SCRIERI PRIMELE SECOLE

CARTEA A DOUA A LUI IRINEU

--------

Prefaţă.

1. În prima carte, care este înaintea acesteia şi care demască „aşa numita falsă cunoaştere”¹, ţi-am arătat, dragul meu prieten, că întregul sistem divizat în feluri multe şi opuse de către cei din şcoala lui Valentinus, era fals şi fără nici o bază. Am menţionat de asemenea şi tezele predecesorilor lor, menţionând că ei nu diferă între ei, ci că s-au clătinat cu mult înainte de la adevărul în sine. Am explicat mai departe, cu toată sârguinţa, atât doctrina cât şi practica lui Marcus magicianul, din moment ce şi el aparţine acestor persoane; am notat de asemenea cu atenţie² pasajele pe care ei le deformează din Scripturi, prin a le adapta propriilor lor ficţiuni. Ba mai mult, am şi istorisit în amănunt maniera prin care ei, folosindu-se de numere şi de cele douăzeci şi patru litere ale alfabetului, se străduiesc să stabilească [ceea ce ei privesc drept] adevărul. Am relatat de asemenea felul cum vad şi predau altora faptul că creaţia ca întreg a avut loc după imaginea invizibilă a lui Pleorma al lor, şi de ceea ce susţin ei în respect faţă de Demiurg, prin a declara în acelaşi timp doctrina lui Simon Magul din Samaria, precursorul lor, şi a tuturor celor ce l-au urmat pe acesta. Am menţionat de asemenea mulţimea acelor gnostici care au fost produşi de el, şi am notat³ punctele de diferenţă dintre ei, dintre câteva din doctrinele lor, cât şi ordinea succesiunii lor în timp ce am enumerat toate acele erezii care au fost produse de ei. Mai departe am arătat că toţi aceşti eretici, care au apărut din Simon, au introdus doctrine profane şi nereligioase în viaţa aceasta; am şi explicat natura „răscumpărării” lor, şi metoda lor de iniţiere a celora care se dau drept „perfecţi”, împreună cu invocaţiile şi misterele lor. Am dovedit de asemenea că există un Dumnezeu, Creatorul, şi că El nu este rezultatul vreunui defect şi nici că ar mai fi ceva deasupra Lui sau după El.

2. În această carte, voi întemeia acele puncte care se potrivesc cu studiul mei, atâta cât ne permite timpul, şi voi răsturna, prin intermediul abordării îndelungate de sub anumite minţi, întregul lor sistem; pentru acest motiv, din moment ce este vorba de expunerea şi de răsturnarea opiniilor lor, am intitulat această lucrare în acest fel. Este potrivit, printr-o descoperire simplă şi răsturnare a conjuncţiilor lor, să punem capăt acestor alianţe ascunse⁴, şi a lui Bythus în sine, şi astfel să obţinem o demonstrare că el nu a existat niciodată într-un timp anterior şi nici că ar exista acum.

Capitolul I – Există doar un Dumnezeu: sau imposibilitatea existenţei Lui

1. Este corespunzător, prin urmare, să încep cu primul şi cel mai important cap, adică cu Dumnezeu Creatorul, care a făcut cerul şi pământul şi toate lucrurile de pe el (pe care aceşti oameni le numesc într-un stil blasfemiant ca roadă a unui defect), şi să demonstrez că nu este nimic deasupra Lui sau după El şi nici că, nu prin influenţa cuiva, ci a liberei Sale voinţe, El a creat toate lucrurile, din moment ce El este singurul Dumnezeu, singurul Domn, singurul Creator, singurul Tată, care cuprinde singur toate lucrurile şi care El însuşi a adus toate lucrurile la existenţă.

2. Căci cum ar putea fi o altă Plinătate, sau Principiu, sau Putere, sau Dumnezeu deasupra Lui din moment ce este necesar ca Dumnezeu, Pleroma (Plinătatea) tuturor lucrurilor, să susţină toate lucrurile în imensitatea Sa şi în acelaşi timp să nu fie susţinut de nimeni? Dacă este ceva dincolo de El, atunci El nu este Pleroma tuturor lucrurilor şi nici nu le susţine. Căci ceea ce ei declară a fi în spatele Lui tânjeşte spre Pleroma, sau [în alte cuvinte], la acest Dumnezeu care este deasupra tuturor lucrurilor. Însă ceea ce se tânjeşte, şi care este lipsită de orice, nu este Pleroma tuturor lucrurilor. Într-un astfel de caz, El ar avea atât început, mijloc şi sfârşit, în ceea ce priveşte acelora care sunt dincolo de El. Şi dacă El ar un sfârşit în ceea ce priveşte lucrurile acelea ce sunt dedesubt, El are şi un început în ceea ce priveşte lucrurile ce sunt deasupra. Într-o manieră asemănătoare, există o necesitatea absolută că El ar experimenta aceleaşi lucruri în toate punctele şi ar trebui ţinut legat şi îngrădit de acele existenţe care sunt în afara Lui. Căci acea fiinţă care este sfârşitul descendent, în mod necesar îl circumscrie şi îl încercuieşte pe cel ce-şi găseşte sfârşitul în aceasta. Şi deşi, conform lor, Tatăl tuturor (adică Cel pe care ei îl numesc Proön şi Proarche), cu Pleroma lor, şi bunul Dumnezeu al lui Marcion, este stabilit şi inclus în altele, şi este încercuit din afară de o altă Fiinţă puternică, care din necesitate trebuie să fie mai mare, în măsura în care ceea ce cuprinde este mai mare decât ceea ce este cuprins. Însă atunci ceea ce este mai mare este de asemenea şi mai puternic, şi un Domn la un grad mai înalt; şi ceea ce este mai mare şi mai puternic şi la un grad mai mare decât Domnul – trebuie să fie Dumnezeu.

3. Acum, din moment ce există, după cum afirmă ei, încă ceva pe care ei îl declară a fi a în afara Pleromei, în cadrul căreia ei susţin că ar fi coborât din acea putere mai mare care a dispărut, este necesar ca în fiecare domeniu Pleroma ori conţine ceea ce este dincolo de ea, dar care este cuprins (căci altfel nu ar fi în spate la Pleroma; căci dacă este ceva în spate la Pleroma, ar exista o Pleroma în interiorul acestei Pleroma pe care ei o consideră ca fiind în afara Pleromei, iar Pleroma ar fi cuprinsă de ceea ce este în spatele ei: şi prin Pleroma se înţelege de asemenea primul Dumnezeu), sau că există o distanţă infinită separată de fiecare – [adică] Pleroma şi ceea ce este dincolo de ea. Dacă ei menţin în continuare această idee, ar apărea atunci un al treilea fel de existenţă, care separă prin imensitate Pleroma de ceea ce este dincolo de ea. Al treilea tip de existenţă va lega şi le va conţine pe celelalte două, prin urmare, şi va fi mai mare decât Pleroma şi ceea ce este dincolo de ea, atâta timp cât ea le cuprinde pe amândouă. În acest fel putem continua discuţia la nesfârşit în ceea ce priveşte aceste lucruri care sunt cuprinse şi cele ce cuprind. Căci dacă această a treia existenţă îşi are începutul deasupra şi sfârşitul dedesubt, există o necesitate absolută ca aceasta să fie legată de părţi, fie că începe sau termină în anumite alte puncte, [unde începe noua existenţă]. Acestea, deci, şi alte care sunt deasupra lor, îşi vor avea începutul în alte puncte şi aşa mai departe până la infinit; astfel că gândurile lor nu se bazează pe un Dumnezeu, ci, în consecinţa căutării a ceva mai mult ce ar exista, ei se rătăcesc şi ajung la ceea ce nu are existenţă şi astfel se depărtează de adevăratul Dumnezeu.

4. Aceste remarci, exprimate în această manieră, se pot aplica împotriva urmaşilor lui Marcion. Chiar şi cei doi dumnezei ai lui vor fi cuprinşi şi circumscrişi de către un interval imens care îi separă unul de altul. Mai apoi însă există necesitatea de a presupune mulţimea de dumnezei separaţi de o distanţă imensă unul faţă de altul, începând cu unul câte unul şi sfârşind în unul câte unul. Astfel, prin însuşi acest proces de motivare de care depind ei pentru a putea învăţa că ar exista o anume Pleroma sau Dumnezeu deasupra Creatorului cerului şi al pământului, şi oricine alege să întrebuinţeze aceasta poate susţine că există o altă Pleroma deasupra Pleromei, deasupra ei alta, şi deasupra lui Bythus în al ocean de Dumnezeire, în timp ce în aceeaşi manieră aceeaşi succesiune aparţine ambelor părţi; şi astfel, doctrina lor duce la o imensitate şi întotdeauna va exista necesitatea conceperii unei alte Pleroma, şi un alt Bythi, aşa încât sa nu se mai termine niciodată, ci întotdeauna să se continue cu căutarea altora alături de cele deja menţionate. Ba mai mult, nu va fi sigur dacă acestea pe care le concepem sunt dedesubt, sau sunt, de fapt, ele însele lucrurile care sunt deasupra; într-o astfel de manieră ar fi îndoielnică respectarea acelor lucruri pe care ei le menţionează a fi deasupra, fie că sunt sau nu deasupra sau dedesubt; prin urmare opiniile noastre nu ar avea nici o concluzie fixă sau siguranţă, ci din necesitate va alerga rătăcitor după lumi fără limite şi dumnezei care nu pot fi număraţi.

