SCRIERI PRIMELE SECOLE

CARTEA ÎNTÂI A LUI IRINEU

--------

Prefaţă.

1. Deoarece¹ unii oameni au lăsat adevărul deoparte, şi au adus cuvinte mincinoase şi genealogii deşarte, despre care apostolul a spus:² „dau naştere mai degrabă la certuri decât aduc zidire duhovnicească celor care cred,” şi prin plauzibilitatea lor vicleană distrag minţile celor ne-experimentaţi şi îi înrobesc, [m-am simţit constrâns, dragă prietene, să alcătuiesc acest tratat pentru a demasca şi a contracara intrigile lor.] Aceşti oameni falsifică prezicerile lui Dumnezeu, şi se dovedesc a fi ei înşişi a fi traducători răi al cuvântului bun al revelaţiei. Totodată, ei răstoarnă credinţa multora, trăgându-i de o parte, sub pretextul unei cunoştinţe [superioare], de la El care a rotunjit şi a împodobit universul; ca şi când, într-adevăr, ei au ceva mai minunat şi mai sublim de a revela, decât Dumnezeu care a creat cerul şi pământul, şi toate lucrurile din ele. Prin intermediul unor cuvinte amăgitoare şi plauzibile, prin viclenie ei îi atrag pe cei naivi să cerceteze sistemul lor; dar ei le distrug într-un mod neîndemânatic, în timp ce le iniţiază în opiniile lor cârtitoare şi profane cu privire la Demiurg;³ şi astfel, cei simpli nu pot să distingă falsul de adevăr.

2. Într-adevăr, eroarea nu e arătată in urâţenia ei goală, pentru că dacă ar expusă astfel, ar fi descoperită imediat. Ci este împodobită cu şiretenie într-o rochie atractivă, pentru ca, prin forma sa exterioară, să apară celui ne experimentat (ridicolă cum ar putea să pară şi expresia) mai adevărată decât însuşi adevărul. Unul⁴ care este cu mult mai superior faţă de mine mi-a spus cu referire la acest punct că: „O imitaţie inteligentă în sticlă aruncă sfidare, ca şi când ar fi, pe acea bijuterie preţioasă de smarald (care este foarte stimată de unii oameni), numai dacă este văzută de unul care o poate testa şi expune falsul. Sau, din nou, care persoană ne experimentată poate detecta cu uşurinţă prezenţa alamei când ea a fost amestecată cu argint?” Ca nu cumva, din acest motiv, prin neglijenţa mea, unii ar putea fi înstrăinaţi, chiar ca şi oile sunt duse de lupi, în timp ce ei nu disting adevăratul caracter al acestor oameni, - pentru că în exterior ei sunt acoperiţi cu haine de oaie (de care Domnul ne-a poruncit⁵ să ne păzim), şi deoarece limbajul lor se aseamănă cu al nostru, în timp ce sentimentele lor sunt foarte diferite, - am socotit că este datoria mea (după ce am citit ceva din Comentariile, aşa cum ei sunt numite ele, ale ucenicilor lui Valentinus, şi după ce m-am informat despre dogmele lor prin înâlniri personale cu unii din ei) să-ţi desfăşor, prietene, aceste mistere monstruoase şi profunde, care nu cad în rândul fiecărui intelect, deoarece nu toate şi-au curăţat⁶ suficient creierul. Fac aceasta pentru ca aflând aceste lucruri, să poţi să le explici tuturor celor cu care eşti înrudit, şi să îi îndemni să evite un astfel de abis de nebunie şi de blasfemie împotriva lui Hristos. Apoi, intenţionez cu toată abilitatea mea, cu concizie şi claritate să lămuresc opiniile celor care răspândesc acum erezia. Mă refer în special la ucenicii lui Ptolemaeus, a cărui şcoală poate fi descrisă ca un mugur al lui Valentinus. De asemenea, mă străduiesc potrivit cu capacitatea mea, să ofer mijloacele de derâmare a lor, prin a arăta cât de absurde şi de inconsecvente cu adevărul sunt afirmaţiile lor. Nu că mă antrenez sau că aş fi în compunere sau elocvenţă; ci sentimentele mele de afecţiune mă îndeamnă să iţi fac de cunoscut ţie şi tuturor tovarăşilor tăi acele doctrine care au fost tăinuite până acum, dar care, prin bunătatea lui Dumnezeu, sunt în sfârşit aduse la lumină. „Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nici un secret care să nu va fi cunoscut.”⁷

3. Să nu te aştepţi la mine, care sunt locuitor printre Keltae,⁸ şi sunt obişnuit în mare parte să folosesc un limbaj barbar, vre-o prezentare a retoricii, pe care nu am învăţat-o niciodată, vre-o desăvârşire a compunerii, pe care nu am practicat-o niciodată, sau vre-o frumuseţe sau convingere a stilului, la care nu am nici o pretenţie. Dar vei accepta într-un duh binevoitor ceea ce vreau să iţi scriu cu simplitate, în adevăr, şi în felul meu de acasă; în timp ce tu însuţi (fiind mai capabil decât mine) vei dezvolta acele idei pe care ţi le trimit, ca şi când ar fi, doar principiile germinatoare; şi în inteligenţa înţelegerii tale, vei dezvolta în totalitate punctele pe care le voi atinge pe scurt, pentru ca să arăţi cu putere înaintea tovarăşilor tăi acele lucruri pe care le-am exprimat slab. În fine, (pentru a satisface dorinţa ta pentru a avea informaţii despre dogmele acestor persoane) nu m-am ferit de durere, nu numai pentru a te face să cunoşti aceste doctrine, ci şi să ofer mijloace prin care să arăt falsitatea lor; aşa şi tu, prin harul pe care l-ai primit de la Domnul, să dovedeşti că eşti un slujitor sincer şi eficient pentru alţii, pentru ca oamenii să nu mai fie duşi în lături de sistemul plauzibil al acestor eretici, pe care îl voi descrie acum.⁹

Capitolul I. Idei absurde ale ucenicilor lui Valentinus cu privire la origine, nume, ordine şi producţiile lor conjugale a eonilor lor imaginaţi, cu pasaje din Scripturi care ei le adaptează la părerile lor.

1. Ei susţin faptul că în înălţimile invizibile şi intangibile există un Eon (veşnicie) perfect, preexistent,¹⁰ pe care ei îl numesc Proarche, Propator, şi Bythus, şi îl descriu ca fiind invizibil şi de ne înţeles. Veşnic şi ne născut, el a rămas prin nenumărate cicluri de ere într-o linişte şi un calm profund. Alături de el a existat Ennoea, care mai este numit şi Charis şi Sige.¹¹ În fine, acest Bythus s-a hotărât să trimită din el începutul tuturor lucrurilor, şi a depozitat această producţie (pe care a rezolvat să o producă) în contemporana lui Sige, la fel cum o sămânţă este depozitată într-un pântece. Apoi ea a primit această sămânţă, a devenit gravidă, l-a născut pe Nous, care a fost şi asemănător şi egal cu cel care l-a produs, şi el era singurul care era capabil să înţeleagă măreţia tatălui său. Acest Nous pe care ei îl mai numesc şi Monogenes, Tatăl şi Începutul tuturor Lucrurilor. Împreună cu el a fost produsă şi Aletheia; şi aceşti patru au constituit primul şi primul născut Pythagorean Tetrad, denumit şi rădăcina tuturor lucrurilor. La început este Bythus şi Sige, apoi Nous şi Aletheia. Şi Monogenes, înţelegând de ce a fost produs, şi el a trimis pe Logos şi Zoe, fiind tatăl tuturor celor care urmau să vină după el, şi începutul şi modelatorul întregii Pleroma. Prin unirea lui Logos cu Zoe, s-au născut Anthropos şi Ecclesia; şi astfel a fost format primul născut Ogdoad, rădăcina şi substanţa tuturor lucrurilor, numiţi printre ei cu patru nume, şi anume, Bythus, Nous, Logos, şi Anthropos. Pentru fiecare dintre aceştia există masculo-feminini, după cum urmează: Propator s-a unit cu Ennoea; apoi Monogenes, adică Nous, cu Aletheia; Logos cu Zoe, şi Anthropos cu Ecclesia.

2. Aceşti Eoni au fost produşi pentru gloria Tatălui, şi dorind prin eforturile lor proprii să impresioneze acest obiect, au trimis emanaţii prin mijloacele unirii. Logos şi Zoe, după ce l-au produs pe Anthropos şi Ecclesia, au mai trimis alţi zece Eoni care au următoarele nume: Bythius şi Mixis, Ageratos şi Henosis, Autophyes şi Hedone, Acinetos şi Syncrasis, Monogenes şi Macaria.¹² Aceştia sunt cei zece Eoni despre care ei declară că au fost produşi de Logos şi Zoe. Apoi, ei adaugă că Anthropos şi Ecclesia au produs doisprezece Eoni, cărora le-au dat următoarele nume: Paracletus şi Pistis, Patricos şi Elpis, Metricos şi Agape, Ainos şi Synesis, Ecclesiasticus şi Macariotes, Theletos şi Sophia.

3. Aceştia sunt cei treizeci de Eoni în sistemul eronat al acestor oameni; ei sunt descrişi ca fiind ascunşi în tăcere, şi nu sunt cunoscuţi de nimeni [cu excepţia acestor pretinşi profesori]. Pe lângă aceasta, ei afirmă că acest Pleroma invizibil şi spiritual al lor este tripartit, împărţindu-se în Ogdoad, Decad şi Duodecad. Din acest motiv ei afirmă că „Mântuitorul” – pentru că lor nu le place să îl numească „Domnul” – nu a lucrat în public în timpul celor treizeci de ani,¹³ astfel a trimis taina acestor Eoni. De asemenea, ei afirmă că aceşti Eoni sunt foarte clar arătaţi în pilda¹⁴ lucrătorilor trimişi în vie. Unii sunt trimişi la prima oră, alţii la ora trei, alţii la ora şase, alţii la ora nouă şi alţii la ora unsprezece. Acum, dacă adunăm numerele orelor menţionate aici, suma va fi treizeci: căci unu, trei, şase, nouă şi unsprezece, când sunt adunate formează treizeci. Prin aceste ore, ei afirmă că sunt indicaţi Eonii, în timp ce susţin că aceştia sunt mari şi minunaţi, şi până în zilele noastre funcţia lor este să dezvolte mistere; şi tot aşa procedează ei atunci când găsesc ceva în multitudinea¹⁵ lucrurilor conţinute în Scripturi pe care ei le pot adopta şi le potrivesc speculaţiilor lor neîntemeiate.

