dar oamenii lui Dumnezeu observând aceasta, l-au rugat pentru ei, şi după şapte zile sau mai mult ei au fost eliberaţi.
61. Maltratarea celor Săraci.
Dar Arianii, fiind întristaţi de aceasta, au inventat o altă faptă mai crudă şi mai necurată; crudă în ochii tuturor oamenilor, dar bine potrivită cu erezia lor anticreştină. Domnul ne-a poruncit să ne amintim de săraci; El a spus, „Vinde ce ai şi dă în dar” şi din nou „Am fost înfometat şi voi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a fost sete, şi voi Mi-aţi dat să beau; căci de câte ori aţi făcut aceste lucruri acestor micuţi, Mie mi le-aţi făcut [8].” Dar aceşti oameni, ca fiind într-adevăr opuşi lui Hristos, au acţionat contrar voii Sale şi în acest aspect. Căci atunci când Ducele a dar Bisericile Arianilor, şi persoanele nevoiaşe şi văduvele nu au mai putut trăi mai departe în ele, văduvele au stat în locuri unde Clerul încredinţat cu grija faţă de ele au fost numiţi. Şi când Arianii au văzut că fraţii le-au slujit imediat şi le-au sprijinit, au persecutat şi văduvele, bătându-le pe picioare, şi i-au acuzat pe cei care au dăruit văduvelor înaintea Ducelui. Aceasta s-a făcut prin intermediul unui anumit soldat numit Dynamius. Şi aceasta a fost pe placul lui Sebastian [9], căci nu este nici o milă la Manich’ani; ba mai mult, este considerat un lucru de urât printre ei să arăţi milă unui om sărac [9a]. Aici a fost deci un subiect neobişnuit de plângere; şi un nou fel de curte inventată acum de Ariani. Au fost aduse persoane la proces pentru fapte de bunătate pe care le-au săvârşit; el care a arătat milă a fost acuzat, şi cel care a primit un ajutor a fost bătut; şi ei au dorit mai degrabă ca săracul să sufere foametea, decât cel care a arătat milă să îi dea ceva săracului. Astfel de sentimente aceşti evrei moderni, căci astfel sunt, le-au învăţat de la evreii din trecut, care atunci când au văzut pe cel orb din naştere că şi-a recăpătat vederea, şi pe cel care a fost bolnav de paralizie multă vreme făcut sănătos, l-au acuzat [1] pe Domnul care a făcut aceste binefaceri, şi i-a judecat ca fiind păcătoşi care au experimentat bunătatea Sa [2].
62. Maltratarea săracilor.
Cine nu a fost uimit de procedurile acestea? Cine nu a detestat deopotrivă erezia, şi apărătorii ei? Cine a eşuat să înţeleagă faptul că aceşti Ariani sunt într-adevăr mai cruzi decât fiarele sălbatice? Căci ei nu au avut nici o perspectivă a câştigului [3] din nelegiuirea lor, de dragul căreia probabil au acţionat astfel; ci mai degrabă şi-au mărit ura faţă de toţi oamenii împotriva lor înşişi. Ei prin înşelătorie şi teroare au forţat anumite persoane în erezia lor, pentru ca ei să fie aduşi să comunice cu ei; dar evenimentul s-a întors chiar contrar. Cei care au suferit au îndurat martirajul oricum l-au făcut aceştia, şi nu au trădat nici nu au negat credinţa adevărată în Hristos. Şi cei care au fost fără şi au fost martori la comportamentul lor, şi în final chiar şi păgânii, când au văzut aceste lucruri, i-au detestat pe aceştia ca anticreştini, ca cruzi călăi; căci natura umană este înclinată spre milă şi simpatizează cu cei săraci. Dar aceşti oameni şi-au pierdut chiar sentimentele comune umanităţii; şi acea bunătate pe care ei au dorit să o întâlnească din mâinile altora, de ea au suferit ei înşişi, de ceea ce nu au permis altora să primească, ci au folosit împotriva lor severitatea şi autoritatea magistraţilor şi în special cea a Ducelui.
63. Maltratarea Prezbiterilor şi Diaconilor.
Ceea ce au făcut ei Prezbiterilor şi Diaconilor; cum i-au târât în exil sub sentinţa dată de Duce şi magistraţi, făcând ca soldaţii să îşi aducă rudele din case [4], şi Gorgonius, comandantul poliţiei să îi bată cu biciul; şi cum (cel mai crud act dintre toate) cu multă insolenţă au jefuit pâinile [6] acestora şi a celor care acum erau morţi; aceste lucruri sunt imposibil de descris prin cuvinte, căci cruzimea lor întrece toată puterea limbajului. Ce termeni ar putea folosi cineva care ar putea fi egali cu subiectul? Ce circumstanţe pot fi menţionate mai întâi, pentru ca, cele înregistrate apoi să nu fie găsite mai teribile, şi următoarele încă şi mai teribile? Toate încercările şi fărădelegile lor [7] au fost pline de crimă şi păgânism; şi ei sunt atât de vicleni şi imorali, că ei se străduiesc să înşele prin promisiuni de protecţie, şi prin mituire cu bani [8], pentru ca, de vreme ce ei nu se pot recomanda prin mijloace cinstite, să se poată arăta prin aceasta pentru a se impune în faţa celor simpli.
PARTEA VIII. PERSECUŢIA ÎN EGIPT.
64. Cine i-ar numi chiar Neamuri; cu atât mai puţin ca şi creştini? I-ar considera cineva obiceiurile şi sentimentele lor ca umane, şi nu mai degrabă ca cele ale fiarelor sălbatice, văzând comportamentul lor crud şi sălbatic? Ei sunt mai nefolositori decât călăii publici; mai îndrăzneţi decât toţi ceilalţi eretici. Faţă de Neamuri ei sunt mult mai inferiori, şi stau departe şi separaţi de aceştia [1]. Am auzit de la părinţii noştri, şi cred că raportul lor este unul credincios, că mai demult, când a apărut persecuţia în timpul lui [2] Maximian, bunicul lui Constantius, Neamurile au tăinuit faţă de fraţii noştri creştini, care au fost urmăriţi, şi frecvent au suferit pierderea substanţei lor, şi au fost necăjiţi de închisoare, doar ca să nu îi trădeze pe fugari. Ei i-au protejat pe cei care au fugit la ei pentru refugiu, aşa cum ar fi făcut pentru persoanele lor proprii, şi au fost determinaţi să ia toate riscurile pentru aceştia. Dar acum aceste persoane admirabile, inventatorii unei noi erezii, acţionează împreună în mod contrar; şi sunt distinşi doar pentru înşelăciunea lor. Ei s-au numit pe ei înşişi călăi, şi caută să îi trădeze pe toţi la fel, şi să îi facă pe cei care îi ascund pe alţii obiecte ale comploturilor lor, preţuindu-i egali ca duşmani ai lor deopotrivă pe cel care îi ascunde şi pe cel care este ascuns. Ei sunt atât de criminali; atât de doritori în faptele lor rele ca şi răutatea lui Iuda.