5. Aceste lucruri, deci, fiind aşa, fiecare divinitate va fi cuprinsă de propriile sale posesiuni şi nu vor fi influenţate de vreo curiozitate în legătură cu treburile celorlalţi; astfel el ar fi nedrept şi răpitor şi va înceta să fie ceea ce este Dumnezeu. Fiecare creatură, de asemenea, îşi va glorifica propriul creator şi se va mulţumi cu el, neştiind un altul; altfel ar fi corect să fie considerat drept apostat de către ceilalţi şi va primi o bine-meritată pedeapsă. Căci ori există doar o Fiinţă care cuprinde toate lucrurile şi care şi-a format în teritoriul Său toate acele lucruri care au fost create, conform propriei Sale voinţe; sau, din nou, că există un număr nelimitat de creatori şi de dumnezei, care fiind unul din altul sau unul în altul în fiecare parte; va fii prin urmare necesar să admitem că toate celelalte sunt cuprinse din afară de cineva care este mai mare, şi că fiecare este închis cu propriu său teritoriu în care şi rămân. Nici unul dintre ei, prin urmare, nu este Dumnezeu. Căci va exista [multă] dorinţă din partea fiecăruia dintre ei, care să posede [aşa cum va face el] doar o parte foarte mică în comparaţie cu restul. Numele Omnipotentului va fi dus prin urmare la un final şi o astfel de opinie cade din necesitate în domeniul profan.

Capitolul II – Lumea nu a fost formată de către îngeri, sau de către vreo altă fiinţă, contrar voii Dumnezeului Cel Prea Înalt, ci a fost făcută de către Tatăl prin Cuvânt⁵

1. Aceia, în plus, care spun că lumea a fost formată de îngeri, sau de orice alt făcător al acesteia, contrar voii Aceluia care este Tatăl Suprem, greşesc în primul rând în acest punct, prin faptul că susţin că îngerii au creat o astfel de creaţie măreaţă, contrar voii Dumnezeului Cel Prea Înalt. Aceasta implică faptul că îngerii ar fi fost mai puternici decât Dumnezeu, sau dacă nu este aşa, că El ori a fost nepăsător, sau inferior, sau că nu i-a păsat de acele lucruri care au avut loc printre posesiunile Lui, fie că ele au devenit bolnave sau bune, aşa încât El să fi retras şi să-l prevină pe vreunul, în timp El l-a lăudat şi s-a bucurat de altul. Însă dacă cineva nu ar acorda un astfel de comportament unui om sau vreunei abilităţi, cu atât mai puţin lui Dumnezeu.

2. În continuare să ne spună ei dacă aceste lucruri au fost formate în cadrul limitelor care sunt cuprinse de El, şi în teritoriul Său, sau în regiunile altora şi că stau dincolo de El? Dacă ei afirmă [că acest lucruri au fost făcute] dincolo de El, atunci toate absurdităţile menţionate deja for sta în faţa lor, iar Dumnezeul Suprem va fi cuprins de ceea ce este dincolo de El, ceea ce va fi necesar ca El să îşi găsească sfârşitul. Dacă, pe de altă parte, [aceste lucruri au fost făcute] în cadrul propriului Său teritoriu, ar fi foarte indolent să afirmăm că lumea a fost astfel creată în cadrul propriului Său teritoriu împotriva voii Lui de către îngeri, care ei însuşi se află sub puterea Sa, sau de către oricare altă fiinţă, de parcă El Însuşi nu ar fi privit toate lucrurile care au apărut printre posesiunile Lui, sau⁶ nu a fost conştient de lucrurile ce urmau a fi făcute de îngeri.

3. Dacă, totuşi, [lucrurile la care ne-am referit au fost făcute] nu împotriva voii Lui, ci cu acordul şi cunoştinţa Lui, aşa cum [unii din aceşti oameni] gândesc, îngerii, sau Formatorul lumii [oricine ar fi fost acesta], nu ar mai fi cauza acestei formări, ci voia lui Dumnezeu. Căci dacă El este Formatorul lumii, tot El a făcut şi îngerii, sau cel puţin a fost cauza creării lor, iar El ar fi văzut ca cel ce a făcut lumea şi care a pregătit cauza acestor formări. Deşi aceştia menţin ideea că îngerii au fost făcuţi dintr-o lungă succesiune descendentă, sau că Formatorul lumii [a ieşit] din Tatăl Suprem, aşa cum susţine şi Basilides, cu toate acestea ceea ce a fost cauza acelor lucruri care au fost făcute se vor trage din Cel care a fost Autorul unei astfel de succesiuni. [Cazul rămâne în picioare] la fel cum este succesul în război, care este atribuit regelui care a pregătit acele lucruri care sunt cauza victoriei; astfel, crearea a oricărei stări, sau a oricărei lucrări, se referă la cel ce a pregătit materialele pentru realizarea acelor rezultate care au apărut prin urmare. Căci noi nu spunem că securea a tăiat lemnul, sau fierăstrăul care l-a divizat; însă cineva va afirma atât de exact că omul care l-a tăiat şi l-a împărţit este cel ce a format securea sau fierăstrăul pentru acest scop, şi [care a mai format] la o dată mai anterioară toate uneltele prin care au fost fondate securea şi fierăstrăul. Cu dreptate, deci, conform procesului analog de motivare, Tatăl tuturor va fi declarat a fi Formatorul acestei lumi, şi nu îngerii, nici un alt [aşa-zis] formator al lumii, altul faţă de Cel care a fost Autorul ei şi care anterior⁷ a fost cauza pregătirii pentru o creaţie de acest gen.

4. Această manieră de vorbire poate fi probabil plauzibilă sau convingătoare pentru cei care nu cunosc nici un Dumnezeu, şi care L-au comparat cu fiinţele umane sărace, şi pentru cei care nu pot imediat şi fără vreo asistenţă să formeze ceva, dar care necesită multe instrumentalităţi pentru a produce ceea ce intenţionează ei. Aceasta însă nu va vi privită drept probabilă pentru cei care Dumnezeu nu are nevoie de nimic şi că El a creat şi a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, în timp ce El nici nu a avut nevoie de îngeri ca să Îl asiste în producerea acelor lucruri care au fost făcute, şi nici de vreo putere mai mare inferioară Lui, ignorantă faţă de Tatăl, şi nici de vreun cusur sau vreo ignoranţă pentru ca cel care ar trebui să-L cunoască să devină om⁸. Însă El Însuşi în Sine, într-un fel pe care nici nu-l putem nici descrie nici percepe, predestinând toate lucrurile, le-a făcut cum i-au plăcut Lui, acordându-le armonie peste toate, atribuindu-le locul lor şi începutul creării lor. În acest fel El a conferit asupra lucrurilor spirituale o natură spirituală şi invizibilă, pe cele super-cereşti una cerească, pe îngeri una angelică, pe animale una animalică, pe fiinţele ce înoată în apă o natură potrivită pentru apă, şi celor ce trăiesc pe uscat una potrivită cu uscatul în întregime, pe scurt, o natură potrivită caracterului vieţii atribuite lor – şi toate aceste în timp ce a format toate lucrurile ce s-au făcut prin Cuvântul Său care nu putrezeşte niciodată.

5. Aceasta este o particularitate a preexistenţei lui Dumnezeu, nu pentru a necesita alte instrumente pentru crearea acestor lucruri care au venit în existenţă. Cuvântul Lui este atât potrivit cât şi suficient pentru formarea tuturor lucrurilor, la fel cum Ioan, ucenicul Domnului, declară referitor la El că „Toate lucrurile au fost făcute de El şi nimic nu a fost făcut afară de El”⁹. Printre aceste „toate lucruri” trebuie să se găsească şi lumea noastră. Şi aceasta a fost făcută prin Cuvântul Său, aşa cum ne spune Scriptura în cartea Geneza, că El a făcut toate lucrurile legate de lumea noastră prin Cuvântul Său. David a exprimat acelaşi adevăr [atunci când spune] „Căci El a vorbit şi au fost făcute; El a poruncit şi ele au fost create”¹⁰. Pe cine ar trebui deci să credem referitor la crearea acestei lumi – pe aceşti eretici care au fost menţionaţi că trăncănesc aşa de nebuneşte şi de inconsistent despre acest subiect, sau pe ucenicii Domnului, şi Moise, care a fost atât un credincios slujitor al lui Dumnezeu cât şi un profet? Mai întâi el a istorisit formarea acestei lumi în acest cuvinte: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul”¹¹, şi celelalte lucruri în succesiune, însă nu zeii şi nici îngerii [nu au avut parte în această lucrare].

Acum, despre faptul că acest Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos a declarat şi apostolul Pavel [spunând] că „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, care este deasupra tuturor şi de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi toţi”¹². Am dovedit deja că există doar un singur Dumnezeu, însă voi demonstra în continuare aceasta din spusele apostolilor şi din discursurile Domnului. Căci ce fel de comportament ar fi acela, în care noi să părăsim declaraţiile profeţilor, ale Domnului, şi ale apostolilor, care să-l arătăm unor astfel de persoane care nu vorbesc nici un cuvânt cu sens?

Capitolul III – Bytusul şi Pleroma Valentinienilor, cât şi dumnezeul lui Marcion par a fi absurzi; lumea a fost de fapt creată de aceeaşi Fiinţă care a conceput ideea despre ea şi nu a fost roada vreunui defect sau a ignoranţei

1. Bytusul, prin urmare, pe care ei îl concep împreună cu Pleroma sa, şi dumnezeul lui Marcion sunt în discordanţă. Dacă într-adevăr, aşa cum afirmă ei, el a fost ceva inferior şi dincolo de sine, căreia îi acordă absenţă şi umbră, acest vid se dovedeşte a fi mai mare decât Pleroma lor. Este însă inconsistent să facem această afirmaţie, că în timp ce el cuprinde toate lucrurile în sine, creaţia a fost formată de altcineva. Este absolut necesar ca ei să admită un anumit tip vid şi haotic de existenţă (mai jos de Pleroma spirituală) în care a fost format universul, şi că Propator a lăsat intenţionat acest haos aşa cum a fost, fie că ar fi ştiut mai dinainte ce avea să se întâmple în el, sau că a fost ignorant de acestea. Dacă a fost într-adevăr ignorant, atunci Dumnezeu nu ar fi ante-cunoscător a tuturor lucrurilor. Însă ei nu pot [în acest caz] să acorde vreun motiv pe ce bază a lăsat El acest loc vid în timpul unei aşa lungi perioade de timp. Dacă El este ante-cunoscător şi a contemplat din punct de vedere mintal că creaţia care avea să aibă o fiinţă în acel loc, atunci El Însuşi a creat-o cât şi a format-o mai dinainte [ideal] în Sine.

