Cristologie:

  IMPECABILITATEA LUI HRISTOS
 Arthur W. Pink
 

Trăim într-o lume de păcat şi dezastrul de temut pe care l-a produs aceasta este evident în fiecare domeniu. Cât de împrospătător este, dar, să ne concentrăm privirea la Acela care este imaculat de sfânt, şi care a trecut prin această scenă fără să fie stricat de răul ei. Acesta a fost Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Pentru 33 de ani el a fost în contact imediat cu păcatul, dar El nu a fost niciodată, la cel mai scăzut grad, contaminat de acesta. El l-a atins pe lepros, şi totuşi nu a fost spurcat, chiar şi din punct de vedere ceremonial. La fel cum razele soarelui strălucesc peste o apă stătătoare fără să o păteze, la fel şi Hristos a fost neafectat de fărădelegea care În înconjura. El „nu a făcut păcat” (1 Petru 2:22), „în El nu este nici un păcat” (1 Ioan 3:5 şi în contrast 1:8), El „nu a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21), El a fost „fără de păcat” (Evrei 4:15). El era „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26).

 

Dar nu numai că Hristos a fost fără de păcat, El a fost impecabil, adică incapabil de a păcătui. Nici o încercare de a prezenta doctrina persoanei Sale minunate şi fără egal nu ar fi completă, fără a se lua în considerare această perfecţiune binecuvântată. Este destul de trist să privim ignoranţa răspândită de astăzi, şi încă mai trist să auzi şi să citeşti acest adevăr preţios negat. Ultimul Adam diferea de primul Adam în impecabilitatea Sa. Hristos nu a fost doar capabil să învingă ispita, dar El nu era capabil să fie învins de ea. În mod necesar este aşa căci El era „Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1:8). Adevărat, Hristos a fost om, însă El a fost Dumnezeu-om, şi prin urmare, Stăpânul şi Domnul absolut al tuturor lucrurilor. Fiind Stăpânul tuturor lucrurilor – cum este dominaţia Sa peste vânturi şi valuri, boli şi moarte, clar demonstrate – era imposibil ca ceva să-l poată stăpâni pe El.

 

Imuabilitatea lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa, sau incapacitatea de a păcătui: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Deoarece El nu era susceptibil la nici o schimbare, era imposibil pentru Fiul întrupat al lui Dumnezeu să păcătuiască. În acest loc privim din nou unicitatea Lui. Îngerii fără de păcat au căzut, Adam cel fără de păcat a căzut: ele erau doar creaturi, şi creatura şi mutabilitatea sunt, într-adevăr, termeni corelativi. Dar nu a fost bărbăţia lui Hristos creată? Da, dar aceasta nu a fost pusă niciodată sub probare, aceasta nu a avut niciodată o existenţă separată. De la primul moment al conceperii ei în pântecul fecioarei, umanitatea lui Hristos a fost pusă în uniune cu Divinitatea Lui; şi prin urmare nu putea să păcătuiască.

 

Omnipotenţa lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa. Faptul că Domnul Isus, chiar şi în timpul zilelor umilirii Lui, a posedat omnipotenţă, este clar din multe pasaje ale Scripturii. „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. . . După cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:19, 21). Atunci când spunem că Isus deţinea omnipotenţă în timpul sejurului Său pământesc, nu vrem să spunem că El era aşa de înzestrat de Duhul Sfânt, ci că El era în mod esenţial, inerent, personal, omnipotent. Acum a vorbi despre o persoană omnipotentă că cedează faţă de păcat este o contradicţie în termeni. Toată ispita care duce la păcat trebuie să purceadă dintr-o fiinţă creată, şi de aici ea este o putere finită; dar este imposibil pentru o putere finită să învingă omnipotenţa.

 

Constituţia persoanei lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa. În El erau unite (într-o manieră total incomprehensibilă pentru inteligenţa creată) naturile Divină şi umană. Acum „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău” (Iacov 1:13); „este imposibil ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18). Şi Hristos era „Dumnezeu manifestat în trup” (1 Timotei 3:16); „Emanuel” – Dumnezeu cu noi (Matei 1:23). Personalitatea nu era centrată pe umanitatea Lui. Hristos era o persoană Divină, care a fost „făcut după asemănarea oamenilor” (Filipeni 2:7). Era total de imposibil, deci, ca Dumnezeul-om să păcătuiască. A afirma contrariul este a fi vinovat de cea mai groaznică blasfemie. Este o speculaţie irelevantă de a discuta ceea ce putea face natura umană a lui Hristos dacă ar fi fost singură. Aceasta nu a fost niciodată singură; ea nu a avut niciodată o existenţă separată; de la primul moment al existenţei sale ea a fost unită cu persoana Divină.

