Erezii:

ICONOCLASMUL 
 

Istoria ereziei iconoclaste (distrugătoare de icoane)

 

 

Dintr-o discuţie FidoNet cu pastorul Ron Strigfellow al Assemblies of God ( oct. 1996)

 

Ron este RS(reporter)> -- Phil Porvaznik este PP(intervievat)>

 

O „SCURTĂ” ISTORIE A ICONOCLASMULUI

 

RS: şi le reamintesc de câte ori biserica a trebuit să-şi ajusteze crezul şi voi spune că e o întrebare prostească ceva de genul „Cum vom discerne lumina de întuneric, albul de negru, amarul de dulce?”

 

PP: Minunat. Fiţi mai specific. Unde a şi-a ajustat crezul Biserica sau şi-a schimbat doctrina? Vă rog spuneţi-mi cine, ce, unde, când şi cum conform vreunei documentaţii. Îmi pare rău, Schaff nu contează.

 

RS: Ce e în neregulă cu Schaff? Amuzante reguli aveţi. Prea bine, să procedăm după metoda voastră... Ce spui despre al 5-lea Consiliu din Constantinopol şi al 6-lea, de pildă? Argumentul? Acela care mi-e favorit – adorarea icoanelor , unul a decretat-o greşită, celălalt i-a decretat pe ei eronaţi.

 

Am întrebat unde şi-a ajustat Biserica crezul ei sau şi-a schimbat doctrina. Ce va trebui să afli este o dogmă definită a credinţei catolice dintr-unul din Consiliile Ecumenice (numite şi „Generale”) care este explicit contrazisă sau repudiată în alt Consiliu Ecumenic (General). Altminteri, nu este vreo „schimbare” în doctrină. Precizia este importantă.

 

Alt lucru de amintit este că practicile sau obiceiurile se pot schimba, dar doctrinele, care sunt DOGME definite de Biserică nu se schimbă. Au avut loc 21 de Consilii Ecumenice (Generale) ale Bisericii Catolice.

 

(1)   Primul Consiliu din Niceea (325 AD)

(2)   Primul Consiliu din Constantinopol (381 AD)

(3)   Consiliul din Efes (431AD)

(4)   Consliliul din Chalcedon (451 AD)

(5)   Al Doilea Consiliu din Constantinopol (553 AD)

(6)   Al Treilea Consiliu din Constantinopol (680 AD)

(7)   Al Doilea Consiliu din Niceea (787 AD)

(8)   Al Patrulea Consiliu din Constantinopol (869 AD)

(9)   Primul Consiliu Lateran (1123 AD)

(10)Al Doilea Consiliu Lateran (1139 AD)

(11)Al Treilea Consiliu Lateran (1179 AD)

(12)Al Patrulea Consiliu Lateran (1215 AD)

 

(13) Primul Consiliu din Lyon (1245 AD)

(14) Al Doilea Consiliu din Lyon (1274 AD)

(15) Consiliul din Viena (1311 AD)

(16) Consiliul din Constance (1414 AD)

(17) Consiliul din Florenţa (1438-1443 )

(18) Al Cincilea Consiliu Lateran (1512-1517)

(19)  Consiliul din Trent (1545-1563)

(20) Primul Consiliu din Vatican (1869-1870)

(21) Al Doilea Consiliu din Vatican (1962-1965)

 

Orice enciclopedie catolică modernă vă va da această listă de consilii. Primele patru sunt acceptate de cei mai mulţi protestanţi (evanghelişti, cel puţin) şi primele şapte sunt acceptate deopotrivă de catolici şi ortodocşii răsăriteni.

 

Lăsaţi-mă să repet ce aţi scris –

 

RS: Ce spui despre al 5-lea Consiliu din Constantinopol şi al 6-lea, de pildă? Argumentul? Acela care mi-e favorit – adorarea icoanelor , unul a decretat-o greşită, celălalt i-a decretat pe ei eronaţi.

 

Vreţi să spuneţi că Al 5-lea Consiliu Ecumenic (Constantinopol II) s-a contrazis cu al 6-lea Consiliu Ecumenic? Dacă vreţi să acuzaţi Biserica de anumite lucruri, mai bine aţi prezenta faptele deschis. Va fi foarte important când vom discuta mai târziu despre Sf. Petru şi papalitate. Permiteţi-mi să desfăşor faptele în cele ce urmează.