2. Să înceteze prin urmare aceştia să afirme că lume a fost creată de oricare altul, căci atâta timp cât Dumnezeu a format o concepţie în mintea Sa, ceea ce s-a făcut El a fost astfel conceput mintal. Nu era posibil ca o Fiinţă să formeze mintal concepţia, ca mai apoi o alta să producă lucrurile care au fost concepute de El în mintea Sa. Însă Dumnezeu, după părerea acestor eretici, a conceput mintal ori o lume veşnică ori una temporară, însă ambele ipoteze nu pot fi adevărate. Însă dacă El ar fi conceput-o mintal ca veşnică¹³ şi vizibilă, ar fi format-o astfel. Însă dacă ea a fost formată aşa cum este ea de fapt, atunci El a făcut-o la fel cu ceea ce a conceput mintal despre ea; sau că El a dorit ca ea să ea să existe în idealul¹⁴ Tatălui, conform concepţiei minţii Sale, aşa cum este ea acum, compusă, mutabilă şi trecătoare. Astfel, la fel cum Tatăl a format-o [ideal] în sfatul cu Sine, ea trebuie să fie vrednică de El. Însă a afirma că ceea ce s-a conceput mintal şi s-a creat dinainte de către Tatăl tuturor, ca şi când ar fi fost formată actual, este roada unui cusur şi produsul ignoranţei, trebuie să fie vina unei mari blasfemii. Căci, după cum afirmă ei, Tatăl tuturor va fi prin urmare [privit ca] generând în sânul Său, după propria Sa concepţie mintală, ceea ce duce la defect şi la roada ignoranţei, din moment ce lucrurile pe care le-a conceput El în mintea Sa au fost de fapt produse actual.

Capitolul IV – Absurditatea presupusului vid şi al defectului ereticilor este demonstrat

1. Deci, cauza unei astfel de dispensaţii din partea lui Dumnezeu trebuie descoperită; însă formarea lumii nu trebuie atribuită nimănui. Despre toate lucrurile trebuie să vorbim ca fiind pregătite dinainte de Dumnezeu ca ele sa fie făcute aşa cum au fost făcute, însă umbra şi vidul nu trebuiesc implicate în existenţă. De unde dar a venit acest vid [despre care vorbesc ei]? Dacă într-adevăr a fost produs de Cel care, după spusele lor, este Tatăl şi Autorul tuturor lucrurilor, atunci acesta este atât egal în cinste şi relatat cu ceilalţi eoni, probabil mult mai antic decât ei. Ba mai mult, dacă acesta a produs din aceeaşi sursă [aşa cum au făcut-o], acesta trebuie să fie asemănător în natură cu Cel care l-a produs, cât şi faţă de cei cu care a fost produs. Va fi astfel necesar că atât Bythus despre care vorbesc ei cât şi Sige, să fie asemănători în natură cu un vid, adică El este într-adevăr un vid; restul eonilor, din moment ce ei sunt fraţii vidului, ar trebui să fie lipsiţi¹⁵ de substanţă. Dacă, pe de altă parte, nu s-ar fi produs aşa, trebuie să fi ieşit şi generat din sine, în acest caz ar fi egal ca vârsta cu Bythus care este, după spusele lor, Tatăl tuturor; astfel vidul ar avea aceeaşi natură şi aceeaşi cinste cu Cel care este, după ei, Tatăl universal. Acesta ori a fost produs de cineva, ori a generat şi a ieşit din sine. Dar dacă, într-adevăr, vidul a fost produs, atunci producătorul său Valentinus este de asemenea un vid, precum sunt şi urmaşii săi. Însă dacă acesta nu a fost produs, ci a fost generat de sine, atunci ceea ce este un vid este asemenea şi frate şi egal în cinste cu acel Tată care a fost proclamat de Valentinus; în timp ce este mult mai antic şi datează dintr-o perioadă mult mai anterioară, şi mult mai ridicat în cinste decât restul eonilor al lui Ptolemeu şi Heraclit şi ceilalţi¹⁶ care susţin aceleaşi opinii.

2. Însă dacă ei mărturisesc, din disperarea lor faţă de aceste puncte, că Tatăl tuturor susţine toate lucrurile şi că nu există nimic în afara Pleromei (căci este o necesitate absolută ca acesta [dacă ar fi ceva în afara sa] să fie legat şi circumscris de ceva mai mare decât sine), şi a faptului că ei vorbesc de ceea ce este în afară şi în interior referitor la cunoştinţă şi ignoranţă, însă fără vreo referinţă la distanţa locală; ceea ce este în Pleroma, sau în lucrurile cuprinse de Tatăl, întreaga creaţie care ştim că a fost formată, de către Demiurg sau de îngeri, este cuprins de nedescrisa măreţie, la fel cum centrul este într-un cerc, sau cum este o pată pe o haină, atunci, în primul rând, ce fel de fiinţă trebuie să fie Bythus, care permite ca vreo pată să fie pe pieptul Său, şi altuia să creeze sau să producă în cadrul teritoriului Său, contrar propriei Sale voinţe? Un astfel de mod de acţionare ar atrage după sine [vina de] degenerare a întregii Plerome, din moment ce aceasta şi-a luat defectul de la prima, iar acele emanaţii care îşi au originea în ea¹⁷, şi care nu au fost de acord să permită formarea creaţiei ori în ignoranţă, sau pasiune, sau în defect. Căci cel care mai apoi poate rectifica un defect şi o face de parcă ar şterge o pată¹⁸, ar putea la o dată anterioară să se fi preocupat ca aceasta să nu se fi găsit printre posesiunile sale. Său dacă de la început aceasta permitea ca lucrurile care au fost făcute [să rămână aşa cum sunt], din moment ce nu puteau fi formate altfel, prin urmare ei trebuie să continue în aceeaşi condiţie. Căci cum se poate ca acele lucruri care nu pot primi vreo rectificare să primească ulterior una? Sau cum pot spune oamenii că ei au fost chemaţi la perfecţiune din moment ce fiinţele care sunt cauza din care derivă originea lor – fie Demiurgul, fie îngerii – sunt declaraţi că există în defect? Şi dacă, aşa cum se susţine, [Fiinţa Supremă] în măsura în care El este binevoitor, i-a fost în cele din urmă milă de oameni şi le-a acordat perfecţiunea, El ar fi trebuit să-i fie milă de cei care erau creatorii oamenilor, prin urmare să le fi conferit lor perfecţiunea. În acest fel, şi oamenii ar fi beneficiat de compasiunea Sa, fiind formaţi perfecţi de cei ce erau perfecţi. Căci dacă El a compătimit lucrarea acestor fiinţe, ar fi trebuit să o facă cu mult înainte şi să nu le lase să cadă într-o astfel de groaznică orbire.

3. Discuţia lor despre umbră şi vid, în cadrul căreia susţin că creaţia cu care ne ocupăm noi a fost formată, va duce la nimic dacă lucrurile la care se face referinţă au fost create în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl. Dacă ei susţin că lumina Tatălui lor este în aşa fel încât umple toate lucrurile ce sunt în interiorul Lui şi le iluminează, cum ar putea exista atunci vreun vid sau vreo umbră în acel teritoriu care este cuprins de Pleroma şi de lumina Tatălui? În acest caz îi duce la a arăta un anumit loc din Propator, sau din Pleroma, care nu este iluminat şi nici nu este sub posesia cuiva şi în care ori îngerii ori Demiurgul au format ceea ce le-a plăcut. Acesta nu va fi un mic loc în spaţiu în care o asemenea creaţie de mare să fie concepută ca fiind formată. Ar exista deci o necesitate absolută ca în cadrul Pleromei sau în cadrul Tatălui, de care vorbesc ei, să se conceapă¹⁹ un anumit loc, vid, fără formă şi plin de întuneric în care s-au format acele lucruri care au fost formate. Printr-o astfel de presupunere, totuşi, lumina Tatălui lor ar atrage asupra ei un reproş, ca şi când El nu ar putea ilumina şi umple acele lucruri care sunt în Sine. Astfel, prin urmare, când ei susţin ideea că aceste lucruri sunt roada defectului şi lucrarea erorii, ei introduc un şi mai mare defect şi o eroare în cadrul Pleromei şi în sânul Tatălui.

Capitolul V – Această lume nu a fost formată de alte fiinţe în cadrul teritoriului care este conţinut de Tatăl

1. Remarcile pe care le-am făcut anterior²⁰ sunt potrivite ca răspuns pentru cei ce susţin că această lume a fost formată în afara Pleromei, sau sub un „Dumnezeu bun”; astfel de persoane care vorbesc astfel despre Tatăl, se elimină din ceea ce este în afara Pleromei în care, în acelaşi timp, ei ar trebui să se odihnească în cele din urmă²¹. Ca răspuns faţă de aceştia care susţin că lumea a fost creată de anumite fiinţe în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl, toate acele puncte care fost notate²² îi vor prezenta pe aceştia [ca expunându-şi] absurdităţile şi incoerenţele; ei ori vor fi constrânşi ori să recunoască toate acele lucruri care sunt în Tatăl, în mod lucid, deplin şi energic, sau să acuze lumina Tatălui de parcă El nu ar putea ilumina toate lucrurile; sau, ca porţiune a Pleromei lor [astfel descrisă], trebuie mărturisit tot că este vid, haotic şi plin de întuneric. Şi ei acuză toate celelalte lucruri create de parcă ar fi doar temporale, sau [în cel mai bun caz], dacă sunt veşnice²³, sunt totuşi materiale. Dar aceştia (eonii) trebuie văzuţi ca dincolo de orice acuzaţii, din moment ce ei sunt în cadrul Pleromei, altfel acuzaţiile din discuţie vor cădea împotriva Pleromei; prin urmare Hristosul despre care vorbesc ei se descoperă a fi autorul ignoranţei. Căci, conform declaraţiilor lor, atunci când El a dat o formă aşa cum substanţa era preocuparea Mamei din care au conceput-o ei, El a scos-o în afara Pleromei, adică a scos-o din cunoştinţă. Prin urmare, Cel care a separat-o de cunoştinţă a produs într-adevăr ignoranţă în ea. Cum ar putea atunci aceeaşi persoană care a înzestrat cu darul cunoaşterii pe restul eonilor, cei care erau anterior Lui [în producţie], şi în acelaşi timp să fie autorul ignoranţei faţă de Mama Sa? Căci El a pus-o dincolo de palidul cunoaşterii atunci când a scos-o din Pleroma.