 

Este obiectat faţă de adevărul impecabilităţii lui Hristos că aceasta este inconsistentă cu abilitatea ca El să fie ispitit. O persoană care nu poate păcătui, se argumentează, nu poate fi ispitită să păcătuiască. De asemenea se poate argumenta aceasta deoarece o armată nu poate fi înfrântă dacă nu poate fi atacată. „Abilitatea de a fi ispitit depinde de susceptibilitatea constituţională, în timp ce impecabilitatea depinde de voinţă. În ceea ce priveşte susceptibilitatea Sa naturală, atât în ceea ce priveşte pe cea fizică cât şi pe cea mintală, Isus Hristos era deschis la toate formele de ispitire umană, cu excepţia acelora care izvorau din poftă, sau din coruperea naturii. Însă pecabilitatea Sa sau posibilitatea de a fi învins de acele ispite, ar depinde de cantitatea de rezistenţă voluntară pe care o putea purta împotriva lor. Acele ispite erau foarte puternice, însă dacă determinarea de sine a sfintei Sale voinţe era mai puternică decât ele, atunci ele nu puteau să-L provoace să păcătuiască, şi El ar fi impecabil. Şi cu toate acestea este clar că El putea să fie ispitit” (W. G. Shedd, 1889).

 

Probabil că existau multe motive pentru care Dumnezeu a ordonat ca Fiul Său întrupat să fie ispitit de oameni, de diavol, de circumstanţe. Una dintre acestea era aceea de a demonstra impecabilitatea Lui. Aruncă un chibrit aprins într-un butoi cu praf de puşcă şi o să ai o explozie apoi; aruncă-l într-un butoi cu apă şi chibritul se va stinge. Aceasta, într-un fel foarte brut, poate fi preluat pentru a ilustra diferenţa dintre ispitirea noastră de către satan şi ispitirea lui a Dumnezeului-om. În noi există ceea ce este susceptibil faţă de „săgeţile lui arzătoare”; însă Cel Sfânt ar putea spune „Prinţul acestei lumi vine şi nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Domnul Isus a fost expus la o testare mult mai severă şi încercare decât a fost primul Adam, pentru a putea manifesta puterea Sa măreaţă de rezistenţă.

 

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). „Acest text ne învaţă faptul că ispitirile lui Hristos erau ‚fără de păcat’ în sursa şi natura lor, şi nu doar, aşa cum este explicat acest pasaj uneori, că ele erau ‚fără de păcat’ în rezultatul lor. Înţelesul nu este că Domnul nostru a fost ispitit în fiecare privinţă aşa cum este şi omul căzut – prin pofta interioară, precum şi prin alte ispite – doar că El nu a cedat în exterior la nici o ispită; ci că El a fost ispitit în fiecare fel în care este şi omul, cu excepţia acelei clase de ispite care sunt păcătoase, deoarece îşi au originea în rău şi în dorinţă interzisă.

 

„Faptul că Hristos era atotputernic şi victorios în rezistenţa Lui nu Îl face să fie nepotrivit pentru a putea fi un exemplu de imitare pentru un credincios slab şi extrem de ispitit. Deoarece Domnul nostru a învins ispitirile Sal, nu rezultă faptul că conflictul şi succesul Său era unul uşor pentru Sine. Victoria Lui l-a costat lacrimi şi sânge. ‚atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor’ (Isaia 52:14). A existat ‚travaliul sufletului Său’ (Isaia 53:11). În lupta El a strigat, ‚O, Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta’ (Matei 26:39). Deoarece o armată este victorioasă, nu rezultă prin nici o insinuare faptul că victoria ar fi fost una ieftină” (W. G. T. Shedd).

 

O altă obiecţie ce poate fi notată, deşi ezităm să pângărim aceste pagini prin însăşi a transcrie izbucnirile minţii carnale. Dacă umanitatea lui Hristos, datorită uniunii sale cu persoana Sa Divină, incapabilă de a păcătui, atunci în părerea că ea era susţinută în mod divin cum putea ea să îi fie foame sau sete, să sufere şi să moară? Şi văzând că a făcut aceasta, de ce era ea incapabilă de a ceda ispitei? Este un răspuns suficient la această întrebare profană să arătam faptul că, în timp ce Mijlocitorul a fost însărcinat să moară (Ioan 10:18), el nu a fost însărcinat să păcătuiască. Naturii umane a lui Hristos i s-a permis să funcţioneze în mod liber şi normal: astfel ea a plâns şi a fost obosită; însă a păcătui nu este un act normal al naturii umane.

 

A fi Răscumpărătorul poporului Său, Hristos trebuia să fie „Cel care a făgăduit mântuirea, şi cu putere să izbăvească” (Isaia 63:1). El trebuie să fi avut putere să învingă ispita atunci când aceasta îi asalta persoana Lui, pentru ca El să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:18). Aici dar este una din platformele solide pe care se bazează credinţa creştină: deoarece Domnul Isus este Atotputernic, având putere absolută asupra păcatului, plăpândul şi asprul-încercat sfânt poate să se întoarcă la El în confidenţă implicită, căutând ajutorul Său eficient. Doar Cel care a triumfat peste păcat, atât în viaţă cât şi în moarte, mă poate salva pe mine din păcatele mele.

 

Preluat din Studies in the Scriptures [Studii din Scripturi], septembrie 1932.