 

Al Cincilea Consiliu amintit (553 AD) a tratat în principal erezia nestoriană (că Hristos este două persoane) şi al 6-lea Consiliu pomenit (680 AD) a discutat erezia monotelită (că Hristos are numai o singură voinţă – cea divină).

 

Nu a abordat icoanele. Această controversă nu s-a iscat până în secolul al optulea şi rezultatul a fost decis la Niceea II în 787 AD. Dându-mi seama repede că nu te puteai referi la Consiliile Ecumenice sau Generale al 5-lea şi al 6-lea ale Bisericii, am făcut câteva cercetări pentru a găsi exact ce întrebi.

 

Obiecţia ta este găsită şi în lucrarea clasică anticatolică a lui  Loraine Boettner „Catolicismul roman”. Din care voi cita acum –

 

„La începutul secolului al şaptelea papa Grigore cel Mare (590-604), unul dintre cei mai puternici papi, a aprobat oficial uzul icoanelor în biserici, dar a insistat asupra faptului că ele nu trebuie adulate. Dar în secolul al optulea rugăciunile le erau adresate şi ele au fost învăluite de o atmosferă de superstiţie ignorantă, aşa că până şi mahomedanii îi zeflemiseau pe creştini ca fiind adoratori de idoli. În 726 împăratul răsăritean, Leo III, a încercat mai întâi să remedieze abuzul în domeniul său poruncind ca imaginile şi picturile să fie plasate atât de sus încât adoratorii să nu le mai poată săruta. Dar când acest lucru a eşuat în scopul său, el a emis un ordin interzicând folosirea icoanelor în biserici ca fiind păgâne şi eretice. În sprijinul acţiunii sale un consiliu a fost convocat în Constantinopol, în 754, care a dat sancţiuni ecleziastice acţiunilor sale. Această mare controversă a devenit cunoscută ca disputa „iconoclastă”, un cuvânt care înseamnă distrugerea imaginilor. Biserica răsăriteană a interzis orice folosire a imaginilor sau icoanelor, iar din acea zi a rămas unul din cele mai mari contraste între Biserica Estică Ortodoxă şi cea Romană Catolică. Dar în 787 un consiliu întrunit la Niceea (Bithynia) a repudiat lucrarea consiliului anterior şi a dezaprobat venerarea imaginilor şi picturilor în biserici. Această acţiune a fost apărată pe principiul conform căruia adularea icoanelor, atât printre păgâni cât şi printre creştini, a fost în general apărată anume fiindcă adularea nu se termină la imagine, ci la obiectul pe care îl reprezintă. Thomas Aquinas, care e general recunoscut ca un strălucit teolog medieval al Bisericii Romane, a apărat în întregime uzul icoanelor, susţinând că au fost folosite pentru instruirea maselor care nu ştiau să citească, iar acele sentimente pioase erau pornite mai uşor pentru acei oameni care vedeau decât pentru cei ce auzeau. Papii Bisericii Romane au susţinut puternic folosirea imaginilor.” (Catolicismul Roman, de Loraine Boettner [Presbyterian and Reformed Publishing, 1962], pag. 283).

 

Acum să descurcăm aceste paragrafe. Boettner le-a schiţat cumva corect, dar face multe greşeli la detalii şi lasă pe dinafară prea multe materiale, ceea ce ar produce confuzie oamenilor care nu au studiat deloc controversa iconoclastă. Lasă-mă să lămuresc ce am găsit în sursele enumerate mai înainte, care sunt lucrări catolice, ortodoxe şi protestante.

 

Mai întâi, Boettner nu spune cititorilor săi că aşa numitul consiliu „chemat în Constantinopol, în 754” nu a fost un consiliu ecumenic şi nu a fost niciodată acceptat ca atare de catolici sau ortodocşi. Cum am mai menţionat, pentru catolici sunt 21 de astfel de consilii, iar acest aşa-zis „consiliu din Constantinopol” nu este printre ele.

 

Iar afirmaţia că ortodocşii răsăriteni au „interzis folosirea imaginilor sau icoanelor şi din ziua aceea rămâne unul din cele mai mari contraste între” catolici şi ortodocşi este ridicolă. Ortodocşii cu siguranţă nu au „interzis” nimic, odată ce iconografia rămâne o parte esenţială a spiritualităţii lor creştine. Din nou, revenim la Niceea II !

 

A fost acolo un „consiliu” ce s-a întrunit în Constantinopol pentru a condamna imaginile? Da, dar aici este fondul istoric al acelui „consiliu” şi al  disputei „distrugătorilor imaginilor”  care a „izbucnit” în secolele al 8-lea şi al 9-lea. Pentru mai multe explicaţii şi detalii, verificaţi sursele de la final.

