Erezii:

IDOLATRIA 
 


Slava lui Dumnezeu şi idolatria

 

By: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Introducere

Au făcut un viţel în Horeb,

S-au închinat înaintea unui chip turnat.

şi au schimbat Slava lor,

pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă.

Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor,

care făcuse lucruri mari în Egipt (Psalm 106:19-21).40

“Prea mulţi zei.” Asta mi-a spus un prieten indian în timp ce călătoream împreună prin vastul său ţinut natal. Şi mulţi zei erau acolo. Am văzut foarte puţini idoli în această ţară, iar când i-am văzut, erau de obicei în casa cuiva dintr-o ţară unde sunt veneraţi idoli. Idolatria pare a fi un păcat pe care este puţin probabil să-l găsim în America, cu siguranţă nu într-o biserică din  America.

Dacă definim idolatria ca fiind închinarea la alţi zei, sau, cum Vechiul Testament se referea adesea la ei, “dumnezei străini,” atunci putem presupune că idolatria există cu greu în ţară. Dar dacă ar fi să definim idolatria ca închinare la Dumnezeul cel adevărat ca şi cum ar fi un zeu mai neînsemnat, atunci putem găsi idolatrie în multe biserici evanghelice de azi.

Vom urmări subiectul slavei lui Dumnezeu, iar pentru câteva lecţii, vom lua aminte la Exodul 32-34. Vă veţi aminti că aceasta este partea din Scriptură în care Moise îi cere lui Dumnezeu, “Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18), iar dorinţa îi este împlinită (Exodul 34:5-7). Dar înainte de a privi peste aceste versete minunate, trebuie întâi să vedem cum anume păcatul idolatriei este o jignire adusă slavei lui Dumnezeu. Acesta este subiectul nostru pentru această lecţie.

Circumstanţele care au dus spre păcat pe Israel în Exodul 32

Dezvăluirea slavei lui Dumnezeu către Moise apare în contextul marelui păcat al lui Israel de a crea şi a se închina la viţelul de aur (Exodul 32). Vreau să încep prin trecerea în revistă a împrejurărilor acestui mare păcat, pentru că numai în felul acesta vom putea evalua magnitudinea păcatului lui Israel.

La trei luni41 după ieşirea lor din Egipt, israeliţii au ajuns în Deşertul Sinai, la poalele Muntelui Sinai. Miracolele exodului trebuie să fi fost proaspete în minţile lor. Oare au continuat să cânte  “Cântecul lui Moise,” pe care îl găsim în Exodul 15? De la traversarea Mării Roşii până la sosirea lor la Sinai, Dumnezeu: (1) a îndulcit apele sărate de la Marah (Exodul 15:22-26); (2) le-a furnizat mana (Exodul 16:1ff.) şi prepeliţe (Exodul 16:13); (3) le-a dat apă la Masa şi Meriba (Exodul 17:1-7); şi (4) i-a făcut pe israeliţi victorioşi împotriva lui Amalec (Exodul 17:8-16).

Când israeliţii au ajuns la Sinai, Dumnezeu le-a amintit tot ce a făcut pentru ei şi că le-a făgăduit “un regat al preoţilor şi o naţiune sfântă” dacă ei vor respecta poruncile Lui. Oamenii au fost de acord (Exodul 19:3-8). Dumnezeu i-a grăit lui Moise în aşa fel încât oamenii să-l admire pe Moise şi să-l asculte (Exodul 19:9). După ce Moise i-a blagoslovit pe oameni şi a stabilit hotarele la poalele muntelui, Dumnezeu s-a arătat într-un mod autoritar:

16 A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere, şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă. 17 Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. 18 Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere.19 Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. (Exodul 19:16-19).

Este greu de spus precis de câte ori a urcat şi a coborât Moise muntele; aprecierea mea este că s-a întâmplat de cinci ori între Exodul 19:1 şi 23:33. La cea de-a cincia urcare a lui Moise, Dumnezeu i-a dat următoarele îndrumări:

22 Domnul a zis lui Moise: "Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: "Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri.23 Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei. 24 Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvânta. 25 Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări. 26 Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui." (Exodul 20:22-26).

Aici, Dumnezeu începe să le atragă atenţia la faptul că El a vorbit din ceruri, dar nu a apărut sub vreun anume chip. Ei nu trebuie să caute să înfăţişeze o imagine (un idol) pentru a-L reprezenta, pentru că El nu poate fi reprezentat sub nici o formă astfel. Când îşi oferă ofrandele, nu trebuie să o facă pe un altar de piatră care a fost ornat în vreun fel cu unelte. (Adică să încerce să îl înfrumuseţeze cu reprezentări de genul idolilor.) Nu trebuie să fie trepte care să ducă la altar, ca să nu se expună goliciunea celui care păşeşte pe ele. Devotamentul şi închinarea oamenilor trebuie concentrate către Dumnezeul cel nevăzut.

Când ne referim la Exodul 24, ne referim la una din cele mai neobişnuite însemnări din întregul Pentateuh (primele cinci Cărţi ale Legii). Domnul îi cheamă pe Moise, Aaron şi fiii lui Nadab şi Abihu, împreună cu 70 de bătrâni ai Israelului (Exodul 24:1). Ei i se vor închina lui Dumnezeu de la distanţă; doar Moise se poate apropia de Domnul (Exodul 24:2). Când Moise le-a vorbit oamenilor, el a repetat toate îndrumările pe care i le-a dat Dumnezeu. Înţeleg că este vorba de toate instrucţiunile consemnate din Exodul 20:22 până la 23:33. Oamenii au răspuns, “ Vom face tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:3b).

Moise a scris toate cuvintele pe care Dumnezeu le-a glăsuit şi a construit un altar, aşa cum îl îndrumase Dumnezeu (Exodul 24:4; comparativ 20:24-26). Moise a trimis câţiva tineri pentru a pune ofrande arse şi ofrande de pace la altar (Exodul 24:5). Moise a luat jumătate din sângele din aceste ofrande şi a stropit altarul. A citit apoi “Cartea Legământului” (aceasta fiind cartea în care el a scris toate cuvintele Domnului, Exodul 24:4a), iar când oamenii au auzit cuvintele citite de Moise, au încuviinţat să facă şi să se supună celor spuse de Domnul (Exodul 24:7). Oamenii au intrat astfel într-un legământ cu Dumnezeu:

3 Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: "Vom face tot ce a zis Domnul." 4 Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui, şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 5 A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi-de-tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire. 6 Moise a luat jumătate din sânge, şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. 7 A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: "Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul." 8 Moise a luat sângele, şi a stropit poporul, zicând: "Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte." (Exodul 24:3-8).

Ce s-a întâmplat ulterior este mai uimitor:

9 Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. 10 Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. 11 El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut. (Exodul 24:9-11).

U cred că aceasta este o masă a legământului, deoarece oamenii au intrat ceremonios în legământ cu Dumnezeu, prin reprezentanţii lor, cei 70 de bătrâni. Cartea Legământului a fost scrisă, Moise a citit-o, sângele legământului a fost vărsat, iar masa legământului a fost consumată. Legământul este pecetluit prin aceste fapte. Nici nu se „uscase bine cerneala” în Cartea Legământului şi acesta a fost încălcat.