65. Martirajul lui Secundus al lui Barka.
Crimele pe care aceşti oameni le-au comis nu pot fi descrise adecvat. Aş spune doar, că în timp ce scriu şi doresc să enumăr toate faptele lor de ticăloşie, intră gândul acesta în mintea mea, dacă această erezie nu este a patra fiică a lipitorii [3] din Proverbe, de vreme ce după atât de multe acte de nedreptate, atât de multe crime, încă nu a spus, „Este destul.” Nu; aceasta încă este înfuriată, şi merge [4] să-i caute pe cei pe care încă nu i-a descoperit, în timp ce acei pe care deja i-a rănit, este dornică să îi rănească din nou. După atacul de noapte, după relele comise în consecinţă, după persecuţia adusă de Heraclius, ei totuşi nu au încetat să ne acuze fals înaintea Împăratului (şi ei sunt încrezători că, fiind persoane păgâne ei vor obţine o audiere), dorind ca ceva mai mult decât exilul să ne fie dat nouă, şi ca în lumea cealaltă cei care nu încuviinţează hulele lor să poată fi distrus. Astfel, fiind acum încurajaţi într-o măsură extremă, ca cei mai părăsiţi Secundus [5] din Pentapolis, şi Stephanus [6] complicele său, conştienţi că erezia lor a fost o apărare a oricărei nedreptăţi pe care ei o pot comite, descoperind un Prezbiter în Barka ce nu s-a supus dorinţelor lor (el a fost numit Secundus, fiind cu acelaşi nume, dar nu de aceeaşi credinţă cu ereticul), ei l-au lovit până când el a murit [7]. În timp ce el suferea astfel el l-a imitat pe Sfânt, şi a spus, „Nimeni să nu răzbune cauza mea înaintea judecătorilor umani; îl am pe Domnul ca răzbunător al meu, de dragul lui eu sufăr aceste lucruri din mâinile lor.” Totuşi ei nu au fost mişcaţi de milă la auzul acestor cuvinte, nici nu au simţit vre-un respect faţă de vremea sacră; căci era în timpul lui Lent [8] când ei l-au lovit de moarte pe acest om.
66. Persecuţia – arma Arianismului.
O nouă erezie, care a pus tot diavolul în impietate şi fapte rele! Căci în adevăr ea este doar un rău inventat mai târziu; şi deşi cu siguranţă până acum pare să fi adoptat doctrinele sale, totuşi ei le-au ascuns, şi nu au fost cunoscute a le deţine. Dar Eusebiu şi Arius, ca şerpii ieşind din găurile lor, au vomitat otrava acestei impietăţi; Arius îndrăznind să hulească în mod deschis, şi [9] Eusebiu apărând hula sa. Totuşi el nu a fost în stare să sprijine erezia, până când, aşa cum am spus mai înainte, el a găsit un patron [1] pentru ea în Împărat. Părinţii noştri au chemat un Consiliu Ecumenic, unde trei sute dintre ei, mai mult sau mai puţin [2], s-au întâlnit împreună şi au condamnat erezia Ariană, şi toţi au declarat că ea era străină şi ciudată pentru credinţa Bisericii. La aceasta, suporterii ei, au înţeles că ei au fost dezonoraţi, şi au avut acum un temei bun de argument asupra căruia să insiste, au construit o metodă diferită, şi au încercat să o dovedească prin puterea exterioară. Şi prin aceasta cineva poate în special admira ciudăţenia cât şi răutatea planului lor, şi cum au mers ei dincolo de alte erezii. Căci aceştia îşi sprijină nebunia lor prin argument convingătoare calculate pentru a înşela pe cei simpli; grecii, aşa cum a spus Apostolul, îşi fac atacul lor cu excelenţa şi elocvenţa discursului, şi cu premise false plauzibile; evreii, lăsând divinele Scripturi, acum, aşa cum a spus Apostolul, se ceartă cu privire la „poveşti şi genealogii fără sfârşit [3];” şi Manicheeii şi Valentinianii cu ei, şi alţii, stricând divinele Scripturi, pun poveştile în termenii invenţiilor lor. Dar Arianii sunt mai îndrăzneţi decât toţi, şi au arătat că celelalte erezii sunt doar surorile lor mai tinere [4], care, aşa cum am spus, ei le întrec în hulă, rivalizând cu toate, şi în special cu evreii în nelegiuirea lor. Căci aşa cum evreii, când ei nu au fost în stare să dovedească acuzaţiile pe care ei le-au pretins împotriva lui Pavel, imediat l-au condus la căpitanul şef şi la guvernator; tot astfel, aceşti oameni, care îi întrec pe evrei în planurile lor, se folosesc doar de puterea judecătorilor; şi dacă cineva vorbeşte împotriva lor, el este târât înaintea Guvernatorului, sau a Generalului.
67. Arianismul este mai rău decât alte erezii, datorită Persecuţiei.
Celelalte erezii de asemenea, când chiar Adevărul le-a respins cu cea mai clară dovadă, sunt deprinse să fie tăcute, fiind simplu confundate de condamnarea lor. Dar această erezie modernă şi blestemată, când este răsturnată prin argument, când este aruncată şi acoperită de ruşine chiar de Adevăr, imediat încearcă să forţeze prin violenţă şi biciuiri şi închisoare pe cei pe care nu a fost în stare să îi convingă prin argument, prin aceasta recunoaşte că este orice altceva în afară de evlavioasă. Căci este partea evlaviei adevărate nu să silească [5], ci să convingă, aşa cum am spus mai înainte. Astfel Domnul nostru Însuşi, nu folosind forţa, ci oferindu-le alegerea liberă, a spus tuturor, „dacă vre-un om vrea să Mă urmeze [6];” şi ucenicilor Săi, „Voi nu plecaţi [7]?” Totuşi, această erezie, este cu totul străină de evlavie; şi de aceea oricum altfel ar acţiona, decât contrar Mântuitorului nostru, căutând de asemenea că l-a înrolat pe acel duşman al lui Hristos, Constantius, ca şi când ar fi Anticrist însuşi [8], să fie conducătorul ei în impietate? El de dragul ei s-a străduit să rivalizeze cu Saul în cruzimea sălbatică. Căci atunci când preoţii i-au dat provizii lui David, Saul a poruncit, şi ei au fost toţi distruşi, în număr de trei sute cinci [9]; şi acest om, acum când toţi au evitat erezia, şi mărturisesc o credinţă sănătoasă în Domnul, anulează un Consiliu de trei sute de Episcopi, exilează pe Episcopi, şi îi împiedică pe oameni din practicarea credinţei, şi din rugăciunile lor către Dumnezeu, împiedicând adunările lor publice. Aşa cum Saul a răsturnat Nob, cetatea preoţilor, tot astfel acest om, avansând mai departe în răutate, a dat Bisericile celor păgâni. Şi aşa cum el l-a onorat pe Doeg acuzatorul înaintea preoţilor adevăraţi, şi l-a persecutat pe David, ascultând de Ziphires; tot astfel acest om preferă pe eretici în locul celor evlavioşi, şi încă îi persecută ca să fugă de la el, ascultând de eunucii săi, care îi acuză fals pe ortodocşi. El nu percepe că orice face sau scrie în favoarea ereziei Arianilor, implică un atac [1] asupra Mântuitorului.