 

 

  Disputa iconoclastă (toţi catolicii şi ortodocşii sunt de acord azi cu Niceea II că iconoclasmul este erezie). Poate fi divizată în trei faze-

 

 

(1) apariţia ei la începutul secolului al 8-lea, sub împăratul Leo al III-lea şi fiul lui Constantin al V-lea şi al Consiliului iconoclast (de la Hiereia, lângă Chalcedon – aşa-zisul „consiliu din Constantinopol”) în 754 AD

 

(2)oprirea sa la Al Şaptelea Consiliu Ecumenic (Niceea II) în 787, sub domnia împărătesei Irene şi a papei Adrian I (772-795 AD)

 

(3)reapariţia sa la începutul secolului al 9-lea şi dispariţia definitivă în 843 AD.

 

Suntem preocupaţi îndeosebi de fazele (1) şi (2), mai ales de circumstanţele consiliului iconoclast din Hiereia în 754 AD. Iconoclasmul („distrugerea imaginilor”) a apărut în secolul al 8-lea sub împăratul Leo al III-lea din cauza câtorva factori. Deşi motivele sunt obscure, influenţa de căpătâi pentru opoziţia la icoane include –

 

(a) confruntarea cu Islamul, care se opunea tuturor reprezentărilor umane sau imaginilor şi le condamna ca idolatrie;

(b) erezia monofisită care se dezlănţuise în biserica răsăriteană şi care confunda cele două naturi ale lui Hristos, dând  iconoclaştilor un motiv împotriva imaginilor laturii umane a lui Hristos;

(c) tradiţiile culturale estice (în principal siriană şi armeană) derivând din filozofia neoplatonică, şi pot fi căutate în timp la duhovnicii de început ai Bisericii, precum Origen şi Sf. Clement din Alexandria, care aveau o animozitate reală asupra icoanelor şi imaginilor în general;

(d) alte motive politice şi barbaria deviată a unor împăraţi (de exemplu Constantin al V-lea) cărora le plăcea să distrugă şi să ardă lucruri pentru distracţie.

 

Au fost de asemenea unele folosiri eronate ale imaginilor la care se referă Boettner şi e bine documentat în opera lui Edward James Martin (vezi mai jos), dar în acelaşi timp Biserica a avut o îndelungată tradiţie de venerare a imaginilor (nu „adulare” – mai multe despre deosebire mai încolo) şi a avut străluciţi apărători teologi în credinţa ortodoxă şi catolică, precum Sf. Ioan Damaschineanul (m. 749), patriarhii Constantinopolelui Germanus I (m.733) şi călugării care au sprijinit puternic imaginile şi au fost crunt persecutaţi de oponenţii lor iconoclaşti.

 

În timp ce Boettner încearcă să-l înfăţişeze pe împăratul Leo al III-lea ca pe „băiatul bun” din disputa în care a vrut doar „să cureţe” Biserica de „idolatrie”, e limpede că Leo avea planurile lui şi necruţătorul lui fiu Constantin al V-lea a fost cel care a întrunit aşa-zisul „consiliu din Constantinopol” (la Hiereia) în 754 AD pentru a lua nişte „sancţiuni ecleziastice” care să distrugă toate imaginile. Acel pseudo-consiliu a fost contracarat şi respins de Al Şaptelea Consiliu Ecumenic (Niceea II) în 787 AD.

 

Papa Sf. Grigore al II-lea, episcop în funcţie al Romei la acea vreme (715-731)

 

„....cu fermitate au rezistat măsurile lui Leo Isaurianul, motivate parţial de crezul că icoanele erau un obstacol în calea convertirii evreilor şi musulmanilor, de a interzice imaginile sacre şi venerarea lor. Noua politică de iconoclasm, pentru care Leo a pornit o campanie în 726 şi pe care a promulgat-o într-un edict semnat de patriarhul estic la începutul anului 730, a fost respingător pentru Italia şi a creat consternare şi revolte. Între aceste date, împăratul a corespondat cu Grigore, cerându-i  aprobarea, sub ameninţarea demiterii, pentru prohibirea imaginilor. Replicile lui Grigore (două scrisori, acum acceptate ca autentice, au fost păstrate) au fost fără compromis: el a respins iconoclasmul ca erezie, l-a prevenit pe Leo că acea dogmă nu este treaba prinţilor ci a preoţilor (sferele lor erau complementare, dar diferite) şi a contracarat ameninţările sale cu remarca spirituală că, aflat la trei mii de mile în Roma, papa era în siguranţă odată ce întregul occident se supunea succesorului lui Petru.” (Dicţionarul Oxford al papilor, de J.N. D. Kelly, p.87).