Moise este acum chemat în vârful Muntelui Sinai, unde va primi restul legii şi poruncile imprimate în piatră:

12 Domnul a zis lui Moise: "Suie-te la Mine pe munte, şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table de piatră cu Legea şi poruncile, pe care le-am scris pentru învăţătura lor." 13 Moise s-a sculat, împreună cu Iosua, care-i slujea: şi Moise s-a suit pe muntele lui Dumnezeu. 14 El a zis bătrânilor: "Aşteptaţi-ne aici, până ne vom întoarce la voi. Iată, Aaron şi Hur vor rămâne cu voi; dacă va avea cineva vreo neînţelegere, să meargă la ei." 15 Moise s-a suit pe munte, şi norul a acoperit muntele. 16 Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai, şi norul l-a acoperit timp de şase zile. În ziua a şaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului. 17 Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel. 18 Moise a intrat în mijlocul norului, şi s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Exodul 24:12-18).

Dacă citesc eu cum trebuie aici, cei 70 de bătrâni rămân pe munte, în locul în care au mâncat masa legământului în prezenţa Domnului. Aaron şi Hur se duc jos la oameni, la poalele muntelui. Acolo, cei doi vor aborda orice nelămurire până la întoarcerea lui Moise. Moise urcă pe munte însoţit de Iosua. Iosua se opreşte cu puţin înainte de vârful muntelui, iar Moise urcă singur în norul slavei lui Dumnezeu. Moise rămâne apoi acolo pentru 40 de zile şi nopţi. Capitolele 25-31 consemnează lucrurile i le-a grăit lui Moise în timpul acestor 40 de zile şi nopţi.

Răzvrătire şi petrecere în tabăra lui Israel
Exodul 32:1-6

1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu42 care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." 2 Aaron le-a răspuns: "Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine." 3 Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus lui Aaron. 4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului." 5 Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: "Mâine, va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!" 6 A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:1-6).

Ce este descris aici este cu totul uimitor, în lumina capitolelor precedente din Exodul. În ceva mai puţin de 40 de zile, israeliţii nu mai sunt dornici să aştepte întoarcerea lui Moise. Ei îl presează pe Aaron să le facă un dumnezeu. Aaron nu este prezentat într-o lumină favorabilă în aceste versete; într-adevăr, el este arătat ca un fel de duplicat al lui Moise. Este aproape ca  Ieroboam (vezi 1 Regi 12:25-32). El îi cheamă pe israeliţi pentru a-i da bijuteriile lor de aur, pe care le topeşte şi din care făureşte un viţel de aur. Sacrificii sunt aduse, iar o zi de sărbătoare şi ospăţ este declarată. De fapt, această “sărbătoare” a fost o orgie a beţiei (Exodul 32:2-6).

Răzvrătirea lui Israel - observată

Am studiat şi predat acest text înainte, însă, cumva, nu am considerat niciodată răzvrătirea lui Israel din Exodul, capitolul 32, în lumina evenimentelor anterioare din Exodul, îndeosebi oficierea de către Israel a legământului cu Dumnezeu, în capitolul 24. Îngăduiţi-mi să fac câteva observaţii şi apoi să notez contrastele între ce am citit adineauri în Exodul şi ceea ce citim acum în capitolul 32.

(1) Potrivit îndrumărilor lui Moise, Aaron şi Hur43 urmau să conducă pe Irael până la întoarcerea lui; în schimb, Aaron a preluat conducerea oamenilor. Consideraţi aceste cuvinte din Exodul 24:

12 Domnul a zis lui Moise: "Suie-te la Mine pe munte, şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table de piatră cu Legea şi poruncile, pe care le-am scris pentru învăţătura lor." 13 Moise s-a sculat, împreună cu Iosua, care-i slujea: şi Moise s-a suit pe muntele lui Dumnezeu. 14 El a zis bătrânilor: "Aşteptaţi-ne aici, până ne vom întoarce la voi. Iată, Aaron şi Hur vor rămâne cu voi; dacă va avea cineva vreo neînţelegere, să meargă la ei." (Exodul 24:12-14).

Cei 70 de bătrâni erau pe munte, unde au mâncat în prezenţa lui Dumnezeu – şi au trăit! (Exodul 24:9-11). Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a-L întâlni pe vârful Muntelui Sinai, el l-a luat pe Iosua cu el o parte din drum. Moise i-a îndrumat pe cei 70 să rămână unde erau până la întoarcerea lui. O să consider, aşadar, că aceşti bătrâni nu au luat parte la idolatria care a avut loc în tabăra israeliţilor. Moise i-a trimis pe Aaron şi Hur înapoi la oameni, ca să-i conducă în absenţa sa, până se întoarce.

Părerea mea este că Aaron, împreună cu Hur, a fost desemnat de Moise să conducă în locul său, până se va fi întors. Nu auzim nimic despre Hur în descrierea idolatriei lui Israel. Ceea ce găsim este Aaron ca figură proeminentă – nu ca şi conducător, ci ca discipol:

1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." 2 Aaron le-a răspuns: "Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine." 3 Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus lui Aaron. 4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului." 5 Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: "Mâine, va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!" 6 A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:1-6, sublinierile mele).

Când am citit acest pasaj, l-am văzut pe Aaron nu ca pe un reprezentant al lui Dumnezeu, nici ca pe unul al lui Moise, ci ca pe un reprezentant al oamenilor. Oamenii au vorbit, iar Aaron a făcut. Ei au pornit, iar Aaron a îndeplinit. Aşa cum a arătat Moise,

Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi; (Exodul 32:25, sublinierea mea).

Conducătorii trebuie să fie receptivi faţă de cei pe care sunt chemaţi să îi conducă, dar în primul rând ei trebuie să se supună poruncilor lui Dumnezeu, aşa cum a fost indicat în Cuvântul Său. Să lăsăm pe conducătorii lui Dumnezeu să ia aminte la grija faţă de dorinţele (şi chiar cererile) celor care găsesc Cuvântul lui Dumnezeu şi prezenţa Sa insuficiente.

(2) Mai înainte, israeliţilor li s-a poruncit în repetate rânduri “să stea deoparte” de Dumnezeu, dar în Exodul 32, ei vor ca Aaron să făurească un “dumnezeu” pe care să-l mânuiască ei. Observaţi cât de des şi de accentuat îi instruieşte Dumnezeu pe israeliţi să stea la o distanţă sigură de El:

12 Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur, şi să spui: "Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. 13 Nici o mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre, sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi." Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte." (Exodul 19:12-13).

21 Domnul a zis lui Moise: "Pogoară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. 22 Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea." (Exodul 19:21-22).

23 Moise a zis Domnului: "Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: "Hotărăşte anumite margini în jurul muntelui, şi sfinţeşte-l." 24 Domnul i-a zis: "Du-te, pogoară-te, şi suie-te apoi iarăşi cu Aaron; dar preoţii şi poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea." (Exodul 19:23-24).

18 Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare. 19 Ei au zis lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." 20 Moise a zis poporului: "Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi." 21 Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. (Exodul 20:18-21).

Dumnezeu i-a instruit pe israeliţi să păstreze distanţa, iar ei au făcut asta bucuroşi. Ei erau înfricoşaţi de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor şi nu voiau să se apropie. Acum, cumva, în Exodul 32, oamenii sunt deranjaţi de absenţa lui Moise, vrând să aibă un “dumnezeu” care să fie lângă ei, un “dumnezeu” care să meargă înaintea lor. Voiau un “dumnezeu” pe care să-l mânuiască:

Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." (Exodul 32:1).