68. Constantius mai rău decât Saul, Ahab şi Pilat. Comportamentul său din trecut faţă de relaţiile sale.
Ahab însuşi nu a acţionat atât de crud faţă de preoţii lui Dumnezeu, aşa cum a acţionat acest om asupra Episcopilor. Căci el cel puţin a fost înţepat în conştiinţa sa, când Nabot a fost ucis, şi s-a temut la vederea [2] lui Ilie, dar acest om nici nu l-a respectat pe marele Hosius, nici nu a fost obosit sau înţepat în conştiinţă, după ce a exilat atâţia Episcopi; ci ca alt Faraon, cu cât a fost mai rănit, cu atât s-a împietrit mai tare, şi îşi imaginează răutăţi mai mari zi după zi. Şi cel mai extraordinar exemplu al fărădelegii sale a fost următorul. S-a întâmplat că atunci când Episcopii au fost condamnaţi la exil, anumite alte persoane şi-au primit sentinţa lor la acuzaţiile de crimă sau rebeliune sau furt, fiecare potrivit cu calitatea ofensei sale. După câteva luni el i-a eliberat pe aceşti oameni, fiind solicitat să facă aceasta, aşa cum Pilat a făcut cu Baraba; dar pe slujitorii lui Hristos nu doar a refuzat să îi elibereze, ci chiar i-a condamnat la o pedeapsă mai nemiloasă în locul exilului lor, dovedindu-se că este „un rău nemuritor [2a]” pentru ei. Pentru ceilalţi prin simpatia dispoziţiei el a devenit un prieten; dar pentru ortodocşi el a fost un duşman datorită credinţei lor adevărate în Hristos. Nu este oare clar pentru toţi oamenii de atunci în coace, că evreii din vechime când ei l-au cerut pe Baraba, şi l-au răstignit pe Domnul, au acţionat doar partea pe care aceşti duşmani prezenţi ai lui Hristos o acţionează împreună cu Constantius? Ba chiar, el este mai înverşunat decât Pilat. Căci Pilat, când a înţeles [3] nedreptatea faptei, şi-a spălat mâinile sale; dar acest om, în timp ce el i-a exilat pe sfinţi, scrâşneşte din dinţii săi împotriva lor mai mult şi mai mult.
69. Dar ce minune este dacă, după ce el a fost condus în erori hulitoare, el este atât de crud faţă de Episcopi, de vreme ce sentimentele comune de umanitate nu l-au putut determina să îşi cruţe măcar neamurile sale. Pe unchii săi [4] el i-a ucis; pe verişorii săi el i-a îndepărtat; el nu a avut milă de suferinţele socrului său, deşi el s-a căsătorit cu fiica acestuia, sau de rudele sale; ci a fost chiar un călcător al jurămintelor sale faţă de toţi. Tot astfel el l-a tratat pe fratele său într-o manieră nesfântă; şi acum el pretinde că îşi clădeşte mormântul său, deşi i-a le-a eliberat barbarilor pe logodnica lui Olympias, pe care fratele său a protejat-o până la moartea sa, şi a adus-o ca şi consoartă a sa. Mai mult el a încercat să pună deoparte dorinţele sale, deşi el se laudă a fi moştenitorul său; căci aşa scrie el, în termeni din care oricine are puţin bun simţ i-ar fi ruşine. Dar când compar scrisorile sale, găsesc că el nu posedă înţelegerea obişnuită, ci că mintea sa este reglată doar de sugestiile altora, şi că el nu are nici o minte a lui deloc. Acum Solomon spune, „Dacă un stăpânitor ascultă de minciuni, toţi slujitorii sunt răi [6].” Acest om dovedeşte prin acţiunile sale că este ca unul nedrept, şi că cei din jurul lui sunt răi.
70. Inconsecvenţa lui Constantius.
Atunci cum, fiind astfel, şi plăcându-i astfel de asociaţi, poate el vre-odată să plănuiască ceva drept sau rezonabil, aşa cum este încurcat în fărădelegea însoţitorilor săi, oameni care cu adevărat îl vrăjesc, sau mai degrabă care i-au călcat creierul sub călcâiele lor? Pentru ce scrie el acum scrisori [6a], şi apoi se pocăieşte că le-a scris, şi după ce se pocăieşte este stârnit din nou la mânie, şi apoi din nou îşi deplânge soarta sa, şi fiind nehotărât ce să facă, el arată un suflet lipsit de înţelegere. Având deci un astfel de caracter, cineva în mod cinstit trebuie să îl compătimească, pentru că sub aparenţa şi numele de libertate el este sclavul celor care îl târăsc pentru a-şi satisface apăsarea lor păgână. Într-un cuvânt, în timp ce prin nebunia şi inconsecvenţa sa, aşa cum a spus Scriptura [7], el vrea să satisfacă dorinţele altora, el s-a dat pe sine la condamnare, pentru a fi consumat de foc în judecata viitoare; consimţind imediat să facă orice vor ei, şi satisfăcând planurile lor împotriva Episcopilor, şi în exercitarea autorităţii lor asupra Bisericilor. Căci iată, acum el din nou a aruncat în dezordine toate Bisericile din Alexandria [8] şi din Egipt şi Libia, şi a dat ordine în mod public, ca Episcopii din Biserica Catolică şi în această credinţă să fie alungaţi din bisericile lor, şi ele să fie date toate profesorilor doctrinelor Ariane [9]. Generalul a început să execute acest ordin; şi imediat Episcopii au fost alungaţi în lanţuri, şi Prezbiterii şi Călugării legaţi cu fier, după ce au fost bătuţi aproape de moarte cu biciul. Dezordinea predomină în fiecare loc; tot Egiptul şi Libia sunt în pericol, oamenii sunt indignaţi de această poruncă nedreaptă, şi văd în ea pregătirea pentru venirea lui Anticrist, şi văzând proprietatea lor jefuită de alţii, şi dată în mâinile ereticilor.