2. În plus, dacă ei explică aceasta ca fiind în sau în afara Pleromei implicând cunoaşterea şi respectiv ignoranţa, aşa cum în mod sigur fac unii dintre ei (din moment ce acela care are cunoştinţă este în cadrul a ceea ce ştie), atunci ei trebuie să admită că Mântuitorul (căruia ei i-au desemnat Toate Lucrurile) a fost în starea de ignoranţă. Ei susţin că în venirea Sa în afara Pleromei El a acordat formă Mamei lor [Achamoth]. Deci, dacă ei declară că orice este în afara [Pleromei] este ignorant de toate lucrurile, şi dacă Mântuitorul a mers să împartă formă Mamei lor, atunci El a fost situat dincolo de palida cunoaştere a tuturor lucrurilor, adică El era în ignoranţă. Cum ar fi putut comunica cunoştinţa cu ea din moment ce El Însuşi era dincolo de cunoaştere? Căci şi noi, suntem declaraţi de ei a fi în afara Pleromei, în aceeaşi măsură în care suntem în afara cunoştinţei pe care o posedă ei. Din nou: Dacă Mântuitorul a trecut dincolo de Pleroma pentru a-şi căuta oile care erau pierdute, iar Pleroma este [co-extensivă cu] cunoştinţa, atunci El s-a pus pe Sine dincolo de faţada cunoaşterii, adică în ignoranţă. Este necesar să admită că ceea ce este în afara Pleromei este într-un asemenea sens logic în cadrul căreia toate remarcile făcute anterior se vor ridica împotriva lor; dacă vorbesc însă de ceea ce este în interior în legătură cu cunoştinţa, şi despre ceea ce este în afară în legătură cu ignoranţa, atunci Mântuitorul lor, şi Hristos cu mult înaintea Lui, trebuie să fi fost formaţi în ignoranţă, în măsura în care ei au ieşit dincolo de Pleroma, adică dincolo de cunoaştere pentru a acorda formă Mamei lor.

3. Aceste argumente pot fi adoptate în aceeaşi manieră pentru a-i satisface pe cei care susţin, în orice fel, că lumea a fost formată ori de îngeri sau de altcineva decât de Dumnezeul adevărat. Acuzaţiile pe care ei le aduc împotriva Demiurgului, şi asupra acelor lucruri care au fost făcute materiale şi temporale, vor cădea într-adevăr asupra Tatălui; dacă într-adevăr²⁵ lucrurile care au fost formate în sânul Pleromei au început încetul cu încetul să fie dizolvate, în conformitate cu permisiunea şi buna-voinţă a Tatălui. Creatorul [imediat], prin urmare, nu este Autorul [real] al acestei lucrări, gândiri, aşa cum a făcut-o El, fiind foarte bună, însă Cel care permite şi aprobă producţiile de defecte şi a lucrărilor de eroare care să aibă loc printre posesiunile sale, şi ca lucrurile temporale să se amestece cu cele veşnice, coruptibilul cu incoruptibilul, cele ce sunt părtaşe ale erori cu cele ce aparţin de adevăr. Dacă totuşi aceste lucruri au fost formate fără permisiunea sau aprobarea Tatălui a tuturor, atunci acea Fiinţă trebuie să fie mai puternică, mai tare şi mai maiestuoasă, care a făcut aceste lucruri în cadrul teritoriului ce aparţine de fapt Lui (Tatălui), şi a făcut aceasta fără permisiunea Lui. Dacă, aşa cum spun unii, Tatăl a permis aceste lucruri fără să le aprobe, atunci El a dat permisiunea pe baza vreunei necesităţi, fiind ori capabil să prevină [o astfel de procedură], ori nu. Dar dacă într-adevăr El nu a putut [să împiedice aceasta], atunci El este slab şi fără putere; însă dacă putea, EL este un seducător, un ipocrit, şi un sclav al necesităţii, în măsura în care El nu consimte [la un asemenea curs], însă îl permite de parcă L-ar consimţi. Permiţând erorii să se ridice de la început şi să crească pe parcurs, El se străduieşte ca mai târziu să o distrugă când deja mulţi au pierit în mod mizerabil datorită defectului [original].

4. Totuşi, nu este cuvenit să se spună de El care este Dumnezeul tuturor, din moment ce El este liber şi independent, că El a fost un sclav al necesităţii, sau că orice are loc cu permisiunea Sa, însă împotriva dorinţei Sale; altfel ei ar face din necesitate un Dumnezeu mai mare şi mai maiestuos decât El, din moment ce acela care are majoritatea puterii este superior²⁶ tuturor [altora]. El trebuia ca de la început să fi eliminat cauzele [imaginatei] necesităţi şi să nu fi permis să fie oprit în a permitea acea necesitate prin a accepta orice altceva ce a devenit El. Căci ar fi fost mai bine şi mai consistent şi mult mai asemenea lui Dumnezeu să se fi eliminat de la început principiul unei astfel de necesităţi ca mai apoi, de parcă s-ar fi pocăit, să se străduiască să extirpe rezultatele necesităţii atunci când au ajuns la o asemenea dezinvoltură. Şi dacă Tatăl tuturor ar fi sclavul necesităţii şi trebuie să dea prioritate sorţii, în timp ce El tolerează nevoit lucrurile ce sunt făcute, şi în acelaşi timp este lipsit de putere pentru a face ceva în opoziţie cu necesitatea sorţii (ca şi Jupiterul Homeric, care spune despre necesitate, „Nevoit m-am dedat ţie, însă nu cu o minte îndărătnică”), atunci, conform acestei motivări, Bythus de care vorbesc ei s-ar descoperi a fi sclavul necesităţii şi a sorţii.

Capitolul VI – Îngerii şi Creatorul lumii nu puteau fi ignoranţi de Supremul Dumnezeu

1. Acum, cum ar putea ori îngerii ori Creatorul lumii să fie ignoranţi de Supremul Dumnezeu, văzând că ei sunt proprietatea Sa şi creaturile Sale, şi care erau cuprinse de El? Se poate ca El să fi fost într-adevăr invizibil faţă de ei în superioritatea Sa, însă prin nici un mijloc El nu putea fi necunoscut de ei pe baza providenţei Sale. Deşi este adevărat, aşa cum declară ei, că ei erau cu mult separaţi de El prin inferioritatea lor [de natură], cu toate acestea, pe măsură ce suveranitatea Sa se extindea peste ei toţi, i-a dus pe şi la a-şi cunoaşte Stăpânul şi să fie conştienţi la ceva anume, că Cel care i-a creat este Domnul tuturor. Din moment ce esenţa Sa invizibilă este măreaţă, aceasta conferă asupra tuturor o intuiţie şi o percepţie mintală profundă a măreţiei Sale atotputernice şi omnipotente. De aceea, deşi „nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât Fiul, şi nici pe Fiul decât Tatăl şi celor cărora Fiul Îl descoperă”²⁷, cu toate acestea toate [fiinţele] ştiu cel puţin acest lucru, deoarece raţiunea, care este implantată în minţile lor, îi mişcă şi le descoperă [adevărul] că există un Dumnezeu, Domnul tuturor.

2. Pe baza acestui lucru toate lucrurile au fost [printr-un consens general] puse sub influenţa Aceluia care este manierat ca Cel Prea Înalt şi Atotputernicul. Prin a-L chema, chiar înaintea venirii Domnului nostru, oamenii au fost salvaţi atât de cele mai rele duhuri cât şi de toate tipurile de demoni, şi de orice fel de putere apostată. Acesta era cazul nu ca şi când duhurile pământeşti sau demonii l-ar fi văzut pe El, ci pentru că ei cunoşteau despre existenţa Aceluia care este Dumnezeul tuturor, la a cărui invocaţie ei tremurau, la fel cum tremură fiecare creatură, şi principat şi putere şi orice putere înzestrată cu energie de sub guvernarea Sa. Printr-o paralelă, oare nu ar trebui să ştie cei care trăiesc sub imperiul Roman, deşi ei nu l-au văzut niciodată pe împărat dar sunt separaţi de el atât prin uscat cât şi prin mare, că în timp ce experimentează domnia sa, cine este cel care posedă puterea principală din stat? Cum se poate dar ca aceşti îngeri care erau superiori nouă [în natură], sau chiar Acela pe care ei îl numesc Creatorul lumii, să nu-l cunoască pe Cel Atotputernic, când chiar şi animalele mute tremură şi cad la invocarea numelui Său? Şi deşi ei nu L-au văzut, totuşi, toate lucrurile sunt supuse numelui Domnului²⁸, şi la fel trebuie să fie aceştia faţă de Cel care a făcut şi a stabilit toate lucrurile prin cuvântul Său, din moment ce nu a fost nimeni altul care să fi format lumea în afară de El. Şi pentru acest motiv evreii pun şi acum demonii pe fugă prin intermediul acestei implorări, deoarece toate fiinţele se tem de invocarea Aceluia care i-a creat.