(3) Viţelul de aur nu era o lucrare de artă, ci un fals grosolan al slăvitului Dumnezeu al lui Israel. Trei observaţii m-au condus spre această mai degrabă neaşteptată concluzie, că viţelul de aur era o lucrare foarte grosolană. Mai întâi, nu există vreo dovadă că Aaron are vreo deprindere în prelucrarea metalului, sau că ar avea vreo abilitate artistică deosebită. În timp ce Aaron lucrează la poalele Muntelui Sinai, făurind un idol pentru israeliţi, Dumnezeu îl înştiinţează pe Moise că i-a dăruit pe Bezalel şi pe Oholiab cu meşteşugul făurarilor, iar El  i-a ales pe ei să facă lucrarea artistică şi măiastră la accesoriile tabernaclului (Exodul 31:1-11). Trebuie să conchidem că Aaron nu era cea mai nimerită persoană pentru a meşteşugi ceva din aur. În al doilea rând, trebuie să ţinem seama de factorul timp. Credeţi că Michelangelo ar fi putut picta Capela Sixtină într-o săptămână? Credem că Leonardo da Vinci ar fi putut picta „Cina cea de taină” în vreo două zile? Israeliţii l-au convins pe Aaron că Moise este plecat de atâta timp încât sunt puţine şanse ca el să se mai întoarcă (Exodul 32:1). Noi ştim că Moise a fost pe munte timp de 40 de zile şi nopţi (Exodul 24:18). Cu siguranţă, putem concluziona că târziu, în această perioadă de 40 de zile, Aaron s-a pus să facă un idol. Asta însemnând că el a avut doar câteva zile pentru a-şi termina lucrarea. Nimeni nu poate face o capodoperă într-un timp aşa scurt. În al treilea rând, avem chiar cuvintele lui Aaron:

22 Aaron a răspuns: "Să nu se aprindă de mânie domnul meu! Tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. 23 Ei mi-au zis: "Fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut!" 24 Eu le-am zis: "Cine are aur, să-l scoată!" Şi mi l-au dat; l-am aruncat în foc, şi din el a ieşit viţelul acesta." (Exodul 32:22-24, sublinierea mea).

Am râs întotdeauna la această explicaţie ridicolă, însă trebuie să fie o doză de adevăr în ea. În timp ce Aaron şi-a minimalizat, într-un mod păcătos, rolul  în facerea acestui idol, el a îndreptat atenţia spre faptul că nu era o capodoperă, ci mai degrabă ceva făurit în pripă. Toate trei rânduri de dovezi duc către aceeaşi concluzie.

Dumnezeu i-a dat lui Moise instrucţiuni foarte precise despre aspectul pe care să-l aibă tabernaclul şi accesoriile lui, şi a fost făcut întocmai în felul acela (Exodul 25:9; 26:30; 31:1-11; 39:32). Nu au existat instrucţiuni divine date lui Aaron; el se pare că a făcut totul de capul lui (ori la sfatul şi îndrumarea unora dintre cei ce văzuseră idoli străini). Bezalel, Oholiab şi ajutoarele lor au meşterit cu atenţie accesoriile tabernaclului, iar acest proces se pare că a durat un timp considerabil. Viţelul de aur a fost în pripă “meşterit” de Aaron. Ar fi putut cu greu să fie o lucrare de artă. Şi totuşi israeliţii erau dornici să se închine acestui “dumnezeu neisprăvit” ca dumnezeu al lor.

Ideea mea este: acest idol nu era o creaţie artistică, care prin virtutea de a fi o capodoperă, atrăgea firesc oamenii ca să-l venereze. Era doar o lucrare lipsită de calităţi, cu tot soiul de defecte şi imperfecţiuni. Aş dori să sugerez că aceste defecte au făcut, de fapt, idolul mai atrăgător pentru israeliţi. Când greşelile morale ale preşedintelui Clinton au fost până la urmă dezvăluite, m-am aşteptat la furie din partea americanilor, însă nu a existat aşa ceva. Un prieten din altă ţară mi-a spus că în alte părţi ale lumii, oamenii se aşteaptă la un astfel de tip de conducere din partea liderilor. Cred că parţial pot înţelege de ce ar fi aşa. Dacă liderii noştri pot avea defectele lor – dacă pot păcătui şi merge mai departe – atunci ar trebui să fie totul în regulă şi pentru mine. Un conducător cu defecte mă face să mă simt mai confortabil relativ la propriile mele defecte.

Dumnezeul lui Israel, a cărui slavă a fost arătată pe Muntele Sinai, era terifiant pentru israeliţi:

18 Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare. 19 Ei au zis lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." 20 Moise a zis poporului: "Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi." 21 Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. (Exodul 20:18-21).

Manifestările prezenţei grozavului şi sfântului Dumnezeu al lui Israel i-a înspăimântat pe oameni. Ei au vrut să stea la distanţă. S-au temut să nu păcătuiască şi prin asta L-au supărat pe El. Cine s-ar speria de creaţia pocită ieşită din mâinile lui Aaron? Acolo era un “dumnezeu” pe care-l puteau lua cu ei, un “dumnezeu” care putea fi lângă ei, un “dumnezeu” care nu i-ar fi intimidat cu imperfecţiunile sale. Dumnezeul cu defecte al lui Aaron a fost chiar acel fel de  “dumnezeu” care i-a făcut pe israeliţi să se simtă mai confortabil. Acum, ei putea păcătui în prezenţa acestuia fără teamă.

(4) Dumnezeu deja dezvăluise oamenilor unele din legile Sale (Cele Zece Porunci), iar oamenii au promis că se vor supune. Printre aceste porunci era o interdicţie expresă împotriva idolatriei. În timpul exodului, Dumnezeu şi-a declarat izbânda împotriva zeilor Egiptului (Exodul 12:12; 15:11; 18:11; Numerii 33:2-4). El a arătat că aceştia sunt fără putere, iar El este atoputernic. Acest lucru s-a întâmplat cu numai trei luni înainte (Exodul 19:1). Din momentul în care israeliţii au ajuns la Sinai, Dumnezeu i-a avertizat să nu practice idolatria:

3 Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. 4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. 5 Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc. (Exodul 20:3-5).

“Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei.” (Exodul 20:23).

“Să păziţi tot ce v-am spus, şi să nu rostiţi numele altor dumnezei: numele lor să nu se audă ieşind din gura voastră.” (Exodul 23:13, vezi şi 23:24, 32-33).

Prohibirea idolilor era limpede o parte a legământului pe care israeliţii l-au înfăptuit:

3 Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: "Vom face tot ce a zis Domnul." (Exodul 24:3; vezi şi 23:7; 19:8).

Cât de repede au uitat şi s-au lepădat israeliţii de legământul lor!

(5) Dumnezeu şi-a manifestat slava pe munte pentru un timp, şi se pare că era încă evidentă în timpul păcătuirii lui Israel. Slava lui Dumnezeu a fost arătată la Sinai, începând cu sosirea israeliţilor la Muntele Sinai:

16 A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere, şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă. 17 Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. 18 Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere. 19 Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. (Exodul 19:16-19).

18 Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare (Exodul 20:18, sublinierea mea).

15 Moise s-a suit pe munte, şi norul a acoperit muntele. 16 Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai, şi norul l-a acoperit timp de şase zile. În ziua a şaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului. 17 Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel. (Exodul 24:15-17, sublinierea mea).

Ideea pe care încerc s-o arăt este că manifestările fizice ale slavei lui Dumnezeu (fumul, focul, izbucnirea trâmbiţei, cutremurarea pământului) se desfăşurau în vreme ce Moise era pe munte. Ar trebui să fim uimiţi de scena care avea loc la poalele Muntelui Sinai. Israeliţii se închină la viţelul de aur ca la “dumnezeul” lor în timp ce în spatele lor, ca privelişte, este muntele fumegând, cu toate celelalte manifestări ale slavei lui Dumnezeu. Cum au putut ei să schimbe pentru o astfel de “slavă” josnică (cea a idolului lor) slava măreaţă de pe munte a lui Dumnezeu?