71. Această răutate fără precedent.
Când s-a mai auzit de o asemenea fărădelege? Când a fost făptuită vre-odată o astfel de faptă rea, chiar în timpuri de persecuţie? Ei erau păgâni cei care au persecutat anterior; dar ei nu şi-au adus idolii în Biserici. Zenobia [9a], a fost o evreică, şi o sprijinitoare a lui Paul din Samosata; dar ea nu a dat Bisericile evreilor pentru sinagogi. Aceasta este o piesă nouă de fărădelege. Aceasta nu este o simplă persecuţie, dar mai mult decât persecuţia, acesta este un preludiu şi o pregătire [10] pentru venirea lui Anticrist. Chiar dacă s-ar recunoaşte că ei au inventat acuzaţii false împotriva lui Atanasie şi restul Episcopilor pe care ei i-au exilat, totuşi ce este aceasta faţă de practicile lor de mai târziu? Ce acuzaţii au ei să pretindă împotriva întregului Egipt şi Libia şi Pentapolis [1]? Căci ei au început să nu îşi mai aşeze comploturile împotriva indivizilor, în care caz ei ar putea fi în stare să însceneze o minciună împotriva lor; ci ei le-au pus pe toate într-un trup, pentru ca dacă ei doar aleg să inventeze acuzaţii împotriva lor, ei trebuie să fie condamnaţi. Astfel răutatea lor a orbit înţelegerea lor [2]; şi ei au cerut, fără nici un motiv fix, ca întregul corp de Episcopi să fie dat afară, şi prin aceasta ei au arătat că acuzaţiile pe care ei le-au înscenat împotriva lui Atanasie şi a restului de Episcopi pe care ei i-au exilat erau false, şi le-au inventat doar cu scopul de a-şi sprijini erezia blestemată a Arianilor, duşmanii lui Hristos. Aceasta nu se mai tăinuieşte, ci a devenit limpede pentru toţi oamenii. El a poruncit ca Atanasie să fie dat afară din oraş, şi a dat Bisericile lor. Şi Prezbiterii şi Diaconii care erau cu el, care au fost numiţi de Peter şi Alexander, au fost daţi afară şi conduşi în exil de asemenea; şi Arianii adevăraţi, care nu prin vre-o suspiciune ce se ridică din circumstanţe, ci datorită ereziei care a fost exclusă la început împreună cu Arius însuşi de către Episcopul Alexander, - Secundus în Libya, în Alexandria Euzoius [3] Chanan'an, Julius, Ammon, Marcus, Iren'us, Zosimus, şi Sarapion poreclit Pelycon, şi in Libya Sisinnius, şi oamenii mai tineri cu el, asociaţi în impietatea sa; aceştia au obţinut posesia Bisericilor.
72. Exilarea Episcopilor egipteni.
Şi Generalul Sebastian a scris guvernatorilor şi autorităţilor militare din fiecare loc; şi Episcopii adevăraţi au fost persecutaţi, şi cei care profesau doctrine păgâne au fost aduşi în locul lor. Ei i-au exilat pe Episcopii care îmbătrâniseră în ordinele lor, şi au fost mulţi ani în Episcopat, fiind ordinaţi de Episcopul Alexander; Ammonius [4], Hermes, Anagamphus, şi Marcus, pe ei i-au trimis la Oaza de Sus; Muis, Psenosiris, Nilammon, Henes, Marcus, şi Athenodorus la Ammoniaca, cu nici o altă intenţie decât ca ei să piară în trecerea lor prin deşert. Ei nu au avut nici o milă faţă de ei deşi aceştia sufereau de boală, şi într-adevăr au înaintat în călătoria lor cu atât de mare dificultate datorită slăbiciunii lor, că au fost obligaţi să fie purtaţi în tărgi, şi boala lor era atât de periculoasă încât materialele pentru înmormântarea lor i-au însoţit. Unul dintre ei într-adevăr a murit, dar ei nu au permis nici măcar ca trupul să fie dat prietenilor săi pentru înmormântare. Cu acelaşi scop ei l-au exilat de asemenea pe Episcopul Dracontius în locurile pustii din Clysma, Philo la Babylon, Adelphius la Psinubia în Thebais, şi Prezbiterii Hierax şi Dioscorus la Syene. Tot astfel i-au condus în exil pe Ammonius, Agathus, Agathod'mon, Apollonius, Eulogius, Apollos, Paphnutius, Gaius, şi Flavius, străvechii Episcopi, cât şi Episcopii Dioscorus, Ammonius, Heraclides, şi Psais; unii dintre ei i-au pus să lucreze în mine de piatră, pe alţii i-au persecutat cu intenţia de a-i distruge, şi pe mulţi alţii i-au jefuit. De asemenea, ei au exilat patruzeci dintre laici, cu anumite fecioare pe care mai înainte le-au la focuri; bătându-le atât de aspru cu nuiele luate din palmieri, că după o durată de cinci zile unele au murit, şi alţii au recurs la tratament chirurgical datorită ţepilor lăsaţi în picioarele lor, de la care au suferit chinuri mai rele decât moartea [6]. Dar ce a fost cel mai înspăimântător pentru mintea oricărui om cu o înţelegere sănătoasă, prin caracteristica acestor ticăloşi, este aceasta: Când fecioarele în timpul biciuirii au chemat Numele lui Hristos, ei au scrâşnit din dinţi împotriva lor cu o furie crescută. Ba chiar mai mult, ei nu au vrut să de trupurile celor morţi prietenilor lor pentru a fi îngropate, ci le-au ascuns pentru ca să pară a fi ignoranţi faţă de crimă. Totuşi ei nu au scăpat de detecţie; întregul oraş a observat aceasta, şi toţi oamenii s-au retras de la ei, călăii, răufăcătorii şi tâlharii. Mai mult, ei au răsturnat mănăstiri, şi s-au străduit să arunce călugări în foc; au jefuit case, şi pătrunzând în casa unor cetăţeni liberi unde Episcopul a depus o comoară, ei au jefuit-o şi au luat-o. Ei au biciuit văduvele pe talpa picioarelor, şi le-au împiedicat să îşi primească milosteniile lor.