Capitolul II. Propator a fost cunoscut numai lui Monogenes. Ambiţia, tulburarea şi pericolul în care a căzut Sofia; Urmaşul ei amorf: ea este restaurată de Horos. Producerea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, pentru a completa Eonii. Modalitatea de producere a lui Isus.

1. Ei continuă să ne spună că Propatorul schemei lor a fost cunoscut numai de Monogenes, care a izvorât din el; cu alte cuvinte, numai lui Nous, în timp ce pentru ceilalţi el era invizibil şi de neînţeles. Şi, potrivit lor, numai Nous şi-a găsit plăcerea în contemplarea Tatălui, şi jubilând în considerarea nemăsuratei lui măreţii; în timp ce el a meditat şi cum ar putea să comunice celorlalţi Eoni măreţia Tatălui, descoperindu-le cât de vast şi de puternic este el, şi cum era el fără început, - dincolo de înţelegere, şi pe deasupra fiind imposibilă vederea lui. Dar, potrivit cu voia Tatălui, Sige l-a restrâns, deoarece era planul lui era să îi conducă pe toţi spre cunoaşterea lui Propator, şi să creeze în ei o dorinţă să cerceteze natura sa. În felul acesta, şi restul Eonilor, într-un fel tăcut, au vrut să îl vadă pe Autorul lor, şi să contemple Prima Cauză care nu a avut un început.

2. Dar acolo ei s-au grăbit în progresul odihnei Eonului care era printre ultimii, şi era cel mai tânără Duodecad care a izvorât din Anthropos şi Ecclesia, pe nume Sophia, care a suferit pasiunea în afara îmbrăţişării soţului ei Thelotos. Această pasiune, într-adevăr, s-a născut între cei care au fost înrudiţi cu Nous şi Aletheia, dar a venit ca o boală contagioasă peste această Eonă, care a acţionat sub pretextul dragostei, dar în realitate a fost influenţată de pripeală, pentru că ea nu s-a bucurat ca Nous de părtăşia cu Tatăl perfect. Ei spun că această pasiune consta dintr-o dorinţă de a căuta în natura Tatălui; căci ea şi-a dorit, ca şi ei, să înţeleagă măreţia lui. Când ea nu a putut să realizeze aceasta, deoarece ea a ţintit imposibilul, şi astfel a devenit implicată într-o agonie extremă a minţii, în timp ce datorită profunzimii vaste şi a naturii impenetrabile a Tatălui, şi datorită dragostei pe care ea o purta faţă de el, ea s-a lungit spre el, era pericolul ca nu cumva să fie în cele din urmă absorbită de farmecul lui, şi s-a resorbit în esenţa sa absolută, dacă nu s-ar fi întâlnit cu acea Putere care susţine toate lucrurile, şi le păstrează în afara măreţiei de negrăit. Această putere este pentru ei Horos; prin care, ei spun că ea a fost restrânsă şi susţinută; şi că atunci, fiind cu dificultate adusă înapoi la ea însăşi, ea a fost convinsă că Tatăl este de neînţeles, şi astfel a renunţat la design-ul ei original, împreună cu acea pasiune care s-a ridicat în ea din influenţa copleşitoare a admiraţiei sale.

3. Dar alţii în mod fabulos descriu pasiunea şi restaurarea lui Sophia astfel: Ei zic că ea, angajându-se într-o încercare irealizabilă, a produs o substanţă amorfă, aşa cum i-a permis natura ei feminină să producă.¹⁶ Când ea s-a uitat la aceasta, primul ei sentiment a fost de durere, din cauza imperfecţiunii creaţiei ei, şi apoi sentimentul de frică, că aceasta ar putea pune capăt¹⁷ existenţei ei. Apoi şi-a pierdut, ca să spun aşa, tot autocontrolul, şi a fost în cea mai mare încurcătură când s-a străduit să descopere care este cauza acestor lucruri, şi în ce fel ar putea să ascundă ceea ce s-a întâmplat. Fiind hărţuită foarte tare de aceste pasiuni, în cele din urmă s-a răzgândit, şi s-a străduit să se întoarcă din nou la Tatăl. Totuşi, când într-o anumită măsură a încercat aceasta, au lăsat-o puterile şi ea a devenit o rugătoare către Tatăl. Ceilalţi Eoni, în special Nous, şi-au prezentat rugăciunile lor alături de ea. Şi de aici în colo ei afirmă că substanţa materială¹⁸ a început să aibă ignoranţă şi mâhnire.

4. După aceea, Tatăl a produs, după asemănarea sa, prin Monogenes, pe Horos cel menţionat mai sus, fără unire,¹⁹ masculo-feminină. Ei susţin că uneori Tatăl acţionează în unire cu Sige, dar alteori el se arată independent de bărbat sau femeie. Ei îl denumesc pe acest Horos şi Stauros sau Lytrotes, Carpistes, Horothetes, sau Metagoges.²⁰ Prin acest Horos ei afirmă că Sophia a fost purificată şi stabilită, în timp ce ea a fost restaurată la unirea sa potrivită. Căci entimema (ideea înnăscută) după ce a fost luată de la ea, împreună cu pasiunea care a intervenit, ea a rămas cu siguranţă în Pleroma; dar entimema cu pasiunea ei, a fost separată de ea de Horos, împrejmuind-o cu un gard,²¹ excluzând-o din acel cerc. Această entimemă a fost, fără îndoială, o substanţă spirituală, care avea unele tendinţe naturale ale unui Eon, dar era în acelaşi timp fără formă şi chip, deoarece nu a primit nimic.²² Şi cu această ocazie ei spun că aceasta a fost o producere feminină stupidă.²³

5. După ce această substanţă a fost pusă înafara Pleromei Eonilor, şi mama ei a fost restaurată la unirea ei potrivită, ei spun că Monogenes, acţionând potrivit prevederii calculate a Tatălui, a dat origine unui alt cuplu conjugal, numit Hristos şi Duhul Sfânt (ca nu cumva vreunul dintre Eoni să nu mai cadă într-un dezastru asemănător cu cel al lui Sophia), cu scopul de a sprijini moral şi de a întări Pleroma, care în acelaşi timp au completat numărul de Eoni. Apoi Hristos i-a învăţat despre natura unirii lor, şi i-a învăţat că cei care au o înţelegere a celui Nenăscut sunt suficienţi lor înşişi.²⁴ De asemenea, El i-a înştiinţat cu privire la cunoaşterea Tatălui, şi anume, că el nu poate fi înţeles şi nici priceput, nici văzut sau auzit, cu excepţia lucrurilor în care este cunoscut numai de Monogenes. Motivul pentru care restul Eonilor care au o existenţă veşnică, este găsit în acea parte a naturii Tatălui care este de neînţeles; dar motivul originii şi formării lor se găseşte în ceea ce poate fi înţeles cu privire la el, şi anume, în Fiul.²⁵ Apoi, Hristos care a fost produs a făcut aceste lucruri printre ei.

6. Dar Duhul Sfânt²⁶ i-a învăţat să mulţumească pentru că au fost făcuţi egali între ei, şi i-a condus la o stare de odihnă adevărată. Apoi, ei ne spun că Eonii au fost constituiţi în mod egal unul faţă de celălalt în formă şi în sentiment, pentru ca toţi să devină ca Nous, Logos, Anthropos şi Christus. De asemenea, femeile Eone devin toate ca Aletheia, Zoe, Spiritus, şi Ecclesia. Apoi, totul fiind astfel stabilit, şi adus într-o stare perfectă de odihnă, apoi ei ne spun că aceste făpturi au cântat laude cu o mare bucurie către Propator, care a participat el însuşi la slăvirea abundentă. Apoi, din recunoştinţă pentru marele câştig care le-a fost conferit, întreaga Pleromă a Eonilor, cu un singur scop şi cu o dorinţă, şi cu potrivirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, cu Tatăl lor punându-şi sigiliul aprobării Sale asupra comportării lor, şi-au adus unul altuia orice a avut în sine din cea mai mare frumuseţe şi ce au avut mai scump; şi unind aceste contribuţii atât de îndemânatic pentru a amesteca totul, ei au produs, spre onoarea şi gloria lui Bythus, o fiinţă care avea cea mai perfectă frumuseţe, chiar steaua Pleromei, şi fructul perfect [al ei], numit Isus. El mai este numit şi Mântuitorul, Hristos, pe nume Logos şi Totul, deoarece El a fost făcut din contribuţiile tuturor. Apoi ni se spune că, în semn de onoare, îngeri cu aceeaşi natură ca şi El au fost produşi simultan, pentru a acţiona ca şi gardă personală a Sa.

Capitolul III. Texte din Sfânta Scriptură folosite de aceşti eretici pentru a-şi susţine părerile lor.

1. Astfel, iată cum relatează ei ceea ce s-a întâmplat cu Pleroma; aşa cum calamităţile care au curs din pasiunea care a prin Eonul care a fost numit, şi care a fost aproape de a pieri prin a fi absorbită de substanţa universală, prin cercetarea ei curioasă după Tatăl; tot aşa este şi consolidarea²⁷ [a acelei Eone] din condiţia sa de agonie prin Horos, Stauros, Lytrotes, Carpistes, Horothetes, şi Metagoges.²⁸ Tot aşa este şi povestea generaţiei Eonilor ulteriori, şi anume din primul Hristos şi din Duhul Sfânt, care amândoi au fost produşi de Tatăl după pocăinţa²⁹ [lui Sophia], şi a celui de-al doilea³⁰ Hristos (pe care ei îl mai numesc şi Salvator), care îşi datorează existenţa contribuţiilor comune [ale Eonilor]. Totuşi, ei ne spun că această cunoştinţă nu a fost divulgată în mod deschis, deoarece nu toţi o pot primi, ci a fost descoperită mistic de Mântuitor prin pilde pentru cei calificaţi să le înţeleagă. Aceasta s-a făcut după cum urmează. Cei treizeci de Eoni sunt indicaţi (aşa cum am observat deja) de cei treizeci de ani în care ei spun că Mântuitorul nu a făcut nici un act public, şi de pilda lucrătorilor în vie. Ei spun că Pavel afirmă şi el foarte clar şi frecvent despre aceşti Eoni, şi merge atât de departe în cât le păstrează ordinea, când spune: „Către toate generaţiile Eonilor a Eonului.”³¹ Ba mai mult, noi înşine, când mulţumim,³² pronunţăm cuvintele: „Către Eonii Eonilor” (din veci în veci), expunem aceşti Eoni. Şi, în fine, oriunde apar cuvintele Eon sau Eoni, ei se referă la aceste făpturi.