 

 Ideea că împăratul Leo al III-lea a încercat mai întâi să remedieze abuzurile prin „poruncirea ca imaginile şi picturile să fie plasate atât de sus încât adoratorii să nu le poată săruta” (Boettner mai sus) este şi ea o greşeală. Conform lucrării lui Martin, „O istorie a controversei iconoclaste” (pagina 31) :

„Afirmaţia făcută frecvent [de Finlay] aceea că împăratul a ordonat ca toate imaginile şi picturile să fie mutate pe o poziţie mai înaltă ca să fie de neatins pentru actele grosiere de venerare e cu siguran-ă o greşeală, aşa cum o arată incidentul mutării de la Antiphonetes.”

 

Aceeaşi greşeală este repetată în Istoria Schaff a Bisericii Creştine:

„La început el [împăratul Leo al III-lea] a interzis numai închinarea la ele, şi a declarat în faţa opozanţilor că a intenţionat să protejeze icoanele împotriva profanării prin mutarea dincolo de putinţa de a le atinge sau săruta.” (Schaff, volumul 4, p.456)

 

Boettner pare să fi luat greşeala din Schaff, care în schimb a luat-o din lucrarea lui Finlay despre istoria Imperiului Bizantin. Martin adaugă o notă de subsol: „S-a găsit într-o veche traducere latină a lui Vit Steph, publicată de Billius în 1603, diferind mult faţă de originalul grec. Politica de a plasa icoanele mai sus aparţine celei de-a doua perioade iconoclaste, domniei lui Leo Armeanul (pag.31)

 

Împăratul de fapt voia toate icoanele interzise şi distruse, punct.

 

„Leo al III-lea a dat două edicte împotriva venerării icoanelor (în 726 şi 729) şi l-a forţat pe Germanus [patriarh al Constantinopolelui] să semneze ultimul edict şi apoi, în 730, să demisioneze. Opoziţia călugărilor şi a membrilor serviciului civil din Constantinopol a adus cu ea valuri de persecuţie, inclusiv exiluri, confiscări li unele discreditări.” (Enciclopedia religiilor, editată de Mircea Eliade, vol. 7, pag.1)

 

Acum, pentru aşa-zisul „consiliu din Constantinopol” sau consiliul iconoclast din Hiereia (lângă Chalcedon) –

 

„Politica lui Leo al III-lea a suferit de lipsa unui fundament teoretic teologic. Pentru eliminarea acestui handicap, succesorul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul a căutat să aibă icoanele condamnate de Biserică şi să impună iconoclasmul ca pe o datorie de conştiinţă, precum şi o obligaţie a cetăţeanului. Prin 752 el a elaborat o teologie originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o în tratate şi pe care – ca şi tatăl său – a apărat-o în audieri publice. Doi ani mai târziu a ratificat-o într-un consiliu general al Episcopatului bizantin (338 părinţi consilieri au asistat) desfăşurat în palatul suburban Hiereia din 10 februarie până în 8 august, primii săi susţinători ecleziastici fiind trei prelaţi din Asia Mică, în special mitropolitul Theodosius Apsimar din Efes (postul patriarhal fiind vacant).” (Noua Enciclopedie catolică, [1967],vol. 7, pag.327).

 

Odată ce era un mare număr de părinţi şi episcopi la acest consiliu, aproape toţi fiind iconoclaşti, nu a fost acceptat de Biserică faptul că episcopiile libere şi importante nu au fost reprezentate. Împăratul a condus spectacolul. Conform diferitor surse, acest pseudo-consiliu

 

„a fost după aceea renegat ca pseudo-sinod al ereticilor. A numărat trei sute şi treizeci de episcopi aserviţi sub preşedinţia arhiepiscopului Theodosius din Efes (fiul unui fost împărat)...dar patriarhii Ierusalimului, Antiohiei şi Alexandriei, fiind sub stăpânire musulmană, nu au putut participa, episcopia Constantinopolelui era vacantă, iar papa Ştefan al III-lea a respins apelul imperial.” (Schaff, vol.4, pag. 457).