73 Caracterul candidaţilor Ariani.
Astfel au fost fărădelegile practicate de Ariani; şi cât despre alte fapte de hulă, cine ar putea auzi povestirea lor fără a se înfiora? Ei i-au făcut ca aceşti oameni bătrâni onorabili şi Episcopi vârstnici să fie trimişi în exil; acum ei au numit în locul lor tineri păgâni destrăbălaţi, pe care ei s-au gândit să îi ridice imediat la cea mai înaltă demnitate, deşi ei nu erau nici măcar Catehumeni [7]. Şi alţii care au fost acuzaţi de bigamie [8], şi chiar de crime mai rele, ei i-au numit Episcopi datorită bogăţiei şi puterii civile pe care ei o aveau, şi i-au trimis ca şi când ar fi fost de la o piaţă, pentru a le da aur. Şi acum calamităţi şi mai înspăimântătoare au căzut peste oameni. Căci ei când au respins aceşti mercenari dependenţi de Ariani, atât de străini faţă de ei înşişi, au fost atât de biciuiţi, atât de proscrişi, au fost închişi în închisoare de General (care a făcut toate acestea uşor, fiind un Manichee), pentru ca ei să nu mai îi caute mai departe pe Episcopii lor, ci să fie forţaţi să îi accepte pe cei care îi detestau, oameni care acum erau vinovaţi de aceleaşi batjocuri aşa cum au practicat ei anterior printre idolii lor.
74. Numirile Episcopale ale lui Constantius – un semn al lui Anticrist.
Oare nu va izbucni în plâns fiecare persoană dreaptă la vederea sau auzul acestor lucruri, la înţelegerea aroganţei şi nedreptăţii extreme a acestor păgâni? „Cei drepţi se plâng în locul celor păgâni [9].” După toate aceste lucruri, şi acum că hula a atins o astfel de îndrăzneală, cine se va mai aventura să îl numească pe acest Costyllius [10] un creştin, şi nu mai degrabă imaginea lui Anticrist? Căci ce semn încă doreşte Anticrist? Cum poate să nu fie privit el astfel? Sau cum poate cel din urmă să nu fie presupus a fi unul aşa cum este el? Nu Arianii şi Neamurile au oferit acele jertfe în marea Biserică în C'sareum [11], şi au rostit blasfemia lor împotriva lui Hristos ca prin porunca Lui? Şi nu astfel îl descrie [1] viziunea lui Daniel pe Anticrist; că el va face război cu sfinţii, şi îi va birui, şi va întrece toate faptele rele care au fost făcute înaintea lui şi îi va umili pe împăraţi, şi va vorbi cuvinte împotriva Celui Preaînalt, şi se va gândi să schimbe vremurile şi legile? Acum că altă persoană în afara lui Constantius a încercat vre-odată aceste lucruri? Cu siguranţă el este unul aşa cum va fi Anticrist. El vorbeşte cuvinte împotriva Celui Preaînalt prin sprijinirea acestei erezii hulitoare: el face război împotriva sfinţilor prin exilarea Episcopilor; deşi într-adevăr el exercită această putere doar pentru o scurtă vreme [2] spre distrugerea sa. Mai mult el i-a întrecut pe cei dinaintea lui în răutate, construind un nou mod de persecuţie; şi după ce a răsturnat trei împăraţi, şi anume Vetranio, Magnentius, şi Gallus, el imediat a preluat patronajul impietăţii; şi ca un gigant [3] el a îndrăznit în mândria sa să se ridice împotriva Celui Preaînalt. El s-a gândit să schimbe legi, prin călcarea rânduielii pe care Domnul ne-a dat-o prin Apostolii Săi, prin schimbarea tradiţiilor Bisericii, şi inventând un nou fel de funcţii. Căci el trimite din locuri ciudate, la distanţa de cincizeci de zile de călătorie [4], Episcopii escortaţi de soldaţi la oameni i-au primit fără voie; şi în locul unei introduceri pentru cunoştinţă cu oamenii lor, ei au adus cu ei mesaje ameninţătoare şi scrisori către magistraţi. Lefter el l-a trimis pe Gregory din Cappadocia [5] la Alexandria; el l-a transferat pe Germinius de la Cyzicus la Sirmium; el l-a înlăturat pe Cecropius din Laodicea la Nicomedia.
75. Sosirea lui George la Alexandria, şi faptele lui Constantius în Italia.
Din nou el l-a transferat din Cappadocia în Milan pe unul Auxentius [6], mai degrabă un intrus decât un creştin, căruia el i-a poruncit să stea acolo, după ce l-a exilat pentru hula sa faţă de Hristos, pe Dionysius Episcopul locului, un om evlavios. Dar această persoană a fost chiar mai ignorantă de limba latină, şi nepriceput în toate cu excepţia impietăţii. Şi acum unul George, un Cappadocian, care era un furnizor al magazinelor [7] din Constantinopole, şi delapidând toţi banii pe care i-a primit, a fost obligat să fugă, el i-a poruncit să între în Alexandria cu pompă militară, şi sprijinit de autoritatea Generalului. Apoi, găsindu-l pe un novice Epictetus [8], un tânăr curajos, el l-a iubit [9], înţelegând că era pregătit pentru răutate; şi intermediul lui el îşi împlineşte planurile sale împotriva acelora dintre Episcopi pe care el doreşte să îi ruineze. Căci el este pregătit să facă tot ceea ce vrea Împăratul; care folosindu-se de ajutorul său, a comis la Roma un act ciudat, dar unul care cu adevărat se aseamănă cu răutatea lui Anticrist. Făcând pregătiri în Palat în loc să facă în Biserică, şi făcând ca trei dintre eunucii săi să participe în loc de oamenii săi, el i-a silit pe trei [1] spioni într-o stare proastă [2] (căci ei nu pot fi numiţi Episcopi), să ordineze ironic, ca Episcop pe unul Felix [3], un om vrednic de ei, atunci în Palat. Căci oamenii înţelegând faptele nedrepte pe care ereticilor nu le va permite să intre în Biserici [4], şi s-au retras departe de ele.