2. Din nou, producerea Duodecadului de Eoni, este indicată de faptul că Domnul avea doisprezece³³ ani când a discutat cu învăţătorii legii, şi prin alegerea apostolilor, căci şi aceştia erau doisprezece.³⁴ Ceilalţi optsprezece Eoni sunt arătaţi astfel: Domnul [potrivit lor,] a vorbit cu ucenicii Săi optsprezece luni³⁵ după învierea Sa din morţi. Ei mai afirmă că acei optsprezece Eoni sunt indicaţi în mod extraordinar de primele două litere ale numelui Său ['Ihsou=j], numit Iota³⁶ şi Eta. Şi astfel, ei declară că cei zece Eoni sunt indicaţi prin litera Iota, cu care începe numele Lui; în timp ce din acelaşi motiv, ei spun că Mântuitorul a spus: „O Iota, sau un titlu, nu va trece până nu se vor împlini toate.”³⁷

3. Mai departe ei susţin că pasiunea care a avut loc în cazul celui de-al doilea Eon este indicată de apostazia lui Iuda, care a fost cel de-al doisprezecelea apostol, şi prin faptul că Hristos a suferit în luna a doisprezecea. După părerea lor, El a continuat să predice doar un an după botezul Său. Acelaşi lucru este cel mai clar indicat de cazul femeii care a suferit de o scurgere de sânge. Pentru că după ce ea a fost îndurerată astfel timp de doisprezece ani, ea a fost vindecată prin venirea Mântuitorului, când ea a atins marginile hainei Lui; şi cu această ocazie Mântuitorul a spus: „Cine m-a atins?”³⁸ – învăţându-i pe ucenicii săi misterul care a avut loc între Eoni, şi vindecarea acelei Eone care a fost implicată în suferinţă. Căci cea care a fost îndurerată doisprezece ani reprezenta acea putere a cărei esenţă, aşa cum povestesc ei, se întindea, şi curgând în nemărginire; şi dacă ea nu ar fi atins haina Fiului,³⁹ adică Aletheia a primului Tetrad, care este marcată prin tivul ei, ea ar fi fost dizolvată în esenţa generală⁴⁰ [la care ea a participat]. Ea s-a oprit scurt, şi a încetat să mai sufere. Căci puterea care a venit de la Fiul (pe care ei o numesc Horos) a vindecat-o şi a depărtat pasiunea de la ea.

4. Ei mai afirmă că Mântuitorul⁴¹ este arătat că este derivat din toţi Eonii, şi în El sunt toate prin următorul pasaj: „Fiecare bărbat care deschide pântecul.”⁴² Căci El, fiind totul, a deschis pântecele⁴³ entimemei Eonei suferinde, când aceasta a fost exclusă din Pleroma. Astfel stilizează al doilea Ogdoag, despre care vom vorbi acum. Şi eu afirmă că aceasta a fost clar atunci când Pavel a spus: „Şi El Însuşi este toate lucrurile;”⁴⁴ şi din nou: „Toate lucrurile sunt pentru El şi din El sunt toate lucrurile;”⁴⁵ şi mai departe: „În El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii;”⁴⁶ şi iarăşi: „Toate lucrurile sunt strânse împreună de Dumnezeu în Hristos.”⁴⁷ Astfel interpretează ei acestea şi orice pasaj asemănător care se găseşte în Scriptură.

5. În continuare, ei arată că Horos al lor, pe care ei îl numesc folosind o varietate de nume, are două aptitudini, - cea a susţinerii, şi cealaltă a separării; şi câtă vreme el sprijină şi susţin, el este Stauros, în timp ce atunci când împarte şi separă, el este Horos. Apoi ei îl reprezintă pe Salvatorul că a indicat cele două aptitudini: în primul rând, puterea susţinerii, când El a zis: „Oricine nu îşi duce crucea sa (Stauros), şi mă urmează, nu poate fi ucenicul meu;”⁴⁸ şi din nou: „Să îşi ia crucea şi să mă urmeze;”⁴⁹ dar este puterea separatoare când El a spus: „Nu am venit să aduc pacea, ci o sabie”⁵⁰ Ei mai susţin că Ioan a indicat acelaşi lucru când a spus: „Lopata este în mâna Lui, şi El va curăţa în întregime podeaua, şi va aduna grâul în grânarul Său, dar pleava o va arde în focul care nu se stinge.”⁵¹ Prin această declaraţie el a menţionat aptitudinea lui Horos. Ei explică faptul că acea lopată este crucea (Stauros), care consumă, fără îndoială, toate obiectele materiale,⁵² aşa cum focul consumă pleava, dar îi purifică pe toţi cei care sunt mântuiţi, aşa cum se ia grâul cu lopata. Mai mult, ei afirmă că însuşi apostolul Pavel a menţionat despre această cruce în următoarele cuvinte: „Doctrina crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru noi care suntem mântuiţi este puterea lui Dumnezeu.”⁵³ Şi din nou: „Să mă ferească Dumnezeu să mă laud cu altceva⁵⁴ decât cu crucea lui Hristos, prin care lumea este crucificată faţă de mine şi eu faţă de lume.”

6. Astfel, în povestirea pe care toţi o dau despre Pleroma, şi despre formarea⁵⁵ universului, luptându-se să potrivească cuvintele bune ale revelaţiei cu invenţiile lor rele. Şi nu numai din scrierile evangheliştilor şi a apostolilor se străduiesc ei să obţină dovezi pentru părerile lor prin intermediul interpretărilor perverse şi a expunerilor înşelătoare: tot aşa tratează şi cu legea şi profeţii, care conţine multe pilde şi alegorii care în mod frecvent pot fi interpretate în mai multe sensuri, în funcţie de exegeza la care sunt supuse. Şi alţii⁵⁶ dintre ei, cu o mare şiretenie, au potrivit astfel de părţi din Scriptură la minciunile lor, ademenindu-i în robie de la adevăr pe cei care nu şi-au păstrat o credinţă statornică într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, şi într-un Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Capitolul IV. Povestea ereticilor despre formarea lui Achamoth; Originea lumii vizibile din tulburările ei.

1. În continuare, iată tranzacţiile povestite de ei că au avut loc în afara Pleromei: entimema acelei Sophia care locuieşte sus, pe care ei o mai numesc Achamoth,⁵⁷ care a fost înlăturată din Pleroma, împreună cu pasiunea ei, ei istorisesc că, aşa cum era de aşteptat, ea a devenit foarte tulburată în acele locuri ale întunericului şi ale vidului [în care ea a fost exilată]. Ea a fost exclusă din lumină⁵⁸ şi din Pleroma, era fără formă sau figură, ca un copil născut prematur, pentru că nu a primit nimic⁵⁹ [de la un tată]. Dar Hristos care locuia în înălţime a avut milă de ea; şi extinzându-se prin şi dincolo de Stauros,⁶⁰ el i-a dat o figură, doar ca o substanţă respectată, şi nu pentru a exprima inteligenţă.⁶¹ După ce a făcut aceasta, şi-a retras influenţa şi s-a întors, lăsând-o singură pe Achamoth pentru ca ea, devenind sensibilă de suferinţa sa cauzată de Pleroma ca fiind serioasă, să fie influenţată de dorinţa după lucruri mai bune, în timp ce poseda între timp un fel de mireasmă a nemuririi pe care Hristos şi Duhul Sfânt a lăsat-o în ea. De aceea, ea are două nume – Sophia după tatăl ei (căci se spune că Sophia este tatăl ei), şi Duhul Sfânt de la Duhul care este împreună cu Hristos. După ce a obţinut o formă, alături de inteligenţă, şi fiind imediat părăsită de Logos care a fost invizibil prezent cu ea – aceasta fiind prin Hristos – ea s-a silit să descopere acea lumină care a părăsit-o, dar nu a putut să-şi realizeze scopul, deoarece a fost împiedicată de Horos. Şi în timp ce Horos a împiedicat astfel dezvoltarea ei mai departe, el a exclamat Iao,⁶² de unde, afirmă ei, de unde a provenit acest nume Iao. Şi când ea nu a putut să treacă pe lângă Horos cu ocazia acelei pasiuni în care ea a fost implicată, şi pentru că numai ei i-a fost luată pasiunea, s-a resemnat cu orice fel de pasiune variată la care ea a fost supusă; şi astfel ea a suferit amărăciune pe de o parte pentru că nu a obţinut obiectul dorinţei sale, şi pe de altă parte frica, ca să nu se năruie chiar viaţa sa, cum lumina a făcut-o deja, în timp ce, în plus, ea era în cea mai mare nedumerire. Toate aceste sentimente au fost asociate cu ignoranţa. Şi această ignoranţă a sa nu a fost ca cea a mamei sale, prima Sophia, un Eon, datorită degenerării prin pasiune, ci una [înnăscută] opusă [ca natură a cunoaşterii].⁶³ Mai mult, un altfel de pasiune a căzut peste ea (Achamoth), anume, dorinţa de a se întoarce la cel care i-a dat viaţă.

2. Ei afirmă că această colecţie [de pasiuni] a fost substanţa materiei din care a fost formată această lume. Din [dorinţa sa] de a se întoarce [la cel care i-a dat viaţă], fiecare suflet care aparţine acestei lumi, şi din dorinţa a însuşi Demiurgului,⁶⁴ şi-a dobândit originea. Toate celelalte lucruri îşi datorează începutul terorii şi tristeţii sale. Căci din lacrimile ei s-a format tot ce are o natură lichidă; şi din zâmbetul ei tot ce este luminos; şi din tristeţea şi din nedumerirea sa s-au format toate elementele materiale din lume. Căci uneori, după cum afirmă ei, ea plânge şi se lamentează din cauza faptul că a fost lăsată singură în mijlocul întunericului şi al golului; în timp ce, altă dată, meditând la lumina care a părăsit-o, ea este plină de bucurie şi râde; apoi, din nou, ea este lovită de groază, sau, alteori, se scufundă în consternaţie şi în tulburare.