Israel a crescut fiind obişnuit cu supranaturalul şi spectaculosul. Zilnic Dumnezeu i-a dăruit miraculos poporului Său mana şi apă. Ei au ajuns să se aştepte la asta. Iar dacă se întâmpla o întârziere de orice fel, ei protestau. Ei au ajuns nemulţumiţi cu simpla mana şi au pretins cărnurile şi mirodeniile de care se bucurau în Egipt. Prezenţa lui Dumnezeu pe munte era, într-un fel, un lucru obişnuit pentru oameni. Nu este uimitor cât de repede ne obişnuim cu prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru? Nu observaţi acest lucru chiar în viaţa voastră? Cât de minunat era la început să ştii despre iertarea păcatelor şi asigurarea asupra vieţii veşnice! Ce uimitor era să afli despre slava Lui! Ce bucurie să cunoşti că Dumnezeu sălăşluieşte în noi, prin Duhul Său! Şi totuşi cât de repede aceste binecuvântări supranaturale sunt arogate ca drepturi, ba chiar virtual uitate. Aşa a fost cu israeliţii şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor.

(6) Înainte ca israeliţii să se închine viţelului de aur, Dumnezeu deja făgăduise că prezenţa Sa va dispărea înainte ca israeliţii să-şi alunge duşmanii:

„Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, şi să te ducă în locul, pe care l-am pregătit.” (Exodul 23:20).

“Îngerul Meu va merge înaintea ta, şi te va duce la Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi, Canaaniţi, Heviţi şi Iebusiţi, şi-i voi nimici” (Exodul 23:23).

“Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge, şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta.” (Exodul 23:27).

Totuşi, în absenţa lui Moise, i-au pretins un idol lui Aaron, astfel încât “dumnezeul” să poată fi înaintea lor:

1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." (Exodul 32:1)

Chiar focul şi norul care evidenţiau prezenţa lui Dumnezeu pe Muntele Sinai îi protejase pe iudei la Mare Roşie:

21 Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. 22 Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii. (Exodul 13:21-22).

Dumnezeu era prezent cu poporul Său, în stâlpul de foc şi în nor, luptând pentru ei:

24 În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra Egiptenilor, şi a aruncat învălmăşeala în tabăra Egiptenilor. 25 A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: "Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva Egiptenilor." (Exodul 14:24-25).

Stâlpul de foc şi norul au dat dovezile prezenţei lui Dumnezeu cu Moise (Exodul 33:9-10), aşa cum stâlpul a fost cel ce a umplut tabernaclul cu dovada vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu în Sanctuar. În acest sens Dumnezeu îi va îndruma pe israeliţi în pustietate:

34 Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. 35 Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul. 36 Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. 38 Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc, înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor. (Exodul 40:34-38).

Nu este uluitor că israeliţii au vrut un viţel de aur ca probă a prezenţei lui Dumnezeu alături de ei şi a protecţiei Lui, în timp ce stâlpul de foc şi norul erau chiar aclo, pe munte? În timp ce Moise se afla pe munte, învăluit de slava lui Dumnezeu şi cerând să vadă mai mult, israeliţii se află jos la poale (cu o privelişte generală a muntelui şi slavei lui Dumnezeu), căutând să schimbe slava lui Dumnezeu pe un viţel de aur.

(7) Există un contrast foarte clar între închinarea condusă de Moise în Exodul 24 şi “închinarea” condusă de Aaron în Exodul 32. Trebuie să ne amintim că i-a dat aceste instrucţiuni lui Moise în capitolul 20:

24 "Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvânta. 25 Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări. 26 Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui." (Exodul 20:24-26).

Observaţi închinarea condusă de Moise, în concordanţă cu îndrumările lui Dumnezeu din capitolul 20:

4 Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui, şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.5 A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi-de-tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire. 6 Moise a luat jumătate din sânge, şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. 7 A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului; Ei au zis: "Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul." 8 Moise a luat sângele, şi a stropit poporul, zicând: "Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte."9 Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. 10 Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. 11 El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut. (Exodul 24:4-11, sublinierile mele).

Moise a făcut următoarele lucruri, cum sunt consemnate în Exodul:

A ridicat un altar, cum fusese îndrumat (24:4; vezi 20:24).

El44 a oferit ofrande de ardere şi ofrande de pace (24:5).

A citit Cartea Legământului (24:6-7a).

Oamenii au încuviinţat să se supună - ei au intrat în legământ cu Dumnezeu (24:7b).

Legământul a fost oficiat cu sânge (24:8).

Moise şi liderii Israelului au mâncat şi au băut la masa legământului în prezenţa lui Dumnezeu (24:9-11).

Moise a stabilit modalitatea pentru adevărata închinare a israeliţilor, întocmai cum îl instruise Dumnezeu.

Cu aproximativ o lună mai târziu, vedem că Aaron îi conduce pe israeliţi întru închinare. (Trebuie să luăm aminte din Exodul 24:12-14 că numai Moise a mers în vârful muntelui. El a fost însoţit o bucată de drum de Iosua. Celor şaptezeci de bătrâni li s-a spus să aştepte unde erau, până ce Moise şi Iosua se vor fi întors. Aaron şi Hur au fost trimişiînapoi la poalele muntlui pentru a stăpâni mulţimea în absenţa lui Moise. După o perioadă de absenţă,45 oamenii l-au presat pe Aaron să-i conducă într-un foarte diferit fel de închinare, însă unul ce imita pe cel al lui Moise:

1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: "Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." 2 Aaron le-a răspuns: "Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine." 3 Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus lui Aaron. 4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului."5 Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: "Mâine, va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!"6 A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:1-6, sublinierile mele).

Ce deosebire avem aici!

Moise l-a ascultat pe Dumnezeu şi s-a supus; Aaron i-a ascultat pe oameni şi a făcut ce i-au zis.

Moise a ridicat un altar; aşa a făcut şi Aaron (32:4).

Moise a pus ofrande de ardere şi de pace; aşa a făcut şi Aaron (32:6).

Moise s-a dus pe munte cu cei 70 de bătrâni, unde ei au împărţit masa legământului; Aaron a declarat sărbătoare, iar israeliţii au făcut o orgie a băuturii (32:6).

Moise a stabilit o modalitate pentru adevărata închinare; Aaron a stabilit o modalitate pentru falsa închinare:

25 Ieroboam a zidit Sihemul pe muntele lui Efraim, şi a locuit acolo; apoi a ieşit de acolo, şi a zidit Penuel. 26 Ieroboam a zis în inima sa: "Împărăţia s-ar putea acum să se întoarcă la casa lui David. 27 Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la Roboam, împăratul lui Iuda, şi mă vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda." 28 După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: "Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului." 29 A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan. 30 Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viţei până la Dan. (1 Regi 12:25-30, sublinierile mele).

(8) Israeliţii s-au închinat acestui idol ca adevăratului “Dumnezeu care l-a scos pe Israel din Egipt” (32:4). Dumnezeu nu era vizibil; El nu s-a manifestat pe Sine în vreo formă care să poată fi reprezentată de un idol. Astfel că israeliţilor le era interzis să-L reprezinte pe Dumnezeu în vreo formă “de creatură” (conform Deuteronomul 4:11-18). Totuşi Aaron a făurit un viţel de aur, şi privind această imagine, a spus, “Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” (Exodus 32:4). Dacă Aaron a crezut că a creat doar un “ajutor vizual,” s-a înşelat. Acesta era un idol.

Interpretarea inspirată a incidentului de la Sinai

Nu rămânem doar în baza propriilor schiţe privind interpretarea privind incidentul de la Muntele. Dincolo de ceea ce citim în Exodul 32-34, câteva alte texte tălmăcesc cele întâmplate la Sinai. Să aruncăm o scurtă privire asupra lor:

Psalmul 106:19-22

19 Au făcut un viţel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat.

20 Au schimbat Slava Dumnezeului lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă.

21 Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt,

22 minuni în ţara lui Ham, semne minunate la Marea Roşie (sublinierea mea).