76. Exilarea tiranică a Episcopilor de către Constantius.
Acum încă ce mai vrea să îl facă Anticrist? Sau ce ar putea face Anticrist mai mult la venirea sa decât a făcut acest om? Oare când va veni nu va găsi el că deja a fost pregătită calea sa de către acest om uşor de înşelat oamenii? Din nou [5], el pretinde pentru sine dreptul de a decide cauze, pe care el le adresează Curţii în loc să le adreseze Bisericii, şi prezidează la ele el însuşi. Şi este ciudat să spunem, când el înţelege că acuzatorii au pierdut, el însuşi ia acuzaţia, astfel ca partea rănită să nu mai fie în stare să se apere datorită violenţei pe care o arată el. Aceasta a făcut el în dezbaterile împotriva lui Atanasie. Căci atunci când a văzut îndrăzneala Episcopilor Paulinus, Lucifer, Eusebius, şi Dionysius, şi cum din retractarea lui Ursacius şi Valens [6] ei i-au respins pe cei care au vorbit împotriva Episcopului, şi au sfătuit ca Valens şi adepţii săi să nu mai fie crezuţi, de vreme ce ei deja au retractat ceea ce au afirmat acum, el imediat a stat în picioare [7] şi a spus, „Eu sunt acum acuzatorul lui Atanasie; datorită mie voi trebuie să credeţi ceea ce afirmă aceştia.” Şi apoi, când ei au spus, „Dar cum poţi fi tu un acuzator, când persoana acuzată nu este prezentă? Căci dacă tu eşti acuzatorul său, totuşi el nu este prezent, şi de aceea nu poate fi încercat. Şi cauza nu este una care preocupă Roma, astfel că tu trebuie să fii crezut ca fiind Împărat; dar este o chestiune care îl preocupă pe un Episcop; căci procesul ar trebui să fie condus în termeni egali deopotrivă de acuzator şi de acuzat. Şi în afară de aceasta, cum îl poţi acuza? Căci tu nu poţi fi prezent să fii martor la comportamentul unuia care a trăit la o distanţă atât de mare faţă de tine; şi dacă vorbeşti doar din ceea ce ai auzit de la aceştia, ar trebui se asemenea să dai credit la ceea ce spune el; dar dacă nu îl vei crede pe el, în timp ce îi crezi pe ei, este clar că ei afirmă aceste lucruri de dragul tău, şi îl acuză pe Atanasie doar să îţi fie ţie pe plac?” – când el a auzit aceasta, gândindu-se că ceea ce au vorbit era cu adevărat o insultă faţă de el, el i-a trimis în exil; şi fiind exasperat împotriva lui Atanasie, a scris într-o încordare şi mai sălbatică, cerând ca el să sufere ceea ce a căzut peste el, şi că Bisericile trebuie să fie date Arianilor, şi că lor să li se dea voie să facă orice doresc.
77. Constantius precursorul lui Anticrist.
Într-adevăr teribil, şi mai rău decât teribil sunt astfel de dezbateri; totuşi comportamentul potrivit lui care îşi asumă caracterul lui Anticrist. Cine dintre cei care l-au văzut luând conducerea Episcopilor săi pretinşi, şi prezidând în cauze Clericale, nu ar exclama pe drept că aceasta a fost „urâciunea pustiirii [8]” despre care a vorbit Daniel? Căci punându-şi profesia de creştinism, şi intrând în locurile sfinte, şi stând acolo, el pustieşte Bisericile, călcând Canoanele lor, şi întărind păzirea decretelor sale proprii. Se va aventura cineva acum să spună că acesta este un timp de pace cu creştinii, şi nu un timp de persecuţie? Într-adevăr o persecuţie, aşa cum nu a mai fost mai înainte, şi cum probabil nu se va mai stârni, cu excepţia „fiului fărădelegii [9],” o arată aceşti duşmani ai lui Hristos, care deja prezintă o imagine a lui în persoanele lor. De aceea se cade să fim sobri, ca nu cumva erezia care a ajuns la o aşa înălţime a impertinenţei, şi s-a răspândit peste hotare ca o „otravă de viperă [10],” aşa cum este scris în Proverbe, şi care învaţă doctrine contrare Mântuitorului; ca nu cumva, spun eu, aceasta să fie acea „lepădare [11],” după care El va fi revelat, al căruia Constantius este cu siguranţă premergătorul [1]. Altfel, de ce este el atât de furios împotriva celor evlavioşi? Pentru ce se luptă el pentru aceasta ca fiind erezia sa personală, şi îi numeşte pe fiecare ce nu se supune nebuniei lui Arius, duşmanul său, şi recunoaşte atât de bucuros declaraţiile duşmanilor lui Hristos, şi dezonorează atât de multe Consilii onorabile? De ce a poruncit el ca Bisericile să fie date Arianilor? Oare nu pentru ca, atunci când celălalt vine, să poată să găsească o cale să intre în ei, şi să poată lua la sine pe cel care a pregătit acele locuri pentru el? Căci străvechii Episcopi care au fost ordinaţi de Alexander, şi de predecesorul său Achillas, şi de Peter înainte lui, au fost alungaţi; şi cei introduşi pe care compania de soldaţi i-au nominalizat; şi ei i-au nominalizat doar pe cei care au promis că adoptă doctrine lor.
78. Alianţa Meletianilor cu Arianii.
Aceasta a fost o propunere uşoară pentru a fi satisfăcută de Meletiani; căci cea mai mare parte, sau mai degrabă toţi dintre ei, nu au avut niciodată o educaţie religioasă, nici nu sunt familiarizaţi cu „credinţa sănătoasă [2]” în Hristos, nici nu ştiu deloc ce este creştinismul, sau ce scrieri noi creştinii avem. Căci ieşind, unii dintre ei din închinarea la idoli, şi alţii din senat, sau din primele slujbe civile, de dragul scutirii [3] mizerabile de datorie şi pentru patronajul pe care l-au câştigat, şi mituindu-i [4] pe Meletianii care i-au precedat, ei au fost avansaţi la această demnitate chiar înainte ca ei să fi fost sub instrucţiuni, şi chiar dacă ei s-au prefăcut să fi fost astfel, totuşi ce fel de instrucţiuni se pot obţine printre Meletiani? Dar într-adevăr fără măcar a se preface a fi sub instrucţiuni, ei au venit imediat, şi au fost numiţi Episcopi, aşa cum copiii primesc un nume. Fiind persoane cu această descriere, ei au gândit că acest lucru nu are o mare consecinţă, nici măcar nu au presupus că pietatea este diferită de impietate. Astfel, de la a fi Meletiani ei rapid au devenit Ariani; şi dacă Împăratul le-ar porunci să adopte orice altă profesie, ei sunt gata să se schimbe la aceea de asemenea. Ignoranţa lor faţă de evlavia adevărată i-a adus repede să se supună la nebunia predominantă, şi ceea ce se întâmplă a fi prima învăţată de ei. Căci este nimic pentru ei să fie duşi de fiecare vânt [5] şi furtună, atât timp cât sunt scutiţi de datorie, şi obţin patronajul oamenilor; nici nu au scrupulul probabil să se schimbe din nou [6] spre ceea ce au fost mai înainte, chiar să devină aşa cum erau ei când erau păgâni. Oricum, fiind oameni cu un temperament uşor, şi considerând Biserica un senat civil, şi ca păgânii fiind cu o minte idolatră, ei au pus pe numele onorabil [7] al Mântuitorului, sub care ei au poluat întregul Egipt, prin facerea de cunoscut a ereziei Ariane acolo. Căci înainte de aceasta, Egiptul a fost singura ţară, unde peste tot profesia credinţei ortodoxe a fost susţinută curajos [8]; şi prin urmare aceşti necredincioşi s-au străduit să introducă gelozia şi acolo, sau mai degrabă nu ei, ci diavolul care i-a stârnit, pentru ca atunci când vestitorul său Anticrist va veni, el să poată găsi Bisericile în Egipt că sunt de asemenea ale sale, şi că Meletianii deja au fost instruiţi în principiile sale, şi să îl recunoască pe el ca deja format [9] în ei.