3. Dacă, prin urmare, ei se reţin din a afirma că îngerii sunt mult mai iraţionali decât animalele mute, ei vor descoperi că aceasta a produs acestea, deşi ei nu L-au văzut pe Cel care este Dumnezeu peste toate, pentru a-i cunoaşte puterea şi suveranitatea Sa. S-ar părea într-adevăr ridicol dacă ei ar menţine ideea că, deşi locuiesc pe pământ, Îl cunosc pe Acela care este Dumnezeu pentru toate şi pe care nu l-au văzut niciodată, dar nu Îi permit Acestuia, care după opinia lor, i-a format pe ei şi întreaga lume, deşi în înălţimi şi deasupra cerurilor, să cunoască acele lucruri cu care ei însuşi, deşi locuiesc mai prejos, sunt obişnuiţi. [Acesta este cazul], doar dacă nu în mod probabil susţin că Bythus traiste în Tartarul de sub pământ, şi că pe acest argument ei au ajuns la o cunoştinţă a Lui înaintea acelor îngeri care locuiesc în ceruri. Astfel ei se grăbesc spre un asemenea abis al nebuniei încât să-L pronunţe pe Creatorul lumii ca fiind lipsit de înţelegere. Ei merită să fie compătimiţi, din moment ce afirmă cu o asemenea nebunie că El (Creatorul lumii) nici nu şi-a ştiut Mama Sa, nici sămânţa ei, nici Pleroma eonilor, nici Propatorul, nici acele lucruri care erau când le-a făcut El, însă că acestea sunt imaginile acelor lucruri care sunt în cadrul Pleromei, Mântuitorul a lucrat în aşa fel ca ele să fie formate [de către Demiurgul inconştient], în cinstea acelor lucruri care sunt deasupra.

Capitolul VII – Lucrurile create nu sunt imaginile eonilor care sunt în cadrul Pleromei

1. În timp ce Demiurgul a fost astfel ignorant de toate lucrurile, ei ne spun ca Mântuitorul a conferit cinste asupra Pleromei prin creaţie [care a adus-o El la existenţă] prin intermediul Mamei sale, în măsura în care el a produs asemănările şi imaginile acelor lucruri care sunt deasupra. Am arătat deja că era imposibil ca ceva să existe dincolo de Pleroma (în a cărei regiune externă ne spun ei că imaginile s-au făcut din acele lucruri care sunt în interiorul Pleromei), sau că această lume a fost creată de oricine altcineva decât Dumnezeul Suprem. Dacă este plăcut să-i răsturnăm pe toate părţile şi să-i dovedim drept vânzători ambulanţi ai falsului, să spunem, opus faţă de ei, că dacă aceste lucruri au fost făcute de Mântuitorul pentru cinstea acelora care sunt deasupra, după asemănarea lor, atunci aceasta îi va duce să sufere întotdeauna faptul că acele lucruri care au fost cinstite să trebuiască să continue perpetuu în cinste. Însă dacă ei mor, care ar mai fi folosul acestei scurte perioade de cinste – o cinste care odată nu exista şi care din nou va ajunge la nimic? În acest caz voi dovedi că Mântuitorul este mai degrabă un aspirant după slavă deşartă, mai degrabă²⁹ decât unul care cinsteşte lucrurile care sunt mai sus. Căci ce fel de cinste pot conferi lucrurile temporale asupra celora ce sunt veşnice, sau cele ce trec asupra celor ce rămân, sau cele coruptibile asupra celor incoruptibile? – din moment ce chiar şi între oamenii care sunt şi ei muritori nu există nici o valoare ataşată acelei onori care trece cu repeziciune, însă pentru cele ce rămân atâta timp cât pot. Dar acele lucruri care, de îndată ce sunt făcute, ajung la un sfârşit, se poate spune drept că mai degrabă s-au format pentru sfidarea acelora de la care se aşteaptă să primească cinste; şi ceea ce este etern este tratat cu obrăznicie atunci când imaginea sa este descompusă şi dizolvată. Dar dacă Mama lor nu ar fi plâns şi râs şi să fie implicată în disperare? Mântuitorul nu ar fi deţinut nici un mijloc de cinstire a Plinătăţii, în măsura în care ultima ei stare de confuzie³⁰ nu a avut substanţa sa proprie care ar putea onora Propatorul.

2. Din păcate cinstea slavei deşarte dispare odată şi nu mai apare deloc! Va fi vreun³¹ eon, în cazul căruia o astfel de cinste nu s-ar vedea că ar fi avut vreo existenţă, iar lucrurile care sunt deasupra vor fi neonorate; sau va fi nevoie să se producă încă o dată o altă Mamă ce plânge şi este în disperare, pentru a se cinsti Pleroma. Ce imagine diferită şi plină de blasfemie! Vrei să-mi spui că o imagine a singurului Fiu a fost produsă de formatorul³² lumii, pe care³³ doriţi să-L consideraţi drept Nous (mintea) al Tatălui tuturor, şi în acelaşi timp [să susţineţi] că imaginea era ignorantă faţă de sine, de creaţie – chiar şi de Mamă – de orice care există şi de acele lucruri care au fost făcute prin acesta; şi nu îţi este ruşine din moment ce, opus faţă de tine, acorzi ignoranţă chiar şi Singurului Născut? Căci dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute de Mântuitorul după asemănare cu cele ce sunt sus, în timp ce El (Demiurgul) care a fost făcut după o astfel de asemănare a fost într-o aşa mare ignoranţă, se ajunge în mod necesar la faptul că în jurul Lui, şi în acord cu El, după a cărei asemănare de ignoranţă astfel a fost format, există din punct de vedere spiritual în discuţie o astfel de ignoranţă. Căci nu este posibil, din moment ce ambii au fost produşi spiritual, şi nu au fost nici modelaţi şi nici compuşi, ca într-un fel s-ar fi păstrat asemănarea, iar în alt fel asemănarea imaginii a fost stricată, acea imagine care aici a fost produsă ca să fie în acord cu imaginea acelei producţii de sus. Dacă aceasta nu este similară, acuzaţia ar veni asupra Mântuitorului, care a produs o imagine diferită – sau că a fost, să spunem aşa, un lucrător incompetent. Este lipsit de puterea lor să afirme că Mântuitorul nu a avut aptitudinea de a produce, din moment ce îi atribuie Lui Toate Lucrurile. Dacă, deci, imaginea este diferită, el este un lucrător slab, şi vina cade, conform ipotezei lor, pe Mântuitorul. Dacă, pe de altă partea aceasta este asemănătoare, atunci aceeaşi ignoranţă se va descoperi că există în Nous –ul (mintea) Propatorului lor, adică în Singurul Născut. Nous –ul Tatălui, în acest caz, era ignorant faţă de Sine, ignorant şi faţă de Tatăl, ba mai mult, faţă de acele lucruri care au fost făcute de El. Însă dacă El are cunoştinţă, rezultă că acela care a fost format după asemănarea sa de către Mântuitorul ar trebui să ştie lucrurile care sunt asemănătoare; astfel, conform principiilor lor, monstruoasa lor blasfemie este răsturnată.

3. Deoparte de aceasta, totuşi, cum se poate ca acele lucruri care aparţin creaţiei, pe cât sunt de variate şi de nenumărat, să fie imaginile acelor treizeci de eoni care sunt în Pleroma, a căror nume sunt cele puse de oameni, cele pe care le-am menţionat în cartea anterioară acesteia? Acestea nu numai că nu vor putea adapta [vasta] varietate a creaţiei în întregime la [comparativul] mic al Pleromei lor, însă nu pot face aceasta nici chiar în legătură cu vreuna dintre părţi, fie că aceasta este sau nu [deţinută de] fiinţele cereşti sau terestre, sau de cele ce trăiesc în ape. Căci ei însuşi mărturisesc ca Pleroma lor constă din treizeci de eoni; însă oricine îşi poate asuma responsabilitate pentru a arăta că, într-un singur departament al acestor [fiinţe create] care au fost menţionate, aceştia socotesc că nu sunt treizeci, ci multe mii de specii. Cum pot acele lucruri care constituie o astfel de creaţie multiformă, care sunt diferite în natură unul faţă de altul, şi care sunt în dezacord reciproc şi se distrug una pe alta, să fie imaginile şi asemănările a celor treizeci de eoni ai Pleromei, daca într-adevăr, după cum declară ei, acelea care au o singură natură au proprietăţi egale şi similare şi nu prezintă nici o diferenţă [între ele]? Este neclar dacă aceste lucruri sunt imaginile acestor eoni – în măsura în care ei declară că unii oameni sunt rai prin natura lor, iar alţii, pe de altă parte sunt din punct de vedere natural buni – pentru a arăta astfel de diferenţe dintre eoni, şi să se susţină că unii dintre ei au fost produşi din punct de vedere natural buni, pe când alţii au fost răi din punct de vedere natural, astfel că presupunerea asemănării acelor lucruri să fie în armonie cu eonii. În plus, din moment ce în lume sunt anumite creaturi care sunt blajine, şi altele care sunt fioroase, altele care sunt inofensive, pe când altele sunt dăunătoare şi le distrug pe celelalte; unele îşi au locuinţa pe pământ, altele în apă, altele în aer, şi altele în ceruri; în aceeaşi manieră, ele sunt legate să arate că eonii posedă astfel de proprietăţi, dacă într-adevăr una este imaginea altora. Pe lângă toate aceste, „focul veşnic pe care Tatăl l-a pregătit pentru diavol şi îngerii lui”³⁴ – trebuie să arate care dintre aceşti eoni care sunt deasupra reprezintă această imagine; căci şi aceasta este socotită a fi parte a creaţiei.

4. Dacă, totuşi, ei afirmă că aceste lucruri sunt imaginile Enthymesisului acelui eon care a căzut în pasiune, atunci, în primul rând, ei vor acţiona în mod profan împotriva Mamei lor, prin a o declara că este prima cauză a imaginilor rele şi coruptibile. Iar apoi, deci, cum pot aceste lucruri, care sunt variate şi diferite şi contrare în natură, să fie imaginile unuia şi aceleiaşi Fiinţe? Şi dacă ei afirmă că îngerii din Pleroma sunt numeroşi, că acele lucruri care sunt multe sunt imaginile acestora – în acest caz descrierea lor nu va fi satisfăcătoare. Căci, în primul rând, ei sunt forţaţi să arate diferenţele dintre îngerii din Pleroma, care sunt opuşi reciproc unul faţă de altul, la fel cum imaginile care există mai jos sunt între ele de o natură contrară. Şi din nou, din moment ce sunt multe, da, îngeri nenumăraţi care Îl înconjoară pe Creator, aşa cum afirmă toţi profeţii – [spunând de exemplu] „Zeci de mii de zeci de mii stăteau alături de El, şi multe mii de mii Îi slujeau Lui”³⁵ – atunci, conform lor, îngerii Pleromei vor avea imaginile îngerilor Creatorului, iar întreaga creaţie rămâne în imaginea Pleromei, însă în aşa fel încât cei treizeci de eoni nu mai corespund diversităţii variate din creaţie.

5. Dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute după asemănarea acelora [de sus], după care asemănare vor mai fi făcute acestea? Căci dacă Creatorul lumii nu a format aceste lucruri direct din propria Sa³⁷ concepţie, ci ca un arhitect fără nici o abilitate, sau ca un copil ce îşi primeşte prima lecţie, le-a copiat din prototipurile altora, atunci de unde a obţinut Bythus al lor formele acelei creaţii pe care El a produs-o mai întâi? În consecinţă se pare că El trebuie să fi primit modelul de la altcineva care este deasupra Lui, şi că aceste, la rândul lui, l-a primit de la altul. Şi totuşi [pentru aceste presupuneri], discuţia despre imagini cât şi despre zei, se va extinde spre infinit, dacă nu ne concentrăm mintea asupra Inventatorului şi a unui singur Dumnezeu, care din Sine a format acele lucruri care au fost create. Său oare este chiar cazul că, în legătură cu oamenii obişnuiţi, cineva să admită că ei au inventat din sine ceea ce este folositor pentru scopurile vieţii, însă nu ar admite că acel Dumnezeu care a format lumea, că din Sine El a creat formele acelor lucruri care au fost făcute, şi că au acordat acesteia propria sa aranjare ordonată?

6. Din nou, cum pot fi lucrurile [de jos] imaginile acelora [de sus], din moment ce sunt contrare lor, şi nu pot avea vreo simpatie cu acestea? Căci acele lucruri care sunt contrare una faţă de alta pot într-adevăr să fie destructive faţă de cele ce sunt contrare lor, însă nu pot fi în nici un fel imaginile lor – cum este de exemplu apa şi focul, sau lumina şi întunericul, şi altele asemenea lor, care nu pot fi niciodată imaginea una alteia. În aceeaşi manieră, nici lucrurile care sunt coruptibile şi pământeşti, cu o natură compusă şi tranzitorie, nu pot fi imaginile acelora care, în conformitate cu aceşti oameni, sunt spirituale; dacă acestor lucruri nu li se permite să fie compuse, limitate în spaţiu şi de o formă definită, prin astfel ne mai fiind spirituale, şi împrăştiate, răspândindu-se în vastul întins, şi incomprehensibile. Acestea trebuiesc în mod necesar să fie posesia unei figuri definite şi limitate în cadrul anumitor graniţe, pentru ca ele să fie adevărate imagini, şi astfel se decide că nu sunt spirituale. Dacă, totuşi, aceşti oameni susţin că ele sunt spirituale şi difuze şi incomprehensibile, cum pot fi aceste lucruri, care sunt posesia unei imagini şi limitate în sine, imaginile acelor lucruri ce sunt lipsite de figură şi incomprehensibile?

7. Dacă, din nou, ei afirmă că nici după configurare şi nici după formare, ci în conformitate cu numărul şi ordinea producţiei, acele lucruri [de sus] sunt imaginile [a celor de jos], apoi, în primul rând, despre aceste imagini [de jos] nu trebuie să se spună că sunt imaginile şi asemănările acelor eoni ce sunt deasupra. Căci cum ar putea acele lucruri care nu au nici forma şi nici modelul acelora [de sus] să fie imaginile lor? Şi, în următorul rând, acesta ar adopta atât numerele cât şi producţiile eonilor de sus, de parcă le-ar da drept identice şi similare cu acelea care aparţin creaţiei [de jos]. Acum însă, din moment ce se referă doar la treizeci de eoni, şi declară că vasta mulţime care este cuprinsă în cadrul creaţiei [de jos] este imaginea acelora care sunt doar treizeci, îi putem pur şi simplu condamna a fi drept lipsiţi de sens.

Capitolul VIII – Lucrurile create nu sunt o umbră a Pleromei

1. Dacă, din nu ei declară că aceste lucruri [de jos] sunt umbra acelora [de sus], ceea ce mulţi susţin cu îndrăzneală, la fel ca cea care se referă la ele ca imagini, atunci va fi necesar pentru ei să admită că acele lucruri care sunt deasupra sunt posedate de trupuri. Căci acele trupuri care sunt deasupra aruncă o umbră, dar nu şi substanţe spirituale, din moment ce ei nu-i pot întuneca pe alţii cu nici un grad. Dacă totuşi le acordăm acestora acest punct (deşi este o imposibilitate), că există o umbră ce aparţine acestor esenţe care sunt spirituale şi lucide, spre care declară ei să ar fi descins Mama lor; totuşi, din moment ce acele lucruri [care sunt deasupra] sunt veşnice, şi că umbra produsă de ele durează pentru totdeauna, [atunci] nici acele lucruri [de jos] nu sunt tranzitorii, ci durează atâta ca cele care se umbresc asupra lor. Dacă, pe de altă parte, aceste lucruri [de jos] sunt tranzitorii, este o consecinţă necesară ca şi acele lucruri [de sus], a cărora acestea sunt umbra, să fie trecătoare; dacă ele durează, şi umbra lor durează.

2. Dacă totuşi ei susţin că umbra de care este vorba nu există ca fiind produsă de nuanţa [acelora de sus], ci doar în legătura aceasta că [lucrurile de jos] sunt cu mult separate de cele [de sus], aceştia vor acuza lumina Tatălui lor cu slăbiciune şi insuficienţă, atâta timp cât aceasta nu se poate extinde până la aceste lucruri, ci eşuează în a umple ceea ce este gol şi astfel să împrăştie umbra, şi aceasta atunci când nimeni nu stă în cale ca piedică. Căci, conform lor, lumina Tatălui lor va fi schimbată în întuneric şi îngropată în obscuritate, şi vor ajunge la un final al acelor lucruri care sunt caracterizate prin goliciune, din moment ce nu poate penetra şi umple toate lucrurile. Să nu mai declare atunci că Bythus al lor este plinătatea tuturor lucrurilor, dacă într-adevăr el nici nu a umplut şi nici nu a iluminat ceea ce este vid şi umbros; sau, pe de altă parte, să înceteze aceştia să mai vorbească de vid şi umbră dacă lumina Tatălui lor umple într-adevăr toate lucrurile.

3. Dincolo de Tatăl primordial – adică Dumnezeul care este peste toate – nu poate fi nici o Pleroma în care a descins Enthymesisul acelui eon care a suferit de pe urma pasiunii (aşa încât Pleroma în sine, sau Dumnezeul primordial, să nu fie limitată şi circumscrisă de ceea ce este dincolo de ea şi care, prin urmare, ar trebui să fie cuprinsă de aceasta); nici vidul sau umbra nu pot avea vreo existenţă, din moment ce Tatăl există dinainte, aşa că lumina Lui nu poate eşua şi nici nu se sfârşeşte într-un vid. Ba mai mult, este iraţional şi profan să concepem un loc în care El, care este conform tuturor Propator şi Proarche, şi Tatăl tuturor şi al acestei Pleroma, încetează şi are un sfârşit. Nici nu este permis, pentru motivele³⁸ menţionate deja să pretindem că o altă fiinţă a format o astfel de creaţie aşa de vastă în sânul Tatălui, fie cu sau fără consimţământul Lui. Căci este atât profan cât şi nebunesc să afirmi că o astfel de creaţie mare a fost³⁹ formată de îngeri, sau de vreun produs particular al adevăratului Dumnezeu pe teritoriul Lui. Nici nu este posibil ca acele lucruri care sunt pământeşti şi materiale să se fi putut forma în cadrul Pleromei lor, din moment ce aceasta este în totalitate spirituală. Şi în plus, nu este deloc posibil ca aceste lucruri care aparţin unei creaţii multiforme şi care au fost formate cu calităţi reciproc opuse [să se fi creat] după imaginea acelor lucruri de sus, din moment ce aceştia (adică eonii) se spune că sunt putini şi dintr-o formaţiune asemănătoare şi omogenă. Discuţia lor, de asemenea, despre umbra kenomei – adică a vidului – s-a dovedit din toate punctele a fi falsă. Scorneala lor, prin urmare, [în orice fel ar fi privită] s-a dovedit a fi fără temei⁴⁰, iar doctrinele lor sunt de neconceput. Goliţi sunt de asemenea şi cei care îi ascultă şi se coboară într-adevăr în abisul pierzării.

Capitolul IX – Există doar un singur Creator al lumii, Dumnezeu Tatăl: acesta este crezul constant al Bisericii

1. Faptul că Dumnezeu este Creatorul lumii este acceptat chiar şi de acele persoane care în multe feluri vorbesc împotriva Lui, dar care totuşi Îl recunosc, numindu-L Creator şi înger, fără să mai menţionăm că Scripturile fac apel la [acelaşi efect], iar Domnul ne învaţă despre acest Tată⁴¹ care este in ceruri, si că nu este un nimeni altul, după cum voi arăta in continuarea acestei lucrări. Pentru prezent, această dovadă care este obţinută de la cei care afirmă doctrinele opuse de-ale noastre este în sine suficientă – toţi oamenii, de fapt, consimt acest adevăr: antichităţile lor care sunt păstrate cu aşa grijă, din tradiţia primilor oameni formaţi în această convingere, în timp ce ei sărbătoresc laudele unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului; alţii, după ei, amintindu-şi de acest lucru de la profeţii lui Dumnezeu, în timp ce păgânii au învăţat acest lucru însăşi de la creaţie. Căci însăşi creaţia îl descoperă pe Cel care a format-o, şi munca făcută sugerează că El a făcut-o şi lumea arată în mod evident că El este cel ce o conduce. Biserica Universală, mai mult, din lumea întreagă, a primit această tradiţie de la apostoli.