Dacă aveam un Ford Pinto şi l-aş da la schimb pentru un Mustang clasic din 1965 în perfectă stare, s-ar chema că “am schimbat bine.” Aş lua ceva mult mai bun decât lucrul la care am renunţat. La Sinai, Israel a “schimbat în rău.” Ei au “schimbat Slava Dumnezeului lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă.” (Psalm 106:20). Ei l-au tăgăduit pe Dumnezeu care i-a făcut puternici în timpul exodului în favoarea unui zeu de metal care “să meargă înaintea lor” în luptele viitoare. Ei l-au schimbat pe măreţul Dumnezeu la Muntele Sinai, Creatorul universului, pentru o creaţie ieftină făcută de Aaron. Încuviinţând, ei au numit acest idol “ dumnezeul care i-a scos din ţara Egiptului” (Exodul 32:4), dar zicând astfel, ei nu îl fac astfel. Era doar o bucată de metal, în formă de bou care paşte iarbă.

Faptele Apostolilor 7:38-43

38 El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai, şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă. 39 Părinţii noştri n-au vrut să-l asculte, ci l-au nesocotit: şi, în inimile lor, s-au întors spre Egipt, 40 şi au zis lui Aaron: "Fă-ne nişte dumnezei, care să meargă înaintea noastră; căci acest Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." 41 Şi în zilele acelea, au făcut un viţel, au adus jertfă idolului, şi s-au bucurat de lucrul mâinilor lor. 42 Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei, şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea prorocilor: "Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel?43 Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea, pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon." (sublinierile mele).

Ştefan stă înaintea lui Sanhedrin, dar nu se apără. El mărturiseşte evanghelia în termenii cei mai convingători. El arată că aceşti lideri religioşi fac exact ce au făcut şi înaintaşii lor – respingându-L pe Dumnezeu şi pe cei ce vorbesc pentru El. Ca parte a acestei acuzaţii, Ştefan se referă la răzvrătirea lui Israel de la Muntele Sinai. Ei l-au respins pe Moise (de fapt, pentru a doua oară în această lecţie – vezi Faptele 7:27, 35) ca şi conducător al lor. Ştefan spune  că ei au făcut asta pentru că deja “ inimile lor s-au întors spre Egipt” (Faptele 7:39). Ştefan citează din Amos 5:24-27 pentru a arăta că aventura lui Israel în sălbăticie nu a fost aşa cum ne-am fi aşteptat (sau cum auditoriului său i-ar fi plăcut să creadă) – un timp al închinării devotate şi al slujirii lui Dumnezeu. În sălbăticie, ei au făcut sacrificii pentru idolii strămoşilor lor. Hm!

Expresia care mi-a captat atenţia este acuzaţia profetică a lui Ştefan: “ Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei, şi i-a dat să se închine oştirii cerului” (7:42). Expresia “ S-a întors de la ei” îmi aminteşte de aceeaşi exprimare în Romani 1.46

Romani 1:18-25

18 Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor. 19 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; 21 fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. 24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; 25 căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. (sublinierile mele).

Pavel începe în capitolul 1 prin a arăta că naţiile sunt păcătoase, meritând mânia lui Dumnezeu. Abia peste două capitole Pavel îi vizează şi pe iudei, acuzându-i de o vină mai mare, datorită cunoaşterii lor mai mari despre Dumnezeu. But Dar dacă compar incidentul de la Muntele Sinai cu Romani 1:18-25, văd multe similitudini. Israeliţii, ca şi neamurile păgâne, ştiau despre Dumnezeu, deoarece Dumnezeu le-a dat clar de înţeles prin toate acele manifestări ale puterii Sale în Egipt, în deşert şi la Muntele Sinai. “Însuşirile nevăzute” – puterea Sa veşnică şi natura divină – le-au fost limpede arătate israeliţilor. Dar în pofida acestei cunoaşteri, israeliţii au refuzat să-L slăvească pe Dumnezeu. Ei au dat slava nemuritorului Dumnezeu pentru cea a animalului cu patru picioare – nici mai mult, nici mai puţin decât o vacă. Rezultatul a fost o celebrare care a dus la anarhie sexuală şi haos.

În Exodul 32, israeliţii s-au comportat exact ca păgânii! Am citit apoi alte câteva pasaje biblice, realizând că ei erau păgâni. De ce am presupune că israeliţii I se închinau cu adevărat lui Dumnezeu în timp ce erau în sclavia egipteană? M-am uitat la pasajele în care Dumnezeu auzea vaietele poporului Său:

23 După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei, şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. 24 Dumnezeu a auzit gemetele lor, şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac, şi Iacov. 25 Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel, şi a luat cunoştinţă de ei. (Exodul 2:23-25).

7 Domnul atunci a zis: "Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile.

8 M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi Iebusiţii. 9 Iată că strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. (Exodul 3:7-9).

Israeliţii erau cu siguranţă oprimaţi şi maltrataţi de egipteni, însă nu observ nici o referire la vreo rugăciune. Dumnezeu a auzit vaietele poporului Său şi şi-a amintit legământul Său. Nu este nici un indiciu că israeliţii l-ar fi slujit cu credinţă pe Dumnezeu în timpul şederii lor în Egipt. (Mai bine zis, Iosif a rămas credincios Dumnezeului său, dar nu la fel se poate spune şi despre alţi evrei, exceptând câţiva precum părinţii lui Moise şi Moise însuşi.)

Ce ni se spune în Scriptură indică faptul că israeliţii erau veneratori de idoli pe timpul cât au fost în Egipt, întocmai cum au fost şi când erau în Paddan-Aram.

3 Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră, 4 şi nu-l aduce la uşa cortului întâlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea cortului Domnului, sângele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. 5 De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi junghie jertfele pe câmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţumire. 6 Preotul să le stropească sângele pe altarul Domnului, la uşa cortului întâlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros plăcut Domnului. 7 Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor. (Leviticul 17:3-7, sublinierile mele).

Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să sacrifice animalele oriunde cu excepţia locului tabernaclului. A făcut astfel pentru că oamenii sacrificau animale în numele unor demoni. Asta pare să fi fost un rit normal al lor. Era o practică pe care o deprinseseră mai devreme, în ţinuturile strămoşilor lor, precum şi de la egipteni:

14 Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului. 15 Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului". (Iosua 24:14-15, sublinierile mele)

Noi tindem să credem că doar pentru că israeliţii (şi alţi câţiva) l-au urmat pe Moise în afara Egiptului, ei erau credincioşi. S-ar putea să avem ceva îndoieli dacă citim cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 10:

1 Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, 2 toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; 3 toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, 4 şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. 5 Totuşi cei mai mulţi dintre ei, n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. (1 Corinteni 10:1-5, sublinierile mele).

Iuda a arătat-o într-o lumină mai clară:

5 Vreau să vă aduc aminte, măcar că ştiţi odată pentru totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul,47 după ce a izbăvit pe poporul Său din ţara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au crezut. (Iuda 5, sublinierea mea).

Cei care au pierit în sălbăticie au fost cei care nu au crezut. Scriitorul Cărţii Evrei ne spune că israeliţii nu au atins Pământul Făgăduinţei din cauza necredinţei:48

16 Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia, care ieşiseră din Egipt prin Moise? 17 Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră, şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? 18 Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? 19 Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. (Evrei 3:16-19).