3. Acum ce urmează din toate acestea? Nici o muză tragică nu iese de aici, aşa cum explică pompos fantezia fiecăruia din ei, unul într-un fel, altul în alt fel, din ce tip de pasiune şi din ce element şi-a dobândit originea. Mi se pare că ei au un motiv bun pentru care nu se simt înclinaţi să înveţe aceste lucruri tuturor în public, ci numai celor care pot plăti un mare preţ pentru cunoştinţa unor mistere atât de profunde. Căci aceste doctrine nu sunt deloc asemănătoare cu cele despre care Domnul nostru a zis: „Liber aţi primit, liber să daţi.”⁶⁵ Ele sunt din contră, neînţelese, şi monstruoase, şi mistere profunde, care pot fi obţinute cu mare trudă de cei ce sunt îndrăgostiţi cu falsitatea. Căci cine nu şi-ar cheltui liniştea pe care o are, dacă ar putea învăţa în schimb, că lacrimile entimemei Eonilor implicaţi în pasiune, sunt la originea apelor, fântânilor, râurilor şi a tuturor substanţelor lichide; că lumina a izbucnit din zâmbetul ei; şi că din tristeţea şi din nedumerirea sa s-au format toate elementele materiale din lume?

4. Într-un fel mă simt înclinat să contribui cu câteva sugestii cu privire la dezvoltarea sistemului lor. Când am distins că apele sunt în parte dulci, cum sunt fântânile, râurile, ploile, şi aşa mai departe, şi în parte sunt sărate; aşa ca cele din mare, m-am gândit că nu toate apele pot fi derivate din lacrimile ei, deoarece ele au doar o calitate sărată. De aceea, este clar că numai apele sărate sunt cele derivate din lacrimile ei. Dar probabil că în agonia şi nedumerirea ei intensă, ea era transpirată. Şi de aici, urmărind noţiunea lor, putem concepe că fântânile şi râurile, şi toată apa proaspătă din lume, sunt datorate acestei surse. Pentru că este dificil, de vreme ce ştim că toate lacrimile au aceeaşi calitate, să credem că şi apele sărate şi cele dulci au provenit de la ele. Cea mai plauzibilă presupunere este că unele sunt din lacrimile ei, iar altele sunt din transpiraţia sa. Şi de vreme ce în lume există anumite ape care în natura lor sunt înţepătoare, atunci trebuie să ghiceşti care este originea lor, cum şi de unde au apărut. Acestea sunt unele din rezultatele ipotezelor lor.

5. Ei merg mai departe afirmând că, atunci când mama Achamoth a trecut prin tot felul de pasiuni, şi a scăpat cu greu de ele, ea s-a întors pentru a se ruga luminii care a părăsit-o, adică lui Hristos. Totuşi, El s-a întors în Pleroma şi probabil ne mai dorind să coboare din aceasta, a trimis spre ea pe Paraclete, adică pe Mântuitorul.⁶⁶ Această fiinţă a fost înzestrată cu toată puterea de Tatăl, care a pus totul sub autoritatea sa, Eonii⁶⁷ au făcut la fel, astfel că „prin el au fost create toate lucrurile, vizibile şi invizibile, tronuri, divinităţi, domnii.”⁶⁸ Apoi, El a fost trimisă către ea împreună cu îngerii săi contemporani. Ei relatează că Achamoth plină de reverenţă, s-a acoperit la început din modestie, dar aceasta în curând, când ea s-a uitat la el cu toate înzestrările lui, şi a dobândit tărie din înfăţişarea lui, a alergat înainte ca să-l întâlnească. Apoi El i-a dat formă ca o inteligenţă stimată, şi i-a adus vindecare pasiunilor ei, separând-o de ele, dar fără să le scoată cu desăvârşire din ea. Căci nu era posibil ca ele să fie anihilate, ca în cazul anterior,⁶⁹ deoarece ele deja au prins rădăcină şi au dobândit tărie [ca să aibă o existenţă indestructibilă]. Tot ce a putut el să facă a fost să le separe şi să le pună de o parte, şi apoi să le amestece şi să le comprime, ca să le transforme din pasiune imaterială în materie ne organizată.⁷⁰ Apoi, prin acest proces El le-a conferit o potrivire şi o natură pentru a deveni structuri materiale concrete, pentru ca să se formeze două substanţe, - una rea, rezultată din pasiuni, şi cealaltă fiind supusă suferinţei, dar care provine din transformarea ei. Şi cu această ocazie (adică, cu ocazia acestei întrupări a materiei ideale) ei spun că în mod virtual⁷¹ Mântuitorul a creat lumea. Dar când Achamoth a fost eliberată de pasiunea ei, ea s-a uitat cu încântare la uluitoarea viziune a îngerilor care erau cu el; şi în extaz, născând prin ei noi fiinţe, o parte după propria sa imagine, şi o parte progenituri după imaginea slujitorilor Mântuitorului.

Capitolul V. Formarea Demiurgului; O descriere a Lui. El este Creatorul tuturor celor din afara Pleromei.

1. Apoi, potrivit lor, s-au format trei feluri de existenţă: unul din pasiune, care este materia, al doilea din conversie, care sunt animalele; şi al treilea, pe care ea (Achamoth) l-a făcut este spiritual, - apoi ea s-a adresat sieşi cu sarcina de a le da formă acestora. Dar ea nu a reuşit să facă aceasta respectând existenţa spirituală, pentru că aceasta avea aceeaşi natură cu ea. Astfel, ea s-a dedicat să dea formă substanţei animale care a purces din schimbarea ei, şi să aducă la lumină indicaţiile Mântuitorului.⁷² Ei spun că mai întâi ea a format din substanţa animală pe el care este Tatăl şi Împărat al tuturor lucrurilor, pe cei care sunt de aceeaşi natură cu el, adică, substanţele animalice, pe care ei le mai numesc de dreapta, şi pe cele care au izvorât din pasiune şi din materie, ei le numesc de stânga. Căci ei afirmă că el a format toate lucrurile care au venit în existenţă după el, fiind în secret îndemnate la aceasta de mama lui. Din această circumstanţă ei l-au modelat Metropator,⁷³ Apator, Demiurge, şi Tatăl, spunând că el este Tatăl substanţei în mâna dreaptă, adică, a animalului, dar este Demiurg al celor din stânga, adică, a celor materiali, în timp ce este în aceeaşi timp împăratul tuturor. Căci ei spun că acest Enthymesis, dorind să facă toate lucrurile ca să îi onoreze pe Eoni, a format imagini ale lor, sau mai degrabă pentru că Mântuitorul⁷⁴ a făcut aceasta prin intermediul ei. Şi ea, după chipul⁷⁵ Tatălui invizibil, s-a ascuns de Demiurg. Dar el era după chipul singurului Fiu născut, şi îngerii şi arhanghelii creaţi de el au fost după chipul celorlalţi Eoni.

2. Astfel, ei afirmă că el a fost numit Tatăl şi Dumnezeu tuturor din afara Pleromei, fiind creatorul tuturor substanţelor animale şi materiale. Căci el este cel care a diferenţiat cele două forme de existenţă care până în zilele noastre sunt confundate, şi a făcut substanţele materiale din substanţele imateriale, a modelat lucrurile cereşti şi pământeşti, şi a devenit Organizatorul (Demiurgul) lucrurilor materiale şi animale, a celor de la dreapta şi de la stânga, a celor uşori şi a celor grei, şi a celor care tind în sus şi a celor care tind în jos. El este creat şi şapte ceruri, deasupra cărora ei spun că el, Demiurgul, există. Şi cu această ocazie ei îl denumesc Hebdomas, iar pe mama lui o numesc Achamoth Ogdoads, păstrând numărul primului născut şi prim Ogdoad ca şi Pleroma. Mai mult, ei afirmă că aceste şapte ceruri sunt inteligente, şi vorbesc despre ele ca fiind îngeri, în timp ce se referă la Demiurg ca fiind un înger care poartă asemănarea lui Dumnezeu; şi în aceeaşi încurcătură, ei afirmă că Paradisul, situat deasupra celui de-al treilea cer, este un al patrulea înger care are puterea din care Adam şi-a derivat anumite calităţi în timp ce vorbea cu el.

3. Ei merg până acolo încât afirmă că Demiurgul şi-a imaginat că a creat toate aceste lucruri el însuşi, în timp ce, în realitate el le-a făcut în unire cu puterea productivă a lui Achamoth. El a făcut cerurile, şi totuşi era ignorant faţă de ceruri; el l-a modelat pe om, şi totuşi nu îl cunoştea pe om; el a adus lumina pe pământ, şi totuşi nu cunoştea pământul; şi, într-un mod asemănător, ei afirmă că el era ignorant faţă de toate pe care le-a făcut, şi nu a cunoscut nici măcar despre existenţa mamei sale, dar şi-a imaginat că el însuşi era toate lucrurile. În continuare ei afirmă că mama sa a fost la originea acestei păreri din mintea lui, deoarece ea a dorit să îl nască cu un asemenea caracter că el trebuie să fie capul şi sursa existenţei sale, şi conducătorul absolut peste orice fel de acţiune [aceasta s-a încercat mai târziu]. Pe această mamă ei o mai numesc Ogdoad, Sophia; Terra, Ierusalim, Duhul Sfânt, şi, cu o referinţă masculină, Domnul.⁷⁶ Locul unde locuieşte ea este unul intermediar, într-adevăr mai sus de Demiurg, dar sub şi înafara Pleromei, chiar la sfârşit.⁷⁷

4. Apoi, ei reprezintă toate substanţele materiale ca fiind formate din trei pasiuni, şi anume, frica, mâhnirea şi nedumerirea, iar povestirea pe care ei o dau este aceasta: Substanţele animale au avut originea în frică şi în transformare; ei îl descriu pe Demiurg că şi el îşi datorează originea transformării; dar existenţa tuturor celorlalte substanţe animale ei o atribuie fricii, cum ar fi sufletele animalelor iraţionale şi a celor sălbatice, şi oamenii. Cu această ocazie, el (Demiurgul), fiind incapabil să recunoască vre-o esenţă spirituală, şi-a imaginat că este singurul Dumnezeu, şi a declarat prin profeţi: „Eu sunt Dumnezeu, şi în afară de mine nu este altul.”⁷⁸ Mai departe, ei învaţă că spiritele răutăţii şi-au derivat originea din tristeţe. De aici, diavolul, pe care ei îl numesc Cosmocrator (conducătorul lumii), demonii, îngerii, şi fiecare fiinţă spirituală rea care există, şi-au găsit sursa existenţei lor. Ei îl reprezintă pe Demiurg ca fiind fiul acelei mame a lor (Achamoth), şi pe Cosmocrator ca fiind creatura Demiurgului. Cosmocrator are cunoştinţa a ceea ce este deasupra lui, deoarece el este un duh al răutăţii; dar Demiurgul este ignorant faţă de astfel de lucruri, deoarece el este doar un animal. Mama lor locuieşte în locul care este mai presus de ceruri, adică, în reşedinţa intermediară; Demiurgul în locul ceresc, adică în săptămână; dar Cosmocrator în lumea aceasta. Elementele fizice ale acestei lumi, au izvorât, aşa cum am observat anterior, din tulburare şi nedumerire, având o sursă mai modestă. Astfel pământul s-a ridicat din starea ei de stupoare; apa din agitaţia cauzată de frica ei; aerul din consolidarea tristeţii sale; în timp ce focul, producând moarte şi descompunere, a fost inerent în toate aceste elemente, chiar dacă ei învaţă că ignoranţa se ascundea în aceste trei pasiuni.