2. Acest Dumnezeu, fiind confirmat, după cum am spus, şi primeşte mărturia tuturor despre faptul existenţei Sale, acel Tată pe care ei îl invocă în existenţă este dincolo de orice îndoieli de neconceput, şi nu are mărturie [a existenţei sale]. Simon Magul a fost primul care a spus că el însuşi era Dumnezeu peste toate, şi că lumea a fost creată prin îngerii săi. Atunci cei care l-au urmat, aşa cum am arătat în prima carte⁴², prin diferitele lor opinii, au continuat să pervertească [învăţătura sa] prin intermediul doctrinelor lor profane şi nereligioase împotriva Creatorului. Aceşti [eretici la care ne-am referit acum]⁴³, fiind ucenicii celor menţionaţi, acordă un fel de învoire mai rea decât păgânilor. Căci primii „slujesc mai degrabă creaturii decât Creatorului”⁴⁴, şi „cei care nu sunt dumnezei”⁴⁵, în pofida faptului că ei acordă primul loc în Dumnezeire acelui Dumnezeu care a fost Făcătorul acestui univers. Cei din urmă însă susţin că El, [adică Creatorul acestei lumi], este roada unui defect şi Îl descriu ca fiind de o natură animală, şi aceasta de parcă nu ar cunoaşte acea Putere care este deasupra Lui, în timp ce şi El exclamă „Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este alt Dumnezeu”⁴⁶. A afirma că El minte, ei însuşi sunt mincinoşi prin faptul că-I atribuie tot felul de ticăloşii Lui; prin a-l concepe ca nefiind deasupra acestei Fiinţe ca fiind existentă, ei sunt astfel convinşi de propriile lor păreri de blasfemia împotriva acelui Dumnezeu care există într-adevăr, în timp ce invocă în existenţă un dumnezeu care nu are existenţă, şi aceasta spre condamnarea lor. Astfel cei care se declară pe sine „perfecţi” şi că ar poseda cunoştinţa tuturor lucrurilor sunt descoperiţi a fi mai răi decât păgânii şi că întreţin opinii şi mai cârtitoare chiar împotriva propriului lor Creator.

Capitolul X – Interpretări perverse ale Scripturii de către eretici: Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic şi nu din materie preexistentă

1. Aceasta este prin urmare la cel mai înalt grad iraţional să negăm pe Cel care este într-adevăr Dumnezeu, şi care primeşte mărturie din partea tuturor, în timp ce ne întrebăm dacă este sau nu deasupra Sa acea [altă fiinţă] care de fapt nu are nici o existenţă şi care nu a fost proclamată de nimeni. Căci nu s-a spus nimic clar cu privire la El, aceasta în mărturia lor; din moment ce ei, cu un succes mizerabil, transferă acelei fiinţe care a fost produsă de ei, acele pilde ale [ale Scripturii] care, oricare ar fi fost forma în care au fost vorbite, sunt cercetate [pentru acest scop], aceasta arată că ei generează acum un alt [dumnezeu], care nu a mai fost căutat anterior. Prin acest fapt ei se străduie să explice pasajele ambigue ale Scripturii (ambigue nu că s-ar referi la alt dumnezeu, ci referitor la dispensaţiile [adevăratului] Dumnezeu), au alcătuit un alt dumnezeu, legând, după cum am spus anterior, funii de nisip şi acordând mai multă atenţie la o întrebare mai puţin importantă. Căci nici o întrebare nu se poate rezolva prin intermediul alteia care la rândul ei aşteaptă soluţia; şi nici nu se poate explica o ambiguitate, după părerea acelora ce deţin acest sens, prin intermediul alteia, sau enigmele printr-o altă enigmă mai mare, ci lucrurile cu caracter asemănător îşi primesc soluţia de la cele ce sunt manifestate, consistente şi clare.

2. Însă aceşti [eretici], în timp ce se luptă să explice pasajele şi pildele Scripturii, dau naştere la o altă întrebare mai importantă şi mai profană faţă de acest efect, „Există oare un alt dumnezeu deasupra acelui Dumnezeu care a fost Creatorul lumii?” Ei nu se află pe calea rezolvării întrebărilor [pe care le deţin], căci cum ar putea găsi răspuns la aşa ceva? Însă ei adaugă o întrebare importantă la una cu consecinţe mai mici şi astfel introduc [în speculaţiile lor] o dificultate incapabil de a fi rezolvată. Pentru ca ei⁴⁷ să cunoască „cunoştinţa” (însă fără să înveţe acest fapt că Domnul, când avea treizeci de ani, a venit la botezul adevărului), ei Îl dispreţuiesc cu profanitate pe Dumnezeul care era Creatorul, şi care L-a trimis pe El pentru mântuirea oamenilor. Şi pentru a fi socotiţi capabili de a ne informa de unde este substanţa materiei, în timp ce ei nu cred că Dumnezeu, după plăcerea Sa, în cadrul exercitării voii şi a puterii Sale, a format toate lucrurile (aşa că lucrurile care există acum să aibă o existenţă) din ceea ce nu a mai existat anterior, ei au colectat [o mulţime de] discursuri deşarte. În acest fel ei îşi dezvăluie adevărata lor infidelitate; ei nu cred în ceea ce de fapt există şi prin urmare au ajuns la [crezul] acelora care, de fapt, nu au nici o existenţă.

3. Căci, atunci când ei ne spun că toată substanţa umedă a purces din lacrimile lui Achamoth, toată substanţa lucidă din zâmbetul ei, toată substanţa solidă din supărarea ei, toată substanţa mobilă din teroarea ei, şi că ei ar avea astfel o cunoaştere sublimă pe baza faptului că sunt superiori altora – cum s-ar putea ca aceste lucruri să nu fie privite ca demne de dispreţ şi într-adevăr ridicole? Ei nu cred că Dumnezeu (fiind puternic şi bogat în toate resursele) a creat materia, în măsura în care ei nu ştiu cât de mult poate face o esenţă divină şi spirituală. Însă ei cred că Mama lor, pe care o denumesc femeie din femeie, produsă din pasiunile ei menţionate mai înainte din substanţa materială aşa de vastă a creaţiei. Ei se întreabă de unde a avut Creatorul substanţa creaţiei, însă ei nu se întreabă de unde i [s-a oferit] aceasta Mamei lor (pe care o numesc Enthymesis şi un impuls al eonului care a plecat) cu atâtea lacrimi, sau sudoare, sau supărare, sau ceea ce a produs restul de materie.

4. Căci, pentru a atribui substanţa lucrurilor create puterii şi voinţei Aceluia care este Dumnezeu peste toţi merită să primească atât acceptare cât şi încredere. Este de asemenea agreabil [să motivăm], şi se spune destul de bine despre un astfel de crez, că „ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu”⁴⁸. În timp ce oamenii, de fapt, nu pot face ceva din nimic, ci doar din materia care deja există, cu toate acestea Dumnezeu este în mod proeminent mai superior faţă de oameni, căci El Însuşi a chemat la existenţă substanţa creaţiei Sale, când aceasta nu avea anterior nici o existenţă. Afirmaţia că materia a fost produsă din Enthymesisul unui eon care a plecat, şi că acest eon a fost separat de Enthymesisul ei, şi că, din nou, pasiunea şi sentimentul ei, aparte de sine, a devenit materie – este incredibil, nebunesc, imposibil şi de neconceput.

Capitolul XI – Ereticii, din necredinţa adevărului, au căzut în abisul erorii: motive pentru investigare a sistemelor lor

1. Ei nu cred că Acela, care este Dumnezeu peste toate, formate prin Cuvântul Său, în propriul Său teritoriu, după cum i-a plăcut Lui, [lucrările de creaţie care există] şi sunt variate şi diversificate, în măsura în care El este formatorul a tuturor lucrurilor, ca un arhitect înţelept şi un monarh atotputernic. Ei cred însă că îngerii, sau vreo putere separată de Dumnezeu, care era ignorantă faţă de El, a format universul. Prin acest curs, prin urmare, prin a nu da crezare adevărului, ci prin a se îndopa în falsitate, ei au pierdut pâinea adevăratei vieţi şi au ajuns într-un loc gol⁴⁹ şi într-un abis al umbrei. Ei sunt ca câinele lui Esop, care a scăpat pâinea, si a făcut o încercare de prindere a Umbrei sale, astfel pierzând [adevărata] hrană. Este foarte uşor să dovedim din cuvintele Domnului, a faptului că El îl recunoaşte pe unicul Tată şi Creator al lumii şi Făcătorul omului, care a fost proclamat de lege şi de profeţi, în timp ce El nu cunoaşte pe nimeni altul şi că Acesta este într-adevăr Dumnezeu peste toate; tot El învaţă că înfierea de fii ca referindu-se la Tatăl, care este viaţa veşnică, are loc prin El, acordând acest proces [aşa cum de fapt o şi face] tuturor celor neprihăniţi.

2. Din moment ce aceşti oameni se încântă în a ne ataca, iar în realul lor caracter de călăreţi ne asaltează cu puncte care de fapt nu spun nimic împotriva noastră, aducând opus faţă de noi o mulţime de pilde şi întrebări [ipocrite], m-am gândit bine la aceasta, pe de altă parte, mai întâi să-i interogăm cu privire la doctrinele lor, pentru a-şi arăta improbabilitatea lor, şi să punem capăt obrăzniciei lor. După ce se va face aceasta, [intenţionez] să prezint discursurile Domnului, aşa încât ei să nu fie doar lăsaţi fără de mijloace de a ne atace, ci, din moment ce nu vor mai putea să dea o replică acestor întrebări care sunt puse, să poată vedea că planul lor de argumentare este distrus; aşa că, ori că se întorc la adevăr şi se smeresc şi încetează să mai producă fantezii variate ca să se împace cu Dumnezeu pentru aceste blasfemii pe care le-au rostit împotriva Lui şi să obţină mântuire; sau, dacă continuă să rămână în acel sistem de slavă deşartă care a posedat minţile lor, să găsească măcar la final că este necesar să-şi schimbe felul lor de argumentare împotriva noastră.