79. Comportamentul Meletianilor contrastat cu cel al creştinilor Alexandrini.
Astfel este efectul acelui ordin nedrept care a fost emis de Constantius. Din partea oamenilor s-a afişat o râvnă gata să se supună martirajului, şi o ură crescută faţă de cea mai hulitoare erezie; şi totuşi plângeri pentru Bisericile lor, şi gemete izbucnind de la toţi, în timp ce ei au strigat către Domnul, „Cruţă-ţi poporul Tău, O Doamne, şi nu da moştenirea Ta duşmanilor Tăi ca să fie blamată [1];” ci grăbeşte-te să ne eliberezi din mâna celor fărădelege [2]. Căci iată, ei nu au cruţat pe slujitorii Tăi, ci pregătesc calea pentru Anticrist.” Căci Meletianii nu i se vor împotrivi lui niciodată, nici nu le va păsa de adevăr, nici nu vor considera un lucru rău să îl nege pe Hristos. Ei sunt oameni care nu s-au apropiat de cuvânt cu sinceritate; ca şi cameleonul [3] ei şi-au luat fiecare înfăţişare antecedent; ei sunt servitorii oricăruia se foloseşte de ei. Ei nu fac adevărul o ţintă a lor, ci preferă înaintea lui plăcerea lor din prezent; ei spun doar, „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri [4].” O astfel de profesie şi temperament necredincios este mai vrednic de jucătorii Epicritiani [5] decât de Meletiani. Dar slujitorii credincioşi ai Mântuitorului nostru, şi adevăraţii Episcopi care cred cu sinceritate, şi nu trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru Domnul; aceşti credincioşi în Domnul nostru Isus Hristos, şi cunoscând, aşa cum am spus mai înainte, că acuzaţiile care au fost presupuse împotriva adevărului au fost false, şi evident construite de dragul ereziei Ariane (căci prin retractarea [6] lui Ursacius şi Valens ei au descoperit calomniile care au fost construite împotriva lui Atanasie, pentru scopul de a-l înlătura din cale, şi de a introduce în Biserici hulele duşmanilor lui Hristos); aceştia, spun eu, înţelegând toate acestea, ca apărători şi predicatori ai adevărului, mai degrabă aleg şi suportă să fie insultaţi şi duşi în exil, decât să subscrie împotriva lui, şi să ţină comuniune cu nebunii Ariani. Ei nu au uitat lecţiile pe care ei le-au predat altora; da, ei ştiu bine că marea dezonoare rămâne pentru trădători, dar pentru cei care mărturisesc adevărul, împărăţia cerurilor; şi pentru cei nepăsători şi cei care se tem de Constantius nu se va întâmpla nici un lucru bun; dar pentru ei care îndură necazuri aici, aşa cum marinarii ajung la un liman liniştit după o furtună, aşa cum luptătorii primesc o cunună după luptă, tot astfel aceştia vor obţine o bucurie şi o desfătare mare şi veşnică în cer; - aşa cum Iosif a obţinut după acele încercări; aşa cum marele Daniel a primit după ispitirile şi multele conspiraţii alte oamenilor de la curte împotriva lui; cum Pavel se bucură acum, fiind încununat de Mântuitorul; aşa cum aşteaptă pretutindeni oamenii lui Dumnezeu. Ei, căutând aceste lucruri, nu au fost neputincioşi în scopul lor, ci au excelat în credinţă [7], şi au crescut în zelul lor mai mult şi mai mult. Fiind pe deplin convinşi de calomniile şi hulele ereticilor, ei condamnă persecutorul, şi în inimă şi în minte aleargă aceeaşi alergare cu cei care sunt persecutaţi, pentru ca şi ei să primească cununa Mărturisirii.
80. Datoria de separare faţă de eretici.
Cineva ar putea spune mult mai mult împotriva acestei erezii detestabile şi anticreştine, şi ar putea demonstra prin multe argumente că practicile lui Constantius sunt un preludiu al venirii lui Anticrist. Dar văzând aceasta, aşa cum a spus Profetul [8], de la picioare chiar până la cap nu există nici o înţelepciune în aceasta, ci este plină de toată necurăţia şi toată impietatea, astfel că însuşi numele său trebuie să fie evitat ca voma câinelui sau otrava şerpilor; şi văzând că Costyllius expune deschis imaginea duşmanului [9]; pentru ca ale noastre cuvinte să nu fie prea multe, va fi bine să ne mulţumim cu divina Scriptură, şi ca noi toţi să ascultăm de învăţătura care ne-a fost dată deopotrivă referitoare la alte erezii, şi în special cu privire la aceasta. Această învăţătură este după cum urmează: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, plecaţi din locul acela, nu atingeţi nici un lucru necurat; ieşiţi din mijlocul lor, şi fiţi separaţi, voi care purtaţi vasele Domnului [10]” Aceasta poate fi suficient [11] pentru a ne instrui pe toţi, pentru ca, dacă cineva a fost înşelat de ei, să iasă de la ei, ca afară din Sodoma, şi să ne se întoarcă din nou la ei, ca nu cumva să sufere soarta soţiei lui Lot; şi dacă cineva a continuat de la început pur faţă de această erezie hulitoare, el să se poată slăvi în Hristos şi să spună, „Noi nu ne-am întins mâinile noastre spre un dumnezeu fals [12]; nici nu ne-am închinat lucrărilor mâinilor noastre, nici nu am slujit creaturii [13] mai mult decât Ţie, Dumnezeul care ai creat toate lucrurile prin cuvântul Tău, Singurul - Născut Fiu al nostru Domn Isus Hristos, prin care Ţie Tată împreună cu acelaşi Cuvânt în Duhul Sfânt să fie slava şi puterea pentru vecii vecilor. Amin.”
Al doilea protest [1].
81. Oamenii Bisericii Catolice din Alexandria, care este sub conducerea Prea Sfinţitului Episcop Atanasie, fac acest protest public prin cei a căror nume sunt scrise sub aceasta.