5. După ce a format astfel pământul, el (Demiurgul) a creat şi [partea] pământească a omului, nu luându-l din pământul uscat, ci dintr-o substanţă invizibilă ce constă din materie fuzibilă ci fluidă, şi după aceea, aşa cum definesc ei procesul, a suflat în el partea animală a naturii sale. Acesta a fost cel care a fost creat după chipul şi asemănarea sa. Într-adevăr, partea materială era foarte aproape de Dumnezeu, cât era chipul său, dar nu de aceeaşi substanţă cu el. Animalul, pe de altă parte, era în ceea ce priveşte asemănarea; şi de vreme ce substanţa lui era numită spiritul de viaţă, deoarece s-a ridicat dintr-o scurgere spirituală. După toate acestea, ei spun că el era cuprins de jur împrejur cu un acoperământ de piele; prin aceasta ei înţeleg exteriorul cărnii sensibile.

6. Dar ei afirmă în continuare că însuşi Demiurgul a fost ignorant în ce priveşte acel urmaş al mamei sale Achamoth, pe care ea l-a născut ca o consecinţă a contemplării ei a acelor îngeri care l-au aşteptat pe Mântuitorul, şi care era, ca şi ea, de o natură spirituală. Ea a profitat de această ignoranţă pentru a depune aceasta (producţia ei) în el fără cunoştinţa lui, pentru ca, fiind insuflat prin intermediul lui în acel suflet animal care purcedea din el, şi fiind astfel dus într-un pântece în acest trup material, în timp ce creştea treptat în tărie, să poată deveni în cursul timpului potrivit pentru percepţia raţiunii perfecte.⁷⁹ Astfel, după cum afirmă ei, s-a întâmplat că, fără ca Demiurgul să ştie ceva, omul format prin inspiraţia sa era în aceeaşi timp, printr-o providenţă indiscriptibilă, a dat un om spiritual prin inspiraţia simultană primită de la Sophia. Căci, aşa cum era ignorant faţă de mama sa, tot aşa nu a recunoscut urmaşul ei. Acest [urmaş] ei îl mai numesc Ecclesia, o emblemă a acelei Ecclesia care este sus. Acesta este felul de om pe care ei şi-l imaginează: el era sufletul animal din Demiurg, trupul său de pe pământ, partea trupească din materie, şi omul său spiritual din mama Achamoth.

Capitolul VI. Felul întreit de om prefăcut de aceşti eretici: faptele bune sunt inutile pentru ei, deşi sunt necesare pentru alţii: principiile lor morale abandonate.

1. Astfel, există trei feluri de substanţe, afirmă ei, din tot ce este material (pe care ei le descriu ca fiind „de stânga”) care trebuie să piară din necesitate, deoarece acestea sunt incapabile să primească vre-o inspiraţie de incoruptibilitate. Cât despre existenţa fiecărui animal (pe care ei le mai numesc „de dreapta”), ei susţin că, deoarece ea este o cale de mijloc între spiritual şi material, ea trece de partea spre care este atrasă. Din nou, ei descriu substanţa spirituală că a fost trimisă pentru acest sfârşit, ca, fiind unită aici cu ceea ce este animal, să poată prelua forma, cele două elemente fiind supuse simultan la aceeaşi disciplină. Şi ei declară că aceasta este „sarea”⁸⁰ şi „lumina lumii”. Pentru că substanţa animală a avut nevoie de antrenament prin intermediul simţurilor externe; şi cu ocazia aceasta ei afirmă că a fost creată lumea, precum şi că Mântuitorul a venit în substanţă animală (care avea liber arbitru), ca El să o asigure pentru mântuire. Căci ei afirmă că El a primit primele roade ale celor care trebuia să îi mântuiască [după cum urmează], de la Achamoth care era spirituală, în timp ce ea a fost investită de Demiurg cu Hristosul animal, dar a fost înconjurată⁸¹ printr-o voie [specială] cu un trup înzestrat cu o natură animală, şi totuşi construit cu o dibăcie indiscriptibilă, pentru ca acesta să fie vizibil şi tangibil, şi capabil de a îndura suferinţa. În acelaşi timp, ei neagă faptul că El a preluat ceva material [în natura Sa], de vreme ce într-adevăr materia este incapabilă de mântuire. În continuare ei susţin că desăvârşirea tuturor lucrurilor va avea loc atunci când tot ce este spiritual a fost format şi desăvârşit de Gnosis (cunoaştere); şi prin aceasta ei vor să spună oameni spirituali care au ajuns la deplina cunoaştere a lui Dumnezeu, şi au fost iniţiaţi în aceste mistere de Achamoth. Şi ei se reprezintă a fi aceste persoane.

2. Oamenii animale, din nou, sunt învăţate în lucrurile animale; astfel de oameni sunt stabiliţi prin faptele lor, şi printr-o credinţă simplă, în timp ce nu au o cunoaştere perfectă. Noi cei din Biserică, afirmă ei, suntem aceste persoane.⁸² De aceea, ei susţin că faptele bune sunt necesare pentru noi, căci altfel este imposibil ca noi să fim mântuiţi. Dar cât despre ei, ei susţin că vor fi mântuiţi în întregime şi fără îndoială, nu prin comportarea lor, ci pentru că ei sunt spirituali prin natură.⁸³ Căci, la fel cum este imposibil ca substanţa materială să aibă parte de mântuire (de vreme ce ei susţin că ea este incapabilă să o primească), tot aşa este imposibil ca substanţa spirituală (prin care ei înţeleg că sunt ei) nu va veni niciodată sub puterea descompunerii, indiferent de ce fel de acţiuni se răsfaţă ei. Căci ca şi aurul, când este scufundat în gunoi, nu îşi pierde valoarea frumuseţii sale, ci îşi păstrează calităţile ei native, gunoiul nu are putere să afecteze aurul, astfel ei afirmă că ei nu pot suferi în vre-o măsură rănirea, şi nici nu îşi pierd substanţa lor spirituală, indiferent de acţiunile materiale în care ar fi implicaţi.

3. De aceea, va veni momentul când „cei mai perfecţi” dintre ei se vor droga fără frică cu toate felurile de fapte interzise despre care Scriptura ne asigură că „cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”⁸⁴ De exemplu, ei nu au nici o remuşcare atunci când mănâncă carnea oferită ca sacrificiu idolilor, imaginându-şi că nu pot contracta în acest fel nici o pângărire. Din nou, la fiecare festival păgân care este sărbătorit în onoarea idolilor, aceşti oameni sunt primii care se adună; şi se duc într-o arenă, şi unii din ei nici măcar nu stau la distanţă faţă de acel spectacol sângeros care este odios şi pentru Dumnezeu şi pentru oameni, în care gladiatorii sau se luptă cu animale sălbatice, sau un gladiator se luptă cu un animal sălbatic. Alţii se predau poftelor cărnii cu o lăcomie extremă, susţinând că lucrurile carnale ar trebui să fie permise naturii carnale, în timp ce lucrurile spirituale sunt oferite pentru spiritual. Mai mult, unii din ei au obiceiul să pângărească acele femei cărora ei le-au învăţat despre doctrina superioară, aşa cum au mărturisit frecvent acele femei care au fost rătăcite de unii din ei, în întoarcerea lor către Biserica lui Dumnezeu, şi au mărturisit aceasta împreună cu restul greşelilor lor. Alţii din ei, la fel, în mod deschis şi fără ruşine, devenind ataşaţi pasionat de unele femei, le-au sedus departe de soţii lor, şi s-au căsătorit cu ele. Alţii, care au pretins la început că trăiesc cu toată modestia cu ele ca şi cu nişte surori, şi-au descoperit în cursul timpului adevăratele lor culori, atunci când sora a descoperit că are un copil cu fratele ei [pretins].

4. Comiţând multe alte josnicii şi lucruri păgâne, ei ne-au făcut să alunecăm (pe cei care din frică de Dumnezeu ne păzim să nu păcătuim nici măcar în gând sau cu cuvântul) ca nişte persoane ignorante şi cu totul vrednice de dispreţ, în timp ce se laudă pe sine şi pretind că sunt perfecţi şi că sunt sămânţa aleasă. Căci ei afirmă că noi primim har doar pentru a-l folosi, de aceea el va fi luat din nou de la noi; dar cei care au harul ca pe un lucru special pe care îl posedă, şi care a coborât de sus printr-o unire de ne descris şi de nespus; şi cu această ocazie lor le va fi dat mai mult har.⁸⁵ Aşadar, ei susţin că prin orice modalitate este întotdeauna necesar ca ei să practice misterul unirii. Pentru a-i convinge pe cei nepăsători să creadă aceasta, ei obişnuiesc să folosească aceste cuvinte: „Oricine fiind în această lume care nu iubeşte o femeie astfel încât să o posede, nu este din adevăr, şi nici nu va ajunge la adevăr. Dar oricine fiind din⁸⁶ lumea aceasta are relaţii sexuale cu o femeie, nu va ajunge la adevăr pentru că a acţionat sub puterea senzualităţii.” Cu această ocazie, este necesar ca noi pe care ei ne numesc oameni animale, şi ne descriu ca fiind din lume, să practicăm abstinenţa (sexuală) şi să facem fapte bune, pentru ca prin aceste mijloace să ajungem la lungimea locuinţei intermediare, dar cei dintre ei care sunt numiţi „spirituali şi perfecţi” nu este necesară deloc o astfel de comportare. Căci nu comportarea de orice fel este cea care conduce în Pleroma, ci germenul trimis de acolo într-o stare plăpândă şi imatură, şi care este adus aici la perfecţiune.

Capitolul VII. Mama Achamoth, când toţi germenii ei sunt perfecţionaţi, va trece în Pleroma, acompaniată de acei oameni care sunt spirituali; Demiurgul, cu oamenii animal, va trece în locuinţa intermediară; dar toţi oamenii materiali se vor descompune. Opiniile lor cârtitoare împotriva adevăratei încarnări a lui Hristos prin fecioara Maria. Opiniile lor cu privire la profeţii. Ignoranţa stupidă a Demiurgului.