 

„...un consiliu în care 338 de teologi au fost forţaţi să participe.” (Enciclopedia religiilor, editată de Mircea Eliade, vol. 7, pag.1)

 

„Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul au refuzat să trimită delegaţi, odată ce era clar că episcopii fuseseră chemaţi doar pentru a împlini ordinele împăratului. Evenimentul a arătat că patriarhii au judecat corect. Episcopii şi sinodul au acceptat servil toate cererile lui Constantin.”   (Catholic Encyclopedia [1913], vol 1, p 621)

 

În fine, din „O istorie a controversei iconoclaste” de Martin...

 

„Despre caracterul ecumenic al Consiliului sunt serioase dubii. Preşedintele său a fost Theodosius, arhiepiscop de Efes, fiu al împăratului Apsimar. El era susţinut de Sisinnius, episcop de Perga, cunoscut şi ca Pastillas, precum şi de Basil al Antihoiei, din Pisidia, intitulat Tricaccabus. Nici măcar un singur patriarh nu era prezent. Episcopia Constantinopolelui era vacantă. Dacă papa şi patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului au fost chemaţi sau nu, nu se ştie.”

 

[O notă de subsol arată: „A fost un prilej grozav de a-l invita pe papă. În 752 şi 753 ambasadorii au trecut între Constantinopol şi Roma, dar chestiunea icoanelor nu pare să fi fost ridicată... Ch. V. adv. Const. Cab 333a, spune că papa a refuzat să participe, dar asta trebuie că e doar o înfloritură retorică.”]

 

„Nu a fost prezent nici personal, nici prin deputat. Consiliul din Niceea [II] a considerat că aceasta a fost o serioasă pată pe legitimitatea Consiliului. „Nu a fost nici cooperarea Papei roman a acelei vremi, nici a clerului său, nici prin reprezentant sau prin scrisoare deschisă, cum legile Consiliului o cereau.” [cităm din Mansi, XIII, 207d]  - Viaţa lui Ştefan – împrumută aceste obiecţii din actele şi le aranjează pentru a surprinde spiritul vremurilor lui Theodor. Nu avea aprobarea papei de la Roma, de altfel există un canon care spune că nici o măsură ecleziastică nu poate fi luată fără Papă. [cităm din Vit. Steph.. 1144c]. Absenţa altor patriarhi este atunci observată [Mansi, mai sus].” (A History of the Iconoclastic Controversy, pag. 46)

 

Mai departe, peste câţiva ani, „patriarhii răsăriteni din afara Constantinopolelui au fost profund tulburaţi de persecuţiile lui Constantin, pentru care au condamnat Consiliul din Hiereia şi l-au sfătuit pe papa Paul I (757-767) să îi condamne...” (Noua enciclopedie catolică, vol.7, pag. 328).

 

Voi încheia cu o apărare a venerării imaginilor din Catehismul Bisericii Catolice, care citează Al Şaptelea Consiliu Ecumenic (Niceea II) care a fost organizat în 787 AD de împărăteasa Irene, patriarhul Tarasius de Constantinopol şi validat de papa Adrian I pentru a stabili oficial problema pentru întreaga Biserică din secolul al optulea.

 

„Mai important, el [Papa Adrian] a acordat tot sprijinul celui de Al Doilea consiliu din Niceea (Al Şaptelea Consiliu General) care, în septembrie 787 a condamnat iconoclasmul din est şi a restaurat venerarea icoanelor, trimiţând nu un reprezentant, ci un tratat dogmatic, care a fost aplaudat la consiliu, ce apăra folosirea adecvată a icoanelor...” (Dicţionarul Oxford al Papilor, de J.N.D. Kelly, pag. 96)

 

Sf. Ioan din Damasc (teolog răsăritean) şi Sf. Toma Aquinas sunt de asemenea citaţi de Catehism în apărarea sfintelor icoane.