Noi deja am protestat împotriva atacului de noapte care a fost comis asupra noastră şi asupra casei Domnului; deşi în adevăr nu era nevoie de nici un protest faţă de procedeele cu care întregul oraş deja a fost familiarizat. Căci trupurile celor ucişi care au fost descoperite au fost expuse în public, şi arcurile şi săgeţile şi alte arme găsite în casa Domnului proclamă tare nelegiuirea.
Dar întrucât după ce Protestul nostru deja a fost făcut, cel mai ilustru Duce Syrianus s-a străduit să forţeze toţi oamenii să fie de acord cu el, ca şi când nu s-a făcut nici o agitaţie, nici nu ar fi pierit nimeni (căci nu este nici o mică dovadă că aceste lucruri nu au fost făcute potrivit dorinţelor celui mai îndurător Împăratul Augustus Constantius; căci el nu s-ar fi temut atât de mult de consecinţele acestei tranzacţii, dacă nu ar fi acţionat acolo prin poruncă); şi întrucât de asemenea, când noi am mers la el, şi i-am cerut să nu facă nici o violenţă faţă de vre-unul, nici să nege ceea ce a avut loc, el ne-a poruncit, fiind creştini, să fim bătuţi cu ciomege; prin aceasta dând din nou dovadă de atacul nocturn care a fost direcţionat împotriva Bisericii: -
De aceea, noi facem şi acest Protest prezent, unii dintre noi fiind acum în călătorie spre cel mai religios Împărat Augustus: şi noi îl implorăm pe Maximus Prefectul Egiptului, şi pe Inspectori [2], în numele Atotputernicului Dumnezeu, şi de dragul mântuirii celui mai religios Augustus Constantius, să povestească toate aceste lucruri pietăţii lui Augustus, şi autorităţii celui mai ilustru dintre Prefecţi [3]. Vă implorăm de asemenea stăpânitori ai vaselor, să publicaţi aceste lucruri pretutindeni, şi să le duceţi la urechile celui mai religios Augustus, şi la Prefecţii şi Magistraţii din fiecare loc, pentru ca aceasta să fie cunoscut: că un război a fost plătit împotriva Bisericii, şi că, în vremea lui Augustus Constantius, Syrianus a făcut ca fecioare şi mulţi alţii să devină martiri.
În timp ce se crăpa de ziuă în cinci înainte de Idele lui februarie [4], adică, în a patrusprezecea zi din luna Mechir, în timp ce vegheam [5] în casa Domnului, şi ne rugam (căci urma să fie o comuniune a Pregătirii [6]); dintr-odată cam la miezul nopţii, cel mai ilustru Duce Syrianus ne-a atacat pe noi şi Biserica cu multe legiuni de soldaţi [7] înarmaţi cu săbii goale şi suliţe şi alte instrumente de război, şi purtând coifuri pe capul lor; şi de fapt în timp ce ne rugam, şi în timp ce erau citite lecţiile, ei au derâmat uşile. Şi când uşile au fost deschise prin violenţa mulţimii, el a dat poruncă, şi unii dintre ei împuşcau; ce alţii strigau, armele lor zornăiau, şi săbiile lor strălucind în lumina lămpilor; şi imediat fecioarele au fost înjunghiate, mulţi oameni au fost călcaţi în picioare, şi căzând unul peste altul soldaţii au venit peste ei, şi mai mulţi au fost străpunşi cu săgeţi şi au pierit. Unii dintre soldaţi începuseră să jefuiască, şi dezbrăcau fecioarele, care se temeau mai mult să fie atinse de ei decât să moară. Episcopul a continuat să stea pe tronul său, şi i-a îndemnat pe toţi să se roage. Ducele a condus atacul, având cu el pe Hilarius notarul, a cărui parte în acţiune a fost arătată în continuare. Episcopul a fost prins, şi de-abia a scăpat să nu fie sfârtecat; şi căzând într-o stare de insensibilitate, şi părând ca unul mort, el a dispărut dintre ei, şi a plecat nu ştim încotro. Ei erau nerăbdători să îl omoare. Şi când au văzut că au pierit atât de mulţi, au dat ordine soldaţilor să ascundă trupurile celor morţi. Dar cele mai sfinte fecioare care au fost lăsate în urmă au fost îngropate în morminte, dobândind slava martirajului în vremea celui mai religios Constantius. Diaconii de asemenea au fost bătuţi cu biciul chiar în casa Domnului, şi au fost împuşcaţi acolo.
Dar lucrurile nu s-au oprit nici chiar aici: căci după ce s-au întâmplat toate acestea, oricui i-a plăcut a rupt orice uşă a putut, şi a căutat, şi a jefuit tot ce era acolo. ei au intrat chiar în acele locuri în care nu toţi creştinii au voie să intre. Gorgonius, comandantul armatei oraşului [8], ştie aceasta, căci el era prezent. Şi nici o dovadă fără importanţă despre natura acestui atac ostil nu este permisă de circumstanţe, că armura şi suliţele şi săbiile purtate de cei care au intrat au fost lăsate în casa Domnului. Ele au atârnat în Biserică până în această vreme, pentru ca ei să nu fie în stare să nege aceasta: şi deşi ei l-au trimis de mai multe ori pe soldatul Dynamius [8], cât şi pe Comandantul [9] poliţiei oraşului, dorind să le ia, noi nu am permis aceasta, până când circumstanţele au fost cunoscute tuturor.
Acum dacă s-a dat un ordin ca noi să fim persecutaţi noi suntem toţi gata să suferim martirajul. Dar dacă aceasta nu este prin ordinul lui Augustus, noi dorim ca Maximus Prefectul Egiptului şi toţi magistraţii oraşului să ceară de la el ca ei să nu mai fie îngăduiţi să ne atace astfel. Şi dorim de asemenea ca această petiţie a noastră să fie prezentată lui, pentru ca ei să nu mai încerce mai departe să mai aducă vre-un alt Episcop: căci noi am rezistat până la moarte [10], dorind să îl avem pe Preasfântul Atanasie, pe care Dumnezeu ni l-a dat la început, potrivit succesiunii părinţilor noştri; pe care cel mai religios Augustus Constantius însuşi l-a trimis la noi cu scrisori şi jurăminte. Şi noi credem că atunci când Pietatea sa este informată de ceea ce a avut loc, el va fi foarte nemulţumit, şi nu va face nimic contrar jurămintelor sale, ci va da din nou porunci ca Episcopul nostru Atanasie să rămână cu noi.
Către Consulii care vor fi aleşi [11] după Consulatul celui mai ilustru Arbaethion şi Collianus [12], în şaptesprezece Mechir [13], care este ziua înainte de Idele lui februarie.