1. Când toţi germenii vor fi desăvârşiţi, ei afirmă că mama lor Achamoth va trece din locuinţa intermediară, şi va intra în Pleroma, şi îl va primi ca soţ al ei pe Mântuitorul, care a izvorât din toţi Eonii, pentru ca astfel să se realizeze o unire între Mântuitor şi Sophia, adică, Achamoth. Aceştia sunt mirele şi mireasa, în timp ce camera nupţială este întinderea deplină a Pleromei. Din nou, sămânţa spirituală fiind dezbrăcată de sufletele ei animale,⁸⁷ şi devenind spirite inteligente, vor intra într-un mod irezistibil şi invizibil în Pleroma, şi vor fi dedicate ca mirese pentru acei îngeri care îl aşteaptă pe Mântuitor. Demiurgul însuşi va trece în locul mamei sale Sophia;⁸⁸ adică în locuinţa intermediară. De asemenea, în acest loc intermediar se vor odihni şi sufletele celor drepţi; dar nimic de natură animală nu va avea permisiunea să intre în Pleroma. Când aceste lucruri se vor întâmpla aşa cum au fost descrise, atunci acel foc care stă ascuns în lume va izbucni şi va arde; şi în timp ce distruge toată materia, va fi stins împreună cu ea, şi nu va mai exista. Ei afirmă că Demiurgul nu a fost informat despre nici unul dintre aceste lucruri înaintea venirii Mântuitorului.

2. Mai există unii care susţin faptul că el l-a produs şi pe Hristos ca pe propriul său fiu, dar dintr-o natură animală, şi acest lucru a fost⁸⁹ menţionat despre el de către profeţi. Acest Hristos a trecut prin Maria⁹⁰ la fel cum apa curge printr-un tub; şi acolo s-a coborât peste el în forma unui porumbel în timpul botezului său, acel Mântuitor care aparţinea de Pleroma, şi a fost format de eforturile combinate ale tuturor furnicilor care locuiau acolo. De asemenea, în el a existat şi acea sămânţă spirituală care a purces din Achamoth. Ei susţin că Domnul nostru în timp ce păstra tiparul primului născut şi a primului tetrad, a fost compus din aceste patru substanţe, - din ceea ce este spiritual, în măsura în care El a fost cu Achamoth; şi în ceea ce este animal, fiind din Demiurg printr-o voie specială, în măsura în care a fost format [fizic] cu un talent de negrăit; şi din Mântuitor, în privinţa acelui porumbel care a coborât peste El. El a continuat liber de toată suferinţa, de vreme ce nu era posibil ca El să sufere, El care a fost odată de neînţeles şi invizibil. Din acest motiv Duhul lui Hristos, care a fost pus în El, a fost luat când El a fost adus înaintea lui Pilat. Ei susţin în continuare că nici măcar sămânţa pe care El a primit-o de la mama [Achamoth] nu a fost supusă la suferinţă; pentru că, tot aşa, era imposibil că era spiritual şi invizibil chiar şi faţă de Demiurg. Atunci, potrivit lor, urmează ca animalul Hristos, şi ceea ce a fost format misterios printr-o voie specială, a îndurat suferinţa, ca mama să poată expune prin el un tipar al lui Hristos de sus, şi anume, a lui care a s-a extins prin Stauros,⁹¹ şi i-a dat formă lui Achamoth, în măsura în care era implicată materia. Căci ei afirmă că toate aceste tranzacţii erau duplicatele celor care au avut loc sus.

3. Ei mai susţin că acele suflete care au sămânţa lui Achamoth sunt superiori celorlalţi, şi sunt iubiţi mai mult de Demiurg decât alţii, în timp ce el nu cunoaşte cauza reală a acesteia, ci îşi imaginează că sunt ceea ce sunt prin graţia lui faţă de ei. De aceea, ei mai spun că el le-a împărţit profeţi, preoţi, şi regi; şi ei afirmă că multe lucruri au fost rostite⁹² prin această sămânţă prin profeţi, în măsura în care aceasta a fost înzestrată cu o natură transcendentă semeaţă. De asemenea, ei spun că mama a vorbit mult despre lucrurile de sus, şi prin el şi prin sufletele care au fost formate de el. Apoi, ei împart profeţiile [în clase diferite], menţinând faptul că o porţiune a fost rostită de mamă, a doua de sămânţa ei, şi a treia de Demiurg. În acelaşi fel, ei susţin că Isus a rostit unele cuvinte sub influenţa Mântuitorului, alţii spun că ele au fost rostite sub influenţa mamei, şi alţii sub influenţa Demiurgului, aşa cum vom arăta mai încolo în lucrarea noastră.

4. Demiurgul, în timp ce ignora aceste lucruri care erau mai sus decât el, a fost foarte emoţionat de anunţurile făcute [prin profeţi], dar le-a tratat cu dispreţ, atribuindu-le uneori unei cauze iar alteori altei cauze; sau spiritului profetic (care el însuşi are puterea auto-emoţionantă), sau omului [ne ajutat], sau că acestea erau doar un procedeu şiret al celor inferiori [şi ordinii de bază a oamenilor].⁹³ Astfel el a rămas ignorant până la apariţia Domnului. Dar ei relatează că atunci când a venit Mântuitorul, Demiurgul a învăţat toate lucrurile de la El, şi de bucurie s-a unit cu toată puterea de El. Ei susţin că el este centurionul menţionat în Evanghelie, care s-a adresat Mântuitorului cu aceste cuvinte: „Căci şi eu am soldaţi şi servitori sub stăpânirea mea; şi ei fac orice le poruncesc.”⁹⁴ Mai departe ei susţin că el va continua să administreze afacerile lumii atâta timp cât aceasta este necesară şi potrivită, şi în special că el poate să îngrijească de Biserică; şi în acelaşi timp el este influenţat de cunoaşterea răsplăţii pregătită pentru el, şi anume, că el va putea să ajungă în locul unde locuieşte mama sa.

5. Apoi, ei îşi imaginează trei feluri de oameni spirituali, materiali, şi animalici, reprezentaţi prin Cain, Abel şi Set. Aceste trei naturi nu se mai găsesc într-o persoană,⁹⁵ dar constituie diferite feluri [de oameni]. Cel material, merge cum era de aşteptat, în descompunere. Cel animal, dacă ia hotărârea părţii celei mai bune, găseşte odihnă în locul intermediar; dar dacă ia hotărârea rea, va fi şi el nimicit. Dar ei declară că principiile spirituale care au fost semănate de Achamoth, fiind disciplinate şi hrănite aici de atunci şi până acum în sufletele drepte (pentru că atunci când ele au fost oferite de ea ei erau încă slabi), ajungând în cele din urmă la desăvârşire, vor fi date ca mirese îngerilor Mântuitorului, în timp ce este necesar ca sufletele lor animalice să se odihnească pentru totdeauna cu Demiurg în locul intermediar. Împărţind din nou sufletele animalice, ei spun că unele au natură bună, şi altele au o natură rea. Cele bune sunt cele care devin capabile pentru a primi sămânţa [spirituală]; iar cele rele prin natura lor sunt cele care nu sunt în stare să primească acea sămânţa niciodată.

Capitolul VIII. Cum Valentinienii pervertesc Scripturile pentru a-şi susţine opiniile lor pioase.

1. Astfel este sistemul lor, pe care nici unul dintre profeţi nu l-a anunţat, nici Domnul nu l-a învăţat, nici apostolii nu l-au dat, dar ei se laudă mai presus de toţi că ei au o cunoaştere perfectă. Ei îşi adună punctele lor de vedere din altă sursă decât Scripturile;⁹⁶ şi ca să folosim un proverb obişnuit, ei tind să lege frânghii de nisip, în timp ce se străduiesc ca să adapteze pildele Domnului, zicerile profeţilor şi cuvintele apostolilor, având un aer de probabilitate cu propriile lor afirmaţii ciudate, pentru ca planul lor să nu pară a fi fără suport. Făcând astfel, ei ignoră ordinea şi legătura Scripturilor, şi încearcă pe cât posibil să mutileze şi să distrugă adevărul. Mutând pasajele, şi îmbrăcându-le din nou, făcând un lucru din altul, ei reuşesc să înşele pe mulţi prin înşelătoria lor rea în adaptarea prezicerilor Domnului cu opiniile lor. Maniera lor de a acţiona este ca a celui care, atunci când imaginea frumoasă a unui rege a fost alcătuită din bijuterii preţioase de un artist talentat, ar trebui să ia atunci această imagine a omului cu toate piesele ei şi apoi să re-aranjeze pietrele preţioase, şi să le potrivească laolaltă ca să le facă sub forma unui câine sau a unei vulpi şi să execute slab lucrarea; şi apoi să susţină şi să afirme că aceasta era imaginea frumoasă a regelui care a fost alcătuită de artistul talentat, arătând spre bijuteriile care au fost potrivite laolaltă în mod admirabil de primul artist care a făcut imaginea regelui, dar au fost transferate cu un rezultat greşit de cel din urmă în forma unui câine, şi expunând astfel bijuteriile, îl va înşela pe ignorantul care nu are nici cea mai vagă idee cum arăta regele, şi îi conving că asemănarea mizerabilă a vulpii a fost, de fapt, cea mai frumoasă imagine a regelui. Tot aşa, aceşti oameni cârpesc laolaltă fabulele vechi ale soţiilor, şi apoi se străduiesc, dând la o parte cu violenţă cuvinte, expresii şi pilde din legătura lor potrivită, oricând le găsesc, pentru a adapta profeţiile lui Dumnezeu cu ficţiunile lor neîntemeiate. Am afirmat deja cât de departe ei au continuat astfel referitor la interiorul Pleromei.