 

SFINTELE ICOANE

 

1159. Imaginea sacră, icoana liturgică, reprezintă în principal pe Hristos. Nu-L poate reprezenta pe invizibilul şi necuprinsul Dumnezeu, dar întruparea Fiului lui Dumnezeu a condus la o nouă „economie” a imaginilor:

 

„Înainte Dumnezeu, care nu are nici trup, nici chip, absolut nu putea fi reprezentat printr-o imagine. Dar acum, că El s-a făcut pe sine vizibil în carne şi a trăit între oameni, pot zugrăvi o imagine a ce am văzut din Dumnezeu... şi pot contempla gloria Domnului, chipul Său dezvăluit.” [Sf. Ioan Damaschinul, De imag. 1,16: PG 94: 1245-1248]

 

1160. Toate semnele din celebrările liturgice sunt legate de Hristos: cum ar fi imaginile sacre ale sfintei Maici a Domnului şi a sfinţilor. Ele cu adevărat îl simbolizează pe Hristos, care este glorificat în ele. Ele manifestă „norul mărturisitorilor” [Evrei, 12:1] care continuă să participe la mântuirea lumii şi căruia îi suntem uniţi, peste toate, în ceremoniile sacre. Prin aceste icoane este omul „în imaginea lui Dumnezeu”, în sfârşit transformat în „asemănarea sa” [Cf Romani 8:29; Ioan 3:2], care este dezvăluită credinţei noastre. Aidoma sunt şi îngerii, care de asemenea se regăsesc în Hristos:

 

„Urmând învăţătura de inspiraţie divină a sfinţilor noştri duhovnici şi tradiţia Bisericii Catolice (pentru că ştim că această tradiţie vine de la Sfântul Duh care sălăşluieşte în ea) noi definim îndreptăţit cu toată certitudinea şi corectitudinea că, asemenea semnului smeritei şi dătătoarei de viaţă cruci, venerabilele şi sfintele imagini ale Stăpânului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, a neprihănitei noastre Fecioare, sfânta Maică a Domnului, şi a veneraţilor îngeri, a tuturor sfinţilor ce sunt pictaţi sau făcuţi în mozaic ori alt material nimerit, pot fi expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe odoare sacre şi veşminte, pe pereţi şi în ferestre, în case şi pe străzi.” [Consiliul din Niceea II]

 

1162.   „Frumuseţea imaginilor mă duce către contemplaţie, aşa cum o pajişte încântă ochiul şi subtil umple sufletul cu gloria lui Dumnezeu” [Sf. Ioan Damaschinul, De imag. 1,27]. Aidoma, contemplarea sfintelor icoane, împreună cu meditaţia la Cuvântul Domnului şi cântatul imnurilor liturgice, intră în armonie cu însemnele slujbei şi de aceea taina slujbei este întipărită în inima memoriei şi apoi exprimată în noua viaţă a credinciosului

 

„SĂ NU ÎŢI FACI CHIP CIOPLIT...”

 

2129. Porunca divină a inclus interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu de mâna omului. Deuteronomul explică: „Odată ce nu ai văzut vreo formă în ziua în care Domnul ţi-a vorbit la Horeb din afara toiului focului, ia aminte ca nu cumva să înfăptuieşti greşit prin facerea unui chip cioplit pentru tine în orice formă sau înfăţişare...” [4:15-16]

 

Este absolutul Dumnezeu cel transcendent care i s-a arătat lui Israel. „El este totul”, dar în acelaşi timp „El este mai măreţ decât toată lucrarea Sa” [Sir. 43:27-28]. El este „autorul frumuseţii” [Înţelepciunea 13:3].

 

2130. Totuşi, deja în Vechiul Testament, Dumnezeu a sorocit sau permis lucrarea de imagini ce îndemnau simbolic către mântuirea prin întruparea Cuvântului: aşa a fost cu şarpele de bronz, cu Chivotul legii şi cu heruvimul [Num 21:4-9; Wis 16:5-14; Ioan 3:14-15; Exod 25:10-22; 1 Regi 6:23-28; 7:23-26].

 

2131. Bazându-se pe taina Cuvântului întrupat, al Şaptelea Consiliu Ecumenic din Niceea (787) a justificat iar pentru iconoclaşti venerarea icoanelor – a lui Hristos, dar şi a Maicii Domnului, a îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Devenind întrupat, Fiul lui Dumnezeu a introdus o nouă „economie” a imagisticii.

 

2132. Venerarea creştină a imaginilor nu încalcă prima poruncă, care interzice idolii. Într-adevăr, „onorul acordat icoanei se transmite prototipului ei” şi „oricine venerează o imagine, venerează persoana portretizată în ea” [Sf. Vasile, De Spiritu Sancto 18:45; şi Consiliul din Niceea II, Trent, Vatican II SC 126/LG 67].