Concluzie

Sunt multe lecţii de învăţat din eşecul israeliţilor la Muntele Sinai. Îngăduiţi-mi să sugerez câteva.

În primul rând, ni se arată că doar numărându-se printre copiii lui Israel nu garanta, pentru mulţi, şi credinţa în Dumnezeu. Iuda a fost unul dintre cei 12, însă faptul că a fost cu Isus nu l-a făcut un adevărat credincios. Isus avertizează despre pericolul presupunerii că cineva va primi binecuvântările lui Dumnezeu doar aflându-se prin apropiere:

24 "Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. 25 O dată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă, şi să ziceţi: "Doamne, Doamne, deschide-ne!" drept răspuns, El vă va zice: "Nu ştiu de unde sunteţi."26 Atunci veţi începe să ziceţi: "Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod." 27 Şi El va răspunde: "Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii." 28 Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. 29 Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miază-zi, şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. 30 Şi iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, şi sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă." (Luca 13:24-30).

Să te afli întâmplător printre cei care cred nu este destul. Poţi frecventa o biserică timp de 25 de ani, dar fără să te mântuieşti. Poţi să fi cheltuit timp şi bani, dar nici asta să nu te mântuiască. Mântuirea nu este o chestiune de asistare, nici chiar de participare la biserică. Mântuirea vine când tu devii conştient că eşti un păcătos, şi că numai Hristos, Mielul lui Dumnezeu, te poate izbăvi. Hai să învăţăm de la Israel că fiind într-un loc apropiat de Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu cunoaşterea personală a lui Dumnezeu, prin creedinţa în Isus Hristos.

În al doilea rând, trebuie să vedem că idolatria este o jignire adusă slavei lui Dumnezeu. Este atât de evident, cu israeliţii la Muntele Sinai. S-au închinat unui idol de aur (şi nu unul tocmai măreţ, aş spune) în timp ce slava lui Dumnezeu era etalată pe Muntele Sinai, în văzul tuturor (Exodul 24:17). Idolatria înseamnă căutarea slavei în altceva decât Dumnezeu. Idolatria îl crede pe Dumnezeu insuficient şi necorespunzător. Idolatria insistă că trebuie să existe cava mai mare decât Dumnezeu. De câte ori apreciem că mai mult decât Dumnezeu este vreun idol, prin atenţia pe care i-o acordăm înfăptuim practica idolatriei. Ea poate consta în lucruri diferite pentru oameni diferiţi, dar eu cred că noi toţi avem idolii noştri, lucruri la care ne întoarcem înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, la care ne întoarcem în loc de Dumnezeu.

În al treilea rând, din acest incident învăţăm că idolatria este cea mai periculoasă când ea este practicată în numele Dumnezeului Adevărat. Cred că idolul meşterit de Aaron arăta foarte familiar, ca unul dintre idolii pe care aceşti oameni îi veneraseră înainte, sau pe care, cel puţin, îi văzuseră veneraţi de alţii. Însă nu au denumit acest “zeu” Baal sau altcumva. Ei vorbeau despre acest “chip cioplit” ca despre “Dumnezeu care v-a scos din ţara Egiptului” (Exodul 32:4). Cea mai periculoasă formă a idolatriei este cea care se pretinde a fi ortodoxă, însă întoarce inima oamenilor de la Dumnezeu şi de la supunerea faţă de Cuvântul Său. Idolatria la Sinai a fost practicată ca închinare. Nu era de acest soi.

În al patrulea rând, trebuie să vedem din textul nostru că Dumnezeu ia în serios idolatria. Idolatria este o ofensă adusă slavei lui Dumnezeu, deoarece ea caută slava în altă parte decât la Dumnezeu şi pentru că diminuează slava lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut nimici complet întreaga naţie, pentru păcatul lor la Sinai. Hai să nu cutezăm să ne gândim la idolatrie  ca la o bagatelă în ochii lui Dumnezeu.

În al cincilea rând, idolatria duce la indulgenţă faţă de sine, păcat şi haos cumplit. Închinarea israeliţilor s-a transformat în orgie. Adevărata închinare implică evlavie şi veneraţie datorită persoanei şi slavei lui Dumnezeu. A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este produce frică de divin, iar această frică ne motivează să nu păcătuim:

Moise a zis poporului: "Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi." (Exodul 20:20).

“Închinarea” lui Israel la viţelul de aur a bagatelizat frica de Dumnezeu, rezultând de aici tot felul de păcate şi dezordine:

A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:6).

17 Iosua a auzit glasul poporului, care scotea strigăte, şi a zis lui Moise: "În tabără este un strigăt de război!" 18 Moise a răspuns: "Strigătul aceasta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu, este glasul unor oameni care cântă!" 19 Şi, pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână, şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui… . 25 Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi (Exodul 32:17-19, 25).

Cred că putem ilustra felul în care idolatria promovează imoralitatea în Noul Testament, Cartea  1 Corinteni. În capitolele 8 şi 9, Pavel aborda chestiunea mâncării oferite idolilor. În capitolul 8, Pavel argumenta că cineva se cuvine să se abţină de la “hrana idolului” dacă ea cauzează unui confrate mai slab să şovăie. În capitolul 9, Pavel arăta că cineva se cade să se abţină de la “hrana idolului” dacă încalcă în vreun fel principiile evangheliei. Din 1 Corinteni 9:24—10:13, Pavel arată cât de important este pentru creştini să-şi stăpânească trupul şi poftele trupeşti. În primele 13 versete ale capitolului 13, Pavel a privit retrospectiv în istoria lui Israel în pustietate şi a arătat că eşecurile lui Israel au fost adesea însoţite de răsfăţul trupesc.

Plecând de la premisa asta, Pavel scrie, “De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.” (1 Corinteni 10:14). Mai departe, Pavel a arătat câtă implicare în aceste rituri păgâne  are cineva participant la idolatrie şi tot ce presupune ea:

15 Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun. 16 Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine. 18 Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în împărtăşire cu altarul? 19 Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva? 20 Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. 21 Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. 22 Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El? (1 Corinteni 10:15-22).

Nu sunt tocmai surprins să văd că în capitolul 11 Pavel are de-a face cu toleranţa trupească în adunările bisericeşti, nu mai puţin şi la Masa Domnului:

20 Când vă adunaţi dar în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. 21 Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. 22 Ce? N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud. (1 Corinteni 11:20-22).

Înţeleg că atunci când unii sfinţi corintieni au participat la ceremonii de închinare păgână la idoli (astfel că s-au delectat cu o friptură suculentă ori vreun fel de mâncare somptuoasă), ei au privit şi poate chiar participat şi la alte fapte. (E de mirare că Pavel a abordat imoralitatea sexuală în această epistolă?) Cred că spusele lui Pavel evocă faptul că unii au participat la o păgână “masă a dracilor” chiar ca atunci când, adunaţi cu sfinţii, participau la Masa Domnului (vezi 10:21). Iar când au venit la Masa Domnului, cred că au venit cu acea toleranţă trupească învăţată din ceremoniile de închinare la idoli. Idolatria are abilitatea ciudată de a propaga tot felul de deviaţii şi excese. Nu cred că vrem într-adevăr (sau că avem nevoie) să ştim tot ce s-a întâmplat înainte de viţelul de aur la poalele Muntelui Sinai.

Trebuie să conchid că idolatria nu este numai un păcat al celor din vechime, ci este un păcat practicat şi astăzi, chiar şi de creştini. Trebuie să evităm păcatul idolatriei:

“De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.” (1 Corinteni 10:14).

“Copilaşilor, păziţi-vă de idoli. Amin.” (1 Ioan 5:21).