2. Apoi, cât despre lucrurile din afara Pleromei lor, următoarele lucruri sunt câteva specimene a ceea ce ei încearcă să adapteze din Scripturi la părerile lor. Ei afirmă că Domnul a venit în vremurile din urmă ale lumii pentru a îndura suferinţa, pentru acest sfârşit, pentru ca El să poată arăta pasiunea care a apărut la ultimul dintre Eoni, şi că prin sfârşitul Lui ar putea anunţa sfârşitul acelei tulburări care s-a iscat printre Eoni. Mai departe, ei susţin că fiica de doisprezece ani, fiica conducătorului sinagogii,⁹⁷ de care Isus s-a apropiat şi a înviat-o din morţi, a fost un tipar a lui Achamoth, căreia Hristosul lor, prin extinderea sa, i-a dat formă, şi pe care el a condus-o din nou spre perceperea acelei lumini care a părăsit-o. Şi că Mântuitorul i s-a arătat când ea stătea în afara Pleromei ca un fel de avort, ei afirmă că Pavel a declarat în Epistola către Corinteni [în aceste cuvinte], „Şi în cele din urmă, El mi s-a arătat şi mie, ca unei stârpituri.”⁹⁸ Din nou, venirea Mântuitorului cu slujitorii Săi la Achamoth este declarată de el la fel în aceeaşi Epistolă, când spune: „Femeia ar trebui să aibă un văl pe cap, din pricina îngerilor.”⁹⁹ Acum, că Achamoth s-a acoperit cu un văl pe cap din pricina modestiei atunci când Mântuitorul a venit la ea, este exprimat de Moise atunci când şi-a pus un văl pe faţă. De asemenea, ei spun că pasiunile pe care ea le-a îndurat au fost indicate de Domnul pe cruce. Astfel, când El a spus: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”¹⁰⁰ El pur şi simplu a arătat că Sophia a fost părăsită de lumină, şi a fost împiedicată de Horos să meargă mai departe. Din nou, chinul ei este indicat când El a spus: „Sufletul meu este plin de o întristare de moarte;”¹⁰¹ frica ei de cuvintele: „Tată, dacă este cu putinţă, fă ca acest pahar să treacă de la Mine;”¹⁰² şi nedumerirea, ei când El a spus: „Şi nu ştiu ce voi spune.”¹⁰³

3. Ei învaţă că El a indicat cele trei feluri de oameni după cum urmează: materialul, când a spus celui care L-a întrebat: „Să Te urmez?”¹⁰⁴ „Fiul omului nu are unde să îşi pună capul;” – animalul, când a spus celui care a declarat: „Te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să îmi iau rămas bun de la cei din casa mea,” „Nici un om care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor”¹⁰⁵ (căci acest om, spun ei, era de o clasă intermediară, chiar dacă ei fac ca şi celălalt care, deşi pretindea că a înfăptuit multă dreptate, şi totuşi a refuzat să îl urmeze pe El, şi astfel a fost biruit de [iubirea de] bogăţii, şi nu a ajuns niciodată la desăvârşire) – pe acesta lor le place să îl situeze în clasa animală; - cel spiritual, din nou, când a zis: „Lasă morţii să îşi îngroape morţii, dar tu du-te şi propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu,”¹⁰⁶ şi când El i-a spus vameşului Zacheu: „dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.”¹⁰⁷ – despre aceştia ei au afirmat că aparţin clasei spirituale. De asemenea, pilda aluatului pe care o femeie l-a ascuns, ei spun că sunt o dovadă clară pentru cele trei clase. Căci, potrivit învăţăturii lor, femeia o reprezintă pe Sophia; cele trei măsuri de aluat, sunt cele feluri de oameni – spiritual, animal şi material; în timp ce aluatul îl indică pe Însuşi Mântuitorul. De asemenea, Pavel, lămureşte foarte simplu pe cel material, animal şi spiritual, spunând într-un loc: „Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei lumeşti;”¹⁰⁸ şi în alt loc: „Dar omul animalic nu primeşte lucrurile Duhului;”¹⁰⁹ şi din nou: „El care este spiritual judecă toate lucrurile.”¹¹⁰ Şi aceasta: „Omul animalic nu primeşte lucrurile Duhului,” ei afirmă că ele au fost spuse în legătură cu Demiurgul, care, fiind animal, nu a cunoscut-o nici pe mama sa care era spirituală, şi nici sămânţa sa, nici pe Eoni în Pleroma. Şi că Mântuitorul a primit primele roade ale celor pe care El trebuia să-i mântuiască, Pavel a declarat atunci când a spus: „Şi dacă roadele dintâi sunt sfinte, şi grămada lor este sfântă,”¹¹¹ învăţând că expresia „primele roade” denotă ceea ce este spiritual, dar acea „grămadă” înseamnă Biserica animală, grămada despre care ei spun că El şi-a însuşit-o, şi a amestecat-o cu El Însuşi, deoarece El este „aluatul.”

4. Mai mult, faptul că Achamoth a rătăcit dincolo de Pleroma, şi a primit formă de la Hristos, şi Mântuitorul a avut grijă de ea, ei afirmă că a fost indicat atunci când El a spus că a venit după oaia care s-a rătăcit.¹¹² Ei explică faptul că oaia rătăcitoare înseamnă mama lor, prin care ei reprezintă Biserica ce a fost semănată. Însăşi rătăcirea în sine denotă faptul că ea a stat înafara Pleromei într-o stare de pasiuni felurite, din care ei susţin că materia şi-a derivat originea. Din nou, femeia care mătură casa şi găseşte o monedă, ei declară că o reprezintă pe Sophia de sus, care, pierzându-şi entimema, şi apoi şi-a recuperat-o, în toate lucrurile fiind purificaţi de venirea Mântuitorului. De aceea, afirmă ei, şi această substanţă a fost restabilită în Pleroma. Ei mai spun că Simeon, „L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău.”,¹¹³ a fost un tipar al Demiurgului, care, cu ocazia sosirii Mântuitorului, a învăţat să îşi schimbe locul, şi i-a mulţumit lui Bythus. Ei mai declară că prin Ana, despre care se vorbeşte în evanghelie¹¹⁴ ca fiind o proorociţă, şi care, după ce a trăit cu soţul ei timp de şapte ani, şi-a petrecut tot restul vieţii ei în văduvie până când l-a văzut pe Mântuitorul, şi recunoscându-L, a vorbit tuturor despre El, şi a fost foarte simplu indicat de Achamoth, care s-a uitat puţin la Mântuitorul împreună cu asociaţii Săi, şi a locuit în restul timpului în locul intermediar, L-a aşteptat până când El ar trebui să se reîntoarcă, şi să o restaureze cu soţul potrivit ei. Numele ei a fost şi el indicat de Mântuitorul când El a spus: „Totuşi, înţelepciunea a fost îndreptăţită de copiii ei.”¹¹⁵ Aceasta a făcut şi Pavel în aceste cuvinte: „Dar noi vorbim înţelepciune printre cei desăvârşiţi.”¹¹⁶ Ei mai afirmă că Pavel s-a referit şi la unirea din Pleroma, arătându-le aceasta printr-un lucru; căci atunci când a scris despre unirea conjugală în viaţa aceasta, el s-a exprimat astfel: „Taina aceasta este mare, vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.”¹¹⁷

5. Mai departe, ei învaţă că Ioan, ucenicul Domnului, l-a indicat pe primul Ogdoag, exprimându-se cu aceste cuvinte: Ioan, ucenicul Domnului, dorind să lămurească originea tuturor lucrurilor, în aşa fel încât să explice cum Tatăl a făcut întregul, pune fundamentul unui anumit principiu, - că anume, ceea ce a fost întâiul născut al lui Dumnezeu, acea Făptură este denumită şi singurul Fiu născut şi Dumnezeu, în care Tatăl, după un fel seminal, a dat naştere la toate lucrurile. Prin El a fost produs Cuvântul, şi în el toată esenţa Eonilor, cărora însuşi Cuvântul le-a dat formă. De aceea, de vreme ce el tratează prima origine a lucrurilor, el continuă în mod corect în învăţătura sa de la început, şi anume, de la Dumnezeu şi Cuvânt. El se exprimă astfel: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.”¹¹⁸ După ce a distins pe aceştia trei – Dumnezeu, Începutul şi Cuvântul – el îi uneşte din nou, ca să poată expune producerea fiecăruia dintre ei, adică a Fiului, şi a Cuvântului, şi să poată arăta în acelaşi timp unirea unuia cu celălalt, şi cu Tatăl. Căci „începutul” este în Tatăl, şi este al Tatălui, în timp ce „Cuvântul” este la început, şi din început. Foarte potrivit, el spune: „La început era Cuvântul,” pentru că El era în Fiul; „şi Cuvântul era cu Dumnezeu,” pentru că El era începutul; „şi Cuvântul era Dumnezeu,” desigur, pentru că ceea ce este născut din Dumnezeu este Dumnezeu. „El era la început cu Dumnezeu” – această clauză dezvăluie ordinea producerii. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El;”¹¹⁹ căci Cuvântul a fost autorul formei şi a începutului tuturor Eonilor care au venit în existenţă după El. Dar „ceea ce a fost făcut în El,” spune Ioan, „este viaţă.”¹²⁰ Aici el indică din nou unirea; căci toate lucrurile, el a spus, au fost făcute prin El, dar în El era viaţa. Aceasta care este în El, este mai apropiată de El decât acele lucruri care sunt doar făcute de El, pentru că aceasta există împreună cu El, şi este dezvoltată de El. Iar atunci când el adaugă „şi viaţa era lumina oamenilor,” în timp ce o menţionează pe Anthropos, el o indică şi pe Ecclesia prin acea expresie, pentru ca, folosind un singur nume, să poată dezvălui părtăşia lor unul cu celălalt, în virtutea unirii lor. Pentru că Anthropos şi Ecclesia izvorăsc din Logos şi Zoe. Mai mult, el a stilizat viaţa (Zoe) ca fiind lumina oamenilor, deoarece ei sunt luminaţi de ea, adică, sunt formaţi şi clarificaţi. Şi Pavel spune aceasta cu următoarele cuvinte: „pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina.”¹²¹ De aceea, de când Zoe s-a manifestat şi a născut-o şi pe Anthropos şi pe Ecclesia, ea este numită lumina lor. Apoi, astfel a descoperit Ioan prin aceste cuvinte a scos la iveală alte lucruri şi al doilea Tetrad, Logos şi Zoe, Anthropos şi Ecclesia. Şi mai departe, el îl mai indică pe primul Tetrad. Căci, în discursul Mântuitorului şi în afirmaţia că toate lucrurile dincolo de Pleroma au primit formă de la El, el spune că El este rodul întregii Plerome. Pentru că el îl stilizează pe El ca „lumina care luminează în întuneric, şi care nu a fost biruită”¹²² de acesta, în măsura în care, când El a dat formă tuturor acelor lucruri care îşi au originea în pasiune, El nu a fost cunoscut de aceasta.¹²³ El îl mai stilizează pe El ca Fiu, şi Aletheia şi Zoe, şi „Cuvântul întrupat, a cărui glorie,” el spune că „noi o vedem; şi gloria Sa a fost ca cea a Singurului născut (ce i-a fost dată Lui de Tatăl), plin de har şi de adevăr.”¹²⁴ (Dar ceea ce spune cu adevărat Ioan este aceasta: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”¹²⁵) Astfel, apoi, el [potrivit lor] expune distinct primul Tetrad, când el vorbeşte de Tatăl, Charis, Monogenes, şi Aletheia. În acest fel, Ioan spune despre primul Ogdoad, care este mama tuturor Eonilor. Căci el îi menţionează pe: Tatăl, Charis, Monogenes, Aletheia, Logos, Zoe, Anthropos şi Ecclesia. Astfel sunt opiniile lui Ptolemaeus.¹²⁶

Capitolul IX. Respingerea interpretărilor profane ale acestor eretici.