 

   Onorul adus imaginilor sacre este o „venerare respectuoasă”, nu adoraţia cuvenită doar lui Dumnezeu:

 

„Închinarea religioasă nu se îndreaptă direct către imaginile în sine, considerate simple lucruri, ci către aspectul lor distinctiv ca imagini care ne conduc către Dumnezeu întrupat. Mişcarea înspre imagine nu se termină la ea, ca imagine, ci tinde către cel a cărui înfăţişare este în ea.” [Sf. Thomas Aquinas, ST II-II, 81, 3 ad.3]

 

2141. VENERAREA IMAGINILOR SACRE ESTE BAZATĂ PE TAINA ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. NU ESTE CONTRARĂ PRIMEI PORUNCI.      

 

Pentru care s-a întrunit Niceea II

 

„Împărăteasa Irene a venit din regiunea greacă a Imperiului şi a favorizat venerarea icoanelor. În 784 ea l-a instalat pe propriul ei secretar, Tarasius, ca patriarh al Constantinopolelui, iar în 787 EA A ÎNTRUNIT al Doilea Consiliu din Niceea ... a fost frecventat şi de doi delegaţi ai papei...” (Enciclopedia religiilor, ed. Mircea Eliade, vol. 7, pag.2)

 

„...Împărăteasa Irene şi-a asumat regenţa (780). Asistată de înaltul oficial al palatului, Tarasius, pe care ea l-a făcut patriarh al Constantinopolelui (784) , a trecut la treabă...Consiliul Ecumenic din Niceea II a fost anunţat, iar papa a trimis doi delegaţi... Irene a făcut manevre abile pentru a avea proprii oameni în garnizoană, iar consiliul s-a întrunit un an mai târziu la Niceea.” ." (New Catholic Encyclopedia [1967], volume 7, p 328)

 

„Împărăteasa Irene era regentă... ea imediat a a pus să se oprească lucrarea împăraţilor iconoclaşti...Tarasius şi împărăteasa au deschis acum negocierile cu Roma. Au trimis o ambasadă la papa Adrian I (772-795) înştiinţându-l de întâietatea sa şi implorându-l să vină în persoană, sau măcar să trimită delegaţi ca consiliu... Papa a răspuns prin două scrisori, una pentru împărăteasă şi alta pentru patriarh... episcopii s-au întrunit aici [la Niceea, în Bithznia] în vara anului 787, în număr de cam 300.”  (Catholic Encyclopedia [1913], volume 7, p 622)

“Irene a CONVOCAT al şaptelea consiliu ecumenic în anul 787, la Niceea... au asistat în jur de 350 de episcopi, sub preşedinţia lui Tarasius.... Papa Adrian I a trimis doi preoţi, ambii pe nume Petru, a căror nume au stat primele în acte [ale Consiliului]... Decretele Sinodului [Niceea II] au fost public proclamate într-o a opta sesiune la Constantinopol, în prezenţa Irenei şi a fiului ei şi semnate de ei; după care episcopii, laolaltă cu oamenii şi soldaţii, au strigat după forma obişnuită: „Trăiască regina –regentă ortodoxă.” Împărăteasa i-a trimis pe episcopi acasă cu daruri bogate...Constantin cel Mare, CONVOCATORUL Primului Consiliu niceean şi Irene, CONVOCATOAREA celui de al doilea şi ultimul...” (Philip Schaff, History of the Christian Church, vol 4, p 459-463)

„Deja al Doilea Consiliu din Niceea, care s-a ţinut pentru a condamna Sinodul Iconoclast şi ale cărui extrase din decretele sinodului ce le deţinem este practic tot ce ştim despre ce s-a întâmplat în 754, a deschis propria definire numindu-se „sfântul, marele şi Ecumenicul Consiliu  - CONVOCAT prin graţia lui Dumnezeu şi cu aprobarea poşilor noştri regi, acei iubitori de Hristos, Constantin [al VI-lea] ŞI MAMA SA IRENE.” (Jaroslav Pelikan, Imago Dei, p 36)

Nu am intrat în detalii, dar se pare că am apreciat corect interpreţii.

(1) Împărăteasa Irene, regentă a fiului ei infant [Constantin al VI-lea] cu împăratul Leo al IV-lea, l-a promovat pe Tarasius ca patriarh al Constantinopolelui

(2) Tarasius a prezidat al Şaptelea Consiliu Ecumenic (787 AD) care a aprobat şi definit uzul adecvat al icoanelor / imaginilor

(3) Papa Adrian a fost reprezentat (de doi preoţi delegaţi)

Împărăteasa Irene a „convocat” (organizat, adunat) Consiliul în timp ce Tarasius l-a „prezidat”. Mda, am zis bine.