Nu suntem departe de probabilitatea de a găsi  bărbaţi şi femei adulând imagini (idoli) în America la fel ca şi oriunde în lumea actuală. Cred că idolatria este la fel de răspândită în  America cum este oriunde altundeva în lume. Ce forme ia idolatria? Cum arată ea? Cum o putem recunoaşte, pentru a ne păzi şi a fugi de ea? Cu siguranţă nu avem timp să explorăm această chestiune atât de amănunţit pe cât ar trebui în acest articol. În orice caz, lăsaţi-mă să  schiţez câteva puncte de reper despre caracteristicile idolatriei, cum am văzut-o în textul nostru.

Mai întâi, idolatria implică lucrarea mâinilor omului. Israeliţii au adulat ceea ce a făurit Aaron.

“Idolii lor sunt argint şi aur, făcuţi de mâini omeneşti.” (Psalm 115:4).

“Dar ţara lor este plină şi de idoli, căci se închină înaintea lucrării mâinilor lor, înaintea lucrurilor făcute de degetele lor.” (Isaia 2:8).

În al doilea rând, idolatria este dedicare religioasă rău direcţionată. Aici, idolatria lui Israel este  religie rău îndrumată. Am auzit adesea spunându-se că ne facem idoli din maşinile noastre, din slujbele noastre, din bani. Poate că aşa e, dar în textul nostru israeliţii se închinau unui idol ca şi cum ar fi fost adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu care i-a scos din Egipt.

În al treilea rând, idolatria înseamnă încredere rătăcită. Israeliţii au vrut un idol care ar fi “mers înaintea lor” (Exodul 32:1). Când această expresie este folosită în Pentateuh, ea arată ideea de protecţie.49 Ei au vrut un idol înaintea lor care să îi ocrotească. Şi-au pus încrederea într-un idol, în locul Dumnezeului cel viu, care i-a dus în siguranţă din Egipt până la Sinai. La Marea Roşie, ei şi-au exprimat nădejdea că Dumnezeu va călăuzi poporul spre Tărâmul Făgăduinţei  (Exodul 15:13-18). Acum au crezut însă că au nevoie de ajutor suplimentar. Idolatria este încredere rătăcită:

5 Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd,

6 au urechi, dar n-aud, au nas, dar nu miroase,

7 au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot nici un sunet din gâtlejul lor.

8 Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei. (Psalm 115:5-8).

17 Vor da înapoi, vor fi acoperiţi de ruşine cei ce se încred în idoli ciopliţi şi zic idolilor turnaţi: "Voi sunteţi dumnezeii noştri!" (Isaia 42:17).

În ala patrulea rând, idolatria implică practici anapoda. Idolatria ridică în slăvi idolii pentru ceea ce de fapt Dumnezeu a făcut pentru poporul Lui:

El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului." (Exodul 32:4).

5 “ţi-am vestit de mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai înainte ca să se întâmple, ca să nu poţi să zici: "Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit” (Isaia 48:5).

În al cincilea rând, idolatria înseamnă să slujeşti propria persoană, devotament religios rău direcţionat. Oamenii adorau idoli pentru ceea ce vor face aceştia pentru ei. Idolii reprezintă ceea ce îl înspăimântă pe oameni (în India, de exemplu, erau tigri şi cobre) sau ceea ce ei vor (victorie în război, ocrotirea de nenorocire, ploaie, recolte sau turme bogate, virilitate). Idolatria este egocentrică. Uitaţi-vă la urmarea închinării lui Israel la viţelul de aur – toleranţa faţă de sine. Satana pare să presupună în mod eronat că Iov se închina la Dumnezeu pentru aceleaşi motive pentru care oamenii se închină la idoli:

9 Şi Satana a răspuns Domnului: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? 10 Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. 11 Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă." (Iov 1:9-11)

Ceea ce Satana a trebuit să înveţe din suferinţa lui Iov este că acest om I se închina lui Dumnezeu pentru cine este El, nu pentru ceea ce dă. Idolatria este foarte diferită. Nu înseamnă prea mult ceea ce zeul idol este, cât ceea ce are de dat.

În al şaselea rând, idolatria este închinare şi servire autoactivată. Idolul în sine este făcut de om, după cum am observat. Dar dincolo de asta, idolul este absolut neputincios. Trebuie să fie cărat. Nu poate vorbi, vedea sau acţiona. Un idol este ceva ce omul caută să manipuleze în scopul obţinerii a ceea ce îşi doreşte. Este manipularea de către om, şi nu acţiunea suverană a lui Dumnezeu, care îndeplineşte ceea ce oamenii îşi doresc. Idolatria Îl reduce pe Dumnezeu la un “zeu” pe care oamenii îl pot manevra şi manipula, ceea ce ne duce către ideea mea finală.

În al şaptelea rând, păcatul idolatriei lui Israel implică minimalizarea. Idolatria produce un dumnezeu făcut după imaginaţia omului. Cum s-a spus mai înainte, Israel L-a găsit pe Dumnezeu necorespunzător în ceea ce ei au simţit că trebuie să fie mai mult, adică un “dumnezeu” pe care să-l poată căra cu ei, un “dumnezeu” pe care să-l poată manipula. Dar altminteri, cred că putem spune fără a greşi că israeliţii au vrut un Dumnezeu mai puţin puternic decât El era cu adevărat. Iar asta pentru că ei erau înspăimântaţi de Dumnezeul lui Israel:

18 Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare. 19 Ei au zis lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." 20 Moise a zis poporului: "Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi." 21 Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. (Exodul 20:18-21).

Un Dumnezeu sfânt şi drept care detestă păcatul este un Dumnezeu terifiant pentru păcătoşi. Israeliţii au găsit că Dumnezeu este un pic cam prea mult. Ei au vrut un Dumnezeu mai apropiat nevoilor lor preconcepute, un “dumnezeu” în a cărui prezenţă ei să se simtă  tihniţi. Idolatria nu face niciodată dreptate pentru Dumnezeu; mereu Îl subestimează, mereu Îi diminuează slava. Idolatria nu adaugă nimic la ceea ce este Dumnezeu, în schimb îi îndepărtează ceva. Idolul lor nu era înfricoşătorul Dumnezeu a cărui slavă era arătată pe munte; al lor era un dumnezeu mult mai domol, unul lângă care puteau sta alături şi-l puteau manipula. Nu era un Dumnezeu care să-i înspăimânte, motivându-i să nu păcătuiască; era un “dumnezeu” în a cărui prezenţă se simţeau în largul lor să păcătuiască:

„A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace.” (Exodul 32:6).

Cred că minimalizarea poate fi văzută în câteva feluri în pasajul nostru. Mai întâi, este o minimalizare privind conducerea lui Israel. Dumnezeu a fost cel care a condus pe Israel, nu Moise. El a fost Acela care a condus pe Israel sub formă de stâlp şi nor (Exodul 13:21-22; 14:19-20). El a fost Acela care a mers înaintea lui Israel (Numeri 14:13-14). El a fost Acela care a vorbit către Israel prin Moise (Exodul 20:18-21; 33:9-11; Deuteronomul 5:22-33). Israeliţii au cerut un idol deoarece Moise nu era printre ei, iar ei au vrut pe cineva care să le meargă înainte (Exodul 32:1). Dacă nu-l puteau vedea şi auzi pe Moise, atunci hai să aibă un idol. Şi astfel domnia suverană a lui Dumnezeu peste poporul Său a fost redusă (în mintea lor) de la Dumnezeu şi Moise, la un viţel de aur.