Capitolul XII – Triacontadul ereticilor greşeşte prin exces şi defect: Sofia nu putea produce vreodată ceva aparte de consortul ei; Logos şi Sige nu se poate să fi fost contemporani

1. Putem remarca⁵⁰, în primul rând, referitor la Triacontad, că acesta duce la ruina ambelor părţi, adică referitor la defect cât şi la exces. Ei spun că pentru a indica aceasta Domnul a venit să fie botezat la vârsta de treizeci de ani. Această afirmaţie face referire la o subversiune manifestată a întregului lor argument. Referitor la defect, aceasta se întâmplă astfel: mai întâi, pentru că ei îl socotesc pe Propator ca fiind parte dintre ceilalţi eoni. Căci Tatăl tuturor nu trebuie socotit alături de alte producţii, Cel care nu a fost produs cu ceea ce a fost produs, Cel care nu a fost născut cu ceea ce a fost născut, Cel pe care nimeni nu-L cuprinde cu ceea ce este cuprins de El şi care [El Însuşi] este incomprehensibil; şi Acela care este fără figură cu aceea care are o formă definită. Căci în măsura în care El este superior faţă de restul, El nu trebuie numărat cu ele şi aceasta pentru ca Cel care este aşa de impasibil şi fără greşeală să nu fie socotit drept eon supus pasiunii, şi de fapt în eroare. Căci am arătat în prima carte că, începând cu Bythus, ei îl socotesc pe Triacontad ca fiind al lui Sofia, pe care ei îl descriu ca pe eonul greşit; şi am menţionat tot acolo şi numele [eonilor] lor; însă dacă El nu este socotit după cum arată ei, atunci nu mai există treizeci de producţii de eoni, ci prin urmare au devenit doar douăzeci şi nouă.

2. Apoi, referindu-ne la Ennoea, căruia ei îi acordă termenul Sige, din care ei descriu că Nous şi Aletheia au fost trimişi înainte, ei greşesc în ambele părţi. Este imposibil ca gândul (Ennoea) cuiva, sau liniştea lui (Sige) ar trebui înţelese aparte de sine; iar acesta, fiind trimis înainte dincolo de el, ar trebui să deţină o oarecare figură a sa proprie. Însă dacă ei susţin că [Ennoea] nu a fost trimisă înainte dincolo de El, ci a continuat să fie una cu Propator, atunci când o descriu ei ca fiind cu ceilalţi eoni – cu cei care nu erau una [cu Tatăl] – şi în consecinţă sunt ignoranţi de măreţia Lui? Dacă, totuşi, ea a fost astfel unită (să luăm şi aceasta în considerare), există prin urmare o necesitate absolută ca din această conjuncţie unită şi inseparabilă, care constituie doar o singură fiinţă, să trebuiască⁵¹ să rezulte o producţie neseparată şi unită, aşa încât să nu fie diferită de Cel care a trimis-o înainte. Însă dacă este aşa, atunci atât Bythus şi Sige cât şi Nous şi Aletheia vor forma una şi aceeaşi fiinţă, care este lipită reciproc una cu alta. Şi în măsura în care una nu poate fi concepută fără cealaltă, la fel cum şi apa nu poate [fi concepută] fără [ideea de] umezeală, sau focul fără [ideea de] căldură, sau o piatră fără [ideea de] tenacitate (căci aceste lucruri sunt legate reciproc împreună şi una nu poate fi separată de alta, ci întotdeauna co-există cu ea), atunci şi Bythus este unit în acelaşi fel cu Ennoea, Nous cu Alethia. Logos şi Zoe din nou, ca fiind trimise înainte de cele ce sunt astfel unite, trebuie să fie şi ele unite şi să constituie doar o singură fiinţă. Însă, conform cu un astfel de proces de raţionalizare, atât Homo cât şi Ecclesia, care sunt într-adevăr conjuncţiile rămase ale eonilor produşi, trebuie să fie unite şi să coexiste întotdeauna una cu alta. Există o necesitate în opinia lor ca un eon feminin să existe alături de unul masculin, în măsura în care ea este, vorbind aşa, [afişarea] afecţiunii sale.

3. Dacă aşa stau lucrurile, şi se proclamă de ei astfel de opinii, ei se aventurează, fără ruşine, să înveţe că eonul mai tânăr al lui Deudocad, pe care ei îl mai numesc şi Sofia, a indurat pasiunea, aparte de uniunea cu consorţiul ei pe care ei îl numesc Theletus, şi care separat a dat naştere unei producţii pe care ei o numesc „femeie din femeie”. Ei se grăbesc astfel într-o frenezie exprimată şi aceasta pentru a forma două opinii clar opuse în ceea ce priveşte acelaşi punct. Căci dacă Bythus este vreodată una cu Sige, Nous cu Aletheia, Logos cu Zoe, şi aşa mai departe, referitor la restul, atunci cum ar putea Sofia, fără uniunea cu consorţiul ei, ori să sufere sau să genereze ceva? Şi dacă ea a suferit pasiunea aparte de el, rezultă că celelalte conjuncţii admit de asemenea disjuncţia şi separarea dintre ei – un lucru pe care l-am arătat deja că este imposibil. Este de asemenea imposibil ca Sofia să fi suferit pasiunea aparte de Theletus; şi astfel, din nou, întregul lor sistem de argumentare este răsturnat. Căci ei au derivat⁵² din nou ceea ce a mai rămas din [substanţa materială], ca o compunere a unei tragedii, din acea pasiune pe care ei spun că ar fi experimentat-o ea aparte de uniunea cu consorţiul ei.

4. Dacă, totuşi, ei susţin cu obrăznicie, pentru a nu-şi ruina imaginaţiile lor deşarte, că restul conjuncţiilor au fost de asemenea separate şi dezmembrate una de alta pe baza acestei ultime legături, atunci [răspund că], în primul rând, ei se bazează pe un lucru care este imposibil. Căci cum ar putea separa ei pe Propator de Ennoea lui, sau Nous de Aletheia, sau Logos de Zoe, şi aşa mai departe? Şi cum pot să susţină că ei tind din nou spre unitate şi că de fapt sunt toţi una, dacă într-adevăr aceste conjuncţii, care sunt în cadrul Pleromei, nu menţin unitate, ci sunt separate una de alta; şi aceasta la un aşa grad încât ei atât că indură pasiunea cât şi fac lucrarea de generare fără uniunea uneia cu alta, la fel cum găinile o fac separat de legătura cu cocoşii.

5. Apoi, din nou, primul lor prim-născut Ogdoab va fi răsturnat astfel: Ei trebuie să admită că Bythus şi Sige, Nous şi Aletheia, Logos şi Zoe, Anthropos şi Ecclesia, locuiesc individual în aceeaşi Pleroma. Este imposibil ca Sige (liniştea) să existe în prezenţa Logosului (vorbirea), sau din nou, ca Logosul să se poată manifesta pe sine în prezenţa lui Sige. Căci acestea se distrug reciproc între ele, la fel cum lumina şi întunericul nu pot exista prin nici o posibilitate în acelaşi loc: căci dacă lumina învinge, nu poate fi întuneric, şi dacă întunericul învinge, nu poate fi lumină, din moment ce acolo unde apare lumina, întunericul este pus pe fugă. În aceeaşi manieră, acolo unde este Sige nu poate fi şi Logosul, şi unde este Logosul cu siguranţă că nu poate fi şi Sige. Însă dacă ei spun că Logosul există în sine⁵³ (neexprimat), atunci şi Sige va exista în sine şi nu va putea fi distrus de Logos în interior. Dar faptul că el nu este conceput în minte o arată însăşi producţia lor de eoni.

6. Să nu declare aceştia că primul şi principalul Ogdoad consistă din Logos şi Sige, dar fie ca ei [din necesitate] să excludă ori Sige ori Logosul, iar apoi Ogdoabul lor este la un final. Dacă ei descriu conjuncţiile [eonilor] ca fiind unite, atunci tot argumentul lor se zdruncină. Şi dacă sunt unite, cum putea Sofia să genereze un defect fără uniunea cu consorţiul ei? Dacă, pe de altă parte, ei susţin că, la fel ca în producţie, fiecare dintre eoni posedă propria sa substanţă specifică, atunci cum ar putea Sige şi Logos să se manifeste pe sine în acelaşi loc (măcar cu referire la defect)?

7. Dar, din nou, Triacontadul lor este răsturnat prin excesul următoarelor consideraţii. Ei îl reprezintă pe Horos (pe care îl denumesc după o varietate de nume pe care le-am menţionat în cartea anterioară) ca fiind produs de Monogenes la fel ca ceilalţi eoni. Unii dintre ei susţin că acest Horos a fost produs de Monogenes, în timp ce unii susţin că el a fost trimis înainte de către Propator în imaginea Sa. Ei afirmă în continuare că s-a format o producţie dintre Monogenes – Hristos şi Duhul Sfânt; ei nu socotesc acestea în numărul Pleromei şi nici al Mântuitorului pe care ei îl declară a fi <i>totum⁵⁴ (toate lucrurile). Acum, este evident chiar şi pentru un orb că nu doar cele treizeci de producţii au fost trimise înainte, ci încă patru alături de acestea treizeci. Căci ei îl socotesc pe Propator în Pleroma cât şi pe aceia care în succesiune au fost produşi unul de altul. Atunci de ce aceste [fiinţe] nu sunt socotite ca existând cu acestea în aceeaşi Pleroma, din moment ce au fost produse în aceeaşi manieră? Prin ce motiv corect pot atribuie ei pentru nesocotirea alături de ceilalţi eoni, ori a lui Hristos, pe care ei îl descriu ca fiind, după voia Tatălui, produs de Monogenes, ori a Duhului Sfânt, sau Horos, pe care ei îl numesc şi Soter⁵⁵ (Salvator), şi nu Însuşi Salvatorul, care a venit să împartă asistenţă şi formă Mamei lor? Său dacă aceştia din urmă sunt mai slabi decât cei anterior, şi prin urmare nu sunt vrednici de numele de eoni, sau de a fi număraţi printre ei, sau de parcă ar fi ei superiori şi mai excelenţi? Dar cum ar putea fi ei mai slabi din moment ce ei au fost produşi pentru stabilirea şi rectificarea celorlalţi? Şi apoi, din nou, ei nu pot să fie superiori primului şi principalului Tetrad, din care au fost ş