„...consiliul convocat [de Irene] un an mai târziu la Niceea. A durat 15 zile (24 sept. – 7 oct, 787) şi a fost în întregime dominat de patriarhul Tarasius... Consiliul a decretat despre iconoclasm, generic şi moderat exprimat, a definit legitimitatea, excelenţa şi limitările venerării sau cultului „relativ” al imaginilor.” (New Catholic Encyclopedia, volume 7, p 328)

Dar împărăteasa totuşi i-a scris papei pentru aprobarea sa –

„Pe 29 august împărăteasa [Irene] i-a scris papei (Adrian I, 772-795) că a decis să convoace un Consiliu General şi, invitându-l să ia parte la el, ea a spus că „este Dumnezeu însuşi cel ce doreşte să ne conducă spre ADEVĂR, care îţi cere ŢIE să vii în persoană , pentru a CONFIRMA străvechea tradiţie a venerării icoanelor”. Dacă Adrian I nu a putut veni personal, a trimis oameni vrednici să-l reprezinte? La scurt timp după expedierea scrisorii, patriarhul Pavel a murit (septembrie 784). Pentru a umple postul vacant, împărăteasa a ales un mirean, unul din cei mai înalţi ofiţeri ai statului, Tarasius....Adrian era gata, el a spus [în scrisorile datate 29 octombrie 785] că va fi reprezentat la consiliu, dacă un astfel de consiliu era singura cale de restaurare a imaginilor [în est]. Dar, chiar şi aşa, cu unele condiţii: consiliul să anatemizeze adunarea [consiliul iconoclast] de la Hieria din 753 [sau 754], iar asta în prezenţa delegaţilor papali, împărăteasa să garanteze deplina libertate a consiliului, iar delegaţii să fie lăsaţi să se întoarcă la Roma. Condiţiile lui Adrian au fost acceptate şi astfel, din start, în virtutea acestei scrisori preliminare, poziţia Papei vis-a-vis de consiliu este aceea a lui Agatho din 680 şi a Sf. Leo în 451.” (Philip Hughes)

[O notă de subsol spune: „Acel pseudo-consiliu care a avut loc FĂRĂ Episcopia Apostolică să fie anatemizat, în prezenţa delegaţilor noştri... acele cuvinte ale Domnului nostru, Isus Hristos, să fie îndeplinite, „Porţile iadului nu vor triumfa asupra sa” (a Episcopiei Apostolice) şi iar, „Cel numit Petru (Petre) a cărui episcopie, având PRIMUL loc, dă lumină ÎNTREGII LUMI şi este CAPUL TUTUROR bisericilor lui Dumnezeu.”] (Philip Hughes, The Church in Crisis, pag. 129-130)

SURSE CONSULTATE

The Encyclopedia of Religion edited by Mircea Eliade (Macmillan Publ, 1987) Volume 7 article on "Iconoclasm"

The Catholic Encyclopedia (1913) Volume 7 on "Iconoclasm" Volume 4 on "Constantinople, Councils of"

The New Catholic Encyclopedia (1967) Volume 7 on "Icon", "Iconoclasm", "Images, Biblical Prohibition of", and "Images, Veneration of"

The Church in Crisis: A History of the Twenty General Councils by Philip Hughes (1961) especially chapter 7 on Nicaea II

A History of the Church by Philip Hughes (1949) in 3 volumes especially volume 2, pages 118-126

Byzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes by John Meyendorff (NY: Fordham Univ Press, 1974) esp chapter 3

The Orthodox Church by Timothy Ware (Penguin Books, 1993) esp pages 30-34 on "The Holy Icons"

The Essence of Orthodox Iconography by Constantine D. Kalokyris (Brookline, MA : Holy Cross Orthodox Press, 1985)

A History of the Iconoclastic Controversy by Edward James Martin (NY : The Macmillan Co, 1978, orig 1930)

History of the Christian Church by Philip Schaff (1910) Volume 4 on "Medieval Christianity" pages 447-469

Imago Dei: The Byzantine Apologia for Icons by Jaroslav Pelikan (Princeton Univ Press, 1990)

 Fundamentals of Catholic Dogma by Ludwig Ott (page 320 ff)

The Oxford Dictionary of Popes by J.N.D. Kelly (page 86 ff)
   beginning with the entry on Pope St. Gregory II (715-731 AD).

(courtesy of http://www.bringyou.to/apologetics/num55.htm )