Vedem minimalizare şi în alt fel. Dumnezeu a vorbit poporului Său, dându-i porunci care să  guverneze şi să îndrume viaţa de zi cu zi. Dumnezeu a făcut un legământ cu oamenii Săi, astfel încât să poată sălăşlui printre ei şi să-i conducă către Pământul Făgăduinţei. Domnia lui Dumnezeu trebuia să eclipseze toate lucrurile. Însă oamenii au cerut un idol care nu putea respira, auzi sau vorbi. L-au redus pe infinitul şi eternul Creator la o bucată de aur pe care o puteau căra cu ei. Şi l-au redus pe Dumnezeu la ceva (idolul făcut de Aaron) pe care îl puteau purta cu dânşii în luptă, pentru a le asigura victoria. Au vrut o amuletă norocoasă pe care s-o poarte în bătălie.50 Au vrut un Dumnezeu mai neînsemnat; Moise a vrut mai mult: “Arată-mi slava Ta” (Exodul 33:18).

Eu cred că suntem tentaţi să comitem idolatrie în acelaşi fel. Suntem tentaţi să accentuăm dragostea lui Dumnezeu şi să minimalizăm, ignorăm, sau chiar tăgăduim mânia lui Dumnezeu. Cât de des am auzit pe cineva spunând, “Îmi place să mă gândesc la Dumnezeu ca la … .” Nu este surprinzător că “dumnezeul” lor nu este acelaşi cu Dumnezeul din Biblie. Al lor este un dumnezeu după placul lor , un dumnezeu pe care şi l-au creionat în minte (şi nu cu mâinile). Dacă nu ne convine ce spune Biblia despre preoţia femeilor în biserică, spunem că este o graniţă culturală şi nu un adevăr universal. Dacă nu ne place ce spune Biblia despre homosexualitate, ne refugiem în afirmaţia că Dumnezeul nostru este un “Dumnezeu al dragostei,” motivând astfel că El (“el”) nu va condamna oamenii pe baza practicilor lor sexuale. Vedem că divorţul este acum ceva obişnuit printre cei care practică credinţa în Isus Hristos, aşa că trecem cu vederea sau evităm textele care blamează divorţul. Suntem ca acei mulţi predicatori, care predică “textele fericite” ale Bibliei, omiţându-le pe cele dure. Aceasta, prietene, este minimalizarea contemporană – reducerea lui Dumnezeu la o mărime mai mică şi mai liniştitoare.

Faith Haynes, un membru al congregaţiei noastre, a evidenţiat un lucru despre minimalizare, pe care eu nu l-am considerat. Ea a spus că folosirea vocabularului şi a limbii noastre a contribuit la minimalizare. Am luat toate cuvintele despre maiestate li măreţie şi le-am  estompat. Cineva se duce în camping la munte sau să navigheze pe lac, iar noi îl întrebăm cum a fost. Probabil va răspunde “Grozav!” Ce cuvinte mai sunt rezervate azi numai pentru Dumnezeu? În Versiunea King James Version a Bibliei, cuvintele “Tu,” “Ţie,” şi “al Tău” erau rezervate pentru Dumnezeu. Acum, ne referim la Dumnezeu cu “tu,” fără majuscula “T!” Aceasta este minimalizare – gânditul sau vorbitul despre Dumnezeu ca mai puţin decât El este de fapt.

Haideţi să ne păzim mereu de minimalizare, reprezentarea lui Dumnezeu ca fiind mai puţin decât este, sau altceva decât este El. Fie ca Dumnezeu să folosească acest mesaj pentru a ne face să privim după idolatrie în propriile noastre vieţi şi să-L servim pentru tot ceea ce este, în toată maiestatea Sa.

39 Copyright  2003 al Community Bible Chapel, 418 E. Main Street, Richardson, TX 75081. Aceasta este editarea manuscrisului Lecţia 10 din seria A Study of the Church pregătită de Robert L. Deffinbaugh în februarie 15, 2004.

40 Dacă nu este altfel marcat, toate citatele din Scripturi sunt din Biblia NET. NEW ENGLISH TRANSLATION, cunoscută şi ca THE NET BIBLE, este o traducere complet nouă a Bibliei, nu o revizuire sau o aducere la zi a ediţiei precedente. A fost completată de peste 20 de scolastici ai Bibliei care au lucrat direct din cele mai bune texte ebraice, arameice şi greceşti texte disponibile. Proiectul acestei traduceri a pornit iniţial ca încercare de a oferi o versiune electronică a unei traduceri moderne pentru distribuţia pe internet şi pe CD (compact disc). Oricine, de oriunde din lume cu o conexiune la internet poate folosi şi tipări Biblia NET fără vreun cost, pentru studiul personal. În plus, oricine doreşte să împărtăşească Biblia cu alţii poate tipării un număr nelimitat de copii şi le poate distribui liber. Este disponibilă pe internet la: www.netbible.org.

41 Expresia “într-a treia lună” (Exodul 19:1) nu precizează exact timpul, chiar dacă Moise spune că această măsurare a timpului este “chiar în ziua.” Întrebarea este dacă această exprimare înseamnă că ei au ajuns în prima zi a celei de-a treia luni, şi astfel la doar două luni după exod (aşa cum New Living Translation spune, “Israeliţii au ajuns în pustiul de la Sinai exact la două luni după ce au părăsit Egiptul”) sau după trei luni întregi (după cum spune New Jerusalem Bible, “Trei luni după ziua părăsirii Egiptului, Israeliţii au ajuns la deşertul Sinai”). Cele mai multe traduceri nu caută să clarifice acest aspect.

42 Traducerile diferă dacă ar trebui să citim “dumnezeu” ori “dumnezei.” Termenul este la plural, însă asta nu e ceva neobişnuit. Ei voiau “dumnezei” (adică câţiva idoli) pentru a-L reprezenta pe “Dumnezeu” care i-a scos din Egipt, ori un singur “dumnezeu”? Eu înclin spre  singular = “dumnezeu.”

43 Să fie oare acelaşi “Hur” care era bunicul lui Bezalel, cel pe care Dumnezeu l-a hărăzit ca artizan (Exodul 31:2)? Dacă e aşa, pare semnificativ faptul că Hur nu este menţionat ca  participant în făurirea idolului lui Israel, sau în celebrarea lor păgână.

44 Prin tinerii pe care i-a instruit.

45 Nu este posibil să distingem precis câte zile au trecut înainte ca israeliţii să vină la Aaron. Ştim că Moise a stat în prezenţa lui Dumnezeu pe Muntele Sinai pentru un total de 40 de zile  şi nopţi înainte de a se coborî (Exodul 24:18). I-au trebuit câteva zile lui Aaron pentru făurirea viţelului de aur, astfel că oamenii trebuie să fi început presiunile asupra lui Aaron undeva înainte de expirarea celor 40 de zile.

46 O notă de subsol în Biblia NET la Faptele Apostolilor 7:42 spune “Expresia s-a întors de la ei sugerează similarităţi cu judecarea neamurilor descrisă de Pavel în Rom 1:18-32.”

47 Unele manuscrise spun “Domnul” aici. Înclin să cred că Isus a fost cel ce i-a ocrotit pe oameni la ieşirea din Egipt. Pavel ne spune că Hristos “era stânca ce mergea în urma lor” (1 Corinteni 10:4).

48 Nici Moise nu a ajuns în ţinutul menţionat, ar nu pentru că nu credea în Dumnezeu; ci pentru că a lovit piatra în furia sa (vezi Numeri 20:1-13, 24; Deuteronom 1:37; 4:21-22).

49 Vezi Geneza 33:12; Exodul 23:23; 32:1, 23; Numeri 14:14.

50 În felul acesta, israeliţii au făcut un idol din arcă (vezi 1 Samuel 4:1-11).

 (courtesy of http://www.bible.org/page.asp?page_id=470)