1. Vezi prietene, metoda pe care aceşti oameni o întrebuinţează pentru a se înşela pe ei înşişi, în timp ce abuzează de Scripturi străduindu-se să-şi susţină propriul lor sistem din ele. Din acest motiv, am prezentat modurile prin care ei se exprimă, pentru ca astfel tu să înţelegi înşelăciunea procedeului lor, şi răutatea erorii lor. Pentru că în primul rând, dacă a fost intenţia lui Ioan ca să-l prezinte pe acel Ogdoad de sus, în mod sigur el ar fi păstrat ordinea producţiei lui, şi fără îndoială că l-ar fi aşezat pe primul Tetrad mai întâi ca fiind, potrivit lor, cel mai venerabil şi apoi l-ar fi anexat pe al doilea, pentru ca, prin secvenţa numelor, ordinea Ogdoad să fie expusă, şi nu după un interval aşa de mare de timp, ca şi când ar fi uitat pe moment şi apoi îşi aminteşte aceasta din nou, el, în ultimul rând, a menţionat despre primul Tetrad. În locul următor, dacă a vrut să menţioneze unirea lor, în mod sigur nu ar fi omis numele lui Ecclesia; în timp ce, cu respect faţă de celelalte uniri, el fie ar fi fost satisfăcut cu menţiunea masculinului [Eoni] (de vreme ce alţii [ca Ecclesia] ar fi putut fi de înţeles), pentru a păstra o uniformitate peste tot; sau dacă el a enumerat unirile celorlalţi, ar fi anunţat-o şi pe soţia lui Anthropos, şi nu ne-ar fi lăsat să aflăm numele ei prin ghicire.

2. Eroarea acestei expoziţii este limpede. Căci atunci când Ioan, proclama un Dumnezeu, Cel Preaînalt, şi un Isus Hristos, Singurul născut, prin care toate lucrurile au fost făcute, afirmă că el era Fiul lui Dumnezeu, acest Unic născut, acest Creator al tuturor lucrurilor, această Lumină adevărată care luminează pe fiecare om, acesta este Creatorul lumii, El a fost cel care a venit la ai Săi, El care a luat trup şi a locuit printre noi, - aceşti oameni, printr-un fel plauzibil de expunere, pervertesc aceste afirmaţii, susţinând că a fost un alt Monogenes, potrivit producerii, din care l-au stilat şi pe Arche. Ei mai susţin că a mai existat un alt Mântuitor, şi alt Logos, fiul lui Monogenes, şi alt Hristos făcut pentru re-înfiinţarea Pleromei. Aceasta este acea denaturare de la adevăr a fiecărei expresii care a fost citată, şi profitând în mod greşit de nume, ei le-au transferat în sistemul lor propriu; astfel ca, potrivit lor, în toţi aceşti termeni Ioan nu face nici o menţiune la Domnul Isus Hristos. Căci dacă el l-a numit pe Tatăl, pe Charis, Monogenes, Aletheia, Logos, Zoe, Anthropos, şi Ecclesia, potrivit ipotezei lor, astfel el a vorbit despre primul Ogdoad, în care încă nu era nici un Isus şi nici Hristos, învăţătorul lui Ioan. Dar este evident că apostolul nu a vorbit despre unirile lor, ci despre Domnul nostru Isus Hristos, despre care el mărturiseşte că este Cuvântul lui Dumnezeu. Însumând afirmaţiile sale cu privire la Cuvântul menţionat anterior, el declară mai departe: „Şi Cuvântul s-a întrupat, şi a locuit printre noi.” Dar, potrivit cu ipotezele lor, Cuvântul nu s-a întrupat deloc, deoarece El nu a ieşit din Pleroma niciodată, ci Mântuitorul [a devenit trup] care a fost format prin voia [tuturor Eonilor], şi a fost înaintea Cuvântului.

3. Învăţaţi, voi oameni nebuni, că Isus care a suferit pentru noi, şi care a locuit printre noi, este El Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Căci dacă oricare dintre Eoni s-ar fi întrupat pentru mântuirea noastră, este posibil ca apostolul să fi vorbit despre altul. Dar dacă Cuvântul Tatălui care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat, El, adică, Singurul născut al singurului Dumnezeu, care, potrivit cu buna plăcere a Tatălui, s-a întrupat de dragul oamenilor, în mod sigur apostolul nu vorbeşte despre altul, sau despre vre-un Ogdoad, ci despre Domnul nostru Isus Hristos. Căci, potrivit lor, Cuvântul nu s-a întrupat original. Căci ei susţin că Mântuitorul a preluat un trup animal, format potrivit voii de o providenţă nespusă, pentru a deveni vizibil şi palpabil. Dar trupul este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Adam din ţărână, şi aceasta este ceea ce Ioan a afirmat că a devenit Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este primul şi primul născut al Ogdoad-ul lor adus din nimic. Căci, de vreme ce Logos, Monogenes, Zoe, Phoµs, Sorer, Christus, Fiul lui Dumnezeu, şi El care s-a încarnat pentru noi, s-au dovedit a fi la fel, Ogdoad pe care ei l-au construit imediat s-a destrămat. Şi când acesta este distrus, întregul lor sistem se cufundă în ruină, - un sistem pe care ei l-au visat în mod greşit că ar exista, şi aşa ei produc leziuni Scripturilor, în timp ce îşi clădesc ipotezele lor.

4. Apoi, din nou, colectând un set de expresii şi de nume risipite aici şi acolo [în Scriptură], ei le răsucesc, aşa cum am mai spus, de la un sens natural la unul ne-natural. Făcând astfel, ei acţionează ca cei care prezintă orice fel de ipoteză pe care ei şi-o închipuie, şi se străduiesc să le susţină¹²⁷ din poeziile lui Homer, astfel că cel ignorant îşi imaginează că Homer chiar a compus versurile care susţin acea ipoteză, care de fapt abia a fost construită; şi mulţi alţii sunt conduşi atât de departe de secvenţele formate regulat de versuri, încât se îndoiesc dacă Homer nu ar fi putut să le compună. De acest fel¹²⁸ este următorul pasaj, unde unul îl descrie pe Hercule că a fost trimis de Eurystheus la câinele din regiunile infernului, făcând aceasta cu ajutorul acestor versuri Homerice, - căci nu poate fi nici o obiecţie faţă de citarea acestora ca mijloc al ilustrării, de vreme ce acelaşi fel de încercare apare în ambele:

„Astfel vorbind, a fost trimis acolo din casa sa cu gemete profunde.” Od., x. 76.

„Eroul Hercule este familiarizat cu fapte măreţe.” Od., xxi. 26.

„Eurystheus, fiul lui Sthenelus a coborât din Perseus.” Il., xix. 123.

„Pentru ca el să poată să aducă de la Erebus câinele întunecatului Pluto.” Il., viii. 368.

„Şi el a înaintat ca un leu crescut în munţi încrezător în tăria sa.” Od., vi. 130.

„Rapid prin oraş, în timp ce toţi prietenii săi l-au urmat.” Il., xxiv. 327.

„Şi fecioarele şi tinerii şi bătrânii care au suferit mult.” Od., xi. 38.

„Jelindu-l cu amărăciune ca pe unul care merge spre moarte.” Il., xxiv. 328.

„Dar Mercur şi Minerva cea cu ochii albaştri l-au condus.” Od., xi. 626.

„Căci ea cunoştea mintea fratelui ei, cum aceasta a trudit cu amărăciune.” Il., ii. 409.

Acum, întreb care om naiv ar putea să fie dus de astfel de versuri ca acestea ca să se gândească la faptul că Homer chiar le-a aranjat aşa cu referinţă la subiectul indicat? Dar cel care cunoaşte scrierile lui Homer într-adevăr va recunoaşte versurile lui, dar nu şi subiectul cu care ele sunt aplicate, cunoscând că unele dintre ele sunt spuse despre Ulise, altele despre însuşi Hercule, altele despre Priam, şi altele sunt despre Menelaus şi Agamemnon. Dar dacă el le ia şi le pune înapoi pe fiecare în poziţia lor potrivită, atunci distruge imediat naraţiunea în chestiune. În acelaşi fel, cel care reţine neschimbată¹²⁹ regula adevărului pe care a primit-o prin botez în inima sa, va recunoaşte fără îndoială numele, expresiile şi pildele luate din Scripturi, dar în nici un caz nu va recunoaşte folosirea acestora într-un mod hulitor de către aceştia. Căci, deşi va recunoaşte pietrele preţioase, cu siguranţă că nu va primi vulpea în locul asemănării cu împăratul. Dar când el a refăcut fiecare dintre expresiile citate în poziţia lor corectă, şi acestea s-au potrivit cu trupul adevărului, va demasca şi va dovedi că minciuna acestor eretici este fără nici un fundament.

5. Dar de vreme ce ceea ce ar putea dovedi o lovitură finală¹³⁰ acestei expoziţii este ne-corespunzătoare, astfel că oricine, urmărind farsa lor până la sfârşit, ar putea imediat să adauge un argument care o va răsturna, am judecat-o bine pentru a sublinia, în primul rând, că în ceea ce priveşte creatorii acestei născociri ei diferă între ei, ca şi când ar fi fost inspiraţi de duhuri de eroare diferite. Căci chiar acest lucru formează o dovadă a priori că adevărul proclamat de Biserică este neclintit,¹³¹ şi că teoriile acestor oameni sunt doar un ţesut de falsităţi.

Capitolul X. Unitatea credinţei Bisericii din toată lumea.

1. Biserica, deşi a fost dispersată în toată lumea, chiar până la capătul pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor aceasta credinţă: [Ea crede] într-un Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului, a pământului, a mării şi a tuturor lucrurilor care sunt în ele; şi într-unul Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfâ