Scrierile Primelor Secole:

CARTEA A DOUA A LUI IRINEU

--------

Prefaţă. 

1. În prima carte, care este înaintea acesteia şi care demască „aşa numita falsă cunoaştere”1, ţi-am arătat, dragul meu prieten, că întregul sistem divizat în feluri multe şi opuse de către cei din şcoala lui Valentinus, era fals şi fără nici o bază. Am menţionat de asemenea şi tezele predecesorilor lor, menţionând că ei nu diferă între ei, ci că s-au clătinat cu mult înainte de la  adevărul în sine. Am explicat mai departe, cu toată sârguinţa, atât doctrina cât şi practica lui Marcus magicianul, din moment ce şi el aparţine acestor persoane; am notat de asemenea cu atenţie2 pasajele pe care ei le deformează din Scripturi, prin a le adapta propriilor lor ficţiuni. Ba mai mult, am şi istorisit în amănunt maniera prin care ei, folosindu-se de numere şi de cele douăzeci şi patru litere ale alfabetului, se străduiesc să stabilească [ceea ce ei privesc drept] adevărul. Am relatat de asemenea felul cum vad şi predau altora faptul că creaţia ca întreg a avut loc după imaginea invizibilă a lui Pleorma al lor, şi de ceea ce susţin ei în respect faţă de Demiurg, prin a declara în acelaşi timp doctrina lui Simon Magul din Samaria, precursorul lor, şi a tuturor celor ce l-au urmat pe acesta. Am menţionat de asemenea mulţimea acelor gnostici care au fost produşi de el, şi am notat3 punctele de diferenţă dintre ei, dintre câteva din doctrinele lor, cât şi ordinea succesiunii lor în timp ce am enumerat toate acele erezii care au fost produse de ei. Mai departe am arătat că toţi aceşti eretici, care au apărut din Simon, au introdus doctrine profane şi nereligioase în viaţa aceasta; am şi explicat natura „răscumpărării” lor, şi metoda lor de iniţiere a celora care se dau drept „perfecţi”, împreună cu invocaţiile şi misterele lor. Am dovedit de asemenea că există un Dumnezeu, Creatorul, şi că El nu este rezultatul vreunui defect şi nici că ar mai fi ceva deasupra Lui sau după El.

 

2. În această carte, voi întemeia acele puncte care se potrivesc cu studiul mei, atâta cât ne permite timpul, şi voi răsturna, prin intermediul abordării îndelungate de sub anumite minţi, întregul lor sistem; pentru acest motiv, din moment ce este vorba de expunerea şi de răsturnarea opiniilor lor, am intitulat această lucrare în acest fel. Este potrivit, printr-o descoperire simplă şi răsturnare a conjuncţiilor lor, să punem capăt acestor alianţe ascunse4, şi a lui Bythus în sine, şi astfel să obţinem o demonstrare că el nu a existat niciodată într-un timp anterior şi nici că ar exista acum.

 

          Capitolul I – Există doar un Dumnezeu: sau imposibilitatea existenţei Lui

 

1. Este corespunzător, prin urmare, să încep cu primul şi cel mai important cap, adică cu Dumnezeu Creatorul, care a făcut cerul şi pământul şi toate lucrurile de pe el (pe care aceşti oameni le numesc într-un stil blasfemiant ca roadă a unui defect), şi să demonstrez că nu este nimic deasupra Lui sau după El şi nici că, nu prin influenţa cuiva, ci a liberei Sale voinţe, El a creat toate lucrurile, din moment ce El este singurul Dumnezeu, singurul Domn, singurul Creator, singurul Tată, care cuprinde singur toate lucrurile şi care El însuşi a adus toate lucrurile la existenţă.

 

2. Căci cum ar putea fi o altă Plinătate, sau Principiu, sau Putere, sau Dumnezeu deasupra Lui din moment ce este necesar ca Dumnezeu, Pleroma (Plinătatea) tuturor lucrurilor, să susţină toate lucrurile în imensitatea Sa şi în acelaşi timp să nu fie susţinut de nimeni? Dacă este ceva dincolo de El, atunci El nu este Pleroma tuturor lucrurilor şi nici nu le susţine. Căci ceea ce ei declară a fi în spatele Lui tânjeşte spre Pleroma, sau [în alte cuvinte], la acest Dumnezeu care este deasupra tuturor lucrurilor. Însă ceea ce se tânjeşte, şi care este lipsită de orice, nu este Pleroma tuturor lucrurilor. Într-un astfel de caz, El ar avea atât început, mijloc şi sfârşit, în ceea ce priveşte acelora care sunt dincolo de El. Şi dacă El ar un sfârşit în ceea ce priveşte lucrurile acelea ce sunt dedesubt, El are şi un început în ceea ce priveşte lucrurile ce sunt deasupra. Într-o manieră asemănătoare, există o necesitatea absolută că El ar experimenta aceleaşi lucruri în toate punctele şi ar trebui ţinut legat şi îngrădit de acele existenţe care sunt în afara Lui. Căci acea fiinţă care este sfârşitul descendent, în mod necesar îl circumscrie şi îl încercuieşte pe cel ce-şi găseşte sfârşitul în aceasta. Şi deşi, conform lor, Tatăl tuturor (adică Cel pe care ei îl numesc Proön şi Proarche), cu Pleroma lor, şi bunul Dumnezeu al lui Marcion, este stabilit şi inclus în altele, şi este încercuit din afară de o altă Fiinţă puternică, care din necesitate trebuie să fie mai mare, în măsura în care ceea ce cuprinde este mai mare decât ceea ce este cuprins. Însă atunci ceea ce este mai mare este de asemenea şi mai puternic, şi un Domn la un grad mai înalt; şi ceea ce este mai mare şi mai puternic şi la un grad mai mare decât Domnul – trebuie să fie Dumnezeu.

 

3. Acum, din moment ce există, după cum afirmă ei, încă ceva pe care ei îl declară a fi a în afara Pleromei, în cadrul căreia ei susţin că ar fi coborât din acea putere mai mare care a dispărut, este necesar ca în fiecare domeniu Pleroma ori conţine ceea ce este dincolo de ea, dar care este cuprins (căci altfel nu ar fi în spate la Pleroma; căci dacă este ceva în spate la Pleroma, ar exista o Pleroma în interiorul acestei Pleroma pe care ei o consideră ca fiind în afara Pleromei, iar Pleroma ar fi cuprinsă de ceea ce este în spatele ei: şi prin Pleroma se înţelege de asemenea primul Dumnezeu), sau că există o distanţă infinită separată de fiecare – [adică] Pleroma şi ceea ce este dincolo de ea. Dacă ei menţin în continuare această idee, ar apărea atunci un al treilea fel de existenţă, care separă prin imensitate Pleroma de ceea ce este dincolo de ea. Al treilea tip de existenţă va lega şi le va conţine pe celelalte două, prin urmare, şi va fi mai mare decât Pleroma şi ceea ce este dincolo de ea, atâta timp cât ea le cuprinde pe amândouă. În acest fel putem continua discuţia la nesfârşit în ceea ce priveşte aceste lucruri care sunt cuprinse şi cele ce cuprind. Căci dacă această a treia existenţă îşi are începutul deasupra şi sfârşitul dedesubt, există o necesitate absolută ca aceasta să fie legată de părţi, fie că începe sau termină în anumite alte puncte, [unde începe noua existenţă]. Acestea, deci, şi alte care sunt deasupra lor, îşi vor avea începutul în alte puncte şi aşa mai departe până la infinit; astfel că gândurile lor nu se bazează pe un Dumnezeu, ci, în consecinţa căutării a ceva mai mult ce ar exista, ei se rătăcesc şi ajung la ceea ce nu are existenţă şi astfel se depărtează de adevăratul Dumnezeu.

 

4. Aceste remarci, exprimate în această manieră, se pot aplica împotriva urmaşilor lui Marcion. Chiar şi cei doi dumnezei ai lui vor fi cuprinşi şi circumscrişi de către un interval imens care îi separă unul de altul. Mai apoi însă există necesitatea de a presupune mulţimea de dumnezei separaţi de o distanţă imensă unul faţă de altul, începând cu unul câte unul şi sfârşind în unul câte unul. Astfel, prin însuşi acest proces de motivare de care depind ei pentru a putea învăţa că ar exista o anume Pleroma sau Dumnezeu deasupra Creatorului cerului şi al pământului, şi oricine alege să întrebuinţeze aceasta poate susţine că există o altă Pleroma deasupra Pleromei, deasupra ei alta, şi deasupra lui Bythus în al ocean de Dumnezeire, în timp ce în aceeaşi manieră aceeaşi succesiune aparţine ambelor părţi; şi astfel, doctrina lor duce la o imensitate şi întotdeauna va exista necesitatea conceperii unei alte Pleroma, şi un alt Bythi, aşa încât sa nu se mai termine niciodată, ci întotdeauna să se continue cu căutarea altora alături de cele deja menţionate. Ba mai mult, nu va fi sigur dacă acestea pe care le concepem sunt dedesubt, sau sunt, de fapt, ele însele lucrurile care sunt deasupra; într-o astfel de manieră ar fi îndoielnică respectarea acelor lucruri pe care ei le menţionează a fi deasupra, fie că sunt sau nu deasupra sau dedesubt; prin urmare opiniile noastre nu ar avea nici o concluzie fixă sau siguranţă, ci din necesitate va alerga rătăcitor după lumi fără limite şi dumnezei care nu pot fi număraţi.

 

5. Aceste lucruri, deci, fiind aşa, fiecare divinitate va fi cuprinsă de propriile sale posesiuni şi nu vor fi influenţate de vreo curiozitate în legătură cu treburile celorlalţi; astfel el ar fi nedrept şi răpitor şi va înceta să fie ceea ce este Dumnezeu. Fiecare creatură, de asemenea, îşi va glorifica propriul creator şi se va mulţumi cu el, neştiind un altul; altfel ar fi corect să fie considerat drept apostat de către ceilalţi şi va primi o bine-meritată pedeapsă. Căci ori există doar o Fiinţă care cuprinde toate lucrurile şi care şi-a format în teritoriul Său toate acele lucruri care au fost create, conform propriei Sale voinţe; sau, din nou, că există un număr nelimitat de creatori şi de dumnezei, care fiind unul din altul sau unul în altul în fiecare parte; va fii prin urmare necesar să admitem că toate celelalte sunt cuprinse din afară de cineva care este mai mare, şi că fiecare este închis cu propriu său teritoriu în care şi rămân. Nici unul dintre ei, prin urmare, nu este Dumnezeu. Căci va exista [multă] dorinţă din partea fiecăruia dintre ei, care să posede [aşa cum va face el] doar o parte foarte mică în comparaţie cu restul. Numele Omnipotentului va fi dus prin urmare la un final şi o astfel de opinie cade din necesitate în domeniul profan.

 

Capitolul II – Lumea nu a fost formată de către îngeri, sau de către vreo altă fiinţă, contrar voii Dumnezeului Cel Prea Înalt, ci a fost făcută de către Tatăl prin Cuvânt5

 

1. Aceia, în plus, care spun că lumea a fost formată de îngeri, sau de orice alt făcător al acesteia, contrar voii Aceluia care este Tatăl Suprem, greşesc în primul rând în acest punct, prin faptul că susţin că îngerii au creat o astfel de creaţie măreaţă, contrar voii Dumnezeului Cel Prea Înalt. Aceasta implică faptul că îngerii ar fi fost mai puternici decât Dumnezeu, sau dacă nu este aşa, că El ori a fost nepăsător, sau inferior, sau că nu i-a păsat de acele lucruri care au avut loc printre posesiunile Lui, fie că ele au devenit bolnave sau bune, aşa încât El să fi retras şi să-l prevină pe vreunul, în timp El l-a lăudat şi s-a bucurat de  altul. Însă dacă cineva nu ar acorda un astfel de comportament unui om sau vreunei abilităţi, cu atât mai puţin lui Dumnezeu. 

 

2. În continuare să ne spună ei dacă aceste lucruri au fost formate în cadrul limitelor care sunt cuprinse de El, şi în teritoriul Său, sau în regiunile altora şi că stau dincolo de El? Dacă ei afirmă [că acest lucruri au fost făcute] dincolo de El, atunci toate absurdităţile menţionate deja for sta în faţa lor, iar Dumnezeul Suprem va fi cuprins de ceea ce este dincolo de El, ceea ce va fi necesar ca El să îşi găsească sfârşitul. Dacă, pe de altă parte, [aceste lucruri au fost făcute] în cadrul propriului Său teritoriu, ar fi foarte indolent să afirmăm că lumea a fost astfel creată în cadrul propriului Său teritoriu împotriva voii Lui de către îngeri, care ei însuşi se află sub puterea Sa, sau de către oricare altă fiinţă, de parcă El Însuşi nu ar fi privit toate lucrurile care au apărut printre posesiunile Lui, sau6 nu a fost conştient de lucrurile ce urmau a fi făcute de îngeri.

 

3. Dacă, totuşi, [lucrurile la care ne-am referit au fost făcute] nu împotriva voii Lui, ci cu acordul şi cunoştinţa Lui, aşa cum [unii din aceşti oameni] gândesc, îngerii, sau Formatorul lumii [oricine ar fi fost acesta], nu ar mai fi cauza acestei formări, ci voia lui Dumnezeu. Căci dacă El este Formatorul lumii, tot El a făcut şi îngerii, sau cel puţin a fost cauza creării lor, iar El ar fi văzut ca cel ce a făcut lumea şi care a pregătit cauza acestor formări. Deşi aceştia menţin ideea că îngerii au fost făcuţi dintr-o lungă succesiune descendentă, sau că Formatorul lumii [a ieşit] din Tatăl Suprem, aşa cum susţine şi Basilides, cu toate acestea ceea ce a fost cauza acelor lucruri care au fost făcute se vor trage din Cel care a fost Autorul unei astfel de succesiuni. [Cazul rămâne în picioare] la fel cum este succesul în război, care este atribuit regelui care a pregătit acele lucruri care sunt cauza victoriei; astfel, crearea a oricărei stări, sau a oricărei lucrări, se referă la cel ce a pregătit materialele pentru realizarea acelor rezultate care au apărut prin urmare. Căci noi nu spunem că securea a tăiat lemnul, sau fierăstrăul care l-a divizat; însă cineva va afirma atât de exact că omul care l-a tăiat şi l-a împărţit este cel ce a format securea sau fierăstrăul pentru acest scop, şi [care a mai format] la o dată mai anterioară toate uneltele prin care au fost fondate securea şi fierăstrăul. Cu dreptate, deci, conform procesului analog de motivare, Tatăl tuturor va fi declarat a fi Formatorul acestei lumi, şi nu îngerii, nici un alt [aşa-zis] formator al lumii, altul faţă de Cel care a fost Autorul ei şi care anterior7 a fost cauza pregătirii pentru o creaţie de acest gen.

 

4. Această manieră de vorbire poate fi probabil plauzibilă sau convingătoare pentru cei care nu cunosc nici un Dumnezeu, şi care L-au comparat cu fiinţele umane sărace, şi pentru cei care nu pot imediat şi fără vreo asistenţă să formeze ceva, dar care necesită multe instrumentalităţi pentru a produce ceea ce intenţionează ei. Aceasta însă nu va vi privită drept probabilă pentru cei care Dumnezeu nu are nevoie de nimic şi că El a creat şi a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, în timp ce El nici nu a avut nevoie de îngeri ca să Îl asiste în producerea acelor lucruri care au fost făcute, şi nici de vreo putere mai mare inferioară Lui, ignorantă faţă de Tatăl, şi nici de vreun cusur sau vreo ignoranţă pentru ca cel care ar trebui să-L cunoască să devină om8. Însă El Însuşi în Sine, într-un fel pe care nici nu-l putem nici descrie nici percepe, predestinând toate lucrurile, le-a făcut cum i-au plăcut Lui, acordându-le armonie peste toate, atribuindu-le locul lor şi începutul creării lor. În acest fel El a conferit asupra lucrurilor spirituale o natură spirituală şi invizibilă, pe cele super-cereşti una cerească, pe îngeri una angelică, pe animale una animalică, pe fiinţele ce înoată în apă o natură potrivită pentru apă, şi celor ce trăiesc pe uscat una potrivită cu uscatul în întregime, pe scurt, o natură potrivită caracterului vieţii atribuite lor – şi toate aceste în timp ce a format toate lucrurile ce s-au făcut prin Cuvântul Său care nu putrezeşte niciodată.

 

5. Aceasta este o particularitate a preexistenţei lui Dumnezeu, nu pentru a necesita alte instrumente pentru crearea acestor lucruri care au venit în existenţă. Cuvântul Lui este atât potrivit cât şi suficient pentru formarea tuturor lucrurilor, la fel cum Ioan, ucenicul Domnului, declară referitor la El că „Toate lucrurile au fost făcute de El şi nimic nu a fost făcut afară de El”9. Printre aceste „toate lucruri” trebuie să se găsească şi lumea noastră. Şi aceasta a fost făcută prin Cuvântul Său, aşa cum ne spune Scriptura în cartea Geneza, că El a făcut toate lucrurile legate de lumea noastră prin Cuvântul Său. David a exprimat acelaşi adevăr [atunci când spune] „Căci El a vorbit şi au fost făcute; El a poruncit şi ele au fost create”10. Pe cine ar trebui deci să credem referitor la crearea acestei lumi – pe aceşti eretici care au fost menţionaţi că trăncănesc aşa de nebuneşte şi de inconsistent despre acest subiect, sau pe ucenicii Domnului, şi Moise, care a fost atât un credincios slujitor al lui Dumnezeu cât şi un profet? Mai întâi el a istorisit formarea acestei lumi în acest cuvinte: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul”11, şi celelalte lucruri în succesiune, însă nu zeii şi nici îngerii [nu au avut parte în această lucrare].

 

Acum, despre faptul că acest Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos a declarat şi apostolul Pavel [spunând] că „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, care este deasupra tuturor şi de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi toţi”12. Am dovedit deja că există doar un singur Dumnezeu, însă voi demonstra în continuare aceasta din spusele apostolilor şi din discursurile Domnului. Căci ce fel de comportament ar fi acela, în care noi să părăsim declaraţiile profeţilor, ale Domnului, şi ale apostolilor, care să-l arătăm unor astfel de persoane care nu vorbesc nici un cuvânt cu sens?

 

Capitolul III – Bytusul şi Pleroma Valentinienilor, cât şi dumnezeul lui Marcion par a fi absurzi; lumea a fost de fapt creată de aceeaşi Fiinţă care a conceput ideea despre ea şi nu a fost roada vreunui defect sau a ignoranţei

 

1. Bytusul, prin urmare, pe care ei îl concep împreună cu Pleroma sa, şi dumnezeul lui Marcion sunt în discordanţă. Dacă într-adevăr, aşa cum afirmă ei, el a fost ceva inferior şi dincolo de sine, căreia îi acordă absenţă şi umbră, acest vid se dovedeşte a fi mai mare decât Pleroma lor. Este însă inconsistent să facem această afirmaţie, că în timp ce el cuprinde toate lucrurile în sine, creaţia a fost formată de altcineva. Este absolut necesar ca ei să admită un anumit tip vid şi haotic de existenţă (mai jos de Pleroma spirituală) în care a fost format universul, şi că Propator a lăsat intenţionat acest haos aşa cum a fost, fie că ar fi ştiut mai dinainte ce avea să se întâmple în el, sau că a fost ignorant de acestea. Dacă a fost într-adevăr ignorant, atunci Dumnezeu nu ar fi ante-cunoscător a tuturor lucrurilor. Însă ei nu pot [în acest caz] să acorde vreun motiv pe ce bază a lăsat El acest loc vid în timpul unei aşa lungi perioade de timp. Dacă El este ante-cunoscător şi a contemplat din punct de vedere mintal că creaţia care avea să aibă o fiinţă în acel loc, atunci El Însuşi a creat-o cât şi a format-o mai dinainte [ideal] în Sine.

 

2. Să înceteze prin urmare aceştia să afirme că lume a fost creată de oricare altul, căci atâta timp cât Dumnezeu a format o concepţie în mintea Sa, ceea ce s-a făcut El a fost astfel conceput mintal. Nu era posibil ca o Fiinţă să formeze mintal concepţia, ca mai apoi o alta să producă lucrurile care au fost concepute de El în mintea Sa. Însă Dumnezeu, după părerea acestor eretici, a conceput mintal ori o lume veşnică ori una temporară, însă ambele ipoteze nu pot fi adevărate. Însă dacă El ar fi conceput-o mintal ca veşnică13 şi vizibilă, ar fi format-o astfel. Însă dacă ea a fost formată aşa cum este ea de fapt, atunci El a făcut-o la fel cu ceea ce a conceput mintal despre ea; sau că El a dorit ca ea să ea să existe în idealul14 Tatălui, conform concepţiei minţii Sale, aşa cum este ea acum, compusă, mutabilă şi trecătoare. Astfel, la fel cum Tatăl a format-o [ideal] în sfatul cu Sine, ea trebuie să fie vrednică de El. Însă a afirma că ceea ce s-a conceput mintal şi s-a creat dinainte de către Tatăl tuturor, ca şi când ar fi fost formată actual, este roada unui cusur şi produsul ignoranţei, trebuie să fie vina unei mari blasfemii. Căci, după cum afirmă ei, Tatăl tuturor va fi prin urmare [privit ca] generând în sânul Său, după propria Sa concepţie mintală, ceea ce duce la defect şi la roada ignoranţei, din moment ce lucrurile pe care le-a conceput El în mintea Sa au fost de fapt produse actual.

 

Capitolul IV – Absurditatea presupusului vid şi al defectului ereticilor este demonstrat

 

1. Deci, cauza unei astfel de dispensaţii din partea lui Dumnezeu trebuie descoperită; însă formarea lumii nu trebuie atribuită nimănui. Despre toate lucrurile trebuie să vorbim ca fiind pregătite dinainte de Dumnezeu ca ele sa fie făcute aşa cum au fost făcute, însă umbra şi vidul nu trebuiesc implicate în existenţă. De unde dar a venit acest vid [despre care vorbesc ei]? Dacă într-adevăr a fost produs de Cel care, după spusele lor, este Tatăl şi Autorul tuturor lucrurilor, atunci acesta este atât egal în cinste şi relatat cu ceilalţi eoni, probabil mult mai antic decât ei. Ba mai mult, dacă acesta a produs din aceeaşi sursă [aşa cum au făcut-o], acesta trebuie să fie asemănător în natură cu Cel care l-a produs, cât şi faţă de cei cu care a fost produs. Va fi astfel necesar că atât Bythus despre care vorbesc ei cât şi Sige, să fie asemănători în natură cu un vid, adică El este într-adevăr un vid; restul eonilor, din moment ce ei sunt fraţii vidului, ar trebui să fie lipsiţi15 de substanţă. Dacă, pe de altă parte, nu s-ar fi produs aşa, trebuie să fi ieşit şi generat din sine, în acest caz ar fi egal ca vârsta cu Bythus care este, după spusele lor, Tatăl tuturor; astfel vidul ar avea aceeaşi natură şi aceeaşi cinste cu Cel care este, după ei, Tatăl universal. Acesta ori a fost produs de cineva, ori a generat şi a ieşit din sine. Dar dacă, într-adevăr, vidul a fost produs, atunci producătorul său Valentinus este de asemenea un vid, precum sunt şi urmaşii săi. Însă dacă acesta nu a fost produs, ci a fost generat de sine, atunci ceea ce este un vid este asemenea şi frate şi egal în cinste cu acel Tată care a fost proclamat de Valentinus; în timp ce este mult mai antic şi datează dintr-o perioadă mult mai anterioară, şi mult mai ridicat în cinste decât restul eonilor al lui Ptolemeu şi Heraclit şi ceilalţi16 care susţin aceleaşi opinii.

 

2. Însă dacă ei mărturisesc, din disperarea lor faţă de aceste puncte, că Tatăl tuturor susţine toate lucrurile şi că nu există nimic în afara Pleromei (căci este o necesitate absolută ca acesta [dacă ar fi ceva în afara sa] să fie legat şi circumscris de ceva mai mare decât sine), şi a faptului că ei vorbesc de ceea ce este în afară şi în interior referitor la cunoştinţă şi ignoranţă, însă fără vreo referinţă la distanţa locală; ceea ce este în Pleroma, sau în lucrurile cuprinse de Tatăl, întreaga creaţie care ştim că a fost formată, de către Demiurg sau de îngeri, este cuprins de nedescrisa măreţie, la fel cum centrul este într-un cerc, sau cum este o pată pe o haină, atunci, în primul rând, ce fel de fiinţă trebuie să fie Bythus, care permite ca vreo pată să fie pe pieptul Său, şi altuia să creeze sau să producă în cadrul teritoriului Său, contrar propriei Sale voinţe? Un astfel de mod de acţionare ar atrage după sine [vina de] degenerare a întregii Plerome, din moment ce aceasta şi-a luat defectul de la prima, iar acele emanaţii care îşi au originea în ea17, şi care nu au fost de acord să permită formarea creaţiei ori în ignoranţă, sau pasiune, sau în defect. Căci cel care mai apoi poate rectifica un defect şi o face de parcă ar şterge o pată18, ar putea la o dată anterioară să se fi preocupat ca aceasta să nu se fi găsit printre posesiunile sale. Său dacă de la început aceasta permitea ca lucrurile care au fost făcute [să rămână aşa cum sunt], din moment ce nu puteau fi formate altfel, prin urmare ei trebuie să continue în aceeaşi condiţie. Căci cum se poate ca acele lucruri care nu pot primi vreo rectificare să primească ulterior una? Sau cum pot spune oamenii că ei au fost chemaţi la perfecţiune din moment ce fiinţele care sunt cauza din care derivă originea lor – fie Demiurgul, fie îngerii – sunt declaraţi că există în defect? Şi dacă, aşa cum se susţine, [Fiinţa Supremă] în măsura în care El este binevoitor, i-a fost în cele din urmă milă de oameni şi le-a acordat perfecţiunea, El ar fi trebuit să-i fie milă de cei care erau creatorii oamenilor, prin urmare să le fi conferit lor perfecţiunea. În acest fel, şi oamenii ar fi beneficiat de compasiunea Sa, fiind formaţi perfecţi de cei ce erau perfecţi. Căci dacă El a compătimit lucrarea acestor fiinţe, ar fi trebuit să o facă cu mult înainte şi să nu le lase să cadă într-o astfel de groaznică orbire.

 

3. Discuţia lor despre umbră şi vid, în cadrul căreia susţin că creaţia cu care ne ocupăm noi a fost formată, va duce la nimic dacă lucrurile la care se face referinţă au fost create în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl. Dacă ei susţin că lumina Tatălui lor este în aşa fel încât umple toate lucrurile ce sunt în interiorul Lui şi le iluminează, cum ar putea exista atunci vreun vid sau vreo umbră în acel teritoriu care este cuprins de Pleroma şi de lumina Tatălui? În acest caz îi duce la a arăta un anumit loc din Propator, sau din Pleroma, care nu este iluminat şi nici nu este sub posesia cuiva şi în care ori îngerii ori Demiurgul au format ceea ce le-a plăcut. Acesta nu va fi un mic loc în spaţiu în care o asemenea creaţie de mare să fie concepută ca fiind formată. Ar exista deci o necesitate absolută ca în cadrul Pleromei sau în cadrul Tatălui, de care vorbesc ei, să se conceapă19 un anumit loc, vid, fără formă şi plin de întuneric în care s-au format acele lucruri care au fost formate. Printr-o astfel de presupunere, totuşi, lumina Tatălui lor ar atrage asupra ei un reproş, ca şi când El nu ar putea ilumina şi umple acele lucruri care sunt în Sine. Astfel, prin urmare, când ei susţin ideea că aceste lucruri sunt roada defectului şi lucrarea erorii, ei introduc un şi mai mare defect şi o eroare în cadrul Pleromei şi în sânul Tatălui.

 

Capitolul V – Această lume nu a fost formată de alte fiinţe în cadrul teritoriului care este conţinut de Tatăl

 

1. Remarcile pe care le-am făcut anterior20 sunt potrivite ca răspuns pentru cei ce susţin că această lume a fost formată în afara Pleromei, sau sub un „Dumnezeu bun”; astfel de persoane care vorbesc astfel despre Tatăl, se elimină din ceea ce este în afara Pleromei în care, în acelaşi timp, ei ar trebui să se odihnească în cele din urmă21. Ca răspuns faţă de aceştia care susţin că lumea a fost creată de anumite fiinţe în cadrul teritoriului care este cuprins de Tatăl, toate acele puncte care fost notate22 îi vor prezenta pe aceştia [ca expunându-şi] absurdităţile şi incoerenţele; ei ori vor fi constrânşi ori să recunoască toate acele lucruri care sunt în Tatăl, în mod lucid, deplin şi energic, sau să acuze lumina Tatălui de parcă El nu ar putea ilumina toate lucrurile; sau, ca porţiune a Pleromei lor [astfel descrisă], trebuie mărturisit tot că este vid, haotic şi plin de întuneric. Şi ei acuză toate celelalte lucruri create de parcă ar fi doar temporale, sau [în cel mai bun caz], dacă sunt veşnice23, sunt totuşi materiale. Dar aceştia (eonii) trebuie văzuţi ca dincolo de orice acuzaţii, din moment ce ei sunt în cadrul Pleromei, altfel acuzaţiile din discuţie vor cădea împotriva Pleromei; prin urmare Hristosul despre care vorbesc ei se descoperă a fi autorul ignoranţei. Căci, conform declaraţiilor lor, atunci când El a dat o formă aşa cum substanţa era preocuparea Mamei din care au conceput-o ei, El a scos-o în afara Pleromei, adică a scos-o din cunoştinţă. Prin urmare, Cel care a separat-o de cunoştinţă a produs într-adevăr ignoranţă în ea. Cum ar putea atunci aceeaşi persoană care a înzestrat cu darul cunoaşterii pe restul eonilor, cei care erau anterior Lui [în producţie], şi în acelaşi timp să fie autorul ignoranţei faţă de Mama Sa? Căci El a pus-o dincolo de palidul cunoaşterii atunci când a scos-o din Pleroma.

 

2. În plus, dacă ei explică aceasta ca fiind în sau în afara Pleromei implicând cunoaşterea şi respectiv ignoranţa, aşa cum în mod sigur fac unii dintre ei (din moment ce acela care are cunoştinţă este în cadrul a ceea ce ştie), atunci ei trebuie să admită că Mântuitorul (căruia ei i-au desemnat Toate Lucrurile) a fost în starea de ignoranţă. Ei susţin că în venirea Sa în afara Pleromei El a acordat formă Mamei lor [Achamoth]. Deci, dacă ei declară că orice este în afara [Pleromei] este ignorant de toate lucrurile, şi dacă Mântuitorul a mers să împartă formă Mamei lor, atunci El a fost situat dincolo de palida cunoaştere a tuturor lucrurilor, adică El era în ignoranţă. Cum ar fi putut comunica cunoştinţa cu ea din moment ce El Însuşi era dincolo de cunoaştere? Căci şi noi, suntem declaraţi de ei a fi în afara Pleromei, în aceeaşi măsură în care suntem în afara cunoştinţei pe care o posedă ei. Din nou: Dacă Mântuitorul a trecut dincolo de Pleroma pentru a-şi căuta oile care erau pierdute, iar Pleroma este [co-extensivă cu] cunoştinţa, atunci El s-a pus pe Sine dincolo de faţada cunoaşterii, adică în ignoranţă. Este necesar să admită că ceea ce este în afara Pleromei este într-un asemenea sens logic în cadrul căreia toate remarcile făcute anterior se vor ridica împotriva lor; dacă vorbesc însă de ceea ce este în interior în legătură cu cunoştinţa, şi despre ceea ce este în afară în legătură cu ignoranţa, atunci Mântuitorul lor, şi Hristos cu mult înaintea Lui, trebuie să fi fost formaţi în ignoranţă, în măsura în care ei au ieşit dincolo de Pleroma, adică dincolo de cunoaştere pentru a acorda formă Mamei lor.

 

3. Aceste argumente pot fi adoptate în aceeaşi manieră pentru a-i satisface pe cei care susţin, în orice fel, că lumea a fost formată ori de îngeri sau de altcineva decât de Dumnezeul adevărat. Acuzaţiile pe care ei le aduc împotriva Demiurgului, şi asupra acelor lucruri care au fost făcute materiale şi temporale, vor cădea într-adevăr asupra Tatălui; dacă într-adevăr25 lucrurile care au fost formate în sânul Pleromei au început încetul cu încetul să fie dizolvate, în conformitate cu permisiunea şi buna-voinţă a Tatălui. Creatorul [imediat], prin urmare, nu este Autorul [real] al acestei lucrări, gândiri, aşa cum a făcut-o El, fiind foarte bună, însă Cel care permite şi aprobă producţiile de defecte şi a lucrărilor de eroare care să aibă loc printre posesiunile sale, şi ca lucrurile temporale să se amestece cu cele veşnice, coruptibilul cu incoruptibilul, cele ce sunt părtaşe ale erori cu cele ce aparţin de adevăr. Dacă totuşi aceste lucruri au fost formate fără permisiunea sau aprobarea Tatălui a tuturor, atunci acea Fiinţă trebuie să fie mai puternică, mai tare şi mai maiestuoasă, care a făcut aceste lucruri în cadrul teritoriului ce aparţine de fapt Lui (Tatălui), şi a făcut aceasta fără permisiunea Lui. Dacă, aşa cum spun unii, Tatăl a permis aceste lucruri fără să le aprobe, atunci El a dat permisiunea pe baza vreunei necesităţi, fiind ori capabil să prevină [o astfel de procedură], ori nu. Dar dacă într-adevăr El nu a putut [să împiedice aceasta], atunci El este slab şi fără putere; însă dacă putea, EL este un seducător, un ipocrit, şi un sclav al necesităţii, în măsura în care El nu consimte [la un asemenea curs], însă îl permite de parcă L-ar consimţi. Permiţând erorii să se ridice de la început şi să crească pe parcurs, El se străduieşte ca mai târziu să o distrugă când deja mulţi au pierit în mod mizerabil datorită defectului [original].

 

4. Totuşi, nu este cuvenit să se spună de El care este Dumnezeul tuturor, din moment ce El este liber şi independent, că El a fost un sclav al necesităţii, sau că orice are loc cu permisiunea Sa, însă împotriva dorinţei Sale; altfel ei ar face din necesitate un Dumnezeu mai mare şi mai maiestuos decât El, din moment ce acela care are majoritatea puterii este superior26 tuturor [altora]. El trebuia ca de la început să fi eliminat cauzele [imaginatei] necesităţi şi să nu fi permis să fie oprit în a permitea acea necesitate prin a accepta orice altceva ce a devenit El. Căci ar fi fost mai bine şi mai consistent şi mult mai asemenea lui Dumnezeu să se fi eliminat de la început principiul unei astfel de necesităţi ca mai apoi, de parcă s-ar fi pocăit, să se străduiască să extirpe rezultatele necesităţii atunci când au ajuns la o asemenea dezinvoltură. Şi dacă Tatăl tuturor ar fi sclavul necesităţii şi trebuie să dea prioritate sorţii, în timp ce El tolerează nevoit lucrurile ce sunt făcute, şi în acelaşi timp este lipsit de putere pentru a face ceva în opoziţie cu necesitatea sorţii (ca şi Jupiterul Homeric, care spune despre necesitate, „Nevoit m-am dedat ţie, însă nu cu o minte îndărătnică”), atunci, conform acestei motivări, Bythus de care vorbesc ei s-ar descoperi a fi sclavul necesităţii şi a sorţii.

 

Capitolul VI – Îngerii şi Creatorul lumii nu puteau fi ignoranţi de Supremul Dumnezeu

 

1. Acum, cum ar putea ori îngerii ori Creatorul lumii să fie ignoranţi de Supremul Dumnezeu, văzând că ei sunt proprietatea Sa şi creaturile Sale, şi care erau cuprinse de El? Se poate ca El să fi fost într-adevăr invizibil faţă de ei în superioritatea Sa, însă prin nici un mijloc El nu putea fi necunoscut de ei pe baza providenţei Sale. Deşi este adevărat, aşa cum declară ei, că ei erau cu mult separaţi de El prin inferioritatea lor [de natură], cu toate acestea, pe măsură ce suveranitatea Sa se extindea peste ei toţi, i-a dus pe şi la a-şi cunoaşte Stăpânul şi să fie conştienţi la ceva anume, că Cel care i-a creat este Domnul tuturor. Din moment ce esenţa Sa invizibilă este măreaţă, aceasta conferă asupra tuturor o intuiţie şi o percepţie mintală profundă a măreţiei Sale atotputernice şi omnipotente. De aceea, deşi „nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât Fiul, şi nici pe Fiul decât Tatăl şi celor cărora Fiul Îl descoperă”27, cu toate acestea toate [fiinţele] ştiu cel puţin acest lucru, deoarece raţiunea, care este implantată în minţile lor, îi mişcă şi le descoperă [adevărul] că există un Dumnezeu, Domnul tuturor.

 

2. Pe baza acestui lucru toate lucrurile au fost [printr-un consens general] puse sub influenţa Aceluia care este manierat ca Cel Prea Înalt şi Atotputernicul. Prin a-L chema, chiar înaintea venirii Domnului nostru, oamenii au fost salvaţi atât de cele mai rele duhuri cât şi de toate tipurile de demoni, şi de orice fel de putere apostată. Acesta era cazul nu ca şi când duhurile pământeşti sau demonii l-ar fi văzut pe El, ci pentru că ei cunoşteau despre existenţa Aceluia care este Dumnezeul tuturor, la a cărui invocaţie ei tremurau, la fel cum tremură fiecare creatură, şi principat şi putere şi orice putere înzestrată cu energie de sub guvernarea Sa. Printr-o paralelă, oare nu ar trebui să ştie cei care trăiesc sub imperiul Roman, deşi ei nu l-au văzut niciodată pe împărat dar sunt separaţi de el atât prin uscat cât şi prin mare, că în timp ce experimentează domnia sa, cine este cel care posedă puterea principală din stat? Cum se poate dar ca aceşti îngeri care erau superiori nouă [în natură], sau chiar Acela pe care ei îl numesc Creatorul lumii, să nu-l cunoască pe Cel Atotputernic, când chiar şi animalele mute tremură şi cad la invocarea numelui Său? Şi deşi ei nu L-au văzut, totuşi, toate lucrurile sunt supuse numelui Domnului28, şi la fel trebuie să fie aceştia faţă de Cel care a făcut şi a stabilit toate lucrurile prin cuvântul Său, din moment ce nu a fost nimeni altul care să fi format lumea în afară de El. Şi pentru acest motiv evreii pun şi acum demonii pe fugă prin intermediul acestei implorări, deoarece toate fiinţele se tem de invocarea Aceluia care i-a creat.

 

3. Dacă, prin urmare, ei se reţin din a afirma că îngerii sunt mult mai iraţionali decât animalele mute, ei vor descoperi că aceasta a produs acestea, deşi ei nu L-au văzut pe Cel care este Dumnezeu peste toate, pentru a-i cunoaşte puterea şi suveranitatea Sa. S-ar părea într-adevăr ridicol dacă ei ar menţine ideea că, deşi locuiesc pe pământ, Îl cunosc pe Acela care este Dumnezeu pentru toate şi pe care nu l-au văzut niciodată, dar nu Îi permit Acestuia, care după opinia lor, i-a format pe ei şi întreaga lume, deşi în înălţimi şi deasupra cerurilor, să cunoască acele lucruri cu care ei însuşi, deşi locuiesc mai prejos, sunt obişnuiţi. [Acesta este cazul], doar dacă nu în mod probabil susţin că Bythus traiste în Tartarul de sub pământ, şi că pe acest argument ei au ajuns la o cunoştinţă a Lui înaintea acelor îngeri care locuiesc în ceruri. Astfel ei se grăbesc spre un asemenea abis al nebuniei încât să-L pronunţe pe Creatorul lumii ca fiind lipsit de înţelegere. Ei merită să fie compătimiţi, din moment ce afirmă cu o asemenea nebunie că El (Creatorul lumii) nici nu şi-a ştiut Mama Sa, nici sămânţa ei, nici Pleroma eonilor, nici Propatorul, nici acele lucruri care erau când le-a făcut El, însă că acestea sunt imaginile acelor lucruri care sunt în cadrul Pleromei, Mântuitorul a lucrat în aşa fel ca ele să fie formate [de către Demiurgul inconştient], în cinstea acelor lucruri care sunt deasupra.

 

Capitolul VII – Lucrurile create nu sunt imaginile eonilor care sunt în cadrul Pleromei

 

1. În timp ce Demiurgul a fost astfel ignorant de toate lucrurile, ei ne spun ca Mântuitorul a conferit cinste asupra Pleromei prin creaţie [care a adus-o El la existenţă] prin intermediul Mamei sale, în măsura în care el a produs asemănările şi imaginile acelor lucruri care sunt deasupra. Am arătat deja că era imposibil ca ceva să existe dincolo de Pleroma (în a cărei regiune externă ne spun ei că imaginile s-au făcut din acele lucruri care sunt în interiorul Pleromei), sau că această lume a fost creată de oricine altcineva decât Dumnezeul Suprem. Dacă este plăcut să-i răsturnăm pe toate părţile şi să-i dovedim drept vânzători ambulanţi ai falsului, să spunem, opus faţă de ei, că dacă aceste lucruri au fost făcute de Mântuitorul pentru cinstea acelora care sunt deasupra, după asemănarea lor, atunci aceasta îi va duce să sufere întotdeauna faptul că acele lucruri care au fost cinstite să trebuiască să continue perpetuu în cinste. Însă dacă ei mor, care ar mai fi folosul acestei scurte perioade de cinste – o cinste care odată nu exista şi care din nou va ajunge la nimic? În acest caz voi dovedi că Mântuitorul este mai degrabă un aspirant după slavă deşartă, mai degrabă29 decât unul care cinsteşte lucrurile care sunt mai sus. Căci ce fel de cinste pot conferi lucrurile temporale asupra celora ce sunt veşnice, sau cele ce trec asupra celor ce rămân, sau cele coruptibile asupra celor incoruptibile? – din moment ce chiar şi între oamenii care sunt şi ei muritori nu există nici o valoare ataşată acelei onori care trece cu repeziciune, însă pentru cele ce rămân atâta timp cât pot. Dar acele lucruri care, de îndată ce sunt făcute, ajung la un sfârşit, se poate spune drept că mai degrabă s-au format pentru sfidarea acelora de la care se aşteaptă să primească cinste; şi ceea ce este etern este tratat cu obrăznicie atunci când imaginea sa este descompusă şi dizolvată. Dar dacă Mama lor nu ar fi plâns şi râs şi să fie implicată în disperare? Mântuitorul nu ar fi deţinut nici un mijloc de cinstire a Plinătăţii, în măsura în care ultima ei stare de confuzie30 nu a avut substanţa sa proprie care ar putea onora Propatorul.

 

2. Din păcate cinstea slavei deşarte dispare odată şi nu mai apare deloc! Va fi vreun31 eon, în cazul căruia o astfel de cinste nu s-ar vedea că ar fi avut vreo existenţă, iar lucrurile care sunt deasupra vor fi neonorate; sau va fi nevoie să se producă încă o dată o altă Mamă ce plânge şi este în disperare, pentru a se cinsti Pleroma. Ce imagine diferită şi plină de blasfemie! Vrei să-mi spui că o imagine a singurului Fiu a fost produsă de formatorul32 lumii, pe care33 doriţi să-L consideraţi drept Nous (mintea) al Tatălui tuturor, şi în acelaşi timp [să susţineţi] că imaginea era ignorantă faţă de sine, de creaţie – chiar şi de Mamă – de orice care există şi de acele lucruri care au fost făcute prin acesta; şi nu îţi este ruşine din moment ce, opus faţă de tine, acorzi ignoranţă chiar şi Singurului Născut? Căci dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute de Mântuitorul după asemănare cu cele ce sunt sus, în timp ce El (Demiurgul) care a fost făcut după o astfel de asemănare a fost într-o aşa mare ignoranţă, se ajunge în mod necesar la faptul că în jurul Lui, şi în acord cu El, după a cărei asemănare de ignoranţă astfel a fost format, există din punct de vedere spiritual în discuţie o astfel de ignoranţă. Căci nu este posibil, din moment ce ambii au fost produşi spiritual, şi nu au fost nici modelaţi şi nici compuşi, ca într-un fel s-ar fi păstrat asemănarea, iar în alt fel asemănarea imaginii a fost stricată, acea imagine care aici a fost produsă ca să fie în acord cu imaginea acelei producţii de sus. Dacă aceasta nu este similară, acuzaţia ar veni asupra Mântuitorului, care a produs o imagine diferită – sau că a fost, să spunem aşa, un lucrător incompetent. Este lipsit de puterea lor să afirme că Mântuitorul nu a avut aptitudinea de a produce, din moment ce îi atribuie Lui Toate Lucrurile. Dacă, deci, imaginea este diferită, el este un lucrător slab, şi vina cade, conform ipotezei lor, pe Mântuitorul. Dacă, pe de altă partea aceasta este asemănătoare, atunci aceeaşi ignoranţă se va descoperi că există în Nous –ul (mintea) Propatorului lor, adică în Singurul Născut. Nous –ul Tatălui, în acest caz, era ignorant faţă de Sine, ignorant şi faţă de Tatăl, ba mai mult, faţă de acele lucruri care au fost făcute de El. Însă dacă El are cunoştinţă, rezultă că acela care a fost format după asemănarea sa de către Mântuitorul ar trebui să ştie lucrurile care sunt asemănătoare; astfel, conform principiilor lor, monstruoasa lor blasfemie este răsturnată.

 

3. Deoparte de aceasta, totuşi, cum se poate ca acele lucruri care aparţin creaţiei, pe cât sunt de variate şi de nenumărat, să fie imaginile acelor treizeci de eoni care sunt în Pleroma, a căror nume sunt cele puse de oameni, cele pe care le-am menţionat în cartea anterioară acesteia? Acestea nu numai că nu vor putea adapta [vasta] varietate a creaţiei în întregime la [comparativul] mic al Pleromei lor, însă nu pot face aceasta nici chiar în legătură cu vreuna dintre părţi, fie că aceasta este sau nu [deţinută de] fiinţele cereşti sau terestre, sau de cele ce trăiesc în ape. Căci ei însuşi mărturisesc ca Pleroma lor constă din treizeci de eoni; însă oricine îşi poate asuma responsabilitate pentru a arăta că, într-un singur departament al acestor [fiinţe create] care au fost menţionate, aceştia socotesc că nu sunt treizeci, ci multe mii de specii. Cum pot acele lucruri care constituie o astfel de creaţie multiformă, care sunt diferite în natură unul faţă de altul, şi care sunt în dezacord reciproc şi se distrug una pe alta, să fie imaginile şi asemănările a celor treizeci de eoni ai Pleromei, daca într-adevăr, după cum declară ei, acelea care au o singură natură au proprietăţi egale şi similare şi nu prezintă nici o diferenţă [între ele]? Este neclar dacă aceste lucruri sunt imaginile acestor eoni – în măsura în care ei declară că unii oameni sunt rai prin natura lor, iar alţii, pe de altă parte sunt din punct de vedere natural buni – pentru a arăta astfel de diferenţe dintre eoni, şi să se susţină că unii dintre ei au fost produşi din punct de vedere natural buni, pe când alţii au fost răi din punct de vedere natural, astfel că presupunerea asemănării acelor lucruri să fie în armonie cu eonii. În plus, din moment ce în lume sunt anumite creaturi care sunt blajine, şi altele care sunt fioroase, altele care sunt inofensive, pe când altele sunt dăunătoare şi le distrug pe celelalte; unele îşi au locuinţa pe pământ, altele în apă, altele în aer, şi altele în ceruri; în aceeaşi manieră, ele sunt legate să arate că eonii posedă astfel de proprietăţi, dacă într-adevăr una este imaginea altora. Pe lângă toate aceste, „focul veşnic pe care Tatăl l-a pregătit pentru diavol şi îngerii lui”34 – trebuie să arate care dintre aceşti eoni care sunt deasupra reprezintă această imagine; căci şi aceasta este socotită a fi parte a creaţiei.

 

4. Dacă, totuşi, ei afirmă că aceste lucruri sunt imaginile Enthymesisului acelui eon care a căzut în pasiune, atunci, în primul rând, ei vor acţiona în mod profan împotriva Mamei lor, prin a o declara că este prima cauză a imaginilor rele şi coruptibile. Iar apoi, deci, cum pot aceste lucruri, care sunt variate şi diferite şi contrare în natură, să fie imaginile unuia şi aceleiaşi Fiinţe? Şi dacă ei afirmă că îngerii din Pleroma sunt numeroşi, că acele lucruri care sunt multe sunt imaginile acestora – în acest caz descrierea lor nu va fi satisfăcătoare. Căci, în primul rând, ei sunt forţaţi să arate diferenţele dintre îngerii din Pleroma, care sunt opuşi reciproc unul faţă de altul, la fel cum imaginile care există mai jos sunt între ele de o natură contrară. Şi din nou, din moment ce sunt multe, da, îngeri nenumăraţi care Îl înconjoară pe Creator, aşa cum afirmă toţi profeţii – [spunând de exemplu] „Zeci de mii de zeci de mii stăteau alături de El, şi multe mii de mii Îi slujeau Lui”35 – atunci, conform lor, îngerii Pleromei vor avea imaginile îngerilor Creatorului, iar întreaga creaţie rămâne în imaginea Pleromei, însă în aşa fel încât cei treizeci de eoni nu mai corespund diversităţii variate din creaţie. 

 

5. Dacă aceste lucruri [de jos] au fost făcute după asemănarea acelora [de sus], după care asemănare vor mai fi făcute acestea? Căci dacă Creatorul lumii nu a format aceste lucruri direct din propria Sa37 concepţie, ci ca un arhitect fără nici o abilitate, sau ca un copil ce îşi primeşte prima lecţie, le-a copiat din prototipurile altora, atunci de unde a obţinut Bythus al lor formele acelei creaţii pe care El a produs-o mai întâi? În consecinţă se pare că El trebuie să fi primit modelul de la altcineva care este deasupra Lui, şi că aceste, la rândul lui, l-a primit de la altul. Şi totuşi [pentru aceste presupuneri], discuţia despre imagini cât şi despre zei, se va extinde spre infinit, dacă nu ne concentrăm mintea asupra Inventatorului şi a unui singur Dumnezeu, care din Sine a format acele lucruri care au fost create. Său oare este chiar cazul că, în legătură cu oamenii obişnuiţi, cineva să admită că ei au inventat din sine ceea ce este folositor pentru scopurile vieţii, însă nu ar admite că acel Dumnezeu care a format lumea, că din Sine El a creat formele acelor lucruri care au fost făcute, şi că au acordat acesteia propria sa aranjare ordonată?

 

6. Din nou, cum pot fi lucrurile [de jos] imaginile acelora [de sus], din moment ce sunt contrare lor, şi nu pot avea vreo simpatie cu acestea? Căci acele lucruri care sunt contrare una faţă de alta pot într-adevăr să fie destructive faţă de cele ce sunt contrare lor, însă nu pot fi în nici un fel imaginile lor – cum este de exemplu apa şi focul, sau lumina şi întunericul, şi altele asemenea lor, care nu pot fi niciodată imaginea una alteia. În aceeaşi manieră, nici lucrurile care sunt coruptibile şi pământeşti, cu o natură compusă şi tranzitorie, nu pot fi imaginile acelora care, în conformitate cu aceşti oameni, sunt spirituale; dacă acestor lucruri nu li se permite să fie compuse, limitate în spaţiu şi de o formă definită, prin astfel ne mai fiind spirituale, şi împrăştiate, răspândindu-se în vastul întins, şi incomprehensibile. Acestea trebuiesc în mod necesar să fie posesia unei figuri definite şi limitate în cadrul anumitor graniţe, pentru ca ele să fie adevărate imagini, şi astfel se decide că nu sunt spirituale. Dacă, totuşi, aceşti oameni susţin că ele sunt spirituale şi difuze şi incomprehensibile, cum pot fi aceste lucruri, care sunt posesia unei imagini şi limitate în sine, imaginile acelor lucruri ce sunt lipsite de figură şi incomprehensibile?

 

7. Dacă, din nou, ei afirmă că nici după configurare şi nici după formare, ci în conformitate cu numărul şi ordinea producţiei, acele lucruri [de sus] sunt imaginile [a celor de jos], apoi, în primul rând, despre aceste imagini [de jos] nu trebuie să se spună că sunt imaginile şi asemănările acelor eoni ce sunt deasupra. Căci cum ar putea acele lucruri care nu au nici forma şi nici modelul acelora [de sus] să fie imaginile lor? Şi, în următorul rând, acesta ar adopta atât numerele cât şi producţiile eonilor de sus, de parcă le-ar da drept identice şi similare cu acelea care aparţin creaţiei [de jos]. Acum însă, din moment ce se referă doar la treizeci de eoni, şi declară că vasta mulţime care este cuprinsă în cadrul creaţiei [de jos] este imaginea acelora care sunt doar treizeci, îi putem pur şi simplu condamna a fi drept lipsiţi de sens.

 

Capitolul VIII – Lucrurile create nu sunt o umbră a Pleromei

 

1. Dacă, din nu ei declară că aceste lucruri [de jos] sunt umbra acelora [de sus], ceea ce mulţi susţin cu îndrăzneală, la fel ca cea care se referă la ele ca imagini, atunci va fi necesar pentru ei să admită că acele lucruri care sunt deasupra sunt posedate de trupuri. Căci acele trupuri care sunt deasupra aruncă o umbră, dar nu şi substanţe spirituale, din moment ce ei nu-i pot întuneca pe alţii cu nici un grad. Dacă totuşi le acordăm acestora acest punct (deşi este o imposibilitate), că există o umbră ce aparţine acestor esenţe care sunt spirituale şi lucide, spre care declară ei să ar fi descins Mama lor; totuşi, din moment ce acele lucruri [care sunt deasupra] sunt veşnice, şi că umbra produsă de ele durează pentru totdeauna, [atunci] nici acele lucruri [de jos] nu sunt tranzitorii, ci durează atâta ca cele care se umbresc asupra lor. Dacă, pe de altă parte, aceste lucruri [de jos] sunt tranzitorii, este o consecinţă necesară ca şi acele lucruri [de sus], a cărora acestea sunt umbra, să fie trecătoare; dacă ele durează, şi umbra lor durează.

 

2. Dacă totuşi ei susţin că umbra de care este vorba nu există ca fiind produsă de nuanţa [acelora de sus], ci doar în legătura aceasta că [lucrurile de jos] sunt cu mult separate de cele [de sus], aceştia vor acuza lumina Tatălui lor cu slăbiciune şi insuficienţă, atâta timp cât aceasta nu se poate extinde până la aceste lucruri, ci eşuează în a umple ceea ce este gol şi astfel să împrăştie umbra, şi aceasta atunci când nimeni nu stă în cale ca piedică. Căci, conform lor, lumina Tatălui lor va fi schimbată în întuneric şi îngropată în obscuritate, şi vor ajunge la un final al acelor lucruri care sunt caracterizate prin goliciune, din moment ce nu poate penetra şi umple toate lucrurile. Să nu mai declare atunci că Bythus al lor este plinătatea tuturor lucrurilor, dacă într-adevăr el nici nu a umplut şi nici nu a iluminat ceea ce este vid şi umbros; sau, pe de altă parte, să înceteze aceştia să mai vorbească de vid şi umbră dacă lumina Tatălui lor umple într-adevăr toate lucrurile.

 

3. Dincolo de Tatăl primordial – adică Dumnezeul care este peste toate – nu poate fi nici o Pleroma în care a descins Enthymesisul acelui eon care a suferit de pe urma pasiunii (aşa încât Pleroma în sine, sau Dumnezeul primordial, să nu fie limitată şi circumscrisă de ceea ce este dincolo de ea şi care, prin urmare, ar trebui să fie cuprinsă de aceasta); nici vidul sau umbra nu pot avea vreo existenţă, din moment ce Tatăl există dinainte, aşa că lumina Lui nu poate eşua şi nici nu se sfârşeşte într-un vid. Ba mai mult, este iraţional şi profan să concepem un loc în care El, care este conform tuturor Propator şi Proarche, şi Tatăl tuturor şi al acestei Pleroma, încetează şi are un sfârşit. Nici nu este permis, pentru motivele38 menţionate deja să pretindem că o altă fiinţă a format o astfel de creaţie aşa de vastă în sânul Tatălui, fie cu sau fără consimţământul Lui. Căci este atât profan cât şi nebunesc să afirmi că o astfel de creaţie mare a fost39 formată de îngeri, sau de vreun produs particular al adevăratului Dumnezeu pe teritoriul Lui. Nici nu este posibil ca acele lucruri care sunt pământeşti şi materiale să se fi putut forma în cadrul Pleromei lor, din moment ce aceasta este în totalitate spirituală. Şi în plus, nu este deloc posibil ca aceste lucruri care aparţin unei creaţii multiforme şi care au fost formate cu calităţi reciproc opuse [să se fi creat] după imaginea acelor lucruri de sus, din moment ce aceştia (adică eonii) se spune că sunt putini şi dintr-o formaţiune asemănătoare şi omogenă. Discuţia lor, de asemenea, despre umbra kenomei – adică a vidului – s-a dovedit din toate punctele a fi falsă. Scorneala lor, prin urmare, [în orice fel ar fi privită] s-a dovedit a fi fără temei40, iar doctrinele lor sunt de neconceput. Goliţi sunt de asemenea şi cei care îi ascultă şi se coboară într-adevăr în abisul pierzării.

 

Capitolul IX – Există doar un singur Creator al lumii, Dumnezeu Tatăl: acesta este crezul constant al Bisericii

 

1. Faptul că Dumnezeu este Creatorul lumii este acceptat chiar şi de acele persoane care în multe feluri vorbesc împotriva Lui, dar care totuşi Îl recunosc, numindu-L Creator şi înger, fără să mai menţionăm că Scripturile fac apel la [acelaşi efect], iar Domnul ne învaţă despre acest Tată41 care este in ceruri, si că nu este un nimeni altul, după cum voi arăta in continuarea acestei lucrări. Pentru prezent, această dovadă care este obţinută de la cei care afirmă doctrinele opuse de-ale noastre este în sine suficientă – toţi oamenii, de fapt, consimt acest adevăr: antichităţile lor care sunt păstrate cu aşa grijă, din tradiţia primilor oameni formaţi în această convingere, în timp ce ei sărbătoresc laudele unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului; alţii, după ei, amintindu-şi de acest lucru de la profeţii lui Dumnezeu, în timp ce păgânii au învăţat acest lucru însăşi de la creaţie. Căci însăşi creaţia îl descoperă pe Cel care a format-o, şi munca făcută sugerează că El a făcut-o şi lumea arată în mod evident că El este cel ce o conduce. Biserica Universală, mai mult, din lumea întreagă, a primit această tradiţie de la apostoli.

 

2. Acest Dumnezeu, fiind confirmat, după cum am spus, şi primeşte mărturia tuturor despre faptul existenţei Sale, acel Tată pe care ei îl invocă în existenţă este dincolo de orice îndoieli de neconceput, şi nu are mărturie [a existenţei sale]. Simon Magul a fost primul care a spus că el însuşi era Dumnezeu peste toate, şi că lumea a fost creată prin îngerii săi. Atunci cei care l-au urmat, aşa cum am arătat în prima carte42, prin diferitele lor opinii, au continuat să pervertească [învăţătura sa] prin intermediul doctrinelor lor profane şi nereligioase împotriva Creatorului. Aceşti [eretici la care ne-am referit acum]43, fiind ucenicii celor menţionaţi, acordă un fel de învoire mai rea decât păgânilor. Căci primii „slujesc mai degrabă creaturii decât Creatorului”44, şi „cei care nu sunt dumnezei”45, în pofida faptului că ei acordă primul loc în Dumnezeire acelui Dumnezeu care a fost Făcătorul acestui univers. Cei din urmă însă susţin că El, [adică Creatorul acestei lumi], este roada unui defect şi Îl descriu ca fiind de o natură animală, şi aceasta de parcă nu ar cunoaşte acea Putere care este deasupra Lui, în timp ce şi El exclamă „Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este alt Dumnezeu”46. A afirma că El minte, ei însuşi sunt mincinoşi prin faptul că-I atribuie tot felul de ticăloşii Lui; prin a-l concepe ca nefiind deasupra acestei Fiinţe ca fiind existentă, ei sunt astfel convinşi de propriile lor păreri de blasfemia împotriva acelui Dumnezeu care există într-adevăr, în timp ce invocă în existenţă un dumnezeu care nu are existenţă, şi aceasta spre condamnarea lor. Astfel cei care se declară pe sine „perfecţi” şi că ar poseda cunoştinţa tuturor lucrurilor sunt descoperiţi a fi mai răi decât păgânii şi că întreţin opinii şi mai cârtitoare chiar împotriva propriului lor Creator.

 

Capitolul X – Interpretări perverse ale Scripturii de către eretici: Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic şi nu din materie preexistentă

 

1. Aceasta este prin urmare la cel mai înalt grad iraţional să negăm pe Cel care este într-adevăr Dumnezeu, şi care primeşte mărturie din partea tuturor, în timp ce ne întrebăm dacă este sau nu deasupra Sa acea [altă fiinţă] care de fapt nu are nici o existenţă şi care nu a fost proclamată de nimeni. Căci nu s-a spus nimic clar cu privire la El, aceasta în mărturia lor; din moment ce ei, cu un succes mizerabil, transferă acelei fiinţe care a fost produsă de ei, acele pilde ale [ale Scripturii] care, oricare ar fi fost forma în care au fost vorbite, sunt cercetate [pentru acest scop], aceasta arată că ei generează acum un alt [dumnezeu], care nu a mai fost căutat anterior. Prin acest fapt ei se străduie să explice pasajele ambigue ale Scripturii (ambigue nu că s-ar referi la alt dumnezeu, ci referitor la dispensaţiile [adevăratului] Dumnezeu), au alcătuit un alt dumnezeu, legând, după cum am spus anterior, funii de nisip şi acordând mai multă atenţie la o întrebare mai puţin importantă. Căci nici o întrebare nu se poate rezolva prin intermediul alteia care la rândul ei aşteaptă soluţia; şi nici nu se poate explica o ambiguitate, după părerea acelora ce deţin acest sens, prin intermediul alteia, sau enigmele printr-o altă enigmă mai mare, ci lucrurile cu caracter asemănător îşi primesc soluţia de la cele ce sunt manifestate, consistente şi clare.

 

2. Însă aceşti [eretici], în timp ce se luptă să explice pasajele şi pildele Scripturii, dau naştere la o altă întrebare mai importantă şi mai profană faţă de acest efect, „Există oare un alt dumnezeu deasupra acelui Dumnezeu care a fost Creatorul lumii?” Ei nu se află pe calea rezolvării întrebărilor [pe care le deţin], căci cum ar putea găsi răspuns la aşa ceva? Însă ei adaugă o întrebare importantă la una cu consecinţe mai mici şi astfel introduc [în speculaţiile lor] o dificultate incapabil de a fi rezolvată. Pentru ca ei47 să cunoască „cunoştinţa” (însă fără să înveţe acest fapt că Domnul, când avea treizeci de ani, a venit la botezul adevărului), ei Îl dispreţuiesc cu profanitate pe Dumnezeul care era Creatorul, şi care L-a trimis pe El pentru mântuirea oamenilor. Şi pentru a fi socotiţi capabili de a ne informa de unde este substanţa materiei, în timp ce ei nu cred că Dumnezeu, după plăcerea Sa, în cadrul exercitării voii şi a puterii Sale, a format toate lucrurile (aşa că lucrurile care există acum să aibă o existenţă) din ceea ce nu a mai existat anterior, ei au colectat [o mulţime de] discursuri deşarte. În acest fel ei îşi dezvăluie adevărata lor infidelitate; ei nu cred în ceea ce de fapt există şi prin urmare au ajuns la [crezul] acelora care, de fapt, nu au nici o existenţă.

 

3. Căci, atunci când ei ne spun că toată substanţa umedă a purces din lacrimile lui Achamoth, toată substanţa lucidă din zâmbetul ei, toată substanţa solidă din supărarea ei, toată substanţa mobilă din teroarea ei, şi că ei ar avea astfel o cunoaştere sublimă pe baza faptului că sunt superiori altora – cum s-ar putea ca aceste lucruri să nu fie privite ca demne de dispreţ şi într-adevăr ridicole? Ei nu cred că Dumnezeu (fiind puternic şi bogat în toate resursele) a creat materia, în măsura în care ei nu ştiu cât de mult poate face o esenţă divină şi spirituală. Însă ei cred că Mama lor, pe care o denumesc femeie din femeie, produsă din pasiunile ei menţionate mai înainte din substanţa materială aşa de vastă a creaţiei. Ei se întreabă de unde a avut Creatorul substanţa creaţiei, însă ei nu se întreabă de unde i [s-a oferit] aceasta Mamei lor (pe care o numesc Enthymesis şi un impuls al eonului care a plecat) cu atâtea lacrimi, sau sudoare, sau supărare, sau ceea ce a produs restul de materie.

 

4. Căci, pentru a atribui substanţa lucrurilor create puterii şi voinţei Aceluia care este Dumnezeu peste toţi merită să primească atât acceptare cât şi încredere. Este de asemenea agreabil [să motivăm], şi se spune destul de bine despre un astfel de crez, că „ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu”48. În timp ce oamenii, de fapt, nu pot face ceva din nimic, ci doar din materia care deja există, cu toate acestea Dumnezeu este în mod proeminent mai superior faţă de oameni, căci El Însuşi a chemat la existenţă substanţa creaţiei Sale, când aceasta nu avea anterior nici o existenţă. Afirmaţia că materia a fost produsă din Enthymesisul unui eon care a plecat, şi că acest eon a fost separat de Enthymesisul ei, şi că, din nou, pasiunea şi sentimentul ei, aparte de sine, a devenit materie – este incredibil, nebunesc, imposibil şi de neconceput.

 

Capitolul XI – Ereticii, din necredinţa adevărului, au căzut în abisul erorii: motive pentru investigare a sistemelor lor

 

1. Ei nu cred că Acela, care este Dumnezeu peste toate, formate prin Cuvântul Său, în propriul Său teritoriu, după cum i-a plăcut Lui, [lucrările de creaţie care există] şi sunt variate şi diversificate, în măsura în care El este formatorul a tuturor lucrurilor, ca un arhitect înţelept şi un monarh atotputernic. Ei cred însă că îngerii, sau vreo putere separată de Dumnezeu, care era ignorantă faţă de El, a format universul. Prin acest curs, prin urmare, prin a nu da crezare adevărului, ci prin a se îndopa în falsitate, ei au pierdut pâinea adevăratei vieţi şi au ajuns într-un loc gol49 şi într-un abis al umbrei. Ei sunt ca câinele lui Esop, care a scăpat pâinea, si a făcut o încercare de prindere a Umbrei sale, astfel pierzând [adevărata] hrană. Este foarte uşor să dovedim din cuvintele Domnului, a faptului că El îl recunoaşte pe unicul Tată şi Creator al lumii şi Făcătorul omului, care a fost proclamat de lege şi de profeţi, în timp ce El nu cunoaşte pe nimeni altul şi că Acesta este într-adevăr Dumnezeu peste toate; tot El învaţă că înfierea de fii ca referindu-se la Tatăl, care este viaţa veşnică, are loc prin El, acordând acest proces [aşa cum de fapt o şi face] tuturor celor neprihăniţi.

 

2. Din moment ce aceşti oameni se încântă în a ne ataca, iar în realul lor caracter de călăreţi ne asaltează cu puncte care de fapt nu spun nimic împotriva noastră, aducând opus faţă de noi o mulţime de pilde şi întrebări [ipocrite], m-am gândit bine la aceasta, pe de altă parte, mai întâi să-i interogăm cu privire la doctrinele lor, pentru a-şi arăta improbabilitatea lor, şi să punem capăt obrăzniciei lor. După ce se va face aceasta, [intenţionez] să prezint discursurile Domnului, aşa încât ei să nu fie doar lăsaţi fără de mijloace de a ne atace, ci, din moment ce nu vor mai putea să dea o replică acestor întrebări care sunt puse, să poată vedea că planul lor de argumentare este distrus; aşa că, ori că se întorc la adevăr şi se smeresc şi încetează să mai producă fantezii variate ca să se împace cu Dumnezeu pentru aceste blasfemii pe care le-au rostit împotriva Lui şi să obţină mântuire; sau, dacă continuă să rămână în acel sistem de slavă deşartă care a posedat minţile lor, să găsească măcar la final că este necesar să-şi schimbe felul lor de argumentare împotriva noastră.

 

Capitolul XII – Triacontadul ereticilor greşeşte prin exces şi defect: Sofia nu putea produce vreodată ceva aparte de consortul ei; Logos şi Sige nu se poate să fi fost contemporani

 

1. Putem remarca50, în primul rând, referitor la Triacontad, că acesta duce la ruina ambelor părţi, adică referitor la defect cât şi la exces. Ei spun că pentru a indica aceasta Domnul a venit să fie botezat la vârsta de treizeci de ani. Această afirmaţie face referire la o subversiune manifestată a întregului lor argument. Referitor la defect, aceasta se întâmplă astfel: mai întâi, pentru că ei îl socotesc pe Propator ca fiind parte dintre ceilalţi eoni. Căci Tatăl tuturor nu trebuie socotit alături de alte producţii, Cel care nu a fost produs cu ceea ce a fost produs, Cel care nu a fost născut cu ceea ce a fost născut, Cel pe care nimeni nu-L cuprinde cu ceea ce este cuprins de El şi care [El Însuşi] este incomprehensibil; şi Acela care este fără figură cu aceea care are o formă definită. Căci în măsura în care El este superior faţă de restul, El nu trebuie numărat cu ele şi aceasta pentru ca Cel care este aşa de impasibil şi fără greşeală să nu fie socotit drept eon supus pasiunii, şi de fapt în eroare. Căci am arătat în prima carte că, începând cu Bythus, ei îl socotesc pe Triacontad ca fiind al lui Sofia, pe care ei îl descriu ca pe eonul greşit; şi am menţionat tot acolo şi numele [eonilor] lor; însă dacă El nu este socotit după cum arată ei, atunci nu mai există treizeci de producţii de eoni, ci prin urmare au devenit doar douăzeci şi nouă.

 

2. Apoi, referindu-ne la Ennoea, căruia ei îi acordă termenul Sige, din care ei descriu că Nous şi Aletheia au fost trimişi înainte, ei greşesc în ambele părţi. Este imposibil ca gândul (Ennoea) cuiva, sau liniştea lui (Sige) ar trebui înţelese aparte de sine; iar acesta, fiind trimis înainte dincolo de el, ar trebui să deţină o oarecare figură a sa proprie. Însă dacă ei susţin că [Ennoea] nu a fost trimisă înainte dincolo de El, ci a continuat să fie una cu Propator, atunci când o descriu ei ca fiind cu ceilalţi eoni – cu cei care nu erau una [cu Tatăl] – şi în consecinţă sunt ignoranţi de măreţia Lui? Dacă, totuşi, ea a fost astfel unită (să luăm şi aceasta în considerare), există prin urmare o necesitate absolută ca din această conjuncţie unită şi inseparabilă, care constituie doar o singură fiinţă, să trebuiască51 să rezulte o producţie neseparată şi unită, aşa încât să nu fie diferită de Cel care a trimis-o înainte. Însă dacă este aşa, atunci atât Bythus şi Sige cât şi Nous şi Aletheia vor forma una şi aceeaşi fiinţă, care este lipită reciproc una cu alta. Şi în măsura în care una nu poate fi concepută fără cealaltă, la fel cum şi apa nu poate [fi concepută] fără [ideea de] umezeală, sau focul fără [ideea de] căldură, sau o piatră fără [ideea de] tenacitate (căci aceste lucruri sunt legate reciproc împreună şi una nu poate fi separată de alta, ci întotdeauna co-există cu ea), atunci şi Bythus este unit în acelaşi fel cu Ennoea, Nous cu Alethia. Logos şi Zoe din nou, ca fiind trimise înainte de cele ce sunt astfel unite, trebuie să fie şi ele unite şi să constituie doar o singură fiinţă. Însă, conform cu un astfel de proces de raţionalizare, atât Homo cât şi Ecclesia, care sunt într-adevăr conjuncţiile rămase ale eonilor produşi, trebuie să fie unite şi să coexiste întotdeauna una cu alta. Există o necesitate în opinia lor ca un eon feminin să existe alături de unul masculin, în măsura în care ea este, vorbind aşa, [afişarea] afecţiunii sale.

 

3. Dacă aşa stau lucrurile, şi se proclamă de ei astfel de opinii, ei se aventurează, fără ruşine, să înveţe că eonul mai tânăr al lui Deudocad, pe care ei îl mai numesc şi Sofia, a indurat pasiunea, aparte de uniunea cu consorţiul ei pe care ei îl numesc Theletus, şi care separat a dat naştere unei producţii pe care ei o numesc „femeie din femeie”. Ei se grăbesc astfel într-o frenezie exprimată şi aceasta pentru a forma două opinii clar opuse în ceea ce priveşte acelaşi punct. Căci dacă Bythus este vreodată una cu Sige, Nous cu Aletheia, Logos cu Zoe, şi aşa mai departe, referitor la restul, atunci cum ar putea Sofia, fără uniunea cu consorţiul ei, ori să sufere sau să genereze ceva? Şi dacă ea a suferit pasiunea aparte de el, rezultă că celelalte conjuncţii admit de asemenea disjuncţia şi separarea dintre ei – un lucru pe care l-am arătat deja că este imposibil. Este de asemenea imposibil ca Sofia să fi suferit pasiunea aparte de Theletus; şi astfel, din nou, întregul lor sistem de argumentare este răsturnat. Căci ei au derivat52 din nou ceea ce a mai rămas din [substanţa materială], ca o compunere a unei tragedii, din acea pasiune pe care ei spun că ar fi experimentat-o ea aparte de uniunea cu consorţiul ei.

 

4. Dacă, totuşi, ei susţin cu obrăznicie, pentru a nu-şi ruina imaginaţiile lor deşarte, că restul conjuncţiilor au fost de asemenea separate şi dezmembrate una de alta pe baza acestei ultime legături, atunci [răspund că], în primul rând, ei se bazează pe un lucru care este imposibil. Căci cum ar putea separa ei pe Propator de Ennoea lui, sau Nous de Aletheia, sau Logos de Zoe, şi aşa mai departe? Şi cum pot să susţină că ei tind din nou spre unitate şi că de fapt sunt toţi una, dacă într-adevăr aceste conjuncţii, care sunt în cadrul Pleromei, nu menţin unitate, ci sunt separate una de alta; şi aceasta la un aşa grad încât ei atât că indură pasiunea cât şi fac lucrarea de generare fără uniunea uneia cu alta, la fel cum găinile o fac separat de legătura cu cocoşii.

 

5. Apoi, din nou, primul lor prim-născut Ogdoab va fi răsturnat astfel: Ei trebuie să admită că Bythus şi Sige, Nous şi Aletheia, Logos şi Zoe, Anthropos şi Ecclesia, locuiesc individual în aceeaşi Pleroma. Este imposibil ca Sige (liniştea) să existe în prezenţa Logosului (vorbirea), sau din nou, ca Logosul să se poată manifesta pe sine în prezenţa lui Sige. Căci acestea se distrug reciproc între ele, la fel cum lumina şi întunericul nu pot exista prin nici o posibilitate în acelaşi loc: căci dacă lumina învinge, nu poate fi întuneric, şi dacă întunericul învinge, nu poate fi lumină, din moment ce acolo unde apare lumina, întunericul este pus pe fugă. În aceeaşi manieră, acolo unde este Sige nu poate fi şi Logosul, şi unde este Logosul cu siguranţă că nu poate fi şi Sige. Însă dacă ei spun că Logosul există în sine53 (neexprimat), atunci şi Sige va exista în sine şi nu va putea fi distrus de Logos în interior. Dar faptul că el nu este conceput în minte o arată însăşi producţia lor de eoni.

 

6. Să nu declare aceştia că primul şi principalul Ogdoad consistă din Logos şi Sige, dar fie ca ei [din necesitate] să excludă ori Sige ori Logosul, iar apoi Ogdoabul lor este la un final. Dacă ei descriu conjuncţiile [eonilor] ca fiind unite, atunci tot argumentul lor se zdruncină. Şi dacă sunt unite, cum putea Sofia să genereze un defect fără uniunea cu consorţiul ei? Dacă, pe de altă parte, ei susţin că, la fel ca în producţie, fiecare dintre eoni posedă propria sa substanţă specifică, atunci cum ar putea Sige şi Logos să se manifeste pe sine în acelaşi loc (măcar cu referire la defect)?

 

7. Dar, din nou, Triacontadul lor este răsturnat prin excesul următoarelor consideraţii. Ei îl reprezintă pe Horos (pe care îl denumesc după o varietate de nume pe care le-am menţionat în cartea anterioară) ca fiind produs de Monogenes la fel ca ceilalţi eoni. Unii dintre ei susţin că acest Horos a fost produs de Monogenes, în timp ce unii susţin că el a fost trimis înainte de către Propator în imaginea Sa. Ei afirmă în continuare că s-a format o producţie dintre Monogenes – Hristos şi Duhul Sfânt; ei nu socotesc acestea în numărul Pleromei şi nici al Mântuitorului pe care ei îl declară a fi <i>totum54 (toate lucrurile). Acum, este evident chiar şi pentru un orb că nu doar cele treizeci de producţii au fost trimise înainte, ci încă patru alături de acestea treizeci. Căci ei îl socotesc pe Propator în Pleroma cât şi pe aceia care în succesiune au fost produşi unul de altul. Atunci de ce aceste [fiinţe] nu sunt socotite ca existând cu acestea în aceeaşi Pleroma, din moment ce au fost produse în aceeaşi manieră? Prin ce motiv corect pot atribuie ei pentru nesocotirea alături de ceilalţi eoni, ori a lui Hristos, pe care ei îl descriu ca fiind, după voia Tatălui, produs de Monogenes, ori a Duhului Sfânt, sau Horos, pe care ei îl numesc şi Soter55 (Salvator), şi nu Însuşi Salvatorul, care a venit să împartă asistenţă şi formă Mamei lor? Său dacă aceştia din urmă sunt mai slabi decât cei anterior, şi prin urmare nu sunt vrednici de numele de eoni, sau de a fi număraţi printre ei, sau de parcă ar fi ei superiori şi mai excelenţi? Dar cum ar putea fi ei mai slabi din moment ce ei au fost produşi pentru stabilirea şi rectificarea celorlalţi? Şi apoi, din nou, ei nu pot să fie superiori primului şi principalului Tetrad, din care au fost şi ei produşi, căci şi acesta este socotit în numărul celor menţionaţi anterior. Aceste fiinţe din urmă, prin urmare, ar trebui să fie şi ele numărate în Pleroma eonilor, sau să fie depravaţi de cinstea acelor eoni care poartă acest apelativ (Tetrad).

 

8. Deci, dacă Triacontad astfel a ajuns la nimic, aşa cum am arătat, atât referitor la exces cât şi la defect (căci referindu-ne la un astfel de număr, ori excesul ori defectul [la o anumită extindere] va remite numărul de neconceput, dar cu cât mai mult variaţiile aşa de mari?), rezultă că ceea ce susţin ei referitor la Ogdoad şi Duodecad este doar o fabulă care nu poate sta în picioare. Întregul lor sistem, în plus, cade la pământ, când de fapt propria lor temelie este distrusă şi dizolvată în Bythus56, adică în ceea ce nu are nici o existenţă. Fie ca ei, pe viitor să caute să aibă alte motive pentru care Domnul a venit şi a fost botezat la vârsta de treizeci de ani, şi [să explice în alt fel] Duodecadul apostolilor; şi [ceea ce s-a menţionat referitor] la cea care a suferit dintr-o scurgere de sânge; şi toate celelalte puncte pentru care s-au luptat în zadar.

 

Capitolul XIII – Prima ordine de producţie susţinută de eretici este complet imposibil de apărat

 

1. Voi continua să arăt, după cum urmează, că prima ordine de producţie, aşa cum este concepută de ei, trebuie să fie respinsă. Ei susţin că Nous şi Aletheia au fost produşi din Bythus şi Ennoea lui, ceea ce se dovedeşte a fi o contradicţie. Căci Nous este şeful în sine şi cel înalt, de parcă ar fi principiul şi sursa întregii înţelegeri. Ennoea, care iese din el, este orice fel de emoţie referitoare la vreun subiect. Prin urmare, nu se poate ca Nous să fie produs de Bythus şi Ennoea; ar fi mai adevărat dacă ar susţine că Ennoea a fost produsă ca fiică a lui Propator şi acest Nous. Căci Ennoea nu este fiica lui Nous, aşa cum susţin ei, ci Nous a devine tată pentru Ennoea. Cum se poate ca Nous să fie produs de Propator când acesta deţine locul primordial al acelei afecţiuni ascunse şi invizibile care este în El? Prin această afecţiune este produs simţul, la fel este cu Ennoea şi Enthymesis şi cu alte lucruri care sunt simple sinonime ale lui Nous. Aşa cum am spus deja, aceştia sunt doar simple exerciţii definite de gândire referitor al puterea anumitor subiecte. Noi înţelegem că anumiţi termeni, conform57 lungimii şi adâncimii înţelesului lor, şi nu a vreunei schimbări [fundamentale de semnificaţie]; şi [exerciţiile variate de gândire] sunt limitate de [aceeaşi sferă de] cunoaştere şi sunt exprimate împreună prin [acelaşi] termen, [acelaşi] sens care rămâne în interior, care creează, administrează şi guvernează în mod liber prin propria sa putere şi după cum le place, acele lucruri care au fost anterior menţionate.

 

2. Căci primul exerciţiu al acelei [puteri] faţă de toate, este denumit Ennoea; însă atunci când continuă aceste şi îşi adună puterea, luând în posesia sa întregul suflet, acesta este numit Enthymesis. Acest Enthymesis, din nou, atunci când se exercită asupra unui punct pentru mai mult timp acesta este denumit Senzaţie. Şi aceasta, atunci când este mult dezvoltată, devine Consiliu. Exerciţiul crescut şi destul de dezvoltat al acestui Consiliu devine Examinarea gândului (Judecata); acesta dacă rămâne în minte este denumită cel mai adecvat ca Logos (raţiune), din care derivă Logosul vorbit (cuvântul)58. Dar toate [exerciţiile gândirii] care au fost menţionate sunt [din punct de vedere fundamental] una şi aceeaşi, primindu-şi originea de la Nous, şi obţinând [diferite] apelative potrivite cu creşterea lor. La fel ca trupul uman, care odată este tânăr, în prima parte a vieţii, iar apoi îmbătrâneşte, a primit [diferite] apelative conform creşterii şi continuităţii sale, însă nu conform cu orice schimbare de substanţă, sau pe baza vreunei [reale] pierderi a trupului, căci la fel va fi şi cu acele [exerciţii mintale]. Căci, atunci când cineva contemplează [din punct de vedere mintal] la ceva, acesta se şi gândeşte la lucrul respectiv, iar atunci când se gândeşte la acesta, el are şi cunoştinţă de el; când are cunoştinţă despre acesta, îl şi ia în considerare, apoi îl tratează mintal şi apoi vorbeşte de el. Dar, aşa cum am mai menţionat anterior, Nous este cel ce guvernează aceste [procese mintale], în timp ce El însuşi este invizibil şi vorbeşte despre sine prin intermediul acelor procese care au fost menţionate, de parcă ar fi raze [ieşind din El], dar El însuşi nu a fost trimis înainte de vreun altul.

 

3. Despre aceste lucruri se poate spune că au un loc bun în om, din moment ce sunt combinate prin natură şi au un trup şi un suflet. Dar cei care afirmă că Ennoea a fost trimisă înainte de Dumnezeu, şi Nous din Ennoea, iar apoi în succesiune Logosul din aceste, şi acestea, în primul rând, merită a fi blamate pentru că s-au folosit impropriu aceste producţii; apoi, în al doilea rând, ele descriu aceste afecţiuni şi pasiuni şi tendinţe mintale ale oamenilor, în timp ce ei [astfel se dovedesc] că sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu. Prin maniera lor de vorbire, ei atribuie acele lucruri care se aplică oamenilor Tatălui tuturor, pe care tot ei îl declară că este un necunoscut pentru toţi; şi tot ei neagă că El ar fi făcut lumea pentru a se apăra împotriva atribuirii dorinţei de putere59 Lui, în timp ce ei Îl dotează cu afecţiuni şi pasiuni umane. Dar dacă ei ar fi cunoscut Scripturile şi ar fi fost învăţaţi despre adevăr, ei ar fi ştiut, fără îndoială, că Dumnezeu nu este ca oamenii şi că gândurile Lui nu sunt ca gândurile oamenilor60. Căci Tatăl tuturor este la o vastă distanţă de aceste afecţiuni şi pasiuni care operează între oameni. El este o Fiinţă simplă, necompusă, fără membre diverse61, ci toate sunt asemenea şi egale cu sine, din moment ce El este în întregime înţelegător, şi în întregime duh, în întregime gând, inteligenţă, raţiune, auz, văz, lumină, şi întreaga sursă a tot ceea ce este bun – aşa cum sunt obişnuiţi cei religioşi şi pioşi să vorbească despre Dumnezeu.

 

4. El este, totuşi, deasupra [tuturor] acestor proprietăţi, şi prin urmare indescriptibil. Căci El poate fi bine numit şi Înţelegere care percepe toate lucrurile, însă El nu este [pe acest argument] ca înţelegerea oamenilor; de asemenea, El poate fi numit şi Lumină, dar El nu este deloc asemenea cu acea lumină cu care suntem noi obişnuiţi. Şi astfel, în toate celelalte particularităţi, Tatăl tuturor nu este cu nici un grad asemenea cu slăbiciunea umană. Despre El se vorbeşte în termenii iubirii [pe care i-o arătăm]; însă în ceea ce priveşte măreţia, gândurile noastre despre El transcend aceste expresii. Dacă deci, chiar şi în cazul fiinţelor umane, înţelegerea nu provine din difuzare, şi nici nu este acea inteligenţă care produce alte lucruri separate de omul viu, în timp ce mişcările şi afecţiunile sale se manifestă, cu atât mai mult mintea lui Dumnezeu, care este atotînţelegător, nu poate fi niciodată separată printr-un mijloc de Sine; şi nici nu se poate produce ceva62 [în cazul Lui] de parcă ar fi făcut de altă Fiinţă.

 

5. Căci dacă El a produs inteligenţa, atunci El trebuie înţeles, în conformitate cu părerile lor, ca o Fiinţă compusă şi corporală; aşa că Dumnezeu, care a trimis [inteligenţa la care ne-am referit], este separat de aceasta, şi la fel şi inteligenţa care a fost trimisă separate [de El]. Dacă ei afirmă că inteligenţa a fost remisă de inteligenţă atunci ei despart inteligenţa de Dumnezeu şi o împart în multe părţi. Şi încotro s-a dus aceasta? Unde a fost trimisă? Căci din oricare loc ar fi fost trimisă, această acordă necesitate celeilalte. Ce existenţă a mai fost vreodată care să fie mai antică decât inteligenţa lui Dumnezeu, spre care aceasta a fost trimisă aşa cum susţin ei? Şi ce regiune vastă trebuie să fi fost aceea care a fost capabilă să primească şi să cuprindă inteligenţa lui Dumnezeu! Dacă, totuşi, ei afirmă [că această emitere a avut loc] la fel cum raza iese din soare, atunci, la fel cum aerul inferior primeşte raza trebuie să fi avut o existenţă înaintea acesteia, [printr-o astfel de raţiune] ei vor indica că a fost ceva în existenţă, în care a fost trimisă inteligenţa lui Dumnezeu, capabil de a o conţine şi mult mai antică decât sine. Prin urmare, trebuie să susţinem că, la fel cum vedem soarele care este mai mic decât celelalte lucruri, care îşi trimite razele la distanţe mari, la fel spunem că Propator a trimis o rază dincolo de Sine şi la o mare distanţă de El. Dar ce se poate pricepe despre dincolo sau la distanţa de Dumnezeu, spre care El a trimis această rază?

 

6. Dacă, din nou, ei afirmă că [inteligenţa] nu a fost trimisă dincolo de Tatăl, ci în cadrul Tatălui, atunci, în primul rând, pare a fi inutil să spunem că a mai fost trimisă. Căci cum putea fi ea trimisă dacă se continua în Tatăl? Căci o emisie este manifestarea a ceea ce este emis, dincolo de cel ce o emite. Apoi, din această [inteligenţă] trimisă înainte, atât Logosul ce iese din El încă va rămâne în Tatăl, la fel cum vor fi şi emisiile viitoare provenind din Logos. Acestea, prin urmare, nu pot fi ignorante de Tatăl, din moment ce ele se află în El; şi nici nu-l pot cunoaşte pe EL mai puţin [decât alta], din moment ce sunt în mod egal încercuite de Tatăl, conform ordinii de descindere a emisiei lor. Şi toate acestea trebuie să continue în mod egal să fie impasibile, din moment ce există în sânul Tatălui, şi nici una dintre ele nu se poate îneca într-o stare de degenerare sau degradare. Căci pentru Tatăl nu există degenerare, doar dacă nu din întâmplare aşa cum un cerc mic e cuprins într-unul mai mare şi aşa mai departe; sau dacă ei nu afirmă despre Tatăl că, după maniera unei sfere sau a unui pătrat, El se conţine în Sine în toate părţile asemănarea sferei, sau producţia restului de eoni din forma unui pătrat, fiecare fiind încercuit de acela care este deasupra lui în importanţă, şi încercuindu-l prin urmare pe acela care este după el în micime; şi pe această specificare, cel mai mic şi ultimul dintre ei, avându-şi locul în centru, şi astfel destul de separat de Tatăl, era destul de ignorant faţă de Propator. Însă dacă ei menţin o astfel de ipoteză, ei trebuie să-l închidă pe Bythus al lor într-o formă şi un spaţiu în timp ce El încercuieşte pe altele şi este încercuit de ele; ei trebuie să recunoască dintr-o necesitate că există ceva în afara Lui care Îl încercuieşte. Şi totuşi, discuţia despre acele lucruri care conţin şi acelea care sunt conţinute, duce la infinit; şi toţi [eonii] vor părea în modul cel mai clar a fi trupuri îngrădire [unul de altul].

 

7. În plus, ei trebuie să mărturisească dacă El este un simplu vid, sau că întregul univers este în El; în acest caz toţi vor fi în acelaşi grad părtaşi Tatălui. La fel cum se fac cercurile pe apă, sau figurile rotunde sau pătrate, toate acestea sunt părtaşe apei; la fel cum cele ce sunt formate în aer trebuie în mod necesar să fie părtaşe aerului, şi cele [ce sunt formate] în lumină din lumină, la fel este cu cei ce sunt în El sunt părtaşi egali ai Tatălui, ignoranţa neavând loc între ei. Atunci unde este această împărtăşire a Tatălui care umple [toate lucrurile]? Dacă, într-adevăr, El a umplut [toate lucrurile], atunci nu ar mai fi ignoranţă între ele. Pe această bază, lucrarea lor de [presupusă] degenerare este adusă la nimic, cât si producţia de materie cu formarea restului lumii, lucruri pe care ei le susţin că şi-au derivat substanţa din pasiune şi ignoranţă. Dacă, pe de altă parte, ei admit că El este vid, atunci ei cad într-o mare blasfemie, ei Îi neagă natura Sa spirituală. Căci cum ar putea fi El o fiinţă spirituală care nu poate umple nici măcar acele lucruri ce sunt în El?

 

8. Acum, aceste remarci care au fost făcute referitoare la emiterea de inteligenţă sunt în acelaşi fel aplicabile în opoziţie cu acelea ale şcolii lui Basilides, cât şi în opoziţie cu restul Gnosticilor, pentru care aceştia (valentinienii) au adoptat ideile despre emisii, care au fost răsturnate în prima carte. Am arătat însă cu claritate că prima producţie a lui Nous, adică inteligenţa despre care vorbesc ei, este o opinie imposibilă şi de neconceput. Să vedem cum stă materia faţă de ceilalţi [eoni]. Ei susţin că Logos şi Logos şi Zoe au fost trimişi de el (adică de Nous) ca modele ale acestei Pleroma, pe care ei o concep ca o emisie a Logosului, adică Cuvântul după analogia simţurilor umane, şi care formează cu repeziciune conjuncturi despre Dumnezeu, de parcă ar fi descoperit ceva minunat în afirmaţia lor că Logosul a fost mai întâi produs de Nous. Toate au într-adevăr o percepţie clară ca aceasta să se poată afirma logic referitor la oameni63. Dar Cel care este Dumnezeu peste toate, din moment ce El este tot Nous şi tot Logos, aşa cum am spus anterior, şi că nu are în Sine nimic mai antic sau târziu decât altul, şi nici o variaţie faţă de altul, cu toate continuă în mod egal şi similar şi omogen, nu mai există temei pentru perceperea unei astfel de producţii în ordinea în care a fost menţionată. La fel cum nu greşeşte cel care declară că Dumnezeu este atotvăzător şi atotauzitor (căci în maniera în care El vede, la fel şi aude şi în maniera în care aude, la fel şi vede), la fel este şi cel ce afirmă că EL este atotinteligent şi tot cuvântul, în orice fel este văzut în inteligenţa Sa, în aceea că El este cuvânt, şi că acest Nous este Logosul Lui, va avea într-adevăr o concepţie inadecvată despre Tatăl tuturor, însă va elabora [mult mai multe gânduri despre El] decât fac cei care transferă generarea cuvântului pe care îl rostesc oamenii spre Cuvântul etern al lui Dumnezeu, atribuindu-i un început şi un curs de producţie [Lui], la fel cum fac şi cu cuvântul lor. În această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu – mai degrabă decât Dumnezeu Însuşi, din moment ce El este Cuvântul – va diferi de cuvântul oamenilor, dacă El urmează aceeaşi ordine şi acelaşi proces de generare?

 

9. Ei au ajuns în eroare, de asemenea, cu privire la Zoe, prin a susţine că ea a fost produsă în al şaselea loc, când de fapt ea avea precedenţă asupra [restului], din moment ce Dumnezeu este viaţă, integru şi adevăr. Acestea şi alte asemenea atribute nu au fost produse conform unei scări de descendenţă treptată, ci sunt nume ale acelor perfecţiuni care există întotdeauna în Dumnezeu, la fel cum este posibil şi adecvat pentru oameni să audă şi să vorbească despre Dumnezeu. Alături de numele lui Dumnezeu următoarele cuvinte se vor armoniza: inteligenţă, cuvântul, viaţă, integritate, adevăr, înţelepciune, bunătate, şi altele asemenea lor. Nu poate susţine careva că inteligenţa este mai antică decât viaţa, căci însăşi inteligenţa este viaţă; şi nici că viaţa este mai târzie decât inteligenţa, aşa că Cel care este intelectul tuturor, aducă Dumnezeu, să trebuiască să fi fost destituit de viaţă la un anumit timp. Însă dacă ei afirmă că viaţa a fost într-adevăr [înaintea] Tatălui, dar că a fost produsă în al şaselea loc pentru ca Cuvântul să trăiască, cu siguranţă că [după o astfel de motivare] aceasta a fost trimisă în al patrulea loc, ca Nous să aibă viaţă; ba mai mult, chiar înaintea Lui [ar fi trebuit să fie] Bythus, ca acesta să trăiască. Pentru a socoti pe Sige, într-adevăr, alături de Propatorul ei, şi a o atribui Lui drept consort, în timp ce ei nu unesc pe Zoe cu vreun număr – oare nu întrece aceasta nebunia?

 

10. Din nou, referindu-ne la a doua producţie ce precede din aceşti [eoni care au fost menţionaţi] – adică a lui Homo şi a lui Ecclesia – proprii lor părinţi, i-au numit greşit pe Gnostici, sforţându-se între ei, fiecare încercând să facă bună părerea sa, şi astfel convingându-se pe ei că sunt nişte hoţi nenorociţi. Ei susţin că aceasta este mai potrivită [teoriei] producţiei – ca fiind, de fapt, asemenea adevărului – a faptului că Cuvântul a fost produs de om şi nu omul de către Cuvântul, că omul a existat înaintea Cuvântului, şi că acesta este de fapt Acela care este Dumnezeu peste toate. Şi după cum am menţionat anterior, îngrămădirea laolaltă a unui tip de sentimente umane şi exerciţii mintale, formaţiuni de intenţii şi rostiri de cuvinte, ei au minţit fără nici o verosimilitate împotriva lui Dumnezeu. În timp ce ei atribuie tot ceea ce se întâmplă oamenilor, a tot ceea ce ei recunosc că se poate experimenta, raţiunii divine, ei par a face afirmaţii destul de potrivite ca ale celor ce sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu. Şi prin intermediul acestor pasiuni umane, retrăgându-şi inteligenţa lor, în timp ce ei descriu originea şi producerea Cuvântului lui Dumnezeu ca fiind pe al cincilea loc, ei declară că ei învaţă în acest mod taine minunate, de nedescris şi sublime, necunoscute de nimeni decât de ei. Aceasta a fost, [după cum afirmă ei], referitoare la ceea ce a spus Domnul „Căutaţi şi veţi găsi”64, adică ei ar trebui să cerceteze cum Nous şi Aletheia au purces din Bythus şi Sige, dacă Logos şi Zoe îşi au originea din aceştia şi apoi, dacă Anthropos şi Ecclesia au purces din Logos şi Zoe.

 

Capitolul XIV – Valentinus şi urmaşii săi au derivat principiile sistemului lor de la păgâni, doar numele sunt schimbate

 

1. Cu mult asemenea adevărului, şi mai plăcut, este descrierea pe care Antiphanes65, unul dintre poeţii comici antici, o menţionează în cartea sa Theogony referitoare la originea tuturor lucrurilor. El descrie Haosul ca fiind produs din Noapte şi Linişte, susţine că prin urmare Dragostea66 a ieşit din Haos şi Noapte, iar din aceasta, din nou, Lumina; iar din aceasta, în opinia sa, au derivat toată prima generaţie de zei. După aceasta el introduce o a doua generaţie de zei şi crearea lumii; apoi el povesteşte formarea omenirii prin a doua ordine de zei. Aceşti oameni (ereticii), adoptând aceasta fabulă pentru ei, şi-au rânduit opiniile în jurul ei, ca şi când printr-un fel de proces natural, prin schimbarea doar a numelor la lucrurilor la care se refereau şi prin a susţine că atât generarea tuturor lucrurilor cât şi producţia lor are acelaşi început. În locul Nopţii şi al Liniştii ei pun pe Bythus şi Sige; în locul Haosului ei îl pun pe Nous, iar pentru Dragoste (prin care, aşa cum spune poetul comic, toate lucrurile au fost puse în rânduială) ei au adus Cuvântul; în timp ce pentru zeii primari şi cei mai mare ei au format eonii, în locul zeilor secundar ei ne spun despre creaţie prin mama lor că este în afara Pleromei şi o numesc al doilea Ogdoad. Ei ne proclamă nouă, la fel ca scriitorul la care ne-am referit, că din acesta (Ogdoad) a venit crearea lumii şi formarea omului, susţinând că doar ei sunt obişnuiţi cu aceste mistere inefabile şi necunoscute. Acele lucruri care sunt peste tot au acţionat în teatre prin comedianţii cu cele mai clare voci pe care le-au transferat propriului lor sistem, învăţându-i aceste lucruri fără îndoială prin mijloacele aceloraşi argumente şi doar prin schimbarea numelui lor.

 

2. Ei nu numai că sunt convinşi de aducerea înainte, ca proprii [idei originale], a acestor lucruri care se găsesc printre poeţii comici, însă tot ei aduc laolaltă lucrurile care s-au spus de către toţi cei ce erau ignoranţi faţă de Dumnezeu, care au primit termenul de filozofi; astfel, prin a ţese laolaltă o haină multicoloră dintr-o grămadă de bulendre mizerabile, ei şi-au oferit lor – prin subtila lor manieră de expresie – o haină care de fapt nu este a lor. Într-adevăr, ei introduc un nou fel de doctrină, în măsura în care printr-un nou fel de artă aceasta a fost înlocuită [cu cea veche]. În realitate ea este atât veche cât şi nefolositoare, din moment ce aceste opinii au fost legate laolaltă din dogmele antice intens de nereligioase şi de ignoratoare. De exemplu, Thales67 din Milet a afirmat că apa a fost principiul generativ şi iniţial al tuturor lucrurilor. Acum este cam acelaşi lucru dacă spunem apă sau Bythus. Poetul Homer68, a susţinut opinia că Oceanus, împreună cu mama Tethys, a fost originea zeilor: idee pe care aceşti oameni au transferat-o lui Bythus şi Sige. Anaximander a declarat că infinitatea este primul principiu al acestor lucruri, având din punct de vedere seminal în sine generarea tuturor, iar din aceasta el declară că lumile imense [care există] au fost formate: şi pe aceasta au îmbrăcat-o din nou şi au spus că se referă la Bythus şi la eonii lor. Anaxagoras, din nou, care a mai fost şi denumit „Ateist”, a spus în opinia sa că animalele s-au format din seminţe care au căzut din cer pe pământ. Şi despre acest aceşti oameni au spus că se referă la „sămânţa” Mamei lor, care, după cum declară ei, sunt chiar ei însuşi, recunoscând astfel, în judecare unui astfel de simţ posedat, că ei înşişi sun odrasla nereligioasei Anaxagoras.

 

3. Din nou, adoptând [ideile] de umbră şi vid de la Democritus şi Epicurus, ei au potrivit acestea propriilor lor păreri, dând astfel naştere la acei [învăţători] care au vorbit deja destul de mult despre un vid şi atomi, pe care l-au numit acela care este, iar pe celălalt acela care nu este. În aceeaşi manieră, în timp ce ei susţin că acele lucruri ce sunt fără de Pleroma nu au o adevărată existenţă, la fel ca cele referitoare la vid. Ai s-au exilat astfel în această lume (din moment ce aici sunt în afara Pleromei) dintr-un loc care nu are nici o existenţă. Din nou, atunci când ei susţin că aceste lucruri [de jos] sunt imaginile acelora care au o adevărată existenţă [deasupra], în modul cel mai clar că ei repetă doctrina lui Democritus şi a lui Platon. Democritus a fost primul care a susţinut că figurile numeroase şi diverse erau marcate cu formele [lucrurilor de sus] şi că au coborât din spaţiul universal în această lume. Însă Platon, în dreptul sau, vorbeşte despre materie şi despre exemplar69 şi Dumnezeu. Urmând aceste distincţii, aceşti oameni au denumit ceea ce el numeşte idei şi exemplar, imaginile acelor lucruri care sunt deasupra, în timp ce, printr-o simplă schimbare de nume, ei se laudă că ar fi descoperitorii şi inventatorii acestui timp de ficţiune imaginară.

 

4. Această opinie pe care ei o susţin că Creatorul a format lumea din materia anterior existentă, atât Anaxagoras, Empodocles cât şi Platon au exprimat-o înaintea lor, aşa că, într-adevăr, ştim că ei fac acelaşi lucru şi sub inspiraţia Mamei lor. Apoi din nou, despre opinia lor că orice este necesar trece la aceste lucruri care au fost de asemenea formate, şi că Dumnezeu este sclavul necesităţii, aşa încât El nu poate da nemurire la ce este muritor, sau să dea neputrezire celor ce putrezesc, ambele trec într-o substanţă similară în natură cu sine, atât cei ce sunt numiţi Stoici de la început, şi într-adevăr toţi cei ce sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu, poeţii cât şi istoricii fac aceeaşi afirmaţie70. Acei [eretici] care susţin acelaşi [sistem de] infidelitate au atribuit, fără îndoială, propria lor regiune fiinţelor spirituale – adică ceea ce este în cadrul Pleromei, cât şi fiinţelor animale spaţiul intermediar, în timp ce din punct de vedere fizic ei atribuie aceasta celor care sunt materiale. Şi ei susţin că Dumnezeu nu poate face altfel, ci că fiecare din [tipurile diferite de substanţă] menţionată trece la acele lucruri care sunt de aceeaşi natură [cu ele].

 

5. În plus, după spusele lor că Salvatorul a fost format din toţi eonii, fiecare dintre ei depozitând în El, dacă putem spune aşa, propria sa floare, astfel ei nu aduc nimic nou care să nu se găsească în Pandora lui Hesiod. Căci ceea ce spune el despre ea, insinuările acestor oameni referitoare la Salvator, aducându-L înaintea noastră ca Pandoros (atotînzestrat), de parcă fiecare eon a depozitat în El ceea ce el poseda în marea perfecţiune. Din nou, opinia lor despre indiferenţa [mâncării] de cărnuri şi alte acţiuni, cât şi gândirea lor care susţine că din nobilimea naturii lor ei nu pot să contracteze deloc poluarea, orice mănâncă sau fac le-au derivat de la conici, din moment ce ei aparţin aceleaşi societăţi la fel ca şi aceşti [filozofi]. Ei se mai străduie să transfere [tratării materiilor de] credinţă acel mod subtil şi de împărţire a firului în patru în ceea ce priveşte mânuirea întrebărilor, care de fapt este o copiere a lui Aristotel.

 

6. Din nou, referitor la dorinţa pe care o arată pentru a referi acest întreg univers la numere, ei au învăţat aceasta de la pitagoreni. Aceştia au fost primii care au  expus numerele ca fiind principiul iniţial al tuturor lucrurilor, şi şi-au [descris] principiul lor iniţial ca fiind atât egal cât şi inegal, din care susţin ei că [două proprietăţi] derivă din aceasta, atât lucrurile sensibile71 cât şi cele imateriale. Şi [ei susţin] că un prim set de principii72 a dat naştere la materia [lucrurilor], iar altul la forma lor. Ei afirmă că din aceste prime principii s-au făcut toate lucrurile, la fel cum o statuie este din metalul şi din forma ei specială. Acum însă, eretici au adoptat aceasta lucrurilor care sunt în afara Pleromei. [Pitagorenii] susţineau că73 principiul intelectului este proporţional cu energia prin care mintea, ca recipient al comprehensibilului, îşi urmează investigaţiile până când, fiind extenuată, aceasta este rezolvată în lungimea din Cel Invizibil şi Unic. Ei afirmă în continuare că Hen – adică Unicul – este primul principiu al tuturor lucrurilor şi substanţa a toate care au fost formate. Din acesta s-a produs Diada, Tetrada, Pentada şi generaţia multiplă a celorlalte. Aceste lucruri pe care le repetă ereticii, cuvânt cu cuvânt, cu referire la Pleroma şi la Bythus al lor. Din aceeaşi sursă, de asemenea, ei se luptă să aducă în vogă acele conjuncţii care purced din unitate. Marcus se laudă cu astfel de păreri de parcă ar fi ale lui proprii şi de parcă ar fi descoperit ceva mult mai narativ decât alţii, în timp ce afirmă cu simplitate Tetrada lui Pitagora ca fiind principiul de origine şi mama tuturor lucrurilor.

 

7. Însă ei voi spune simplu, opus cu aceşti oameni – Oare toţi aceştia care au fost menţionaţi, faţă de care am dovedit că coincid în expresie, ştiu sau nu adevărul? Dacă l-ar fi cunoscut, atunci coborârea Salvatorului în această lume ar fi fost inutilă. Căci [în acest caz] de ce ar mai fi coborât El? Oare a fost pentru a aduce acel adevăr care era [deja] cunoscut de cei ce-l ştiau deja? Dacă, pe de altă parte, aceşti oameni nu l-au cunoscut, atunci cum se face că în timp ce vă exprimaţi în aceiaşi termeni ca cei care nu cunoşteau adevărul, vă mândriţi că doar voi posedaţi acea cunoştinţă care este deasupra tuturor lucrurilor, deşi cei care sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu îl posedă [în acelaşi fel]? Astfel, prin urmare, printr-o completă pervertire74 a limbajului, ei denumesc ignoranţa adevărului ştiinţă: şi Pavel spune bine [despre ei că ei folosesc] „cuvinte de noutate ale falsei cunoştinţe”75. Căci această cunoştinţă a lor s-a dovedit într-adevăr a fi falsă. Dacă, totuşi, se ia un curs imprudent referitor la aceste puncte, ei declară că oamenii într-adevăr nu au cunoscut adevărul, ci că Mama lor76, sămânţa Tatălui, a proclamat tainele adevărului prin astfel de oameni, ca de altfel prin profeţi, în timp ce Demiurgul era ignorant [de procedeu], atunci eu răspund că, în  primul rând, lucrurile care au fost prezise nu au fost de aceeaşi natură încât sa nu fie inteligibile faţă de nici una; căci însăşi oamenii ştiau ceea ce spun, la fel şi discipolii lor, şi cei care i-au urmat. Apoi, în al doilea rând, dacă Mama sau sămânţa ei a ştiut şi a proclamat aceste lucruri care erau despre adevăr (şi Tatăl77 este adevăr), atunci despre teoria lor Salvatorul a vorbit pe nedrept atunci când a zis că „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul”78 – aceasta doar dacă ei susţin că sămânţa lor sau Mama este Nici unul.

 

8. Până aici, prin urmare, prin intermediul [atribuirii eonilor lor] sentimente umane şi prin faptul că ei coincid în limbajul lor cu cei care sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu, ei au retras în mod plauzibil un număr [din adevăr]. Ei continuă să folosească acele [expresii] cu care ei au fost familiarizaţi, faţă de acel fel de discurs care se referă la toate lucrurile, menţionând producerea Cuvântului lui Dumnezeu şi a lui Zoe şi Nous, şi prin aducerea în lume a emanaţiilor [succesive] ale Divinităţii. Părerile pe care ei le propun, fără plauzibilitate sau paradă, sunt pur şi simplu minciuni de la început la sfârşit. La fel face şi cei care, pentru a momi şi a captura vreun tip de animal, pun alimentul lor potrivit înaintea lor, atrăgându-i treptat prin acesta până acolo încât să-l poată captura, apoi după ce îl iau în captivitate ei îi supun acrei sclavii ca mai apoi să-i târască oriunde voiesc ei; la fel fac şi aceşti oameni atunci când îi urmăresc treptat şi gentil [pe alţii], prin intermediul vorbelor lor plauzibile, pentru a accepta din emisia care a fost menţionată, apoi aduc lucruri care nu sunt consistente şi forme ale emisiilor rămase care nu sunt aşa cum s-ar aştepta. Ei declară, de exemplu, că [zece]79 eoni au fost trimişi înainte de Logos şi Zoe, în timp ce din Anthropos şi din Ecclesia au purces doisprezece, deşi nu au nici dovadă, nici mărturie, nici probabilitate, nimic altceva de vreo astfel de natură [pentru a susţine aceste declaraţii]; cu o obrăznicie şi o nebunie egală ei doresc să se creadă că din Logos şi din Zoe, fiind eoni, au fost trimişi Bythus şi Mixis, Ageratos şi Henosis, Autophyes şi Hedone, Acinetos şi Syncrasis, Monogenes şi Macaria. Ba mai mult, [după cum afirmă ei], au mai fost trimişi, în mod similar, din Anthropos şi Ecclesia, fiind eoni, Paracletus şi Pistis, Patricos şi Elpis, Metricos şi Agape, Ainos şi Synesis, Ecclesiasticus şi Macariotes, Theletos şi Sofia.

 

9. Pasiunea şi eroare aceste Sofia, şi felul cum ea şi-a luat riscul de a pieri prin investigarea ei a [naturii] Tatălui, aşa cum ne relatează ei, şi care a avut loc în afara Pleromei, şi din care fel de defect ei învaţă că Făcătorul lumii a fost produs, am menţionat în cartea anterioară, descriind în ea, cu toată silinţa, părerile acestor eretici. [Am detaliat de asemenea părerile lor] despre Hristos, pe care ei îl descriu ca fiind produs ulterior acestora, iar referitor la Soter, care [conform lor], îşi trăgea fiinţa din acei eoni care au fost formaţi în Pleroma80. Din necesitate am menţionat acum numele lor ca din acestea să se manifeste absurditatea falsităţii lor, precum şi confuza natură a nomenclaturii pe care au inventat-o ei. Căci ei micşorează din [demnitatea] eonilor lor prin mulţimea de nume de acest fel. Ei dau nume plauzibile şi credibile pentru păgâni, [ca fiind similare] cu acelea pe care le numesc cei doisprezece zei81, şi chiar aceştia trebuie să fie imaginile celor doisprezece eoni ai lor. Însă imaginile [astfel numite] pot produce nume [proprii] mult mai cuvenite şi mai puternice prin etimologia lor pentru a indica divinitatea [faţă de cea a imaginatelor prototipuri].

 

Capitolul XV – Nu se poate menţiona nimic despre aceste producţii

 

1. Să  ne reîntoarcem la întrebarea menţionată anterior referitoare la producţia [eonilor]. Şi, în primul rând, să ne spună ei motivul producerii eonilor fiind de aşa fel încât ei nu intră în contact cu alte lucruri care aparţin creaţiei. Căci ei susţin că acele lucruri [de sus] nu au fost făcute pe baza creaţiei, ci creaţia pe baza lor, iar cele dintâi nu sunt imaginile celor din urmă, ci invers. Astfel, ei acordă un motiv imaginilor prin a spune că luna are treizeci de zile pe baza celor treizeci de eoni, că ziua are doisprezece ore, iar anul are doisprezece luni, pe baza celor doisprezece eoni care sunt în cadrul Pleromei cu un alt nonsens de acest fel, să ne spună acuma ei dar şi motivul producerii eonilor, de ce a fost de o astfel de natură, pentru ce motiv a fost primul şi primul-născut Ogdoad trimis, şi nu o Pentadă, sau o Triadă, sau Septenadă, sau orice altceva care e definit printr-un număr oarecare? Ba mai mult, cum s-a întâmplat ca din Logos şi Zoe să se trimită zece eoni şi nu mai mulţi sau mai putini, în timp ce din Anthropos şi Ecclesia au purces doisprezece, deşi aceştia puteau fi ori mai mulţi ori mai putini?

 

2. Şi din nou, cu referire la întreaga Pleroma, ce motiv există ca acesta să fie împărţit în acestea trei – un Ogdoad, un Decad şi un Duodecad – şi nu într-alt număr diferit de acestea? Ba mai mult, referitor la această împărţire, de ce s-a făcut în trei părţi şi nu în patru, sau cinci, sau în alt număr printre cei ce nu au nici o legătură cu astfel de numere82 ca aparţinând creaţiei? Căci ei îi descriu pe acei [eoni de mai sus] a fi mult mai antici decât aceste [lucruri create de jos], şi le acordă acestora că posedă principiul lor [de existenţă] în ei înşişi, unul care a existat înaintea creaţiei, nu după modelul creaţiei, ci toţi susţinând acelaşi punct83.

 

3. Descrierea ce o oferim despre creaţie este una armonioasă cu acea serie regulată [a lucrurilor ce predomină în lume], căci această schemă a noastră este adaptată84 de lucrurile care au fost [de fapt] făcute; însă este o necesitate ca ei, nefiind capabili să atribuie vreun motiv care să aparţină lucrurilor în sine, referitor la acele fiinţe care au existat înaintea [creaţiei], şi au fost desăvârşite de ei însuşi, să cadă în cea mai mare încurcătură. Căci, cu privire la punctele în care ne interoghează pe noi ca neştiind nimic despre creaţie, ei însăşi, când sunt întrebaţi la rândul lor despre Pleroma, fie că fac menţiune la simple sentimente umane, sau au adăpost în acel tip de vorbire care se bazează doar pe acea armonie observabilă doar în creaţie, în mod impropriu oferindu-ne replici referitoare la lucruri ce sunt secundare, nu referitoare la acelea care, după cum susţin ei, sunt primare. Noi nu îi punem la îndoială referitor la acea armonie care aparţine creaţiei şi nici referitor la sentimentele umane, însă pentru că ei trebuie să recunoască Pleroma spre octiforma, deciforma şi duodeciforma lor (imaginea după care declară ei că este creaţia), că Tatăl lor a format aceasta din acea figură vidă şi lipsită de gândire, şi trebuie să-i atribuie Lui diformitatea, dacă El a făcut ceva fără vreun motiv. Sau, din nou, dacă ei declară că Pleroma a fost astfel produsă în conformitate cu previziunea Tatălui, de dragul creaţiei, de parcă astfel ar fi aranjat El în mod simetric propria ei esenţă, prin urmare Pleroma nu mai poate fi privită ca fiind formată pe baza descrierilor sale proprii, ci de dragul acelei [creaţii] care trebuia să fie imaginea sa ce îşi deţine asemuirea sa (la fel cum modelele din lut nu sunt făcute de dragul lor, ci de dragul statuii de alamă, sau aur, sau argint din care este formată), apoi creaţia ar avea o mai mare cinste decât Pleroma, dacă, de dragul ei, acele lucruri [de sus] au fost produse.

 

Capitolul XVI – Creatorul lumii ori a produs din Sine imaginile lucrurilor ce aveau să fie făcute, ori Pleroma a fost formată după imaginea vreunui sistem anterior, şi aşa mai departe până la infinit

 

1. Dacă ei nu îşi vor da consimţământul faţă de aceste concluzii, din moment ce ei ar fi dovediţi de noi a fi drept incapabili de restituirea vreunui motiv pentru o astfel de producţie a Pleromei, ei vor tăcea din necesitate faţă de aceasta – că ei mărturisesc că deasupra Pleromei a existat un alt sistem mai spiritual şi mai puternic după care a fost formată imaginea Pleromei. Căci dacă Demiurgul nu a construit din sine acea figură a creaţiei care există, ci după forma lucrurilor care sunt deasupra, atunci cum de primeşte Bythus – care, pentru a fi siguri, a susţinut că Pleroma ar trebui să fie posedată de o configuraţie de acest gen – figura lucrurilor care au existat înaintea Lui? Cu siguranţă că trebuie să existe ori faptul că intenţia [creaţiei] a locuit în acel dumnezeu care a făcut lume, adică din propria sa putere, şi din sine, el a obţinut modelul formării sale; sau, dacă se face o depărtate de la fiinţa sa atunci va apărea necesitatea întrebării de unde a ajuns la aceasta care este deasupra sa în configuraţia acelor lucruri care au fost făcute; care a fost numărul producţiilor şi care este substanţa a însuşi modelului? Daca, totuşi, a fost în puterea lui Bythus să împartă din sine o astfel de configuraţie pentru Pleroma, atunci de ce nu a stat în puterea Demiurgului să formeze din sine o astfel de lume ca cea care există? Şi apoi, din nou, dacă creaţia este o imagine a acelor lucruri [de sus], de ce să nu afirmăm că şi acestea sunt, la rândul lor, imaginile altora deasupra lor şi ale lucrurilor deasupra lor şi astfel presupunând imagini de nemăsurat?

 

2. Această dificultate prezenta în sine pe Basilides după ce acesta a pierdut în întregime adevărul şi concepea faptul că, printr-o succesiune infinită de aceste fiinţe care s-au format una din alta, el să scape de o astfel de perplexitate. Atunci când el a proclamat că 365 de ceruri au fost formate prin succesiunea şi similitudinea unul altuia şi că o dovadă manifestată [a existenţei] acestora a fost găsit în numărul zilelor anului, aşa cum am menţionat anterior; şi că deasupra acestora exista o putere pe care ei o denumesc Fără-de-nume, şi dispensaţia sa – el nu a putut scăpa nici măcar de această perplexitate. Atunci când a fost întrebat de unde provenea imaginea configuraţiei sale faţă de acel cer care este deasupra tuturor şi de unde doreşte ca restul să fie privit ca fiind format prin intermediul succesiunii, el va spune, din acea dispensaţie care aparţine celui Fără-de-nume, El trebuie prin urmare să spună ori că cel Fără-de-nume a format-o din sine, sau va găsi drept necesar să admită că există o altă putere deasupra acestei fiinţe, din care Cel de nenumit a derivat un număr aşa de vast de configuraţii, care după el există.

 

3. Cu cât mai sigur şi mai clar este un curs, apoi, pentru a mărturisi deodată ceea ce este adevărat: că acest Dumnezeu, Creatorul care a format lumea, este singurul Dumnezeu, şi că nu este un alt Dumnezeu alături de El – El Însuşi primind din Sine modelul şi figura acelor lucruri care au fost făcute – atunci, după ce am purtat o descriere aşa de profană şi de indirectă, ar trebui să fim siliţi, într-un punct sau altul, să ne concentrăm asupra Unuia şi să mărturisim că din El a purces configurarea lucrurilor create.

 

4. Referitor la acuzaţiile aduse împotriva noastră de către urmaşii lui Valentinus, atunci când declara că noi continuăm în acel Hebdomad care este dedesubt, de parcă nu ne-am putea ridica minţile în sus şi nici să înţelegem acele lucruri care sunt deasupra, deoarece noi nu acceptăm afirmaţiile lor monstruoase: această acuzaţie o aduc drept răspuns urmaşii lui Basilides faţă de aceştia în măsura în care ei (valentinienii) continuă să înconjoare acele lucruri de dedesubt, mergând atât de departe până la primul şi la al doilea Ogdoad, şi pentru că ei îşi imaginează fără îndemânare, imediat după cei treizeci de eoni, ei l-au descoperit pe Acela care este mai presus de toate Tată, fără a urma în gândirea lor investigaţiile faţă de acea Pleromă care este deasupra celor 365 de ceruri, care85 sunt deasupra a 45 de Ogdoazi. Şi oricine poate aduce împotriva lor aceeaşi acuzaţie, prin a presupune 4380 de ceruri, sau eoni, din moment ce zilele anului conţin acest număr de ore. Dacă, din nou, cineva adaugă şi nopţile, astfel dublând orele care au fost menţionate, imaginându-şi că [în acest fel] a descoperit o mare mulţime de Ogdoazi, şi vreun fel de companie de nenumărat86 de eoni, şi astfel, opus faţă de Cel care este mai presus decât orice Tată, se imaginează pe sine a fi mult mai perfect decât toţi [ceilalţi], el va aduce aceeaşi acuzaţie împotriva tuturor, în măsura în care ei nu sunt capabili de a se ridica la conceperea unei astfel de mulţimi de ceruri sau eoni după cum a menţionat el, şi în plus sunt aşa de defectuoşi încât să că rămână printre lucrurile care sunt dedesubt, sau să continue în spaţiul intermediar.

 

Capitolul XVII – Anchetă în producerea eonilor: oricare ar fi presupusa ei natură, aceasta este în fiecare privinţă inconsistentă; despre ipoteza ereticilor, chiar şi Nous şi Tatăl Însuşi ar fi pătaţi cu ignoranţă

 

1. Acel sistem, prin urmare, care are legătură cu Pleroma, în special acea parte din el care se referă la Ogdoadul primar ca fiind astfel împovărat cu contradicţii şi perplexităţi aşa de mari, da-mi voie acum să examinez restul schemei lor. [Făcând astfel] referitor la nebunia lor, voi face investigaţie referitoare la lucrurile care nu au o existenţă reală; este însă necesar pe a face aceasta, din moment ce abordarea acestui subiect mi-a fost încredinţată mie, şi din moment ce doresc ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa adevărului, cât şi pentru că tu însuţi ai cerut să primeşti de la mine înţelesuri complete şi depline pentru răsturnarea [părerilor] acestor oameni.

 

2. Întreb, deci, în ce fel de manieră au fost produşi ceilalţi eoni? Oare chiar au fost aceştia uniţi cu Acela care i-a produs, la fel cum este cu razele solare faţă de soare, sau a fost de fapt ceva actual87 şi separat, aşa încât fiecare dintre ei posedau o existenţă independentă şi propria sa formă specială, la fel cum un om are trăsături de la altul şi o cireadă de vite de la alta? Sau a fost oare după maniera de germinare, cum sunt ramurile din copac? Şi au fost ei de aceeaşi substanţă cu cei care i-au produs pe aceştia, sau şi-au derivat substanţa din alt [fel de] substanţă? Sau, au fost ei produşi în acelaşi timp aşa încât să fie contemporani, sau după vreo anumită ordine aşa încât unii din ei erau mai în vârstă şi alţii mai tineri? Şi, din nou, sunt ei descompuşi şi uniformi şi în acelaşi timp egali şi similari între ei la fel cum duhul şi lumina sunt produse, sau oare sunt ei compuşi şi diferiţi, nefiind asemenea [unul altuia] în membrele lor?

 

3. Dacă fiecare dintre ei a fost produs după felul oamenilor, în actualitate şi în conformitate cu generarea sa, atunci ori aceştia au generat din Tatăl vor fi din aceeaşi substanţă cu El şi similar cu Autorul lor, ori dacă88 ei par a fi diferiţi, atunci trebuie admis din necesitate că aceştia sunt [formaţi dintr-o altă substanţă]. Acum, dacă fiinţele generate de Tatăl sunt similare Autorului lor, atunci cele ce au fost produse trebuie să rămână întotdeauna imposibile, la fel ca Cel care le-a produs; dar dacă, pe de altă parte, ele sunt dintr-o substanţă diferită, care este capabilă de pasiune, atunci de unde a provenit această substanţă diferită care să îşi găsească loc în cadrul incoruptibilei Pleroma? În plus, conform acestui principiu, fiecare dintre ele trebuie înţeleasă ca fiind complet separate una de alta, la fel cum nici oamenii nu sunt amestecaţi şi nici uniţi unul cu altul, ci fiecare îşi are forma sa distinctă şi o sferă definită de acţiune, în timp ce fiecare dintre ei este format dintr-o formă particulară – calităţi de caracteristică al unui corp, şi nu al unui duh. Aşa că ei să nu mai vorbească deloc despre Pleroma ca fiind spirituală, sau despre ei ca fiind „spirituali”, dacă într-adevăr eonii lor stau la masă cu Tatăl, la fel cum ar sta cu oamenii, iar El însuşi este de o asemenea configuraţie de parcă cei ce Îl dezvăluie ar fi produşi de El.

 

4. Dacă, din nou, eonii au derivat din Logos, Logos din Nous şi Nous din Bythus, la fel cum luminile sunt aprinse de la o lumină – ca de exemplu torţele – atunci fără îndoială că ei diferă unul de altul în generare şi în formă; dar din moment ce ei sunt din aceeaşi substanţă cu Autorul producţiei lor, ori va trebui să rămână imposibili pentru totdeauna, ori Tatăl lor să ia parte la vreo pasiune. Căci torţa care a fost aprinsă ulterior nu poate poseda un alt tip de lumină decât cea care o precede. Din ce motiv luminile lor, atunci când sunt unite într-una, se reîntorc la identitatea originală, din moment ce unica lumină este apoi formată chiar de la început. Însă nu putem vorbi, referitor la lumină, despre vreo parte a ei ca fiind mai recentă în originea sa, iar alta ca fiind mai antică (căci în întreg este tot o lumină); nici nu putem vorbi referitor la acele torţe care au primit lumina (căci toate sunt contemporane în ceea ce priveşte substanţa lor materială, căci substanţa torţelor este una şi aceeaşi), ci simplu [referitor la timpul când acestea] au fost aprinse, din moment ce una a fost aprinsă anterior şi alta abia a fost aprinsă.

 

5. Deci, defectul acelei pasiuni care a fost privită cu ignorare ori se va ataşa întregii lor Pleroma, din moment ce [toate membrele sale] sunt din aceeaşi substanţă; iar Propatorul va fi parte a acestui defect de ignoranţă – adică de Sine; sau, pe de altă parte, toate acele lumini care sunt în cadrul Pleromei vor rămâne de asemenea impasibile pentru totdeauna. Atunci de unde provine pasiunea eonului mai tânăr, dacă lumina Tatălui este lumina din care s-au format toate celelalte lumini, şi care prin natură este impasibilă? Cum se poate spune despre un eon ca fiind mai tânăr sau mai bătrân printre ei, din moment ce nu există decât o singură lumină în întreaga Pleroma? Şi dacă cineva îi denumeşte stele, ei vor apărea cu toate acestea că participă la aceeaşi natură. Căci dacă „o stea diferă de alta în slavă”89, şi nu în calităţi şi nici în substanţă sau în faptul că sunt pasibile sau impasibile; astfel toate acestea, din moment ce derivă din lumina Tatălui, trebuie ori să fie din punct de vedere natural imposibile şi imuabile, sau, în legătură cu lumina Tatălui, să fie pasibile şi astfel capabile de fazele variate de corupere.

 

6. Aceeaşi concluzie va urma, deşi ei afirmă că producerea eonilor provine din Logos, cum sunt ramurile dintr-un copac, din moment ce Logosul generează din Tatăl lor. Căci toţi [eonii] sunt formaţi din aceeaşi substanţă cu Tatăl, diferind unul de altul doar în mărime şi nu în natură, şi care umplu măreţia Tatălui, aşa cum degetele completează mâna. Dacă deci El există în pasiune şi în ignoranţă, la fel trebuie să fie şi cu aceşti eoni care au fost generaţi de El. Însă dacă este profan să atribuim ignoranţă şi pasiune Tatălui tuturor, atunci cum ar putea ei descrie un eon produs de El ca fiind pasibil; şi în timp ce ei atribuie aceeaşi profanitate înţelepciunii (Sofia) lui Dumnezeu, cum de se mai pot numi pe sine oameni religioşi?

 

7. Dacă, din nou, ei declară că eonii lor au fost trimişi la fel cum soarele trimite raze, atunci, din moment ce toate sunt din aceeaşi substanţă şi au ieşit din aceeaşi sursă, toţi trebuie să fie capabili de pasiune alături de Cel care i-a produs, sau să rămână pentru totdeauna impasibili. Căci ei nu pot continua să susţină că, fiinţele astfel produse, unele sunt impasibile iar altele nu. Dacă, deci, ei le declară pe toate a fi impasibile, îşi distrug propriul lor argument. Căci cum ar fi putut cel mai tânăr eon să îndure pasiunea dacă toţi sunt impasibili? Dacă, pe de altă parte, declară că toţi au luat parte la pasiunea aceasta, aşa cum unii dintre ei se aventurează să susţină, atunci, în măsura în care aceasta a originat din Logos90, dar a mers şi la Sofia, ei vor fi astfel convinşi de a depista pasiunea ca provenind din Logos, care este91 Nous al acestui Propator, şi astfel recunoscându-l pe Nous şi pe Tatăl ca experimentând pasiunea. Căci Tatăl tuturor nu trebuie privit ca un fel de Fiinţă compusă, care se poate separa de Nous (minte) al său, aşa cum am arătat deja, ci Nous este Tatăl şi Tatăl Nous. Prin urmare, atât ceea ce iese din El ca Logos, sau mai degrabă decât însuşi Nous, din moment ce el este Logos, trebuie să fie perfect şi impasibil şi acele producţii care purced din el, văzând că sunt din aceeaşi substanţă cu el, ar trebui să fie perfecte şi impasibile şi ar trebui să rămână totdeauna similare cu cel care le-a produs.

 

8. Nu se mai poate susţine în continuare, aşa cum o fac aceşti oameni, că Logosul, ca ocupând al treilea loc în generare, a fost ignorant de Tatăl. Un astfel de lucru ar trebui să fie considerat probabil în cazul generării fiinţelor umane, în măsura în care aceştia nu ştiu nimic despre părinţii lor, dar este totodată imposibil în cazul Logosului Tatălui. Căci dacă, existând în Tatăl, acesta Îl cunoaşte pe Acela în care există el – adică nu este ignorant faţă de sine – atunci acele producţii care provin din el ca fiind puterile lui şi întotdeauna prezente cu el nu vor fi ignorante de cel care le-a emis, mai mult decât razele soarelui. Prin urmare, este imposibil ca Sofia (înţelepciunea) lui Dumnezeu, care este în Pleroma, în măsura în care ea a fost produsă într-o astfel de manieră, să fi căzut sub influenţa pasiunii şi să fi conceput o astfel de ignoranţă. Dar este posibil ca Sofia, care aparţine [schemei] lui Valentin, în măsura în care ea este o producţie a diavolului, să cadă în orice fel de pasiune şi să manifeste cea mai profundă ignoranţă. Căci când aceştia aduc mărturia referitoare la mama lor, referitor la faptul că ea a fost odrasla vreunui eon greşit, noi nu mi avem nevoie să ne chibzuim asupra motivului pentru care o astfel de mamă să înoate din totdeauna în adâncimile ignoranţei.

 

9. Nu sunt conştient că, alături de acest producţii [care au fost menţionate], ei sunt capabili să mai vorbească de vreo alta; într-adevăr, ei nu mi-au fost cunoscuţi (deşi am avut discuţii foarte frecvente cu ei referitoare la formele de acest fel) ca susţinând vreun oricare alt fel specific de fiinţă produsă [în maniera luată în considerare]. Singurul lucru pe care îl susţin ei este că fiecare dintre cei care astfel au fost produşi ca şi cum doar unul le-ar fi produs, în timp ce acesta era ignorant faţă de cel ce a purces imediat. Însă ei nu continuă în [precizarea lor] cu vreun alt fel de demonstrare referitoare la maniera în care acestea au fost produse, sau cum ar putea avea loc un asemenea lucru printre fiinţele spirituale. Căci, în orice fel ar hotărî ei să continue, ei se vor simţi legaţi (în timp ce, referitor la adevăr, ei se depărtează92 în întregime de adevărata raţiune) să continue până acolo încât să susţină că Cuvântul lor, care iese din Nous –ul Propatorului – pentru a susţine, zic eu, că acesta a fost produs într-o stare de degenerare. Căci [ei susţin] că perfectul Nous, anterior născut de perfectul Bythus, nu a fost capabil de a remite acea producţie care a provenit în mod perfect din el, ci [a putut să dea naştere] la aceasta în mod absolut orbesc faţă de cunoştinţa şi măreţia Tatălui. Ei susţin de asemenea că Mântuitorul a expus o emblemă a acestei taine în cazul acelui om care a fost orb din naştere93, din moment ce eonul a fost produs în această manieră de orbul Monogenes, adică, în ignoranţă, astfel atribuind în mod fals ignoranţă şi orbire Cuvântului lui Dumnezeu, care, conform propriei lor teorii, deţine al doilea [loc de] producţie de la Propator. Sofişti admirabili şi exploratori ai sublimităţii Tatălui necunoscut şi susţinători ai misterelor super-cereşti „la care şi îngerii doresc să privească”94 – ca ei să poată învăţa că de la Nous –ul Tatălui care este deasupra tuturor, Cuvântul a fost produs orb, adică ignorant faţă de Tatăl care l-a produs!

 

10. Însă voi, mizerabili sofişti, cum se poate ca Nous –ul Tatălui, sau mai degrabă Tatăl în Sine, din moment ce El este Nous şi perfect în toate, să fi produs propriul său Logos ca un eon orb şi imperfect, când de fapt El mai putea să producă alături de el cunoaşterea Tatălui? După cum afirmaţi voi că Hristos a fost generat95 după restul, şi în acelaşi timp să declaraţi că el a fost produs perfect, cu atât mai mult Logosul, care îi este anterior în vârstă, să fie produs de acelaşi Nous, fără îndoială perfect şi nu orb; şi nici nu putea ca acesta să fi produs eoni mai orbi decât sine, până ce în fine Sofia voastră, întotdeauna absolut de oarbă, a dat naştere la un aşa mare corp de răutăţi. Căci Tatăl vostru este cauza acestei întregi greşeli; voi declaraţi magnitudinea şi puterea Tatălui vostru ca fiind cauzele ignoranţei, asimilându-L cu Bythus, şi atribuind aceasta ca un nume Aceluia care este Tatăl fără-de-nume. Dar dacă ignoranţa este un rău, şi voi declaraţi că toate relele şi-au derivat tăria din aceasta, în timp ce susţineţi că măreţia şi puterea Tatălui este cauza acestei ignoranţe, voi faceţi aceasta prin a-L pune pe El ca autor al [tuturor] relelor. Căci voi susţineţi drept cauză a răului acest fapt, că [nimeni] nu ar putea contempla la măreţia Sa. Însă dacă era imposibil pentru Tatăl să se facă pe Sine cunoscut de la început acelor [fiinţe] care au fost formate de El, El ar trebui să nu aibă nici o vină, în măsura în care El nu putea elimina ignoranţa acelora care au venit după El. Însă dacă, la o perioadă ulterioară, atunci când a voit El, a putut să înlăture acea ignoranţă care a crescut odată cu producţiile succesive care au urmat una după alta, astfel devenind adânc aşezat în eoni, ba mai mult, dacă aşa a dorit El, putea să fi prevenit acea ignoranţă, care de fapt nu apărea în existenţă.

 

11. Prin urmare, din moment ce Lui aşa i-a plăcut, El a devenit cunoscut nu numai faţă de eoni, ci şi acelor oameni care au trăit în acele vremi timpurii; dar, pentru că nu i-a fost Lui pe plac ca să fie cunoscut de la început, El a rămas necunoscut – cauza ignoranţei este, conform vouă, voia Tatălui. Căci dacă El a ştiut mai dinainte că aceste lucruri urmau să se întâmple în viitor într-o astfel de manieră, atunci de ce nu s-a păzit împotriva ignoranţei din partea acelor fiinţe înainte ca să obţină un loc printre ele, mai degrabă decât după aceea, de parcă sub influenta pocăinţei, să se fi ocupat de aceasta prin intermediul producerii lui Hristos? Căci cunoştinţa pe care a transmis-o El tuturor prin Hristos, El ar fi putut cu mult înainte să o fi împărţit prin Logos, care a fost de asemenea primul născut din Monogenes. Sau dacă, cunoscându-i mai dinainte, El a voit ca aceste lucruri să se întâmple [aşa cum s-au făcut], atunci faptele ignoranţei ar trebui să dureze veşnic şi să nu treacă niciodată. Căci lucrurile care au fost făcute conform voii Propatorului nostru trebuie să continue alături de voia Aceluia care le-a dorit pe toate; sau dacă ele trec, voia Aceluia care a decretat aceasta ca având fiinţă va trece împreună cu ele. Şi de ce au găsit eonii odihnă şi au obţinut cunoştinţă perfectă prin a învăţa [cel puţin] că Tatăl este în totalitate96 incomprehensibil? Cu siguranţă că ei au deţinut o astfel de cunoştinţă înainte de a fi implicaţi în pasiune; căci măreţia Tatălui nu a suferit diminuare de la început, aşa încât aceştia să poată97 ştii că El a fost în totalitate incomprehensibil. Căci dacă, pe baza măreţiei Sale infinită, El a rămas necunoscut, El ar trebui ca pe baza dragostei Sale infinite să fi păstrat acele lucruri impasibile care au fost produse de El, din moment ce nimic nu a împiedicat, ci mai degrabă a necesitat faptul ca ei să fi cunoscut încă de la început că Tatăl a fost în totalitate incomprehensibil.

 

Capitolul XVIII – Sofia nu a fost de fapt niciodată în ignoranţă sau în pasiune; enthymesisul ei nu putea să fie separat de sine sau să fi arătat anumite tendinţe speciale

 

1. Oare cum se poate privi mai mult decât absurd faptul că ei mai afirmă că această Sofia (înţelepciune) să fi fost implicată în ignoranţă, degenerare şi pasiune? Căci aceste lucruri sunt străine şi contrare înţelepciunii şi nici nu pot fi vreodată calităţi care să-i aparţină. Căci ori de câte ori există nevoia de prevedere şi o ignorare a cursului de utilitate, acolo nu există înţelepciune. Să nu mai numească aceştia lucrul acesta drept eon, Sofia, ci să renunţe ori la numele ei ori la suferinţele ei. Ba mai mult, să nu mai numească ei Pleroma lor ca spirituală dacă acest eon a avut un loc în cadrul ei când ea a fost implicată într-un aşa de mare tumult de pasiune. Căci chiar un suflet viguros, ca să nu spunem o substanţă spirituală, nu ar trebui să treacă prin astfel de experienţă.

 

2. Şi, din nou, cum poate Enthymesisul ei, provenind [din ea] împreună cu pasiunea, să fi devenit o existenţă separată? Căci Enthymesisul (gândul) este perceput în legătură cu vreo persoană şi nu poate avea o existenţă izolată prin sine. Căci un Enthymesis rău este distrus şi absorbit de unul bun, la fel cum o stare de boală este cu sănătatea. Atunci ce fel de Enthymesis a fost acela ce a precedat acea pasiune? [A fost aceasta]: pentru a investiga [natura] Tatălui şi pentru a considera măreţia Lui. Dar ce a înduplecat-o pe aceasta ca mai apoi să se restaureze sănătăţii? [Aceasta este], adică faptul că Tatăl este incomprehensibil, că El a descoperit din trecut. Nu a fost prin urmare un sentiment propriu că ea a vrut să-L cunoască pe Tatăl şi că pe baza acestui lucru ea să devină pasibilă, ci atunci când ea a devenit convinsă de faptul că El este de nedescoperit, ea a fost restaurată sănătăţii. Şi însuşi Nous, care cerceta [natura] Tatălui, a încetat, conform lor, să continue cercetările lui, învăţând faptul că Tatăl este incomprehensibil.

 

3. Cum ar putea deci ca Enthymesisul să conceapă separat pasiunile, care erau de fapt afecţiunile sale? Căci afecţiunea este în mod necesar conectată cu un individ: aceasta nu poate veni la existenţă aparte de sine. Această opinie [a lor], totuşi, nu numai că este de neconceput, ci şi opusă faţă de ceea ce a spus Domnul nostru, „Căutaţi şi veţi găsi”98. Căci Domnul îi consideră corecţi pe ucenicii Săi prin căutarea lor a Tatălui; însă acel Hristos al lor, care este deasupra tuturor, i-a considerat perfecţi pe ei prin faptul că El a poruncit ca eonii să nu-L caute pe Tatăl, convingându-i pe aceştia că, deşi ar trebui să lucreze din greu, ei nu ar trebui să-L găsească. Şi ei99 declară căci ei însuşi sunt perfecţi prin faptul că susţin că l-au găsit pe Bythus al lor; în timp ce eonii [au fost făcuţi perfecţi] prin acest mijloc, că El este de nedescoperit pentru cei ce îl cercetau.

 

4. Prin urmare, din moment ce însăşi Enthymesis nu putea exista separat, aparte de eoni, [este evident faptul că] ei aduc la iveală un fals şi mai mare referitoare la pasiunea ei, atunci când ei continuă să o împartă şi să o separe de ea, în timp ce ei declară că aceasta a fost substanţa materiei. De parcă Dumnezeu nu ar fi lumină şi de parcă nu exista nici un Cuvânt care să-i convingă, şi să răstoarne ticăloşia lor. Căci este cu siguranţă adevărat că orice ar fi gândit eonul, aceea ar fi suferit şi ea; şi ce a suferit ea la aceea s-a şi gândit. Şi Enthymesisul ei a fost, după ei, cu nimic mai prejos decât pasiunea vreunei gândiri referitoare la cum ar putea pricepe incomprehensibilul. Şi astfel Enthymesisul (gândul) a fost pasiunea, căci ea se gândea la lucruri imposibile. Cum s-ar putea atunci ca afecţiunea şi pasiunea să fie separate şi despărţite de Enthymesis, aşa încât să devină substanţa unei vaste creaţii materiale, când de fapt Enthymesis a fost ea însăşi pasiunea şi pasiunea Enthymesis? Atunci nici Enthymesisul nu poate fi separat de eon şi nici afecţiunea de Enthymesis, ambele posedând substanţă; astfel sistemul lor cade la pământ şi este distrus.

 

5. Căci cum s-ar putea ca eonul să fie atât dizolvat [în părţile ei componente] şi să devină şi subiectul pasiunii? Ea a fost fără îndoială din aceeaşi substanţă cu Pleroma; însă întreaga Pleromă era a Tatălui. Acum, orice substanţă care este adusă în contact cu ceea ce îi este similar în natură nu se va dizolva în nimic şi nici nu va fi în pericol de a pieri, ci mai degrabă va continua şi va creste, ca focul în foc, duhul în duh, şi apa în apă; însă acelea care sunt de o natură contrară, [atunci când se întâlnesc] acestea suferă, sunt schimbate şi distruse. Şi, în aceeaşi manieră, dacă ar fi existat o producţie de lumină, aceasta nu ar fi suferit pasiunea, sau să revină la vreun pericol în lumină ca sine, ci mai degrabă ar strălucii cu o şi mai mare deschidere şi creştere, la fel cum este cu ziua [de la răsăritul] soarelui; căci ei susţin că Bythus era imaginea tatălui lor100 (Sofia). Orice animale care sunt străine [în obiceiuri] şi unul faţă de celălalt, sau sunt reciproc opuse în natură, cad în pericolul [întâlnirii reciproce] şi sunt distruse; având în vedere că, pe de altă parte, acelea care sunt deprinse unul faţă de altul, şi de o dispoziţie armonioasă, nu suferă de nici un pericol atunci când sunt împreună în acelaşi loc, ci mai degrabă asigură atât viaţa cât şi securitatea unui astfel de fapt. Dacă, deci, acest eon a fost produs de Pleroma din aceeaşi substanţă ca întregul lui, ea nu ar fi putut trece niciodată prin schimbări, din moment ce ea se însoţea cu fiinţe asemănătoare şi familiare cu ea însăşi, o esenţă spirituală printre aceia care erau spirituali. Căci frica, groaza, pasiunea, descompunerea şi altele asemenea, ar putea avea loc prin lupta contrariilor dintre aceste fiinţe ca noi, care deţinem trupuri; dar între fiinţele spirituale şi cele care difuză lumină între ele nu se pot întâmplă astfel de calamităţi. Pentru mine se pare că aceşti oameni au înzestrat eonul lor cu [acelaşi fel de] pasiune care ar aparţine acelui personaj al poetului comic Menander101, care era el însuşi îndrăgostit, însă era un obiect de ură pentru [iubiţii lui]. Căci cei care au inventat astfel de opinii au avut mai degrabă o idee şi o concepţie mintală a vreunui iubit printre ei, mai degrabă decât a vreunei substanţe spirituale şi divine.

 

6. În plus, pentru a medita la felul cum să se caute în [natura] Tatălui perfect, şi de a avea o dorinţă de a exista în El şi de a pricepe [măreţia] Sa, nu ar putea atrage după sine pata ignoranţei sau a pasiunii, şi aceasta asupra unui eon spiritual; aceasta ar [da mai degrabă naştere] la perfecţiune, impasibilitate şi adevăr. Căci ei nu spun că ei, deşi sunt doar oameni, prin a medita la Acela care era înaintea lor – şi acum, aşa cum este de fapt, pricep perfectul şi fiinţa pusă în cadrul cunoaşterii Lui – sunt astfel implicaţi într-o pasiune a perplexităţii, ci mai degrabă ajung la priceperea şi cunoaşterea adevărului. Căci ei afirmă că Salvatorul as spus, „Căutaţi şi veţi găsi” ucenicilor Săi având în vedere acest lucru, că ei ar trebui să-L caute pe El care, prin intermediul imaginaţiei, a fost conceput de ei ca fiind deasupra Făcătorului tuturor Bythuşilor inefabili; şi ei doresc să fie priviţi ca fiind „cei perfecţi” deoarece ei au căutat şi L-au găsit pe Cel perfect, în timp ce sunt tot pe pământ. Însă ei tot declară că acel eon care era în Pleroma, o fiinţă total spirituală, prin a-L căuta pe Propator, şi prin a se îndeletnici în găsirea unui lor în cadrul măreţiei Lui, şi având dorinţa de a avea o înţelegere a adevărului despre Tatăl, au căzut în [rezistenţa] pasiunii, o astfel de pasiune că dacă nu s-ar fi întâlnit cu acea Putere care susţine toate lucrurile, ea r fi fost dizolvată în substanţa generală [a eonilor], şi astfel ajungea la sfârşitul existenţei sale [personale].

 

7. Este absurdă această presupunere şi într-adevăr o opţiune a unor oameni lipsiţi de adevăr. Căci, prin ceea ce susţin ei că acel eon este superior lor şi dintr-o antichitate mai mare, ei însuşi recunosc, conform propriului lor sistem, atunci când afirmă că sunt roada Enthymesisului acelui eon care a suferit pasiune, aşa încât acest eon este tatăl mamei lor, adică propriul lor bunic. Şi pentru ei, nepoţii din urmă, căutarea după Tatăl aduce, aşa cum susţin ei, adevărul şi perfecţiunea şi înfiinţarea şi eliberarea de materia instabilă, reconcilierea cu Tatăl; însă în dreptul bunicului lor aceeaşi căutare aduce ignoranţă şi pasiune, teroare şi perplexitate, din a căror [tulburări] ei declară că s-ar fi format materia. Prin urmare, a spune că această căutare şi investigare după Tatăl perfect, şi dorinţa de comuniune şi uniune cu El, erau lucruri chiar benefice pentru aceştia, însă pentru un eon, de unde îşi au şi ei originea, aceste lucruri erau cauza distrugerii şi a dizolvării, oare cum se poate trata astfel de declaraţii mai degrabă decât inconsistente în totalitate, nebuneşti şi iraţionale? Şi aceia care ascultă la aceşti învăţători se orbesc pe sine însuşi, în timp ce ei au călăuze oarbe, pe drept [sunt lăsaţi] să cadă împreună cu ei în golful ignoranţei care este sub ei.

 

Capitolul XIX – Absurdităţile ereticilor referitoare la propria lor origine: opiniile lor referitoare la Demiurg au arătat că sunt atât de neconceput cât şi ridicole

 

1. Ce fel de gândire este aceasta referitoare la sămânţa lor – că ar fi fost concepută de mamă după configuraţia acelor îngeri care îl aşteaptă pe Salvator – fără de formă şi imperfectă, şi că aceasta a fost depozitată în Demiurg fără ca el să cunoască, pentru ca prin utilitatea sa aceasta să ajungă la perfecţie şi formă în acel suflet pe care l-a avut acesta, [astfel vorbind], umplut cu sămânţă? Aceasta este pentru a afirma, în primul rând, că aceşti îngeri care aşteaptă după Salvatorul lor sunt imperfecţi şi fără figură sau formă, dacă într-adevăr ceea ce a fost conceput după aparenţele lor a fost generată de vreun tip de fiinţă [după cum s-a descris].

 

2. Apoi, în următorul rând, referitor la ceea ce spun ei că Creatorul a fost ignorant de acel depozit de sămânţă care a avut lot în el, şi din nou, despre această împărtăşire a sămânţei care a fost făcută de el pentru om, cuvintele lor sunt zadarnice şi nu sunt în nici un fel susceptibile de dovadă. Cum ar putea fi el ignorant de aceasta, dacă această sămânţă poseda vreo substanţă şi proprietăţi specifice? Dacă, pe de altă parte, aceasta era fără substanţă şi fără calitate, prin urmare era un nimic, atunci el era ignorant faţă de ea. Căci acele lucruri care au o anumită mişcare a lor şi calitate, fie a căldurii ori a iuţelii sau a dulceţei, sau ceea ce diferă de alţii în strălucire, nu scapă nici chiar de observaţia oamenilor, din moment ce ei se amestecă în cadrul sferei de acţiune umană: cu atât mai puţin pot ei [să fie ascunşi de] Dumnezeu, Făcătorul acestui univers. Cu raţiune, totuşi, [se spune că] sămânţa lor nu a fost cunoscută de El, din moment ce ea este fără calitatea vreunei utilităţi generale şi fără de substanţa necesară pentru orice acţiune, şi este, de fapt, o pură ficţiune. Mi se pare mie că, referitor la astfel de opinii, Domnul s-a exprimat astfel: „Căci pentru fiecare cuvânt fără de folos pe care îl vorbesc oamenii, vor trebui să dea socoteală în ziua judecăţii”102. Căci toţi învăţătorii cu caracter asemănător cu al acestora, care umplu urechile oamenilor cu vorbe indolente, vor da socoteală la tronul de judecată pentru toate acele lucruri pe care şi le-au imaginat inutil şi le-au vorbit împotriva Domnului, continuând să ajungă la o asemenea statură de obrăznicie încât să declare despre ei însuşi că, referitor la substanţa sămânţei lor, ei sunt obişnuiţi cu Pleroma spirituală, căci acel om care locuieşte în interior le descoperă adevăratul Tată; căci natura animală necesita103 să fie disciplinată prin intermediul mijloacelor de simţ. Dar [ei susţin că] Demiurgul, în timp ce primea în sine întreaga sămânţă, aceasta fiind depozitată în el de către Mamă, a continuat să rămână absolut ignorant de toate lucrurile şi nu avea nici o înţelegere despre orice lucru legat de Pleroma.

 

3. Asupra faptului că ei sunt într-adevăr „spirituali”, în măsura în care o anumită parte din Tatăl universului a fost depozitată în sufletele lor, din clipa când, conform declaraţiilor lor, ei au suflete formate din aceeaşi substanţă cu cea a Demiurgului, însă deşi el a primit de la Mamă, odată pentru totdeauna, întregul sămânţei [divine], şi a posedat-o în sine, a continuat să rămână de o natură animală şi nu a avut nici cea mai mică înţelegere despre acele lucruri care sunt deasupra, lucruri cu care se mândresc că ei le-ar înţelege, în timp ce încă se mai află pe pământ; oare aceasta nu încoronează toată posibila absurditate? Căci a ne imagina că aceeaşi sămânţă a transmis cunoştinţa şi perfecţiunea către sufletele acestor oameni, în timp ce a dat doar naştere la ignoranţă în Dumnezeul care i-a făcut, este o opinie ce poate fi susţinută doar de cei absolut frenetici şi cei destituiţi în totalitate de bunul simţ.

 

4. În plus, este de asemenea cel mai absurd şi mai nefundamental lucru pentru ei să spună că sămânţă a fost, prin această depozitare, redusă în formă şi crescută, şi astfel a fost pregătită pentru primirea raţionamentului perfect. Căci va exista în ea o amestecătură de substanţă – care susţin ei că ar fi derivat din ignoranţă şi defect; [aceasta se va dovedi] a fi mult mai aptă şi mai folositoare decât a fost lumina Tatălui lor, dacă într-adevăr, când s-a născut, conform contemplării acelei [lumini], aceasta a fost fără formă sau figură, însă a derivat din această [materie] forma, aparenţa, creşterea şi perfecţiunea. Căci dacă acea lumină ce purcede din Pleroma a fost cauza unei fiinţe spirituale care nu a posedat nici formă, nici aparenţă şi nici propria sa magnitudine specială, în timp ce descendentul ei în această lume i-a adăugat toate acestea, şi a adus-o la perfecţie, atunci o şedere aici (pe care ei o numesc şi întuneric) ar părea a fi mult mai eficace şi folositoare decât a fost lumina Tatălui lor. Căci cum s-ar putea compara cu altele mai mult decât ridicol să se afirme că mama lor şi-a luat riscul de a fi aproape stinsă în materie şi a fost aproape de punctul de a fi distrusă de aceasta, dacă nu se întindea în afară şi sărea [după cum a şi făcut-o] din sine, primind asistenţă din partea Tatălui; dar că sămânţa ei a crescut în aceeaşi materie şi a primit o formă fiind pregătită pentru primirea raţiunii perfecte, şi aceasta, de asemenea, în timp ce „se balona” între substanţe opuse şi nefamiliare, conform declaraţiilor lor că pământescul este opus spiritualului, şi spiritualul de pământesc? Cum se poate atunci ca „o mică particulă”104, după cum afirmă ei, să poată creşte şi să primească formă şi să ajungă la perfecţiune în mijlocul substanţelor contrare ei?

 

5. Dar, mai departe, în plus la ceea ce s-a spus, se ridică întrebarea, Oare mama lor, atunci când a privit la îngeri, a produs sămânţa deodată, sau doar treptat [în succesiune]? Dacă ea a produs totul în mod simultan şi deodată, ceea ce s-a produs în acest fel nu poate fi de un caracter infantil: coborârea sa, prin urmare, la acei oameni care există acum trebuie să fie inutilă105. Însă dacă a fost treptat, atunci ea nu şi-a format concepţia conform figurii acelor îngeri la care a privit ea, căci prin contemplarea lor laolaltă, şi odată pentru totdeauna, aşa ca să se poată concepe de către ei, ea trebuia să fi produs odată pentru totdeauna odrasla acelora din a căror formă ea a conceput.

 

6. De ce a fost aşa că în timp ce ea îi privea pe îngeri împreună cu Salvatorul, ea a conceput într-adevăr imaginile lor şi nu cea a Salvatorului, care este mult mai frumoasă decât a lor? Nu i-a fost El pe placul ei, şi nu a conceput ea mai apoi după asemănarea Lui?106 Cum se face că Demiurgul, pe care ei îl numesc fiinţă animală, având, după cum spun ei, propria sa magnitudine şi figură specială, să fie produs perfect în ceea ce priveşte substanţa sa; în timp ce spiritualul, care ar trebui să fie mult mai eficient decât cel care este animal, a fost trimis imperfect şi necesita să se fi coborât într-un suflet, ca în acesta să obţină formă şi astfel să devină perfect, ar putea fi considerat perfect pentru perceperea raţiunii perfecte? Dacă deci, el obţine formă în simplii oameni pământeşti şi animalici, nu se mai poate spune despre el că este în asemănarea îngerilor pe care ei îi numesc lumini, ci [după asemănarea] acelor oameni care sunt aici jos. Căci el nu ar deţine în acest caz asemănarea şi aparenţa îngerilor, ci a acelor suflete în care şi primeşte formă; la fel cum apa ia formă în vasul în care este turnată, şi dacă se întâmplă în vreo ocazie ca aceasta să se congeleze în el, ea va primi forma vasului în care a fost îngheţată, de când sufletele posedă figura107 trupului [în care locuiesc ele]; căci ele au fost adoptate în vasele [în care există], aşa cum am spus anterior. Dacă, prin urmare, acea sămânţă [la care ne-am referit] este solidificată şi formată aici într-o formă definită, aceasta va deţine figura unui om şi nu a îngerilor. Cum este deci posibil ca aceasta să fie după imaginea îngerilor, văzând ca aceasta a obţinut o formă după asemănarea oamenilor? Dacă ea avea o natură divină atunci de ce mai era nevoie ca ea să coboare în carne? Căci ceea ce este carnal stă în nevoia acelora ce sunt spirituale, dacă într-adevăr acesta trebuie să fie salvat, ca aceasta să fie sfinţită şi curăţată de toate impurităţile, iar ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire108; dar ceea ce este spiritual nu are nici o nevoie de acele lucruri care sunt aici jos. Căci nu noi suntem cei ce beneficiem de aceasta, ci ceea care ne îmbunătăţeşte.

 

7. Încă mai este manifestată acea discuţie a lor referitor la sămânţa lor dovedită a fi falsă, şi aceasta într-un fel care ar trebui să fie evident oricui, prin faptul că ei declară că acele suflete care au primit sămânţa de la Mamă să fie superiori altora, motiv pentru care ei au fost onoraţi de Demiurg şi au fost făcuţi prinţi, regi şi preoţi. Dacă aceasta ar fi adevărată, marele preot Caiafa şi Ana, şi restul marilor preoţi, doctori arizi ai legii, şi conducători ai poporului, ar fi fost primii care să creadă în Domnul, fiind de acord cu referire109 la acea relaţie; şi chiar înaintea lor ar trebui să fi fost regele Irod. Dar din moment ce nici el şi nici ceilalţi nu s-au întors spre El [în credinţă], ci, din potrivă, cei care stăteau la capătul străzilor, surzii, orbii, în timp ce El era respins şi dispreţuit de alţii, aşa cum declară Pavel, „Căci vă vedeţi chemarea, fraţilor, căci nu sunt prea mulţi înţelepţi printre voi, nici nobili, nici puternici; căci Dumnezeu a ales lucrurile pe care lumea le-a dispreţuit.”110 Astfel de suflete, prin urmare, nu erau superioare altora datorită sămânţei depozitate în ei şi nici de faptul că ei au fost cinstiţi de către Demiurg.

 

8. Prin urmare, sistemul lor este slab şi de neconceput cât şi absolut de himeric, de care s-au spus destule. Căci nu este nevoie să se folosească un proverb comun pentru ca cineva să trebuiască să bea oceanul dacă vrea să înveţe că apa ei e sărată. Dar la fel cu statuia care e făcută din lut, şi care e colorată în exterior ca să se poată spune că este de aur, când de fapt este de lut, oricine ia din ea o porţiune mică şi astfel  dezvăluind că este din lut, îi vor elibera pe aceia care caută adevărul dintr-o opinie falsă. În acelaşi fel am arătat (nu prin a expune o mică parte, ci câteva capete ale sistemului lor care au cea mai mare importanţă) pentru toţi cei care nu doresc intenţionat să fie duşi în rătăcire, ceea ce este ticălos, viclean, seducător şi periculos, în legătură cu şcoala Valentinienilor, şi a tuturor celorlalţi eretici care promulgă111 opinii murdare despre Demiurg, adică Făcătorul acestui univers, şi care este de fapt singurul Dumnezeu adevărat – arătând [aşa cum am făcut-o] cât de uşor sunt răsturnate părerile lor.

 

9. Cine este cel care are inteligenţă şi care deţine doar puţin adevăr îi poate tolera pe aceştia, când ei afirmă că este un alt dumnezeu deasupra Creatorului; şi că este un alt Monogenes cât şi un alt Cuvântul al lui Dumnezeu, pe care tot ei îl descriu ca fiind produs într-o [stare de] degenerare; şi un alt Hristos, despre care susţin ei că ar fi fost format împreună cu Duhul Sfânt, mai târziu decât restul eonilor; şi un alt Salvator, care, spun ei, nu a purces de la Tatăl tuturor, ci că ar fi fost un fel de producţie unită a acelor eoni ce au fost formaţi [într-o stare de] degenerare, şi că El a fost produs din necesitate pe baza acestei degenerări? Astfel este opinia lor că, dacă eonii nu ar fi fost într-o stare de ignoranţă şi de degenerare, nici Hristos, nici Duhul Sfânt, nici Horos, nici Salvatorul, nici îngerii, nici Mama lor, nici sămânţa lor, nici restul fabricării lumii nu ar fi fost produs deloc; însă universul ar fi fost un deşert şi destituit de multele bunuri care există în acesta. Ei sunt prin urmare nu numai răspunzători de lipsa de respect împotriva Creatorului, prin a-L declara a fi roada defectului, ci şi împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt, afirmând că ei au fost produşi pe baza acestui defect; şi, în aceeaşi manieră, că Salvatorul [a fost produs] ulterior [existenţei] acelui defect. Şi cine va tolera restul discuţiei lor deşarte, pe care ei se încumetă să o adapteze pildelor, afundându-se astfel atât pe ei însuşi cât şi pe cei care le dau crezare în adâncimile cele mai profunde a imoralităţii?

 

Capitolul XX – Inutilitatea argumentelor folosite pentru a demonstra suferinţele celui de-al doisprezecelea eon, din pilde, trădarea lui Iuda şi pasiunea Salvatorului nostru

 

1. Faptul că ei aplică ilogic şi impropriu atât pildele cât şi acţiunile Domnului falsului lor sistem inventat, am să o dovedesc după cum urmează: Ei se străduie, de exemplu, să demonstreze că pasiunea care a avut lor în cazul celui de-al 12 eon, din acest fapt, că pasiunea Salvatorului a fost produsă de cel de-al doisprezecelea apostol, şi s-a întâmplat în luna a 12. Căci ei susţin că El a predicat [doar] la un an după botezul Său. Ei susţin că acelaşi lucru a fost şi în cazul femeii cu scurgere de sânge. Căci femeia a suferit pentru 12 ani şi prin atingerea hainei Salvatorului ea a fost vindecată prin puterea care a ieşit din El, şi care, afirmă ei, a avut o existenţă anterioară. Căci acea Putere care a suferit o împingea pe această femeie şi o ducea la imensitate aşa că ea era în pericolul de a fi dizolvată de substanţa generală [a eonilor]; însă apoi, atingând Tetrada primară, care este simbolizată de tivul îmbrăcăminţii, ea a fost arestată şi s-a oprit din pasiunea ei.

 

2. Apoi din nou, referitor la declaraţia lor că pasiunea celui de-al doisprezecelea eon a fost dovedită prin comportamentul lui Iuda, cum este oare posibil ca el să fie comparat [cu acest eon] ca fiind o emblemă a ei – el care a fost exclus din numărul celor 12112, şi care nu a mai fost restaurat niciodată în poziţia lui? Căci acel eon pe care ei îl declară ca tip al lui Iuda, după ce a fost separat de Enthymesisul ei, a fost restaurat sau rechemat [la poziţia ei anterioară]; însă Iuda a fost destituit din [funcţia sa], şi dat afară, în timp ce Matias a fost ordinat în locul lui, conform cu ceea ce este scris: „Să ia altcineva eparhia lui”113. Ei ar trebui să susţină că cel de-al 12 eon a fost alungat din Pleroma şi că un altul a fost produs, sau trimis pentru a-i lua locul ei; dacă, aşa este cazul, ea indica la Iuda. Ba mai mult, ei ne spun că a fost chiar acest eon cel care a suferit, însă Iuda a fost trădătorul [nu cel ce a suferit]. Chiar ei recunosc faptul că a fost suferinţa lui Hristos şi nu a lui Iuda cea care a dus la [suportarea] pasiunii. Cum ar fi putut atunci Iuda, trădătorul Aceluia care a trebuit să sufere pentru mântuirea noastră, ca să fie tipul şi imaginea acelui eon care a suferit?

 

3. Dar, de fapt, pasiunea lui Hristos nu a fost nici similară pasiunii eonului şi nici nu a avut loc în circumstanţe similare. Căci eonul a trecut prin pasiunea dizolvării şi a distrugerii, aşa încât cea care a suferit a fost de asemenea în pericolul de a fi distrusă, Dar Domnul, Hristosul nostru, a trecut printr-o pasiune validă şi nu doar114 ceva accidental; El nu numai că nu se afla în pericolul de a fi distrus, dar El a şi restaurat omul căzut115 prin propria Sa tărie şi l-a rechemat la neputrezire. Eonul a trecut prin pasiune în timp ce ea îl căuta pe Tatăl, şi putea să îl găsească, însă Domnul a suferit încât să poată readuce la Tatăl pe cei ce s-au depărtat, înapoi la cunoştinţă şi la părtăşia Lui. Căutarea din măreţia Tatălui a devenit pentru ea o pasiune ce ducea la distrugere, însă Domnul care a suferit şi care a acordat cunoaşterea Tatălui, ne-a dat mântuire. Pasiunea ei, după cum spun ei, a dat naştere la o odraslă feminină, slabă, infirmă, neformată şi neeficientă, însă pasiunea Lui a dat naştere la tărie şi putere. Căci Domnul, prin intermediul suferinţei, „când s-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor”116, şi le-a dat acelora care cred în El puterea „de a călca peste scorpii şi şerpi şi peste toată puterea vrăjmaşului”117, adică a liderului apostaziei. Domnul nostru a distrus de asemenea prin pasiunea Sa şi moartea, şi a împrăştiat eroarea şi a pus capăt putrezirii, a distrus ignoranţa, în timp ce El a manifestat viaţa şi a descoperit adevărul, şi a acordat darul neputrezirii. Însă eonul lor, atunci când a suferit, a stabilit118 ignoranţa, şi a produs o substanţă fără formă, din care toate lucrările materiale au fost produse – moartea, putrezirea, greşeala şi altele asemenea lor.

 

4. Prin urmare, Iuda, cel de-al 12 în ordinea ucenicilor, nu a fost un tip al eonului care suferă şi nici nu a fost pasiunea Domnului; căci am arătat că acestea două se află într-o disimilitudine şi nearmonie reciprocă. Aceasta este referitor nu numai la punctele la care m-am referit, ci la oricare alt număr. Faptul că Iuda este al 12 în numărătoare este acceptat de toţi, căci doar 12 ucenici sunt menţionaţi în Evanghelie. Însă acest eon nu este al doisprezecelea ci al treisprezecelea; căci, conform opiniilor luate în considerare, nu au fost doar 12 eoni produşi prin voia Tatălui, şi nici ea nu a fost trimisă ca a doisprezecea: ei o socotesc [în contrar], ca fiind produsă în al 13 loc. Cum se poate dar ca Iuda, al doisprezecelea în ordine, să fie tipul şi imaginea acelui eon ce ocupă locul al treisprezecelea?

 

5. Dar dacă ei spun că Iuda care pierea era imaginea Enthymesisului ei, nici în acest fel imaginea nu va purta vreo analogie faţă de acel adevăr care îi corespunde [prin ipoteză]. Căci Enthymesisul fiind separat de eon, ca mai apoi să primească o imagine de la Hristos119, iar apoi fiind făcut părtaş al inteligenţei prin Salvatorul, şi formând astfel toate lucrurile care sunt în afara Pleromei, şi, conform [principiului] conjuncţiei, să fie unit de acel Salvator care a fost format din toţi. Însă Iuda fiind alungat pentru totdeauna, nu se întoarce niciodată în numărul ucenicilor, altfel nu s-ar fi ales o altă persoană să ia locul lui. În plus, Domnul declară despre el, „Vai de omul prin care este trădat Fiul omului”120; şi „Ar fi fost bine pentru el ca să nu se fi născut niciodată”121; şi a mai fost numit şi „fiul pierzării”122 de El. Dacă, totuşi, ei spun că Iuda a fost un tip al Enthymesisului, nu ca fiind separat de eon, ci din pasiunea împletită cu ea, nici în acest fel nu se poate considera numărul 12 ca fiind un tip [potrivit] al numărului trei. Căci într-un caz Iuda a fost alungat şi Matias a fost ordinat în locul lui; în alt caz se spune că eonul ar fi fost în pericolul de dizolvare şi de distrugere la fel ca şi Enthymesisul şi pasiunea ei: căci ei au distins în mod remarcabil Enthymesisul de pasiune; şi ei îl reprezintă pe eon ca fiind restaurat şi Enthymesisul ca primind formă, dar pasiunea, când este separată de acestea, devenind materie. Astfel, din moment ce sunt doar acestea trei, eonul, Enthymesisul şi pasiunea ei, Iuda şi Matias fiind doar doi, nu pot fi tipul acestora.

 

Capitolul XXI – Cei doisprezece apostoli nu au fost un tip al eonilor

 

1. Dacă ei susţin din nou  că cei 12 apostoli sunt un tip doar a acelui grup de 12 eoni pe care i-a produs Anthropos în unirea cu Ecclesia, atunci să mai producă alţi 10 apostoli ca tip ai celorlalţi 12 eoni rămaşi, care, după cum declară ei, au fost produşi de Logos şi Zoe. Este exagerat să presupunem că juniorii şi chiar inferiorii eoni au fost trimişi de Salvator prin alegerea apostolilor, în timp ce seniorii lor şi pe această bază superiorii lor, nu au fost astfel prevăzuţi; din moment ce Salvatorul (dacă se poate spune că El alege apostoli cu această părere, ca prin intermediul lor El să arate pe acei eoni care sunt în Pleroma) ar fi ales şi alţi 10 apostoli, chiar alţi 8 înaintea lor, ca prin această El să stabilească Ogdoadul primar. El nu putea123 arăta, în legătură cu cea de-a doua [Duo] Decadă [vreo emblemă a acesteia] prin numărul apostolilor care constituiai [deja] un tip. Căci [El nu a făcut alegerea cu privire la vreun alt număr de ucenici, ci] după cei 12 apostoli, Domnul se pare că a mai trimis alţi 70 înainte Lui124. Acum aceşti 70 nu pot fi tipul nici a unui Ogdoad, o Decadă sau a unui Triacontad. Ce motiv este atunci ca eonii inferiori să fie reprezentaţi prin intermediul apostolilor; dar ca cei superiori din care şi-au derivat fiinţa cei anteriori nu sunt deloc prefiguraţi? Dar dacă125 cei 12 apostoli au fost aleşi pentru acest obiect ca numărul celor 12 eoni să se arate prin acest mijloc, atunci şi cei 70 trebuiai să fie aleşi pentru a fi tipul a 70 de eoni; şi în acest caz, ei trebuie să afirme că eonii nu mai sunt 30, ci 82 în număr. Căci Cel care i-a ales pe apostoli, ca ei să fie un tip al acelor eoni care există în Pleroma, nu ar fi constituit niciodată tipuri de vreun fel şi nu de altul; dar prin intermediul apostolilor El ar fi încercat să păstreze o imagine şi să arate un tip al acelor eoni care există în Pleroma.

 

2. În plus, nu trebuie să tăcem în ceea ce priveşte Pavel, ci să le cerem acestora după ce tip a fost făcut acesta apostol pentru noi, dacă nu cumva [ei afirmă că el este un reprezentativ] al Salvatorului compus din toţi aceştia, care şi-au derivat fiinţa din darurile adunate ale întregului şi pe care ei le denumesc Toate Lucrurile, ca fiind formate din aceştia. Considerând că acesta ar fi fost poetul Hesiod care s-a exprimat în mod frapant, numindu-l pe acesta Pandora – adică, „Darul tuturor” – pentru acest motiv, ca cel mai bun dar din posesia lor să fie centrat în el. În descrierea acestor daruri se dă următoarea afirmaţie: Hermes (aşa126 este numit el în limba greacă), Ai9muli/ou;127 te lo/gouj kai\ e0pi/klopon h\qoj au0tou=j Ka/tqeto (sau să exprimăm aceasta tradus din Engleză128), „cuvinte implantate de fraudă şi înşelătorie în minţile lor şi obiceiuri tâlhăreşti”, pentru scopul duceri nebunilor în rătăcire ca aceştia să le creadă falsurile. Căci Mama lor – adică Leto129 – i-a provocat (de aici este ea numită Leto130, de la înţelesul cuvântului grecesc, deoarece ea a stârnit bărbaţii), fără ca Demiurgul să ştie, spre a da naştere la taine profunde şi de nedescris pentru urechile mâncătoare131. Şi nu numai că Mama lor a provocat aducerea acestui mister ce urma să fie declarat de Hesiod, dar foarte îndemânatic şi prin intermediul poetului liric Pindar, atunci când ea îi descrie Demiurgului132 cazul lui Pelops, a cărui carne a fost tăiată în bucăţi de către Tatăl, apoi adunată şi adusă laolaltă şi condensată de toţi dumnezeii133, ea făcând în acest fel pentru a indica Pandora şi pe aceşti oameni care au avut conştiinţele uscate134 de ea, aşa cum susţin ei, că exact aceleaşi lucruri sunt [dovedite] a fi parte din aceeaşi familie şi acelaşi duh ca ceilalţi.

 

Capitolul XXII – Cei treizeci de eoni nu sunt simbolizaţi de faptul că Hristos a fost botezat când avea 30 de ani: El nu a suferit în luna a 12 după botezul Lui, ci că avea mai mult de 50 de ani atunci când a murit

 

1. Am arătat că numărul 30 nu se potriveşte la nimic din ceea ce susţin ei; prea puţin eoni, aşa cum îi reprezintă ei, ca fiind descoperiţi deodată în cadrul Pleromei, şi apoi prea mulţi [pentru a corespunde cu acel număr]. Prin urmare, nu sunt 30 de eoni, şi nici Salvatorul nu a venit să fie botezat atunci când El avea 30 de ani pentru acest motiv, ca să arate pe cei 30 de eoni tăcuţi135 ai sistemului lor, altfel ei ar trebui mai întâi de toate să se separe şi să-l înlăture [pe Salvator] din Pleroma tuturor. În plus, ei afirmă că El a suferit în luna a 12, aşa că El a continuat să predice pentru un an după botezul Său; şi ei se străduie să stabilească acest punct din profet (căci este scris, „Să proclam anul de indurare al Domnului şi o zi de răzbunare”136), fiind într-adevăr orbi, în măsura în care ei afirmă că au descoperit din tainele lui Bythus, însă nu înţeleg ceea ce Isaia numeşte anul de îndurare al Domnului, şi nici ziua de răzbunare. Căci profetul nu scrie referitor la o zi care să includă spaţiul a 12 ore şi nici a unui an care să cuprindă 12 luni. Căci chiar ei însuşi acceptă faptul că profeţii s-au exprimat foarte adesea în pilde şi alegorii, şi [nu sunt] [înţeleşi] conform simplului sunet al cuvintelor.

 

2. Prin urmare, s-a numit ziua de răzbunare a Domnului acea zi în care El va da tuturor după faptele făcute – adică la judecată. Anul de indurarea al Domnului, din nou, este aceste timp prezent, în care cei care cred în El sunt chemaţi de El şi devin acceptaţi înaintea lui Dumnezeu – adică tot timpul de la venirea Sa şi până la împlinirea [tuturor lucrurilor], în care El îi cere drept roadă [a perioadei milei] pe acei care sunt salvaţi. Căci, conform frazeologiei profetului, ziua de judecată urmează după anul [de îndurare]; şi profetul va fi dovedit vinovat de fals dacă Domnul a predicat doar un an şi dacă vorbeşte despre aceasta. Căci unde este ziua de judecată? Căci anul a trecut, şi ziua judecăţii încă nu a sosit; însă El tot „mai face ca soarele să răsară peste cei buni şi peste cei răi, şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”137. Şi cei neprihăniţi suferă persecuţie, sunt îndureraţi şi ucişi, în timp ce păcătoşii sunt plini de abundenţă, şi „beau în sunetul harfei şi a psaltirii, dar nu se uită la lucrările Domnului”138. Dar, conform limbii [folosite de profet], ele trebuiesc combinate şi ziua de judecată să urmeze după anul [de îndurare]. Căci cuvintele sunt „să proclam anul de îndurare al Domnului şi ziua judecăţii”. Acest timp prezent, prin urmare, în care oamenii sunt chemaţi şi salvaţi de Domnul este înţeles corect a denota „anul de îndurare al Domnului”; şi mai apoi urmează această „zii a răzbunării”, adică a judecăţii. Şi timpul la care se referă nu este numit doar „un an”, ci mai este numit şi „o zi” atât de către profet cât şi de Pavel apostolul, care cita Scripturile şi spunea în epistola către romani, „Aşa cum este scris, de dragul tău suntem omorâţi toată ziua, suntem socotiţi drept oi pentru înjunghiere”139. Aici însă expresia „toată ziua” este pusă pentru toată perioada de când suferim persecuţia şi când suntem ucişi ca oile. Prin urmare această zi nu semnifică una care e constituită din 12 ore, ci tot timpul din care credincioşii în Hristos suferă şi sunt duşi la moarte din pricina Lui, aşa că anul menţionat acolo nu denotă un an care constă din 12 luni, ci întreaga vreme de credinţă din care oamenii aud şi cred predicarea Evangheliei, şi aceştia devin acceptabili înaintea lui Dumnezeu care se unesc cu El.

 

3. Ar trebui să ne mirăm de felul cum de s-a putut întâmpla ca, în timp ce ei afirmă că au descoperit tainele lui Dumnezeu, ei nu au examinat Evangheliile pentru a constata la cât timp după botezul Său a plecat Domnul, la vremea Paştelui, la Ierusalim, în conformitate cu ceea ce era practica evreilor din orice ţinut şi din fiecare an, că ar trebui să se adune în această perioadă la Ierusalim şi să sărbătorească acolo festivalul de Paşte. În primul rând, El a făcut apa în vin în Cana din Galileea, a mers la ziua festivalului Paştelui, în care ocazie s-a scris că „Mulţi au crezut în El, când vedeau semnele pe care le făcea El”140, aşa cum a înregistrat ucenicul Ioan. Apoi, retrăgându-se [din Iudea], El este găsit în Samaria, în care ocazie este găsit vorbind cu femeia samariteană şi în timp ce încă era departe, a vindecat fiul unui sutaş printr-un cuvânt, spunând, „Mergi în pace, fiul tău trăieşte”141. Apoi El a mers, a doua oară, pentru a observa ziua de festivitate a Paştelui142 în Ierusalim cu care ocazie a vindecat pe un paralitic, care era pus lângă un bazin cu apă, de 38 de ani, căruia i-a spus să-şi ia patul şi să meargă. Din nou, depărtându-se de acolo spre cealaltă parte a mării Tiberiada143, El a văzut că o mare mulţime de oameni L-a urmat, a hrănit-o cu cinci pâini şi după care s-au strâns 12 coşuri de firmituri. Apoi, când L-a înviat pe Lazăr din morţi, şi s-au iscat comploturi împotriva Sa din partea fariseilor, El s-a retras într-un oraş numit Efraim; şi din acel loc, aşa cum este scris, „El a venit în Betania cu şase zile înainte de Paşte” 144, şi din Betania a mers la Ierusalim, acolo a ţinut Paştele şi a suferit în următoarea zi. Acum, că aceste trei ocazii de Paşte nu sunt incluse în cadrul unui an, despre aceasta trebuie să îşi dea seama oricine. Şi faptul că luna specială în care Paştele  era sărbătorit şi în care a suferit şi Domnul, nu a fost a doisprezecea, ci prima, acei oameni care se laudă că ei ştiu toate, dacă nu ştiu asta, ar trebui să înveţe de la Moise. Explicaţia lor, prin urmare, atât a anului cât şi a lunii a doisprezecea s-a dovedit a fi falsă şi ei se pare că resping ori explicaţia lor ori Evanghelia; altfel [se impune forţat asupra lor următoarea întrebare]: Cum este posibil ca Domnul să fi predicat doar un an?

 

4. Având 30 de ani când a venit să fie botezat, apoi posedând vârsta deplină a unui Stăpân145, El a venit în Ierusalim ca să fie confirmat pe bună dreptate146 de către toţi ca un Stăpân. Căci El nu părea a fi un lucru în timp ce era altul, aşa cum afirmă aceia care Îl descriu ca fiind doar în aparenţă om; însă ceea ce a fost El, aceea apărea că şi este. Fiind un Stăpân, prin urmare, El deţinea şi vârsta adecvată fără să dispreţuiască sau să evite vreo condiţie a umanităţii, nici prin a pune deoparte în Sine acea lege pe care El a rânduit-o147 pentru rasa umană, ci prin a sfinţi fiecare vârstă, prin acea perioadă fiind corespunzător acesteia căreia îi aparţinea Lui. Căci El a venit să-i salveze pe toţi prin Sine – toţi, spun eu, care prin El sunt născuţi din nou faţă de Dumnezeu148 – prunci149, şi copii, băieţi, tineri şi oameni în vârstă. El a trecut prin fiecare vârstă devenind un prunc pentru prunci, astfel sfinţind pruncii; un copil pentru copii, astfel sfinţindu-i pe cei care sunt de această vârstă, fiind făcut în acelaşi timp faţă de ei un exemplu de pietate, neprihănire şi supunere; un tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru tineri, astfel sfinţindu-i pentru Domnul. Şi aşa el a fost un om în vârstă pentru cei în vârstă ca El să poată fi un Stăpân perfect pentru toţi, nu doar în ceea ce priveşte declararea adevărului, ci şi în ceea ce priveşte vârsta, sfinţindu-i în acelaşi timp şi pe aceştia şi devenind un exemplu şi pentru ei. Apoi, în cele din urmă, El a ajuns în moarte, ca El să fie „primul născut dintre cei morţi, ca în toate lucrurile El să aibă pre-eminenţă”150, Prinţul vieţii151, existând înaintea tuturor şi mergând înaintea tuturor152.

 

5. Astfel, pentru a-şi stabili falsa opinie referitoare la ceea ce este scris, „să proclame anul de îndurare al Domnului”, susţin că El a predicat doar un an, iar apoi că a suferit în luna a 12. [Vorbind astfel], ei uită spre dezavantajul lor, distrugând întreaga Lui lucrare, şi furându-L de acea vârstă care este atât mai necesară cât şi mai onorabilă decât oricare alta, această vârstă mai înaintată, la care mă refer, în care El îi întrece pe ceilalţi ca învăţător. Căci cum putea avea El ucenici, dacă nu învăţa pe alţii? Şi cum ar fi putut învăţa dacă nu ajungea la vârsta unui Stăpân? Căci atunci când El a venit să fie botezat, El nu îşi încheiase încă al treizecilea an al Lui, ci începea să fie de 30 de ani (căci astfel Luca, care a menţionat anii Lui, a spus următoarele: „Isus avea, la acea vreme, treizeci de ani”153, atunci când a venit să fie botezat); şi [conform acestor oameni], El a predicat doar un an socotit de la botezul Său. La încheierea vârstei de 30 de ani El a suferit, fiind de fapt tot un tânăr şi care nu a ajuns prin nici un mijloc la vârsta avansată. Acum, că primul stagiu al vieţii cuprinde 30 de ani154, şi că aceasta se extinde în al patruzecilea an, oricine ar admite aceasta; dar de la 40 la 50 de ani orice om începe să se încline spre o vârstă a bătrâneţii, pe care Domnul nostru o deţinea în timp ce El încă împlinea slujba unui Învăţător, după cum afirmă Evanghelia şi ceilalţi bătrâni; cei care erau familiarizaţi în Asia cu Ioan, ucenicul Domnului, [au afirmat] că Ioan le-a transmis acestora această informaţie155. Şi el a rămas printre ei până în vremea lui Traian156. Ba mai mult, unii dintre ei nu l-au văzut doar pe Ioan, dar şi pe ceilalţi apostoli, şi au auzit aceeaşi mărturie de la ei şi aduc dovada [validităţii] afirmaţiei. Pe cine ar trebui mai degrabă să credem, pe aceşti oameni, sau pe Ptolemeu, care nu a văzut niciodată apostolii şi care nici măcar în visele lui nu a ajuns la cea mai mică urmă a vreunui apostol?

 

6. În plus faţă de acestea, acei iudei care s-au combătut cu Domnul Isus Hristos au indicat în modul cel mai clar acest lucru. Căci atunci când Domnul le-a spus „Tatăl vostru Avraam s-a bucurat să vadă ziua Mea, şi a văzut-o şi s-a bucurat”, ei I-au răspuns „Tu nu ai încă 50 de ani şi spui că L-ai văzut pe Avraam?”157 Acum, acest limbaj se aplică foarte bine pentru cel care a trecut deja de 40 de ani, fără să ajungă la vârsta sa de 50 de ani, însă nu este prea departe de această perioadă. Dar pentru unul care are doar 30 de ani s-ar putea spune fără îndoială că „Tu nu ai încă 40 de ani”. Căci cei care doreau să-L convingă de falsitate nu ar fi extins numărul anilor Săi dincolo de vârsta pe care ei au văzut că a atins-o El; însă ei au menţionat o vârstă apropiată de cea reală a Lui, fie că au dedus aceasta din registrul public, sau pur şi simplu au făcut o presupunere din ceea ce au observat ei că El ar fi de peste 40 de ani şi că El nu mai era cu siguranţă de 30 de ani. Căci este neraţional să presupunem că ei au greşit cu 20 de ani, când de fapt ei au vrut să Îl dovedească că e mai tânăr decât vremurile lui Avraam. Căci ceea ce au văzut ei, aceea au şi exprimat; şi Cel pe care îl priveau ei nu era o simplă apariţie, ci o fiinţă actuală158 din carne şi sânge. El nu prea era obişnuit cu vârsta de 50 de ani159; şi, conform acestui fapt, ei I-au spus „Tu nu ai încă 50 de ani, şi spui că L-ai văzut pe Avraam?” Prin urmare El nu a predicat doar un an şi nici nu a suferit în luna a 12 a acelui an. Căci perioada dintre vârsta de 30 şi 40 de ani nu poate fi niciodată privită ca fiind un an, doar dacă, printre eonii lor, să existe atâţia ani pentru cei care stau în rangurile lor cu Bythus în Pleroma; despre aceste fiinţe Homer poetul a vorbit, fără îndoială ca a fost inspirat de Mama [sistemului lor] de erori:

Oi9 de\ qeoi\ pu\ r Zeni\ kaqh=menoi h0goro/wnto

Xruse/w| e0n dape/dw|:160

 

ceea ce poate fi tradus din Engleză astfel161 - „Dumnezeii au stat în jur, în timp de Jove i-a condus, şi a conversat cu privire la podeaua de aur”.

 

Capitolul XXIII – Femeia care a suferit de o scurgere de sânge nu a fost tipul eonului suferind

 

1. Ba mai mult, Ignoranţa lor apare la lumină referitor la cazul acelei femei care a suferit de o scurgere de sânge, ce a atins mantia hainei Domnului, şi astfel a fost vindecată; ei susţin că prin ea s-a arătat acea de-a doisprezecea putere care a suferit pasiune, care a curs spre imensitate, adică al doisprezecelea eon. [Ignoranţa lor apare] în primul rând, deoarece, aşa cum am mai arătat, după sistemul lor propriu, că nu a fost al doisprezecelea eon, Chiar dacă le acordăm acest punct [între timp], ar exista 12 eoni, 11 dintre ei se spune că au continuat impasibili, în timp ce al doisprezecelea a suferit în pasiune; dar femeia, pe de altă parte, fiind vindecată în al 12 an, indică faptul că ea a continuat să sufere în decursul a 11 ani şi că a fost vindecată în al 12 an. Dacă într-adevăr ei ar vrea să spună că 11 eoni au fost implicaţi în pasiune, dar că al doisprezecelea a fost vindecat, ar fi prin urmare un lucru plauzibil să spunem că femeia era un tip al acestora. Însă din moment ce ea a suferit 11 ani, şi în [tot acest timp] nu a primit vindecare, dar a fost vindecată în al doisprezecelea an, în ce fel poate fi ea tipul celui de-al doisprezecelea eon, 11 dintre care [conform ipotezei], nu au suferit deloc, dar că al doisprezecelea a participat singur în suferinţă? Căci un tip sau o emblemă este, fără îndoială, uneori mai diversificat faţă de forma adevărului [semnificat] referitor la materie şi substanţă; însă aceasta ar trebui, după forma şi caracteristicile generale, să menţină asemănarea [a ceea ce simbolizează], şi în acest fel să umbrească prin intermediul lucrurilor prezente pe acelea care au să vină.

 

2. Şi nu numai în cazul acestei femei anii neputinţei ei (pe care ei îi afirmă că se potriveşte cu scorneala lor) a fost menţionat, dar iată că a mai fost vindecată şi o altă femeie, care a suferit în aceeaşi manieră pentru 18 ani, despre care Domnul a spus „Şi nu se merită ca această fiică a lui Avraam, care a fost legată de satan pentru 18 ani, să fie eliberată în ziua de sabat?”162 Dacă, deci, prima a fost un timp al celui de-al doisprezecelea eon care a suferit, şi ultima ar trebui să fie un tip al unui al 18 lea eon în suferinţă. Însă ei nu pot susţine aceasta, altfel, primarul şi originalul Ogdoad ar fi inclus în numărul eonilor care au suferit împreună. În plus, a mai fost şi o altă persoană163 vindecată de Domnul, după ce acesta a suferit 38 de ani: ei ar trebui să afirme că acel eon care ocupă locul 38 a suferit şi el. Căci dacă ei afirmă că lucrurile care au fost făcute de Domnul au fost tipuri a lucrurilor ce s-au întâmplat în Pleroma, atunci acest tip ar trebui să fie păstrat în toate privinţele. Dar ei nici nu se pot adapta faţă de sistemul lor fictiv cazul aceleia care a fost vindecată după 18 ani, nici a aceluia care a fost vindecat după 38 de ani. Acum, este absurd în orice mod şi inconsistent să declarăm că Salvatorul a păstrat tipul în anumite cazuri, în timp ce în altele nu. Tipul femeii, prin urmare, [cea cu scurgere de sânge] este arătat că nu are nici o analogie cu sistemul lor de eoni164.

 

Capitolul XXIV – Prostia argumentelor derivate de eretici din numere, litere şi silabe

 

1. Acest lucru, de asemenea, continuă să demonstreze opinia lor ca fiind falsă şi sistemul lor nesocotit de neconceput, a faptului că se străduie să aducă dovezi ale acestora, uneori prin intermediul numerelor şi silabelor numelor, alteori chiar prin litera silabelor şi chiar şi prin numerele acelea care sunt, conform practicii pe care o urmau grecii, conţinute în [diferite] litere; [aceasta, spun eu], demonstrează în cea mai clară  manieră răsturnarea sau confuzia lor165, care şi caracterul pervers şi de neconceput al cunoştinţei [practicate] de ei. Căci, prin transferarea numelui Isus, care aparţine unei alte limbi, în numeraţia greacă, pe care ei o numesc uneori „Episemon”166, ca având şase litere, şi uneori „Mulţimea de Ogdoazi”, care conţine numărul 888. Însă numele Lui [corespunzător] din greacă, care este „Soter”, adică Salvator, pentru că acesta nu se potriveşte cu sistemul lor, ori în ceea ce priveşte valoarea numerică ori cea a literelor, ei îl trec cu vederea în linişte. Totuşi, cu siguranţă, dacă ei privesc numele Domnului în legătură cu scopul preconceput al Tatălui, prin intermediul valorii lor numerice şi a literelor, indică numărul din Pleroma, Soter fiind un nume grec, ar trebui ca prin literele şi numerele [exprimate de acesta], în virtutea sa ca fiind greceşti, arată misterul Pleromei. Însă nu acesta este cazul deoarece cuvântul are 5 litere şi valoarea sa numerică este 1480167. Dar aceste lucruri nu corespunde în nici un fel cu Pleroma; prin urmare, lucrul la care se referă ei ca fiind tranzacţii în Pleroma nu pot fi adevărate.

 

2. În plus, Isus, care este un nume ce aparţine limbii ebraice, conţine, aşa cum declară cei învăţaţi dintre ei, 2 litere şi jumătate168, şi semnifică pe acel Domn care cuprinde cerul şi pământul169; căci Isus în limba evreiască antică înseamnă „cer”, în timp ce „pământul” este exprimat de cuvintele sura usser170. Prin urmare, cuvântul care conţine cerul şi pământul este doar Isus. Atunci explicaţia lor despre Episemon este falsă şi calculul lor numeric este de asemenea manifestat ca răsturnat. Căci în limba lor, Soter este un cuvânt grecesc din 5 litere; însă pe de altă parte, în limba ebraică, Isus conţine doar două litere şi jumătate. Totalul pe care ei îl socotesc, adică, 888, cade la pământ prin urmare. Şi deşi literele ebraice nu corespund în număr cu cele greceşti, deşi acestea, fiind mult mai antice şi neschimbate, ar trebui să susţină socoteala referitoare la nume. Căci aceste litere antice, originale şi numite în general sacre171 ale evreilor sunt zece în număr (însă sunt scrise prin 15172), ultima literă fiind unită de prima. Şi deşi ei scriu unele din aceste litere după secvenţa lor naturală, la fel cum facem noi, însă alţii într-o direcţie inversă, de la dreapta la stânga, astfel copiind literele invers. Şi numele lui Hristos ar trebui să poată fi socotit în armonie cu eonii din Pleroma lor, în măsura în care, conform spuselor lor, El a fost produs pentru stabilirea şi rectificarea Pleromei lor. Şi Tatăl, în acelaşi fel, ar trebui prin intermediul literelor şi a valorii numerice să conţină numărul acelor eoni care au fost produşi de El; Bythus, în aceeaşi manieră, nu mai puţin decât Monogenes; însă pre-eminent numele care este mai presus de toate, după care este numit Dumnezeu, şi care în ebraică este exprimat prin Baruch173, [un cuvânt] care conţine tot 2 litere şi jumătate. Din acest fapt, deci, cele mai importante nume, atât în limba ebraică cât şi în cea greacă, nu se conformează cu sistemul lor, fie în ceea ce priveşte numărul literelor sau al socotelii lor, caracterul forţat al calculelor lor referitor la restul devine în mod clar manifestat.

 

3. Căci, alegând din lege orice care este în acord cu numărul adoptat în sistemul lor, ei tind în mod violent să obţină dovezi ale validităţii ei. Însă dacă acesta chiar era scopul Mamei lor, sau a Salvatorului, de a afişa, prin intermediul Demiurgului, tipuri ale acelor lucruri care sunt în cadrul Pleromei, ei ar fi trebuit să se îngrijească de faptul că tipurile au fost găsite în lucruri mult mai exact corespunzătoare şi mai sfinte, şi, mai presus de orice, în cazul Chivotului Legământului, pe baza lucrurilor ce au format cortul mărturiei. Acesta a fost construit astfel: lungimea174 sa era de 2 coţi şi jumătate, lărgimea de un cot şi jumătate, înălţimea sa de un cot şi jumătate; însă un astfel de număr de coţi nu corespunde deloc cu sistemul lor, deşi trebuie văzut prin acesta tipul, dincolo de orice altceva, ca fiind clar afişat. Capacul îndurării175 nu este de altfel deloc în armonie cu expunerile lor. În plus, masa cu pâinile176 era de doi coţi în lungime, în timp ce înălţimea sa era de un cot şi jumătate. Acestea stăteau înaintea locului preasfânt, şi cu toate acestea nu există în ele vreun singur număr de acest gen care să indice la Tetrad, sau la Ogdoad, sau la restul Pleromei lor. Cum rămâne însă cu candelabrul177, care avea şapte178 braţe şi şapte lămpi? Dacă acestea au fost făcute după un anumit tip, ar fi trebuit să aibă opt ramuri şi un acelaşi număr de lămpi, după tipul Ogdoadului primar, care străluceşte pre-remarcabil înaintea eonilor, şi luminează întreaga Pleromă. Ei au numărat cu atenţie perdelele179 ca fiind zece, spunând că ele sunt tipul celor 10 eoni, însă ei au uitat să numere acoperişurile din pile, care sunt 11180 la număr. Şi nici nu au măsurat aceste perdele, fiecare perdea181 având opt şi douăzeci coţi în lungime. Şi ei afirmă lungimea stâlpilor ca având 10 coţi, care face referinţă la Decada eonilor. „Însă lărgimea fiecărui stâlp era de un cot şi jumătate” 182; şi ei nu explică aceasta mai mult decât o fac în cazul numărului de stâlpi sau a barelor lor, deoarece nu li se potriveşte argumentului lor. Dar untdelemnul183, care sfinţea tot cortul? Poate că au scăpat din vedere pe Salvatorul, sau, poate că în timp ce Mama lor dormea, Demiurgul a dat instrucţiuni referitoare la greutatea acestuia; şi pe această declaraţie nu mai este în armonie cu Pleroma lor, care consta184, din cinci sute de sicli de smirnă foarte curată, două sute cincizeci de sicli de scorţişoară mirositoare, două sute cincizeci de sicli de trestie mirositoare, cinci sute de sicli de casia, un hin de untdelemn de măslin, aşa că era compus din cinci ingrediente. Tămâia185 de asemenea, în aceeaşi manieră, [era compusă] din  stacte, onice mirositoare, halvan, şi tămâie curată, toate în aceeaşi măsură, fie referitor la amestecul sau la cantitatea lor, nu sunt în armonie cu argumentul lor. Este prin urmare neraţional şi totodată absurd [să susţinem] că tipurile nu au fost păstrate în legiferările sublime şi mai impunătoare ale legii; însă în alte puncte, atunci când un număr coincide cu declaraţiile lor, ei o fac pentru a afirma că sunt un tip al lucrurilor din Pleroma; [adevărul este că] fiecare număr apare cu fiecare varietate în Scripturi, aşa că oricine şi-ar dori, să poată forma nu numai un Ogdoad şi o Decadă sau o Duodecadă, ci orice fel de numere din Scripturi, iar apoi să susţină că acesta a fost un tip al sistemului de erori inventat de sine.

 

4. Că acest punct este adevărat, că numărul care este numit cinci, care nu este egal deloc cu argumentul lor, şi nu se armonizează cu sistemul lor, nici nu este potrivit cu o manifestare tipică a lucrurilor din Pleroma, [dar care are o largă preponderenţă186], va fi dovedit în continuare din Scripturi. Soter este un nume din cinci litere; Pater, de asemenea are cinci litere; Agape (dragoste), constă şi aceasta din cinci litere; şi Domnul, după187 ce a binecuvântat cele cinci pâini, a hrănit cu ele cinci mii de oameni. Cinci fecioare188 au fost numite înţelepte de Domnul şi în aceeaşi manieră celelalte cinci neînţelepte. Din  nou se spune că cinci oameni au fost cu Domnul când acesta a primit mărturia189 Tatălui – adică Petru, Iacov, Ioan, Moise şi Ilie. Domnul, de asemenea, în calitate de a cincia persoană, a intrat în casa slujitoarei moarte şi a invit-o; căci spune [Scriptura], „El nu a dat voie nimănui sa între înăuntru, în afară de Petru şi Iacov190, şi mama şi tatăl fetei” 191. Omul bogat din iad192 a declarat că avea cinci fraţi, la care vroia să meargă unul înviat din morţi. Bazinul de apă unde Domnul a poruncit omului paralitic să se ridice şi să meargă acasă, avea cinci intrări. Însăşi forma crucii are şi ea cinci extremităţi193, două în lungime, două în lăţime şi una în mijloc, pe care [stă] persoana care este fixată pe ea în cuie. Fiecare mână a noastră are cinci degete; avem şi cinci simţuri; organele noastre interne pot fi numărate ca fiind cinci, adică, inima, ficatul, plămânii, splina şi rinichii. Ba mai mult, chiar şi o persoană poate fi împărţită în acest număr [de părţi] – capul, pieptul, burta, coapsele şi picioarele. Rasa umană trece prin cinci vârste: mai întâi pruncia, apoi copilăria, tinereţea, apoi maturitatea194, şi bătrâneţea. Moise a dat legea pentru popor în cinci cărţi. Fiecare tablă pe care a primit-o el de la Dumnezeu conţinea cinci195 porunci. Perdeaua ce acoperea196 locul preasfânt avea cinci stâlpi. Altarul de arderi de tot avea de asemenea cinci coţi în lăţime197. Cinci preoţi au fost aleşi în pustie – adică Aaron198, Nadab, Abiud, Eleazar, Itamar. Efodul şi pieptarul, şi alte veşminte sacerdotale erau formate din cinci199 materiale; ele erau o combinaţie dintre aur, albastru, purpuriu, stacojiu şi in fin. Şi au fost cinci200 regi ai amoriţilor pe care Iosua, fiul lui Nun i-a închis într-o peşteră, şi a ordonat poporului să calce în picioare capetele lor. Fiecare de fapt ar putea aduna multe alte mii de lucruri de acest gen, atât cu referire la acest număr cât şi la oricare altul la care se gândeşte, fie din Scripturi, sau din lucrările naturii care stau sub observarea lui201. Deşi acesta este cazul, noi nu afirmăm prin urmare că ar fi cinci eoni deasupra Demiurgului, nici nu consacrăm Peptada, de parcă aceasta ar fi ceva divin; nici nu ne luptăm să stabilim lucruri care sunt de neconceput, nici aiureli [în care se adâncesc aceştia], prin intermediul acestui fel zadarnic de trudă; noi nici nu forţăm în mod pervers o creaţie bine adoptată de Dumnezeu [pentru nişte finale de care să ne slujim], pentru a o schimba în tipuri de anumite lucruri care nu au vreo existenţă reală, şi nici nu căutăm să aducem la iveală doctrine profane şi dezgustătoare, a căror detectare şi răsturnare este posibilă pentru oricine care are inteligenţă.

 

5. Cine le poate admite acestora că anul are doar 365 de zile, pentru ca anul să fie de 12 luni a câte 30 de zile fiecare, după tipul celor 12 eoni, când de fapt tipul este lipsit de armonia [cu anti-protipul]? Căci, într-un caz, fiecare eon este a treizecia parte din Pleroma întreagă, pe când pe de altă parte ei declară că luna este a doisprezecea parte a unui an. Dacă, într-adevăr, anul ar fi fost împărţit în 30 de părţi, şi luna în 12, atunci un tip potrivit s-ar putea vedea ca fiind descoperit pentru sistemul lor fictiv. Dar, din contră, după cum însuşi cazul este susţinut, Pleroma lor este împărţită în 30 de părţi şi o porţiune din acesta în 12, în timp ce întregul an este împărţit în 12 părţi şi o anumită porţiune a acesteia în 30. Prin urmare Salvatorul a acţionat fără înţelepciune când a constituit luna ca tip întregii Pleroma, iar anul doar ca tip a Duodecadei care există în Pleroma; căci era mult mai potrivit să împartă anul în 30 de părţi, la fel cum şi întreaga Pleroma este împărţită, dar luna în 12, la fel cu numărul eonilor din Pleroma lor. Ba mai mult, ei împart Pleroma lor în trei părţi – adică într-un Ogdoad, un Duodecad şi un Duodecad. Însă anul nostru este împărţit în patru părţi – adică primăvara, vara, toamna şi iarna. Şi din nou, nu numai lunile, pe care ei susţin că ar fi un tip al Triacontadei ar consta din 30 de zile, însă unele au mai mult iar altele mai puţin, în măsura în care cinci zile le rămân acestora ca un supra-plus202. Ziua, de asemenea, nu constă în mod precis din 12 ore, ci începe de la nouă203, la cincisprezece, iar apoi scade de la cincisprezece la nou. Nu se poate susţine prin urmare că lunile de 30 de zile care au fost astfel formate de dragul [simbolizării] eonilor, căci, în acest caz, ele ar fi constat în mod precis din 30 de zile, şi nu din zilele lunilor, ca prin intermediul a 12 ore ei să simbolizeze pe cei 12 eoni; căci în acest caz, ele ar fi trebuit să aibă precis 12 ore.

 

6. Dar mai departe, referitor la ceea ce ei numesc substanţe materiale „de mâna stângă”, şi susţinând că acele lucruri care sunt astfel pe mâna dreaptă cad din necesitate în putrezire, în timp ce tot ei afirmă că Salvatorul a venit la oaia pierdută, pentru a o readuce pe mâna dreaptă, adică, către cele 99 de oi care erau în siguranţă, şi care nu a pierit, ci a continuat alături de celelalte, însă erau de mâna stângă204, prin urmare înseamnă că ei trebuie să recunoască faptul că bucuria205 celorlalte nu implica salvarea. Şi ceea ce nu are în aceeaşi manieră acelaşi număr, ei vor fi constrânşi să admită că aparţine mâinii stângi, adică putrezirii. Acest cuvânt grecesc Agape (dragoste), prin urmare, conform literelor grecilor, prin intermediul căreia socoteala este continuată printre ei, având o valoare numerică de nouăzeci şi trei206, este în aceeaşi manieră atribuit locului de odihnă din mâna stângă. Aletheia (adevărul), de asemenea, având în aceeaşi manieră, dup principiul indicat mai sus, o valoare numerică de şaizeci şi patru207, există între substanţele materiale. Şi astfel, în încheiere, ei vor fi constrânşi să recunoască că toate aceste nume sacre care nu ajung la o valoare numerică de 100, ci conţin doar numerele adunate de mâna stângă, sunt materiale şi coruptibile.

 

Capitolul XXV – Dumnezeu nu trebuie căutat prin intermediul literelor, al silabelor şi al numerelor, este nevoie de umilinţă în astfel de cercetări

 

1. Dacă spune cineva drept răspuns la aceste lucruri, Şi ce? Este oare un lucru accidental şi fără de înţeles, ca poziţiile numelor şi alegerea apostolilor, şi a lucrării Domnului, a aranjării lucrurilor create să fie ceea ce sunt ele? Prin urmare noi răspundem: cu siguranţă că nu; însă cu multă înţelepciune şi sârguinţă, în modul cel mai clar că toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu, puse şi pregătite [pentru scopul lor special]; şi cuvântul Lui a format atât lucrurile din antichitate cât şi celor ce aparţin vremurilor de pe urmă; şi oamenii nu ar trebui să facă legătura dintre acestea şi numărul treizeci208, ci să le armonizeze cu ceea ce există de fapt, sau cu raţiunea de a lupta. Nici nu ar trebui să caute să îndeplinească investigaţii referitoare la Dumnezeu prin intermediul numerelor, a silabelor şi a literelor. Căci acesta este un mod nesigur de purcedere, datorită sistemelor lor variate şi diverse, şi pentru că fiecare fel de ipoteză pot fi în prezent, în aceeaşi manieră, împărţite209 de oricine, aşa încât210 ei să derive argumente împotriva adevărului din aceste teorii, în măsura în care ei se îndreaptă în multe direcţii diferite. Însă, din contra, ei ar trebui să adapteze numerele şi acele lucruri care au fost formate pentru teoria adevărată care le stă înainte. Căci sistemul211 nu a ieşit din numere, ci numerele dintr-un sistem; nici Dumnezeu nu derivă din lucrurile făcute de fiinţa Sa, ci acele lucruri făcute de Dumnezeu. Căci toate lucrurile îşi au originea într-unul şi acelaşi Dumnezeu.

 

2. Din moment ce lucrurile create sunt variate şi numeroase, ele sunt într-adevăr potrivite şi adaptate faţă de întreaga creaţie; totuşi, atunci când sunt privite individual, ele sunt în mod reciproc opuse şi nearmonioase, la fel ca sunetul unei lire, care constă din multe şi opuse note, care dă naştere unei melodii nefrânte, prin intermediul intervalului care separă pe fiecare de celelalte. Iubitorul adevărului trebuie prin urmare să nu fie înşelat de intervalul dintre fiecare notă, şi nici să-şi imagineze că una îi era datorită unui artist şi autor şi alta altuia, nici că o persoană a aranjat joasele, altul basul, în timp ce altul a aranjat coardele de tenor; ar trebui să susţină că una şi aceeaşi persoană [a format întregul], ca să dovedească judecata, bunătatea şi îndemânarea afişată în întreaga lucrare şi a [specimenului] înţelepciunii. Şi aceia care ascultă melodia ar trebui să laude şi să înalţe pe artist, să admire tensiunea anumitor note, să participe la moalele altora, să prindă sunetul acelora cuprinse între aceste extreme, şi să considere caracterul special al altora, ca şi când s-ar interesa unde loveşte fiecare, care este cauza varietăţii lor, neeşuând să aplice regula noastră şi nici să nu renunţe la [acel212] artist, nici să lepede credinţa în singurul Dumnezeu care a format toate lucrurile, nici să blasfemieze pe Creatorul nostru.

 

3. Dacă, totuşi, cineva nu descoperă cauza tuturor acestor lucruri care devin obiecte de investiţie, acesta să reflecte la faptul că omul este infinit de inferior faţă de Dumnezeu, că el a primit har în parte şi că nu este încă egal sau similar cu Făcătorul său; şi, mai mult, că el nu poate experimenta sau forma o concepţie despre toate lucrurile aşa cum poate Dumnezeu; dar în aceeaşi proporţie cu a celui ce a făcut toate până azi, şi a primit începutul creaţiei sale, el este inferior Aceluia care este necreat, şi care este mereu la fel, în această proporţie este el, referitor la cunoştinţă şi la aptitudinea de a investiga cauza tuturor lucrurilor, inferior faţă de Acela care l-a făcut. Căci tu, omule, nu eşti o fiinţă necreată, şi nici nu ai coexistat din totdeauna213 cu Dumnezeu, aşa cum a fost Cuvântul Său; dar acum, prin bunătatea Sa pre-eminentă, primind începutul creaţiei tale, astfel înveţi tu în mod gradat din Cuvânt dispensaţiile lui Dumnezeu care te-a făcut.

 

4. Păstrează prin urmare ordinea corectă a cunoştinţei tale, şi nu căuta, ca şi când ai fi ignorant de lucrurile într-adevăr bune, să te ridici deasupra lui Dumnezeu, căci El nu poate fi întrecut; nici nu căuta pe careva deasupra Creatorului, căci nu-l vei descoperi, pentru că Formatorul tău nu poate fi cuprins între limite; nici să nu treci prin toată creaţia Lui, deşi tu ar trebuii să măsori tot acest [univers], şi luând în considerare toată adâncimea, lungimea şi lăţimea sa tu să poţi concepe pe vreun altul deasupra Însuşi a Tatălui. Căci nu vei putea să îl scoţi în întregime în afară, ca nu cumva, prin a te răsfăţa în capcanele reflectării opuse de natura ta, să te dovedeşti pe tine însuti un nebun; şi dacă continui într-un astfel de curs, vei cădea în totală nebunie, te vei socoti mai sus şi mai mare decât Creatorul tău şi îţi vei imagina că nu poţi trece dincolo de dominaţia Sa.

 

Capitolul XXVI – „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea edifică”

 

1. Prin urmare, este mai bine şi mai profitabil să aparţi clasei mai simple şi mai inculte, ca prin dragoste să te poţi apropia de Dumnezeu, decât, prin a ne imagina a fi învăţaţi şi îndemânatici şi să fim găsiţi [printre aceia care sunt] plin de blasfemie împotriva Dumnezeului lor, în măsura în care ei invocă un alt Dumnezeu ca Tată. Pentru acest motiv Pavel a exclamat „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea edifică:”214 nu că el ar fi vrut să critice violent împotriva unei adevărate cunoştinţe a lui Dumnezeu, căci în acest caz el s-ar fi acuzat pe sine, ci, pentru că cunoştea puţin din aceasta se îngâmfa prin pretenţia de cunoaştere, se depărta de dragostea de Dumnezeu, şi îşi imagina că ei sunt perfecţi, pentru acest motiv pentru care ei prezintă un Creator imperfect, cu o părere de a pune capăt mândriei pe care o simt ei datorită cunoaşterii de acest gen, el spune, „Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea edifică”. Nu poate exista un orgoliu mai mare ca acesta, ca cineva să-şi imagineze că el este mai bun şi mai perfect decât Cel care l-a făcut şi l-a modela şi i-a dat suflare de viaţă şi l-a adus la existenţă. Este prin urmare mai bine, aşa cum am spus, ca cineva să nu aibă nici o cunoaştere de vreun motiv pentru care un lucru a fost făcut în creaţie, şi ar trebui să creadă în Dumnezeu şi să continue în dragostea Lui, mai degrabă decât215 acela care e îngâmfat de cunoaşterea de acest fel, ce se depărtează de dragostea aceea care este viaţa omului; şi nu ar trebui să caute vreo altă cunoaştere decât [cunoaşterea] lui Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, care a fost crucificat pentru noi, mai degrabă decât prin întrebările subtile şi expresiile de despicare a părului în patru să cadă în profanitate216.

 

2. Căci cum se poate, dacă cineva, în mod treptat încurajat de încercările de acest gen să cerceteze, pentru că aşa a spus Domnul că „chiar şi firele de păr din cap sunt numărate”217, numărul de fire de păr de pe capul fiecăruia, şi să se străduie să caute motivul pentru care unul are aşa multe şi altul şi mai multe, din moment ce nici unul nu are un număr egal, ci mii şi mii şi încă sute de numere, datorită faptului că unii au capetele mai mari şi alţii mai mici, alţii au părul mai vâlvoi, alţii mai lin, pe când alţii abia dacă au ceva păr în cap – şi apoi aceia care îşi imaginează că au descoperit numărul firelor lor de păr, să se încumete să le aplice la condamnarea propriei lor secte pe care au conceput-o? Sau din nou, dacă ar trebui cineva să facă aceasta, datorită expresiei care apare în Evanghelie, „Nu sunt două vrăbii vândute cu un ban? Şi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru”218, să beneficieze de ocazia de a socoti numărul de vrăbii prinse zilnic, ori în toată lumea ori într-o zonă anumită, şi să spună că potrivit motivului că atât de multe au fost prinse ieri, atâtea alaltăieri, şi atâtea astăzi, şi apoi să adune numărul de vrăbii la această [ipoteză] particulară, oare nu ar fi acesta greşit şi în drum spre nebunie absolută împreună cu cei ce îl agreează, din moment ce oamenii sunt aşa de doritori în astfel de materii să fie învăţaţi să descopere ceva mult mai extraordinar decât stăpânii lor?219

 

3. Însă dacă cineva ne-ar întreba cineva despre numărul tuturor lucrurilor care au fost făcute şi care sunt făcute, este cunoscut de Dumnezeu, şi dacă fiecare dintre aceste [numere] a primit, conform providenţei Sale, acea cantitate specială pe care o conţine; şi dacă am agrea că aşa este, şi recunoaştem că nici unul din lucrurile care au fost făcute, sau sunt, sau o să vină, nu scapă din cunoaşterea lui Dumnezeu, dar că prin providenţa Sa fiecare dintre ele şi-a obţinut propria sa natură, rang, număr, calitate specială, şi că nu este ceva ce a fost făcut accidental sau zadarnic, ci cu o potrivire extremă [la scopul intenţionat], şi în exerciţiul cunoaşterii transcendentale, şi că acesta a fost datorită unui intelect admirabil şi într-adevăr divin220 care putea atât distinge cât şi de a produce cauzele potrivite al unui astfel de sistem: dacă [spun eu], oricine, prin obţinerea aderenţei noastre şi sunt de acord cu acest, ar trebui să purceadă să socotească nisipul şi pietricelele pământului, da chiar şi valurile mării şi stelele cerului, şi s-ar încumeta să gândească care sunt cauzele numărului pe care îşi imaginează că le-a descoperit, oare nu va fi strădania sa în zadar, şi nu va fi oare un astfel de om declarat nebun şi lipsit de raţiune de toţi cei care au bun simţ? Şi cu cant se ocupă acesta mai mult decât alţii cu întrebările de acest gen, şi cu cât îşi imaginează mai mult să găsească mai multe decât alţii, numindu-i neîndemânatici, ignoranţi şi fiinţe animalice, pentru că ei nu intră în truda lui nefolositoare, cu atât este acesta [în realitate] nebun, alienat, lovit parcă de trăznet, din moment ce el este inferior lui Dumnezeu; dar, prin cunoştinţa pe care şi-o imaginează el că a descoperit-o, el îl schimbă chiar pe Dumnezeu, şi îşi înalţă propria sa opinie deasupra măreţiei Creatorului.

 

Capitolul XXVII – Modul adecvat de interpretare a pildelor şi a pasajelor mai grele ale Scripturii

 

1. O minte clară, una care îşi expune posesorul ei la pericol, care este devotată pietăţii şi iubirii adevărului, va medita cu ardoare asupra acelor lucruri pe care Dumnezeu le-a pus în cadrul puterii omenirii, şi le-a supus cunoştinţei noastre şi va avansa în [obişnuirea cu] ele, transmiţând cunoaşterea acestora prin intermediul studiului zilnic. Aceste lucruri sunt ca cele ce cad [simplu] sub observaţia noastră şi sunt în mod clar şi neambigue prezentate în termeni expreşi în Sacrele Scripturi. Şi prin urmare pildele trebuiesc nu a fi adaptate expresiilor ambigue. Căci, dacă nu se făcea aşa, atât cei care le explică o vor face fără nici un pericol, cât şi pildele vor primi o interpretare apropiată din partea tuturor, şi trupul221 adevărului rămâne întreg, cu o adaptare armonioasă a membrelor sale, fără a avea vreo coliziune [a câtorva părţi]. Însă a aplica expresiile care nu sunt clare sau evidente la interpretări ale pildelor, aşa cum ar descoperi fiecare în felul cum îl duce înclinaţia sa, [este absurd222]. Căci în acest fel nimeni nu va deţine regula adevărului, ci conform numărului de persoane care explică pildele vor descoperi sistemele variate ale adevărului, în opoziţie reciprocă unul faţă de celălalt, setând doctrine antagonice, asemănătoare cu întrebările curente dintre filozofii neamurilor.

 

2. Conform acestui curs de procedură, prin urmare, omul va cerceta întotdeauna dar nu va găsi niciodată, deoarece el a respins însăşi metoda de descoperire. Şi atunci când vine Mirele223, cel care îşi are lampa nearanjată şi care nu arde cu o lumină arzătoare, este clasat printre cei care întunecă interpretările pildelor, părăsindu-L pe Acela care prin simplele sale anunţuri împarte gratuit daruri tuturor acelora ce vin la El, şi este exclus din camera Sa de nuntă. Din moment ce toate Scripturile, profeţii şi Evangheliile pot fi înţelese în mod clar şi armonios de toţi, deşi nu toţi le cred; şi224 din moment ce îl proclamă că un singur Dumnezeu, pentru a-i exclude pe alţii, a format toate lucrurile prin Cuvântul Său, fie vizibil sau invizibil, ceresc sau pământesc, în apă sau sub pământ, aşa cum am arătat225 chiar din cuvintele Scripturii; şi din moment ce însăşi sistemul de creaţie de care aparţinem noi mărturiseşte, prin ceea ce putem observa noi, că o singură Fiinţă a făcut-o şi o guvernează – aceste persoane vor părea într-adevăr nebune care îşi orbesc ochii faţă de o aşa de clară demonstraţie, şi nu vor privi lumina anunţului [făcut lor]; dar ei pun pene peste ei, şi fiecare dintre ei îşi imaginează, prin intermediul interpretărilor lor obscure ale pildelor, că el şi-a găsit un Dumnezeu al său propriu. Căci nu există nimic spus cu deschidere, în mod expres şi fără controversă în vreo parte a Scripturii referitor la Tatăl conceput de cei ce susţin o opinie contrară, ei însuşi mărturisesc, atunci când susţin că Salvatorul a învăţat în particular toate aceste lucruri dar nu la toţi, dar numai la anumiţi ucenici ai Săi care le puteau pricepe, şi care au înţeles ceea ce intenţiona El prin intermediul argumentelor, al enigmelor şi al pildelor. Ei vin, [în fine], la aceasta, că susţin că există o Fiinţă care este proclamată drept Dumnezeu, şi alta ca Tată, El care este descris în asemănarea mijloacelor pildelor şi a enigmelor.

 

3. Din moment ce pildele admit multe interpretări, ce iubitor al adevărului nu va admite că pentru ei a admite că Dumnezeu trebuie căutat din acestea, în timp ce ei părăsesc ceea ce este sigur, neîndoios şi adevărat, este parte din acei oameni care se aruncă de bună voie în pericol şi se poartă de parcă sunt lipsiţi de raţiune? Oare nu este un astfel de comportament a zidi casa cuiva nu pe o stâncă226, care este fermă şi pus într-o poziţie deschisă, ci pe nisipuri mişcătoare? De aici răsturnarea unei astfel de clădiri este de materie uşoară.

 

Capitolul XXVIII – Cunoştinţa perfectă nu poate fi obţinută în viaţa prezentă: multe întrebări trebuiesc lăsate cu supunere în mâinile lui Dumnezeu

 

1. Având prin urmare adevărul drept regulă a noastră şi mărturia referitoare la Dumnezeu aşezată clar înaintea noastră, nu ar trebui, prin a trece prin numeroase şi diverse răspunsuri la întrebări, să lepădăm adevărata şi ferma cunoaştere a lui Dumnezeu. Este mult mai potrivit ca noi, prin a ne direcţiona investigaţiile după acest fel, ar trebui să ne exercităm pe noi înşine în cercetarea misterului şi al administrării Dumnezeului celui viu, şi ar trebui să creştem în dragostea Aceluia care a făcut, şi încă mai face, aşa de mari lucruri pentru noi; nu ar trebui să cădem niciodată din crezul prin care se proclamă cel mai clar că doar această Fiinţă este într-adevăr Dumnezeu şi Tată, care a format atât această lume, l-a modelat pe om, şi a acordat aptitudinea de creştere a propriei Sale creaţii, şi l-a chemat pe acesta din lucrurile de mai jos spre cele mai mari care sunt în prezenţa Sa, ca şi cum ar fi adus pe lume un prunc care a fost conceput în lumina soarelui şi care stă în hambarul de grâne după ce Acesta i-a acordat deplină putere asupra urmei sale. Însă este unul şi acelaşi Creator care a făcut atât pântecul cât şi crearea soarelui, unul şi acelaşi Domn care a făcut tulpina porumbului, a crescut şi a multiplicat grâul şi a pregătit hambarul.

 

2. Dacă, totuşi, nu putem descoperi explicaţii a tuturor acestor lucruri în Scriptură care sunt făcute subiectul cercetării, să nu căutăm prin acest argument un al Dumnezeu alături de Cel care există deja. Căci aceasta este cea mai mare profanitate. Ar trebui să lăsăm lucrurile despre acea natură a lui Dumnezeu care ne-a creat, fiind în cel mai sigur caz asiguraţi că Scripturile sunt într-adevăr perfecte, din moment ce ele au fost rostite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a Duhului Său; însă noi, în măsura în care îi suntem inferiori şi mai întârziaţi în existentă decât Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, suntem pe acest argument227 destituiţi de cunoaşterea tainelor Sale. Şi nu este caz de mirare dacă acesta este cazul nostru referitor la lucrurile spirituale şi cele cereşti, prin urmare trebuiesc să fie descoperite nouă prin revelaţie, din moment ce însăşi lucrurile care sunt sub picioarele noastre (mă refer la cele ce aparţin acestei lumi, care se văd şi cu care suntem în contact) transcend cunoştinţa noastră, aşa că şi pe acestea trebuie să i le lăsăm lui Dumnezeu. Căci este potrivit ca El să le întreacă pe toate [în cunoştinţă]. Cum ar sta lucrurile dacă, de exemplu, noi ne străduim să explicăm cauza ridicării Nilului? Am putea spune ceva măreţ, plauzibil sau altceva referitor la acest subiect, însă este adevărat şi fără îndoială că acesta aparţine doar lui Dumnezeu. Apoi, din nou, locul de şedere al păsărilor – al acelora care vin la noi primăvara, dar care îşi iau zborul în apropierea toamnei – deşi aceasta este ceva ce are legătură cu lumea aceasta, ne scapă cunoştinţei noastre. Ce explicaţie am putea oferi despre fluxul şi refluxul oceanului, deşi oricine admite că ar trebui să fie o anumită cauză [pentru acest fenomen]? Sau ce putem spune despre natura acelor lucruri care trăiesc sub acesta?228 Ce putem spune, în plus, despre formarea ploii, a fulgerului, a tunetului, adunarea norilor, vaporii, exploziile de vânt, şi altele asemenea lor, sau despre locaşurile de zăpadă? [Ce ştim noi cu privire la] condiţiile necesare pregătirii norilor, sau care este de fapt natura reală a vaporilor din cer? Ce putem spune referitor la creşterea şi descreşterea lunii, sau care este cauza de diferenţă de natură dintre variatele ape, metale, pietre şi altele asemenea lor? În toate aceste puncte putem spune într-adevăr multe lucruri în timp ce cercetăm cauzele lor, însă doar Dumnezeu care le-a făcut pe toate acestea poate declara adevărul cu privire la ele.

 

3. Dacă, prin urmare, chiar referitor la creaţie, există anumite lucruri [a căror cunoaştere] aparţine doar lui Dumnezeu, şi altele care vin în cadrul cunoaşterii noastre, ce fundament mai există atunci pentru vreo plângere, dacă, referitor la acele lucruri pe care le cercetăm în Scripturi (care sunt în toate privinţele spirituale), suntem capabili prin harul lui Dumnezeu să le explicăm pe câteva, în timp ca va trebui să lăsam altele în mâinile lui Dumnezeu, aceasta nu numai în lumea prezentă, ci şi în cea ce va să vină, aşa încât Dumnezeu să predea întotdeauna şi omul sa înveţe tot pentru totdeauna lucrurile pe care i le-a predat Dumnezeu? Aşa cum a spus apostolul cu privire la acest punct, chiar şi atunci când alte lucruri au fost terminate, că doar „acestea trei mai rămân, credinţa, speranţa şi dragostea”229. Căci credinţa, care face referinţă la Stăpânul nostru, rămâne230 neschimbată, asigurându-ne că există doar un singur Dumnezeu adevărat, şi că ar trebui să Îl iubim pentru totdeauna, având în vedere că doar El este Tatăl nostru; în timp ce sperăm să primim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu, şi să învăţăm de la El, pentru că El este bun, şi are bogăţii nespuse, o împărăţie fără de sfârşit, şi sfaturi care nu se pot epuiza niciodată. Deci, dacă, după regula pe care am enunţat-o, lăsăm unele întrebări în mâna lui Dumnezeu, noi ne vom păstra atât credinţa nepătată şi vom continua fără nici un pericol; şi toată Scriptura, care ne-a fost dată prin Dumnezeu, va fi găsită de noi ca fiind perfect de consistentă; şi pildele se vor armoniza cu acele pasaje care sunt destul de clare; şi acele afirmaţii a căror înţeles este clar, vor sluji pentru a explica pildele; prin multele şi diversificatele declaraţii [ale Scripturii] s-ar auzi231 doar o melodie armonioasă în noi, lăudând în imnuri pe acel Dumnezeu care a creat toate lucrurile. Dacă, de exemplu, spune cineva „Ce făcea Dumnezeu înainte de a face lumea?” noi replicăm că răspunsul la o astfel de întrebare se află chiar în Dumnezeu. De faptul că această lume a fost formată perfect232 de Dumnezeu, primind un început în timp, ne declară Scripturile, însă nici o porţiune din aceasta nu ne descoperă ceea ce făcea Dumnezeu înaintea acestui eveniment. Prin urmare acest răspuns se află în Dumnezeu, şi nu e potrivit233 pentru noi să aducem la suprafaţă presupuneri nebuneşti, grăbite şi blasfemiatoare [ca răspuns la aceasta], ca prin faptul că cineva îşi imaginează că a găsit originea materiei, acesta ar trebui ca în realitate să îl pună deoparte pe Dumnezeu care a făcut toate lucrurile.

 

4. Luaţi în considerate, voi cei care inventaţi astfel de opinii, din moment ce doar Tatăl Însuşi este singurul numit Dumnezeu, care are o existenţă reală, dar pe care voi îl denumiţi Demiurgul, din moment ce Scripturile Îl recunosc ca singurul Dumnezeu; şi totuşi, din moment ce şi Domnul îl mărturiseşte ca fiind propriul Său Tată, şi nu cunoaşte un altul, după cum am arătat din propriile Sale cuvinte – când de fapt voi îl numiţi drept roadă a defectului şi odraslă a ignoranţei, şi Îl descrieţi ca fiind ignorant de acele lucruri care sunt deasupra Lui, alături de alte afirmaţii nefondate pe care le faceţi cu privire la El – consideraţi teribila blasfemie [de care sunteţi astfel vinovaţi] împotriva Aceluia care este într-adevăr Dumnezeu. Se pare că voi afirmaţi destul de grav şi de cinstit că credeţi în Dumnezeu, dar apoi, când de fapt nu sunteţi deloc capabili să revelaţi un alt Dumnezeu, declaraţi că această Fiinţă în care vă exercitaţi credinţa este roada defectului şi odrasla ignoranţei. Această vorbire oarbă şi nebunească izvorăşte în voi din faptul că nu vă rezervaţi nimic pentru Dumnezeu, dar că doriţi să proclamaţi naşterea şi producerea atât a lui Dumnezeu, a lui Ennoea, a Logosului Lui, şi a lui Hristos; şi voi vă faceţi ideea despre aceştia din nimic altceva decât o simplă experienţă umană, fără să înţelegeţi, aşa cum am spus anterior, că e posibil, în cazul omului, care este o fiinţă compusă, să vorbească în acest fel despre mintea şi gândul omului, şi să spună că gândul izvorăşte din minte (sensus), intenţia (enthymesis) din gând, şi cuvântul (logos) din intenţie (dar care logos?234 Căci există printre greci un logos care este principiul care gândeşte, şi altul care este instrumentul prin care gândul este exprimat); şi [a spune că] un om este uneori odihnit şi tăcut, în timp ce alte ori el vorbeşte şi este activ. Însă din moment ce Dumnezeu este235 atotgânditor, raţional, duh activ, lumină şi există întotdeauna unul şi acelaşi, de parcă ar fi benefic pentru noi să ne gândim la Dumnezeu, şi despre ceea ce învăţăm de El din Scripturi, astfel de sentimente şi divergenţe [de operare] nu pot fi atribuite în modul cel mai potrivit Lui. Căci limba noastră, fiind carnală, nu este suficientă pentru a sluji rapidităţii minţii umane, în măsura în care ea este dintr-o natură spirituală, pentru care motiv cuvântul nostru este restrâns236 în noi, şi nu este deodată exprimat aşa cum a fost conceput de minte, ci este rostit prin eforturi succesive, la fel cum şi limba este capabilă să îi slujească.

 

5. Dar Dumnezeu fiind în totalitate Minte, Logos, vorbeşte atât ceea ce gândeşte El şi gândeşte ceea ce vorbeşte. Căci gândul Lui este Logos şi Logos este Minte şi Mintea ce pricepe toate lucrurile este Însăşi Tatăl. Prin urmare, cel care vorbeşte despre mintea lui Dumnezeu şi îi atribuie acesteia o origine specială proprie, Îl declară pe El ca fiind o Fiinţă compusă, de parcă Dumnezeu ar fi un lucru iar Mintea originală altul. Deci, din nou, referitor la Logos, atunci când cineva îi atribuie lui locul al treilea237 loc de producţie din Tatăl, pe a cărui presupunere el este ignorant de măreţia Sa; şi astfel Logosul a fost separat de Dumnezeu. Referitor la profet, el declară referitor la El „Cine va descrie generaţia Lui?”238 Dar voi pretindeţi să lămuriţi că generaţia Lui e din Tatăl, şi transferaţi producerea cuvântului oamenilor care are loc prin intermediul unei limbi Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel sunt expuşi de neprihănirea voastră ca neştiind nici lucrurile umane şi nici cele divine.

 

6. Dar, dincolo de motivul umflat [cu propria voastră înţelepciune], voi menţineţi prezumtiv că sunteţi obişnuiţi cu tainele de nepătruns ale lui Dumnezeu, în timp ce însăşi Domnul, însăşi Fiul lui Dumnezeu, ştiind că doar Tatăl ştie ziua şi ora judecăţii, atunci când El declară că „Despre acea zi nu ştie nici nu om, nici Fiul, ci doar Tatăl”239. Dacă, deci, Fiul nu a fost ruşinat să atribuie cunoştinţa acelei zile doar Tatălui, ci a declarat ceea ce era adevărat cu privire la acest lucru, nici noi să nu ne ruşinăm să îi lăsăm în seama lui Dumnezeu acele întrebări mai mari care ne-ar veni nouă în gând. Căci nici un om nu este mai mare decât stăpânul sau240. Dacă cineva ne spune „Atunci cum a fost Fiul produs de Tatăl?” noi le răspundem că nici un om nu înţelege această producere sau generaţie, sau numire, sau revelaţie, sau prin orice alt nume ar putea descrie cineva generarea Lui, care este de fapt de nedescris. Nici Valentinus, nici Marcion, nici Saturninus, nici Basilides, nici îngerii, arhanghelii, principatele, şi nici puterile [nu posedă această cunoştinţă], ci doar Tatăl, care L-a născut şi Fiul care a fost născut. Din moment ce generaţia lui este de nedescris, aceia care se luptă să lămurească generaţiile şi producţiile nu pot fi în toate minţile, în măsura în care ei îşi asumă faptul de a descrie acele lucruri ce sunt de nedescris. Căci atunci când un cuvânt este rostit referitor la minte şi gândire, orice om pricepe aceasta. Deci, acei oameni care născocesc [teoria] emisiilor nu au descoperit nimic măreţ, sau să relateze vreo taină neînţeleasă, când de fapt ei au transferat spre ceea ce oricine pricepe ca fiind singurul născut Cuvânt al lui Dumnezeu; şi în timp ce ei Îl numesc de nevorbit şi de nenumit, ei nu clarifică producerea şi formarea primei Lui generaţii, de parcă ei însăşi ar fi asistat la naşterea Sa, astfel asimilându-l pe El cuvântului omenirii format din emisii.

 

7. Însă noi nu am greşi dacă afirmăm acelaşi lucru referitor la substanţa materiei, pe care a produs-o Dumnezeu. Căci am învăţat din Scripturi că Dumnezeu deţine supremaţia peste toate lucrurile. Dar de unde sau în ce fel a produs El aceasta, despre aceasta nu a declarat Scriptura undeva, şi nici nu ne duce la a presupune, conform propriilor opinii, că a forma presupuneri fără de sfârşit despre Dumnezeu, ci ar trebui să lăsăm o astfel de cunoştinţă în mâinile lui Dumnezeu. În aceeaşi manieră noi trebuie să lăsăm cauza pentru care, în timp ce toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu, anumite din creaturile Sale au păcătuit şi s-au revoltat dintr-o stare de supunere faţă de Dumnezeu şi alţii, într-adevăr marea majoritate, perseverând, şi încă mai continuă, în [supunere] voită faţă de Cel care i-a format, cât şi din ce natură sunt cei care au păcătuit, şi cei care au perseverat – [trebuie, spun eu, să lăsăm cauza acestor lucruri] lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, despre care El a zis „Stai la dreapta mea, până ce-ţi voi pune toţi duşmanii la aşternutul picioarelor Tale”241. Cât despre noi, noi încă stăm pe pământ, şi încă nu s-a aşezat pe tronul Său. Căci deşi Duhul Salvatorului care este în El „cercetează toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”242, totuşi, referitor la noi „există diferite daruri, diferite administrări şi diversităţi de operaţii”243; şi noi, în timp ce suntem pe pământ, după cum declară şi Pavel, „cunoaştem în parte şi profeţim în parte”244. Din moment ce noi cunoaştem în parte, ar trebui să lăsăm toate tipurile de întrebări [dificile] în mâinile Aceluia care în anumită măsură, [şi numai aceasta], ne acordă har. Acel foc veşnic, [de exemplu], este pregătit pentru păcătoşi, de care atât Domnul a declarat cu claritate cât şi despre care demonstrează restul Scripturii. Şi Dumnezeu a ştiut aceasta dinainte că s-ar întâmplă aceasta, lucru pe care îl demonstrează în aceeaşi manieră Scripturile, din moment ce El a pregătit focul veşnic de la început pentru aceia care erau [în cele din urmă] cei ce calcă [poruncile Sale]; însă despre cauza în sine a naturi unor astfel de infractori nu ne-a informat vreo Scriptură, nici vreun apostol nu ne-a spus-o şi nici Domnul nu ne-a învăţat. Prin urmare noi lăsăm cunoaşterea acestui subiect lui Dumnezeu, la fel cum face şi Dumnezeu referitor la ziua şi ora [judecăţii], şi nu spre a ne grăbi spre o astfel de extremă de pericol, de a nu lăsa nimic în mâinile lui Dumnezeu, deşi noi am primit doar o măsură de har [de la El în această lume]. Atunci când cercetăm puncte care sunt deasupra noastră, referitor la care nu putem atinge satisfacţia, [este absurd245] ca noi să arătăm o presupunere aşa de extremă încât să dăm vina pe Dumnezeu, şi pe lucrurile care nu sunt încă descoperite246, de parcă am şi găsit prin zadarnica vorbire despre emisii, pe însăşi Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, şi să declarăm că El şi-a derivat substanţa din apostazie şi ignoranţă, ca să structurăm o ipoteză profană opusă faţă de Dumnezeu.

 

8. Ba mai mult, ei nu deţin nici o dovadă a sistemului lor, care a fost doar recent inventat de ei, uneori fiind bazat pe anumite numere, alteori pe silabe şi câteodată pe nume; sunt ocazii, de asemenea, când prin intermediul acelor litere care sunt conţinute în scrisori, prin pilde interpretate greşit, sau prin anumite presupuneri [fără fundament], ei se luptă să stabilească acea relatare fabuloasă pe care au născocit-o ei. Dacă cineva ar fi să întrebe motivul pentru care Tatăl, care are părtăşie cu Fiul în toate lucrurile, a fost declarat doar de Domnul că ştie ora şi ziua [judecăţii], el nu ar mai găsi în prezent nici un motiv mai potrivit sau sigur decât acesta (din moment ce, într-adevăr, Domnul este singurul Stăpân adevărat), ca noi să învăţăm prin El că Tatăl este deasupra tuturor lucrurilor. Căci „Tatăl”, spune El, „este mai mare decât mine”247. Prin urmare, Tatăl, a fost declarat de Domnul nostru că întrece cunoaşterea; din acest motiv, că noi, atâta timp cât suntem conectaţi cu schema lucrurilor din această lume, ar trebui să lăsăm perfecta cunoştinţă, şi astfel de întrebări [ca cele menţionate], lui Dumnezeu, şi că nu ar trebui prin nici un fel să cădem, în timp ce cercetam natura sublimă a Tatălui, în pericolul de a forma întrebarea dacă ar mai fi un alt Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu248.

 

9. Dacă vreun iubitor al certurilor contrazice ceea ce am spus, cât şi ceea ce afirmă apostolul, că „noi cunoaştem în parte şi prorocim în parte”249, şi să-şi imagineze că a obţinut nu o cunoştinţă parţială ci una universală a tot ceea ce există – fiind unul ca Valentinus, sau Ptolemeu, sau Basilides, sau oricare altul care susţine că ei au căutat lucrurile profunde250 ale lui Dumnezeu – atunci acesta să nu se mândrească (gătindu-se în slavă deşartă) că a obţinut o cunoaştere mai mare decât alţii cu privire la acele lucruri care sunt invizibile, sau care nu pot fi puse sub observarea noastră; dar fie ca acesta, prin cercetările sale sârguincioase, şi prin a obţine informaţii de la Tatăl, să ne spună motivele (pe care nu le cunoaştem) acelor lucruri care sunt în această lume – de parcă, de exemplu, numărul firelor lui de păr, şi vrăbiile care sunt prinse zi de zi, şi alte puncte cu care nu suntem prea obişnuiţi noi – aşa încât să îl credităm referitor la puncte mult mai importante. Însă dacă aceia care sunt perfecţi nu înţeleg încă lucrurile din mâinile lor şi de la picioarele lor, din faţa ochilor lor, în special regula despre firele de păr din capul lor, oare cum îi vom putea crede cu privire la lucrurile spirituale, şi super-cereşti251, şi pe aceia care, cu o încredere zadarnică, declară că sunt deasupra lui Dumnezeu? Am spus aşa de multe despre numere, nume şi silabe, şi întrebări referitoare la acele lucruri ce sunt deasupra înţelegerii noastre, şi referitor la expunerea lor incorectă despre pilde: [nu mai adaug nimic la aceste puncte], din moment ce tu ai putea să te extinzi asupra lor.

 

Capitolul XXIX – Respingerea părerilor ereticilor referitoare la destinul viitor al sufletului şi al trupului

 

1. Să ne întoarcem, deci, la restul punctelor sistemului lor. Căci atunci când ei declară252 că, la împlinirea tuturor lucrurilor, că mama lor va reintra în Pleroma, şi îl va primi pe Salvator drept consorţiu al ei; că ei însăşi, ca fiind spirituali, după ce s-au scăpat de sufletele lor animalice, şi devin spirite intelectuale, vor fi consorţii îngerilor spirituali; dar că Demiurgul, pe care ei îl numesc animal, va trece în locul Mamei; că sufletele celor neprihăniţi se vor odihni fizic în locul intermediar – atunci când ei declară că cei asemenea se vor aduna laolaltă, cele spirituale la cele spirituale, în timp ce lucrurile materiale continuă printre cele ce sunt materiale, ei se contrazic de fapt pe ei, în măsura în care ei nu mai susţin că sufletele trec, pe baza naturii lor, în locul intermediar al acelor substanţe care sunt similare cu ele insele, dar [ei fac astfel] pe baza lucrurilor făcute [în trup], din moment ce ei afirmă că cele ale neprihăniţilor trec [în acea reşedinţă], însă cei profani vor continua în foc. Căci din cauza naturii lor toate sufletele ajung la locul de bucurie253, şi toate aparţin locului intermediar pentru că sunt suflete, ca fiind astfel de aceeaşi natură cu acesta, atunci rezultă că credinţa este total inutilă, cum a fost şi coborârea254 Salvatorului [în această lume]. Dacă, pe de altă parte, este pe baza neprihăniri lor [că ele ajung la un astfel de loc de odihnă], atunci aceasta nu mai este aşa pentru că ele sunt suflete ci pentru că sunt neprihănite. Însă dacă sufletele ar fi255 pierit dacă nu ar fi fost neprihănite, atunci neprihănirea ar avea puterea de a salva şi trupurile [în care locuiesc aceste suflete]; de ce nu le-ar salva, din moment ce şi ele au participat la neprihănire? Căci dacă natura şi substanţa sunt mijloace ale salvării, atunci toate celelalte suflete ar trebui să fie salvate; dar dacă erau neprihănirea şi credinţa, de ce nu ar salva acestea trupurile care, egale fiind cu sufletele, vor intra256 în nemurire? Căci neprihănirea va apare, în ceea ce priveşte acest lucru, ori nedreată ori impotentă, dacă într-adevăr aceasta salvează anumite substanţe prin participare în aceasta, dar nu şi a altora.

 

2. Este clară că acele fapte care sunt considerate neprihănite au loc în trup. Atunci, ori toate sufletele din necesitate vor trece în locul intermediar şi nu va mai fi niciodată o judecată, ori trupurile, de asemenea, care au participat în neprihănire, vor ajunge la locul de plăcere, alături de sufletele care au participat şi ele în aceeaşi manieră, dacă într-adevăr neprihănirea este destul de puternică pentru a aduce într-acolo acele substanţe care au participat în ea. Apoi doctrina despre învierea trupurilor în care credem noi, va apărea adevărată şi cu siguranţă [din sistemul lor]; din moment ce Dumnezeu [după cum susţinem noi], atunci când va resuscita trupurile noastre muritoare care au menţinut neprihănirea, le va lăsa neputrezite şi nemuritoare. Căci Dumnezeu este superior naturii, şi are în Sine dispoziţia [de a arăta bunătate], deoarece El este bun, şi abilitatea de a face aşa, pentru că El este atotputernic, aptitudinea de a-şi îndeplini scopul deoarece El este bogat şi perfect.

 

3. Însă aceşti oameni sunt în toate privinţele inconsistenţi cu sine, atunci când decid că toate sufletele nu intră în locul intermediar, ci doar cele neprihănite. Căci ei susţin că, conform naturii şi a substanţei, trei feluri [de fiinţe] au fost produse de Mama: prima, care purcede din nedumerire şi oboseală, şi frică – aceasta este substanţa materială; a doua din impetuozitate257 – aceasta este substanţa animală; însă ceea ce a dat naştere ea după viziunea acelor îngeri care îl aşteaptă pe Hristos, este substanţa spirituală. Dacă, deci, această substanţă258 pe care ea a născut-o va intra într-adevăr în Pleroma pentru că este spirituală, în timp ce ceea ce este material va rămâne jos pentru că este materială şi va fi consumată total de focul ce arde din ea, atunci de ce nu ar merge întreaga substanţă animală în locul intermediar, în care îl trimit aceştia şi pe Demiurg? Atunci ce va intra în Pleroma lor? Căci ei susţin să sufletele o vor continua în locul intermediar, în timp ce trupurile, pentru că ele deţin substanţă materială, atunci când vor fi rezolvate în materie, vor fi consumate de focul care există în aceasta; însă trupul lor fiind astfel distrus, şi sufletul lor rămânând în locul intermediar, nici o parte din om nu va fi lăsată să între în cadrul Pleromei. Căci intelectul omului – mintea sa, intenţia mintală, şi cele asemenea lor – nu sunt nimic altceva decât sufletul sau; dar emoţiile şi operaţiile sufletului nu au nici o substanţă aparte de acesta. Atunci ce parte din ele va rămâne să între în Pleroma? Căci ele însele, atâta timp cât sunt suflete, rămân în locul intermediar, în timp ce ele sunt trupuri, vor fi consumate cu restul materiei.

 

Capitolul XXX – Absurditatea auto-numirii lor drept spirituali, în timp ce Demiurgul este declarat a fi animal

 

1. Acesta fiind stadiul cazului, aceşti oameni înnebuniţi declară că ei se ridică deasupra Creatorului (Demiurgul); şi, în măsura în care ei se auto-proclamă ca fiind superiori acelui Dumnezeu care a făcut şi a împodobit cerurile şi pământul, şi toate lucrurile de pe el, şi susţin că ei înşişi sunt spirituali, când de fapt ei sunt carnali odioşi datorită unei aşa mari profanităţi – afirmarea că El, care a făcut din îngerii259 Lui duhuri, şi care e îmbrăcat cu lumină şi ţine cercul260 pământului, în mâna Sa, în a cărui ochi locuitorii pământului sunt văzuţi ca lăcuste, şi care este Creatorul şi Domnul întregii substanţe spirituale, este dintr-o natură animală – fără îndoială că ei îşi trădează propria nebunie; şi, de parcă ar fi loviţi de fulger, chiar mai mult decât acei îngeri de care se vorbeşte în fabulele [păgâne], ei îşi ridică opiniile împotriva lui Dumnezeu, umflaţi fiind de o presupunere zadarnică şi de o slavă instabilă – oameni pentru a căror purgaţie nu ar ajunge întregul locaş al iadului261 de pe pământ, aşa încât ei să se poată debarasa de intensa lor nebunie.

 

2. Persoana superioară trebuie să fie dovedită prin faptele sale. In acest fel, prin urmare, ei se prezintă ca fiind superiori Creatorului (argument care am crezut că trebuie abordat, ca în acest fel şi eu să ajung la nivelul lipsei de pietate, instituind o comparaţie între Dumnezeu şi oamenii nebuni, şi, ajungând la argumentul lor, să îi resping prin propriile lor doctrine; însă dacă acţionez aşa fie ca Dumnezeu să fie îndurător faţă de mine, căci mă aventurez în aceste afirmaţii, nu cu dorinţa de a-L compara cu ei, ci pentru a convinge şi a răsturna propriile lor opinii) – ei, faţă de care mulţi şi-au exprimat admiraţia, de parcă ar fi învăţat ceva de la ei, ceva mult mai preţios decât însuşi adevărul! Acea expresie a Scripturii „Căutaţi şi veţi găsi”262, ei o interpretează ca fiind rostită cu această direcţie, ca ei să se descopere că sunt deasupra Creatorului, denumindu-se pe ei înşişi mai mari şi mai  buni decât Dumnezeu, ba chiar şi spirituali, în timp ce Creatorul este animal; şi [afirmând] aceasta pentru acest motiv ei se ridică deasupra lui Dumnezeu, căci ei intră în cadrul Pleromei, în timp ce El rămâne în locul intermediar. Să dovedească deci aceştia prin propriile lor fapte că sunt superiori Creatorului, căci persoana superioară ar trebui să fie dovedită nu prin ceea ce este spus, ci prin ceea ce are de fapt o existenţă reală.

 

3. Spre ce lucrare vor arăta ei ca fiind realizată prin ei de către Salvator, sau prin Mama lor, ori mai mare, ori mai glorioasă, sau mai împodobită cu înţelepciune, decât acelea care au fost produse de Cel care a fost aşezătorul a tot ceea ce ne înconjoară? Ce fel de ceruri au stabilit ei, sau ce pământ au fondat? Ce stele au chemat ei în existenţă sau ce luminători din ceruri au reuşit ei să îi facă să strălucească? Ba mai mult, în ce fel de cerc le-au introdus aceştia? Sau ce ploi, îngheţuri, zăpezi, fiecare la anotimpul potrivit şi în climatul lor special, au adus ei asupra pământului? Şi din nou, în contrast cu acestea, ce fel de căldură sau uscăciune au pus ei împotriva lor? Sau ce râuri au făcut ei ca să curgă? Ce fântâni au adus ei? Cu ce fel de flori sau de pomi au împodobit ei această lume de sub lună? Sau ce fel de mulţimi de animale au format ei, unele raţionale, altele iraţionale, însă toate înzestrate cu frumuseţe? Sau cine poate număra toate celelalte obiecte care au fost constituite prin puterea lui Dumnezeu şi care sunt guvernate de înţelepciunea Sa? Sau cine poate căuta măreţia acelui Dumnezeu care le-a făcut? Şi ce se poate spune despre acele existenţe care sunt deasupra cerurilor, care nu pier, cum sunt îngerii, arhanghelii, tronurile, domniile şi puterile de nenumărat? Împotriva cărora dintre aceste lucruri se pun ei în opoziţie? Ce ar avea ei de arătat ce este similar, ca fiind făcut prin ei înşişi, sau de ei, din moment ce şi ei sunt lucrarea şi creaturile acestui [Creator]? Căci dacă ori Salvatorul ori Mama lor a folosit această Fiinţă (pentru a-şi folosi propriile lor expresii, dovedindu-i a fi falşi prin intermediul termenilor pe care chiar ei le întrebuinţează), după cum susţin ei, pentru a face o imagine a acelor lucruri care sunt în Pleroma, şi a tuturor celorlalte lucruri pe care ea le-a văzut că îl aşteptau pe Salvator, ea l-a folosit pe el (Demiurgul) ca fiind [într-un sens] superior ei şi mai potrivit pentru a-i realiza scopul ei prin utilitatea lui; căci ea nu ar fi putut forma în nici un fel imaginile unor astfel de fiinţe importante prin intermediul uneia inferioare, ci printr-una superioară, agent.

 

4. Căci [să luăm şi aceasta în observare], ei înşişi, conform propriilor lor declaraţii, existau pe atunci ca un concept spiritual, în consecinţa contemplării acelor lucruri care au fost aranjate ca sateliţii în jurul Pleromei. Şi ei au continuat în zadar, Mama nerealizând nimic prin utilitatea lor263 – o concepţie indolentă, avându-şi fiinţa în Salvatorul, şi fiind potriviţi pentru nimic, căci se pare că nici un lucru nu s-a făcut de către ei. Însă Dumnezeul care, conform lor, a fost produs în timp ce, după cum argumentează ei, era inferior lor (căci ei susţin că el are o natură animală), că a fost cu toate acestea agentul activ din toate lucrurile, eficient şi potrivit pentru munca ce trebuia făcută, ca prin el să se fi făcut imaginile tuturor lucrurilor; şi nu numai acele lucruri care se vad au fost formate de el, ci şi cele invizibile, îngerii, arhanghelii, domniile, puterile şi virtuţile – [prin el, spun eu], drept superior, capabil de a-i sluji dorinţei ei. Se pare însă că Mama nu a făcut nimic prin utilitatea lor, după cum chiar ei afirmă; aşa că cineva va trebui să îi socotească pe aceştia ca fiind un avort produs de travaliul dureros al Mamei lor. Căci nu a făcut nimeni vreo slujbă peste ea, şi prin urmare ei au fost alungaţi ca un avort, folosiţi pentru nimic, şi formaţi pentru a împlini lucrarea Mamei. Şi totuşi ei se descriu ca fiind superiori Aceluia prin care s-au făcut şi aranjat astfel de vaste şi admirabile fapte, deşi prin propria lor raţiune ei sunt descoperiţi a fi atât de mizerabil de inferiori!

 

5. Este ca şi când ar fi două unelte de fier, sau instrumente, una care era în mod continuu în mâinile meşterului şi într-o constantă folosinţă, prin a cărei folosiri el a făcut tot ceea ce şi-a dorit, şi şi-a arătat arta şi îndemânarea sa, în timp ce pe cealaltă a lăsat-o fără folosinţă şi inactivă, niciodată nefiind chemată la a opera, meşterul se părea că nu făcea nimic cu ea şi nici nu se folosea de ea în muncile sale; prin urmare cineva ar trebui să susţină ideea că aceasta care este inutilă şi fără de folos ca fiind superioară în natură şi valoare faţă de cea care este implicată în munca sa, prin a cărei mijloace el îşi dobândeşte reputaţia. Un astfel de om, dacă s-ar găsi vreunul de acest gen, ar fi privit drept imbecil şi ca unul care nu este în toate minţile. La fel trebuie consideraţi şi aceia care vorbesc despre sine ca fiind spirituali şi superiori iar despre Creator afirmând că posedă o natură animală, şi să susţină că pentru acest motiv ei vor merge sus, şi vor penetra în Pleroma către proprii lor soţi (căci, conform spuselor lor, ei înşişi sunt feminini), dar că Dumnezeu [Creatorul] este de o natură inferioară, şi prin urmare rămâne în locul intermediar, în timp ce tot timpul ei nu aduc nici o dovadă despre aceste declaraţii: căci omul mai bun este dezvăluit de faptele sale, şi toate lucrurile au fost făcute de Creator; însă ei, neavând nimic vrednic de raţiune pentru a demonstra că s-au auto-produs, se chinuie sub cea mai mare şi mai incurabilă nebunie.

 

6. Dacă, totuşi, ei se zbat să susţină aceasta, în timp ce toate lucrurile materiale, cum este cerul şi întreaga lume care există sub el, au fost într-adevăr formate de către Demiurg, însă cu o natură mult mai spirituală decât acestea – acestea, adică cele ce sunt deasupra cerurilor, cum sunt principatele, puterile, îngerii, arhanghelii, domniile, virtuţiile – au fost produse printr-un proces spiritual de naştere (pe care ei îl declară că ei însuşi sunt), apoi, în primul rând, noi dovedim din autoritatea Scripturilor264 că toate lucrurile care au fost menţionate, vizibile şi invizibile, au fost făcute de un singur Dumnezeu. Căci nu trebuie să ne bazam mai mult pe aceşti oameni decât pe Scripturi şi nici nu ar trebui să renunţăm la declaraţiile Domnului, ale lui Moise şi a celorlalţi profeţi, care au proclamat adevărul, şi să le dăm acestora crezare, care într-adevăr nu rostesc nimic de vreo natură sensibilă, ci aiuresc în opinii de neconceput. Şi, în următorul rând, dacă acele lucruri care sunt deasupra cerurilor au fost într-adevăr făcute prin utilitatea lor, atunci să ne informeze ei despre natura lucrurilor invizibile, să resocotească numărul îngerilor, rangul arhanghelilor, să descopere tainele tronurilor, şi să ne înveţe diferenţele dintre domnii, principate, puteri şi virtuţi. Însă ei nu pot spune nimic cu privire la ei; prin urmare aceste lucruri nu au fost create de ei. Dacă, pe de altă parte, acestea au fost create de Creatorul, cum este de fapt şi cazul, şi sunt de un caracter spiritual şi sfânt, atunci rezultă că Cel care a produs fiinţele spirituale nu este în Sine de o natură animală, şi astfel temutul lor sistem de blasfemie este răsturnat.

 

7. Căci dacă sunt fiinţe spirituale în ceruri, despre aceasta declară întreaga Scriptură, chiar şi Pavel mărturiseşte în mod expres că există lucruri spirituale atunci când acesta declară că a fost răpit în al treilea cer265, şi din nou, că a fost dus apoi în paradis, şi a auzit cuvinte ce nu se pot rosti care nu sunt îngăduite omului să le rostească. Dar la ce i-a fost aceasta de folos, ori intrarea lui în paradis ori prezumţia sa în al treilea cer, din moment ce toate lucrurile încă se află doar sub puterea Demiurgului, dacă, aşa cum se aventurează unii să susţină, el a început deja266 să fie un spectator şi un ascultător al acelor taine care se afirmă că sunt deasupra Demiurgului? Căci dacă este adevărat că el devenea obişnuit cu acea ordine de lucruri care este deasupra Demiurgului, el nu ar fi rămas în nici un caz în regiunile Demiurgului, şi aceasta în aşa fel încât să nu cerceteze pe deplin chiar şi pe acelea (căci, conform felului lor de vorbire, încă mai stau înaintea lui patru ceruri267, dacă era pe cale să se apropie de Demiurg, şi astfel a privit la toate cele şapte stand dedesubtul lui); însă el putea să admită, poate, că a intrat în locul intermediar, adică, în prezenţa Mamei, că el să poată primi instrucţiuni din partea ei despre lucrurile din Pleroma. Căci acel om dinlăuntru care era în el, şi care vorbea în el, aşa cum spun ei, deşi invizibil, ar fi putut ajunge nu doar într-al treilea cer, ci chiar mai departe până în prezenţa Mamei lor. Căci dacă ei susţin că ei înşişi, adică omul lor [dinlăuntru], a ajuns deodată deasupra Demiurgului, şi se depărtează către Mamă, cu atât mai mult trebuie să se fi întâmplat acelaşi lucru şi omului [dinlăuntru] al apostolului; căci Demiurgul nu l-ar fi împiedicat, fiind, aşa cum susţin ei, deja supus Salvatorului. Dar dacă a încercat să-l împiedice, efortul ar fi fost în zadar. Căci nu este posibil ca el să se dovedească a fi mai puternic decât providenţa Tatălui, din moment ce omul interior este invizibil chiar şi pentru Demiurg. Însă atunci când el (Pavel) a descris răpirea lui în cel de-al treilea cer ca fiind ceva măreţ şi preeminent, nu se poate ca aceşti oameni să se înalţe deasupra celui de-al şaptelea cer, căci cu siguranţă că ei nu sunt superiori apostolului. Dacă ei susţin că ar fi mult mai excelenţi decât el, să dovedească aceasta prin faptele lor, căci ei nu au pretins vreodată la ceva care [el a descris ca întâmplându-se lui însuşi]. Şi pentru acest motiv el a adăugat, „Fie că eram în trup sau în afara lui, Dumnezeu ştie”268, ca trupul să nu fie gândit ca fiind un părtaş în acea viziune269, de parcă ar fi putut participa în acele lucruri pe care le-a văzut şi auzit; şi nici ca cineva să spună că el nu a putut fi ridicat mai sus datorită greutăţii trupului său; însă este astfel permis ca şi fără de trup să privească tainele spirituale care sunt operaţiile lui Dumnezeu, care a făcut cerurile şi pământul, şi a format omul şi l-a pus în paradis, aşa încât cei care au ajuns, ca şi apostolul, la un grad ridicat de perfecţiune în dragostea lui Dumnezeu să fie spectatorii acestor lucruri.

 

8. Această Fiinţă, prin urmare, a făcut de asemenea şi lucrurile spirituale a căror spectator a fost făcut apostolul în al treilea cer şi a auzit cuvinte de nerostit pentru om, în măsura în care acestea sunt spirituale; şi El Însuşi acordă270 [daruri] peste cei vrednici după cum preferă El, căci al Lui este paradisul; şi El este într-adevăr Duhul lui Dumnezeu, şi nu un Demiurg animal, altfel nu ar fi creat niciodată fiinţe spirituale. Însă dacă el este de fapt de natură animală, atunci să ne informeze aceştia şi pe noi de cine au fost făcute lucrurile spirituale. Ei nu au nici o dovadă pe care să o poată oferi decât că aceasta s-a realizat prin travaliul Mamei lor, care se declară că ei sunt aceia. Căci, fără a lua în considerare lucrurile spirituale, aceşti oameni nu pot crea nici măcar o muscă, sau un ţânţar, sau orice alt animal mic şi nesemnificativ, fără să ia în considerare acea lege prin care de la început animalele sunt şi au fost produse în mod natural de către Dumnezeu – prin depunerea de sămânţă în acelea care sunt din aceleaşi specii. Şi nici că s-ar fi făcut ceva doar din Mamă, [căci] ei afirmă că Demiurgul a fost produs de ea, şi că el a fost Domnul (autorul) întregii creaţii. Şi tot ei susţin că cel care este Creatorul şi Domnul a tot ceea ce s-a făcut este de natură animală, în timp ce ei declară că ei înşişi sunt spirituali – ei, care nici măcar nu sunt nici autorii şi nici domnii vreunei lucrări, nu doar a acelor lucruri care sunt străine de ei, ba mai mult acelea din trupurile lor! În plus, aceşti oameni, care se auto-numesc spirituali şi superiori Creatorului, suferă adesea de dureri trupeşti, din păcate împotriva voinţei lor.

 

9. Este drept, prin urmare, ca să îi convingem pe aceştia că s-au depărtat destul de adevăr. Căci dacă Salvatorul a format lucrurile care au fost făcute, prin el (Demiurgul), aceasta se dovedeşte în acest caz că este nu doar inferior ci superior lor, din moment ce el este descoperit a fi formatorul lor; căci şi ei au un loc printre lucrurile create. Cum se poate astfel argumenta că aceşti oameni sunt într-adevăr spirituali, când cel prin care au fost creaţi ei este de o natură animală? Sau, din nou, dacă El (Creatorul) a făcut toate lucrurile în mod liber (ceea ce este într-adevăr singura presupunere, aşa cum am arata în numeroasele argumente despre natura cea mai clară), şi prin puterea Sa şi le-a aranjat şi le-a terminat pe toate, iar voia Sa este substanţa271 tuturor lucrurilor, atunci se descoperă că doar unul şi singurul Dumnezeu care a creat toate lucrurile, care doar el este omnipotent, şi Tatăl a tuturor lucrurile din jur şi formate, vizibile şi invizibile, care pot fi percepute sau nu de simţurile noaste, cereşti şi pământeşti, „prin cuvântul puterii Sale”272; şi El a aranjat şi a potrivit toate lucrurile prin înţelepciunea Sa, în timp ce El cuprinde toate lucrurile, însă El nu poate fi cuprins de nimeni: El este Formatorul, El este Constructorul, El Descoperitorul, El Creatorul, El Domnul tuturor; şi nu este nimeni altul alături de El, sau deasupra Lui, şi nici nu are vreo mamă, aşa cum aceştia îi atribuie una; nici nu există un al doilea Dumnezeu, după cum şi-a imaginat Marcion; nici nu există o Pleroma de 30 de eoni, care s-a dovedit a fi o presupunere deşartă, nici nu există o astfel de fiinţă ca Bythus sau Proarche, nici că ar fi câteva serii de ceruri, sau o lumină virginală273, sau vreun eon fără nume, şi de fapt nici una din aceste lucruri la care au visat aceştia, şi toţi ereticii. Ci există doar unul şi singur Dumnezeu, Creatorul – El care este deasupra fiecărui principat, putere, domnie şi virtute: El este Tată, El este Dumnezeu, El Fondatorul, El Făcătorul, El Creatorul, care a făcut aceste lucruri prin Sine, adică, prin Cuvântul şi Înţelepciunea Sa – cerurile şi pământul, şi mările, şi lucrurile din ea: El este drept; El este bun; El e cel ce l-a format pe om, a plantat paradisul, a făcut lumea, a dat naştere la potop, cel care l-a salvat pe Noe; El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul celor vii: El e cel pe care îl proclamă lege, cel pe care îl predică profeţii, pe care Hristos îl revelează, pe care apostolii l-au făcut de cunoscut274 nouă şi în care crede Biserica. El este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos: prin Cuvântul Său, care este Fiul Sau, prin Acesta El este revelat şi manifestat pentru toţi la care este revelat; [doar] aceia Îl cunosc la care Fiul L-a făcut descoperit. Dar Fiul, coexistent din veşnicie cu Tatăl, din vechime, da, de la început, descoperă întotdeauna pe Tatăl la îngeri, arhangheli, puteri, virtuţii, şi la toţi aceia la care vrea El ca Tatăl să fie revelat.

 

Capitolul XXXI – Recapitulare şi aplicaţie a argumentelor precedente

 

1. Prin urmare, aceia care sunt din şcoala lui Valentinus fiind răsturnaţi, întreaga mulţime de eretici este şi ea, de fapt, chiar şi ruinaţi. Căci toate argumentele pe care le-am prezentat împotriva Pleromei lor, şi cele referitoare la acele lucruri care sunt dincolo de aceasta, arătând cum Tatăl tuturor este limitat şi circumscris de ceea ce este dincolo de El (dacă, într-adevăr, este ceva dincolo de El), şi despre nevoia absolută [a teoriei lor] de a se exprima din mulţi Taţi, şi multe Plerome, şi multe creaţii ale lumii, începând cu un set şi terminând cu un altul, de parcă ar exista de fiecare parte; şi că toate [fiinţele la care se face referire] continuă în domeniile lor şi nu se amestecă cu alte, din moment ce nu există de fapt nici un interes şi nici vreo părtăşie dintre ele; şi că nu mai este un alt Dumnezeu al tuturor, ci că acest nume aparţine doar Celui Atotputernic – [toate aceste argumente, zic eu], se vor aplica în aceeaşi manieră împotriva celora care sunt din şcoala lui Marcion şi Simon şi Meander, sau oricare altul care, asemenea lor, elimină acea creaţie cu care noi suntem conectaţi din Tatăl. Din nou, argumentele pe care le-am folosit împotriva acelora care susţin că Tatăl tuturor cuprinde fără îndoială toate lucrurile, că această creaţie de care aparţinem noi nu a fost formată de El, ci de vreo altă anumită putere, sau de îngerii care nu îl cunoşteau pe Propator, care este încercuit ca un centru de extinderea imensă a universului, la fel cum o pată este pe o haină; când am arătat că aceasta nu este o presupunere probabilă că orice altă fiinţă decât Tatăl tuturor a format acea creaţie de care aparţinem – aceste argumente identice se vor aplica împotriva urmaşilor lui Saturninus, Basilides, Carpocrates, şi a restului de gnostici, care exprimă opinii similare. Acele afirmaţii, din nou, care au fost făcute referitoare la emanaţii, şi eoni, şi la [presupusa stare de] degenerare, cât şi la caracterul inconsistent al Mamei lor, a răsturnat în mod egal pe Basilides şi pe toţi aceia care sunt numiţi pe nedrept gnostici, care, de fapt, repetă aceleaşi lucruri dar cu nume diferite, însă la o extindere mami mare decât cei anteriori275, transferă acele lucruri care stau în afara276 adevărului în sistemul propriei lor doctrine. Remarcile pe care le-am făcut cu privire la numere se vor aplica şi acestea împotriva tuturor acelora care denaturează lucrurile ce aparţin adevărului pentru a sprijini un sistem de acest gen. Şi tot ceea ce s-a spus referitor la Creator (Demiurgul) pentru a arăta că doar El este Dumnezeu şi Tatăl tuturor, şi orice remarci s-ar putea face ulterior în următoarele cărţi, le aplic împotriva ereticilor în întregime. Cei mai moderaţi şi mai raţionali dintre ei îi vei converti şi convinge, aşa încât să îi poţi călăuzi spre a nu mai blasfemia pe Creatorul, Făcătorul, Susţinătorul şi Domnul lor, şi nici pentru a-i atribui Acestuia originea în defect şi ignoranţă; însă pe cei mai înfocaţi, teribili şi mai iraţionali [dintre ei] îi vei îndepărta de la tine, ca să nu mai ai de a face deloc cu vorbăria lor indolentă.

 

2. Ba mai mult, vor fi combătuţi şi aceia care aparţin lui Simon şi Carpocrates, şi dacă mai sunt şi alţii de care să se spună că au făcut minuni – care fac ceea ce fac nu prin puterea lui Dumnezeu, sau în legătură cu adevărul, nici pentru bunăstarea oamenilor, ci de dragul distrugerii şi de a îndruma greşit omenirea prin intermediul decepţiilor magice, ci cu trucuri universale să atragă astfel după sine un mai mare rău decât bine peste cei care îi cred, referitor la punctul în care ei îi îndrumă greşit. Căci ei nici nu pot da vedere orbilor, nici auz surzilor, şi nici să scoată toate felurile de demoni – [nici unul de fapt], decât acelea care sunt trimise în alţii de către ei înşişi, dacă pot face aşa ceva. Nici nu îi pot vindeca pe cei slabi, sau pe ologi, sau pe paralitici, sau cei ce au alte probleme în alte părţi ale trupului, aşa cum de fapt s-au făcut multe în ceea ce priveşte infinitatea trupească. Ei nici nu pot oferi remedii eficiente pentru acele accidente externe care pot avea loc. Şi ei sunt aşa de departe de a putea să învie un mort, după cum a înviat Domnul, şi apostolii prin intermediul rugăciunii, şi după cum s-a făcut în mod frecvent în frăţietate datorită unor necesităţi – întreaga biserică din acea localitate specifică a implorat [locuitorii] la post şi rugăciune, duhul celui mort s-a reîntors, şi el a fost redat ca răspuns la rugăciunile sfinţilor – aceasta ei nici măcar nu o cred că se poate face, [şi susţin] că învierea din morţi277 este pur şi simplu o obişnuinţă cu acel adevăr pe care ei îl proclamă.

 

3. Prin urmare, din moment ce există printre ei influenţe de eroare şi de îndrumare greşită, şi iluziile magice sunt făcute la vederea oamenilor; însă în Biserică, simpatia şi compasiunea, statornicia şi adevărul pentru ajutorul şi încurajarea omenirii nu sunt doar exprimate278 fără plată, dar chiar noi înşine le aducem spre beneficiul altora prin mijloacele noastre; şi în măsura în care aceia care sunt vindecaţi foarte frecvent nu posedă lucrurile pe care le cer ei, ci le primesc de la noi – [din moment ce acesta este şi cazul], aceşti oameni sunt în acest fel dovediţi fără îndoială că au rostit lucruri străine de natura divină, de binefacerile lui Dumnezeu, şi de toată excelenţa spirituală. Însă ei sunt în totalitate plini de înşelătorie de orice fel, o inspiraţie apostată, o lucrătură demonică, şi fantasme ale idolatriei, şi în realitate sunt predecesorii acelui dragon279 care, prin intermediul înşelătoriei de acelaşi fel, va face ca prin coada sa să cadă de la locul lor o treime din stele, şi le va arunca la pământ. Aceasta ne îndeamnă pe noi să fugim de ei aşa cum am fugi de acesta; şi cu cât este mai mare cadrul în care ei îşi desfăşoară [minunăţiile lor], cu atât mai multă atenţie ar trebui să-i privim, ca fiind înzestraţi cu un spirit mai mare de răutate. Dacă va lua cineva aminte la profeţia la care am făcut referinţă, şi la practicile zilnice ale oamenilor, va descoperii că maniera lor de acţionare este una şi aceeaşi cu cea a demonilor.

 

Capitolul XXXII – Expunere mai detaliată a doctrinelor ticăloase şi blasfemiatoare ale ereticilor

 

1. În plus, această părere profană a lor referitor la acţiuni – adică, faptul că aceasta este rezemată de ei pentru a experimenta toate felurile de fapte, chiar şi cele mai abominabile – este respinsă de învăţătura Domnului, cu care nu numai că curvarul este respins, ci şi cel ce vrea să comită adulterul280; şi nu numai că ucigaşul este declarat vinovat că a ucis pe altul spre propria sa condamnare, dar şi omul care se mânie în inima lui pe fratele său fără nici o cauză: care a poruncit [ucenicilor Lui] nu numai să nu urască pe oameni, ci şi să-şi iubească duşmanii; şi i-a îndemnat nu numai să nu jure fals, ci să nu jure deloc; şi nu numai să nu vorbească rău împotriva aproapelui său, ci nici măcar să nu îi spună „Raca” şi „nebunule” declarând că în acest fel ei se află în pericolul flăcărilor iadului; şi nu numai să nu lovească, ci atunci când sunt loviţi să întoarcă şi celălalt obraz [către cei care îi maltratează]; şi nu numai să nu refuze la a renunţa la proprietatea altora, ci ca şi când şi al lor ar fi luată, să nu o ceară înapoi de la cei care au luat-o; şi nu numai să nu-şi rănească aproapele lor, sau să le facă vre-un rău, dar atunci când sunt acuzaţi pe nedrept să fie îndelung-răbdători, şi să arate bunătate faţă de cei [care i-au rănit], şi să se roage pentru ei, ca prin pocăinţă ei să poată fi salvaţi – ca noi să nu imităm în nici un fel aroganţa, pofta şi mândria altora. Prin urmare, din moment ce Acela pe care ei îl laudă ca fiind Mama lor, şi despre care ei afirmă că ar fi avut un suflet mult mai bun şi mai curat decât alţii, a poruncit într-adevăr, cu multă sinceritate anumite lucruri să fie făcute ca fiind excelente şi bune, şi de a se face abţinere de la anumite lucruri nu doar în perpetuarea lor actuală, ci şi în gândire, care duceau la înfăptuirea lor, ca fiind ticăloase, dăunătoare şi abominabile – cum ar putea oare ei să scape de la a fi puşi la mărturisire, când ei afirmă că un astfel de Stăpân a fost mult mai întărit [în duh] şi mai bun decât alţii, şi totuşi a acordat instrucţiuni în mod manifestat despre un fel absolut opus învăţăturii Sale? Şi, din nou, dacă nu exista astfel de lucruri ca binele şi răul, dar că unele lucruri ar fi declarate neprihănite, iar altele murdare, doar în opinia umană El nu s-ar fi exprimat niciodată astfel în învăţătura Sa: „Cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”281; dar El va trimite pe cei nelegiuiţi şi cei ce nu fac faptele neprihănirii „în focul cel veşnic, în care viermele lor nu moare, şi focul ei nu se stinge”282

 

2. Atunci când ei continuă să susţină că este greoi pentru ei să aibă astfel de experienţă283 de muncă şi comportament, aşa încât, dacă ar fi posibil, realizarea tuturor în cadrul unei singure manifestări în această viaţă, ei ar trece [deodată] la starea de perfecţiune, când ei nu sunt, prin nici un fel de şansă, găsiţi că se luptă să facă acele lucruri care necesită virtute şi sunt harnici, glorioşi şi îndemânatici284, lucruri care sunt la rândul lor aprobate în mod universal ca fiind bune. Căci dacă este necesar să treacă prin orice fel de muncă şi de operaţie, ei ar trebui să înveţe, în primul rând, toate artele: toate [zic eu], fie că se referă la teorie sau la practică, fie că sunt obţinute prin lepădare de sine, sau sunt rezultate al muncii, ale exerciţiului şi ale perseverării; ca de exemplu, fiecare fel de muzică, aritmetică, geometrie, astronomie, şi toate asemenea lor care sunt în căutarea celor intelectuali: apoi, din nou, întregul studiu al medicinii, şi cunoştinţa platelor, pentru a deveni obişnuiţi cu acele lucruri care sunt pregătite pentru sănătatea omului; arta pictării şi a sculptării, a lucrărilor în marmură şi în alamă, şi a artelor înrudite: ba mai mult, [ei trebuie să studieze] tipul de muncă al fiecărei ţări, arta veterinară, ocupaţiile pastorale, diferitele feluri de munci de îndemânare, despre care se spune că invadează întregul cerc de exercitare [umană]; din nou, acelea legate de viaţa maritimă, exerciţiile gimnastice, vânătoarea, aptitudinile militare şi regeşti, şi cât de multe ar mai exista, din care ei nu ar putea învăţa a zecea sau chiar a o mia parte, cu cea mai mare îndemânare, în tot cursul vieţii lor. Adevărul e că ei nu se încumetă să înveţe nimic din acestea, deşi ei susţin că aceasta este rezemată de ei de a avea experienţe de acest fel de muncă, dar, întorcându-se la voluptate şi poftă, şi acţiuni abominabile, ei stau condamnaţi de sine atunci când sunt încercaţi de propria lor doctrină. Căci, din moment ce ei sunt destituiţi de toate acele [virtuţi] care au fost menţionate, ei vor ajunge [din necesitate] în distrugerea focului. Aceşti oameni, în timp ce se laudă că Isus este Stăpânul lor, rivalizează de fapt filozofia lui Epicur şi indiferenţa cinicilor, [numindu-L pe Isus Stăpânul lor], care nu numai că şi-a întors ucenicii Săi de la fapte murdare, ci şi de la cuvinte şi gânduri [murdare], aşa cum am arătat deja.

 

3. Din nou, în timp ce ei susţin că ei au suflete din aceeaşi sferă ca cea a lui Isus, şi că sunt asemenea Lui, uneori chiar susţinând că sunt superiori; în timp ce [afirmă că au fost] produşi, ca El, pentru reprezentaţia faptelor care au tendinţa de a beneficia şi stabili omenirea, ei sunt descoperiţi că nu fac nimic de acelaşi fel [cu acţiunile Lui], şi nici nu pot fi puşi în comparaţie cu ele în vreun fel. Şi dacă ei au realizat într-adevăr ceva [remarcabil] prin intermediul magiei, ei se luptă [în acest fel] plin de viclenie să îndrume greşit pe oameni, din moment ce ei nu acordă nici un beneficiu real sau binecuvântare peste cei despre care ei declară că îşi exercită puterea [supranaturală]; dar, prin a duce la iveală nişte simpli băieţi285 [ca subiecte pe care să practice aceştia], înşelându-le vederea, în timp ce ei expun fantasme care se încheie instantaneu, care nu ţin nici măcar un moment286, ei sunt dovediţi că sunt, nu ca Isus Domnul nostru, ci ca Simon magul. Este sigur287, de asemenea, din faptul că Domnul a înviat din morţi a treia zi, şi s-a arătat ucenicilor Săi, şi care în văzul lor a fost ridicat la cer, pentru ca în măsura în care aceşti oameni mor, şi nu învie, nici nu se arată la cineva, ei sunt dovediţi că posedă suflete care nu sunt deloc similare cu cel al lui Isus.

 

4. Totuşi, dacă ei susţin că şi Domnul a făcut astfel de lucrări doar ca aparenţă, o să-i ducem la scrierile profetice, şi o să le dovedim că lucrurile au fost astfel288 prezise despre el, şi că au avut loc fără îndoială, şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Din acest motiv, aceia care sunt într-adevăr ucenicii Săi, primind har de la El, fac în numele Lui [miracole], pentru a promova bunăstarea altor oameni, conform darului pe care fiecare l-a primit de la El. Căci unii într-adevăr alungă demoni, astfel că aceia care au fost în acest fel curăţaţi de duhuri rele cred în mod frecvent atât [în Hristos] cât şi se unesc cu Biserica. Alţii au o preştiinţă a lucrurilor viitoare: ei au viziuni şi rostesc expresii profetice. Alţii însă vindecă pe bolnavi prin punerea mâinilor peste ei, şi acestei sunt făcuţi bine. Da, chiar mai mult, după cum am mai spus, morţii chiar au fost înviaţi şi au rămas289 printre noi mulţi ani. Şi ce altceva aş mai putea spune? Nu e posibil să numim numărul de daruri pe care Biserica, [împrăştiată] fiind în întreaga lume, le-a primit de la Dumnezeu, în numele lui Isus Hristos, care a fost crucificat în timpul lui Pilat Pontius, şi pe care ea le exercită zi de ei pentru beneficiul neamurilor, nu prin a practica decepţia asupra cuiva sau luarea vreunei plăţi290 de la ei [datorită unor astfel de interpuneri miraculoase]. Căci după cum ea a primit fără bani291 de la Dumnezeu, în acelaşi mod să slujească aceasta [pe alţii].

 

5. Ea nu face nimic prin intermediul invocaţiilor angelice292, sau prin incantaţii, sau orice alt fel de artă ticălos de curioasă; dar, prin a-şi îndrepta rugăciunile către Domnul, care a făcut toate lucrurile, într-un duh curat, sincer şi neprefăcut, şi prin a chema numele Domnului Isus Hristos, ea a fost obişnuită să facă293 minuni pentru avantajul omenirii, şi nu să-i ducă în eroare. Prin urmare, dacă numele Domnului nostru Isus Hristos mai conferă şi acum beneficii [asupra oamenilor], şi vindecă pe deplin şi în mod eficient pe toţi aceia care cred oriunde în El, şi nu pe acel Simon, sau Menander, sau Carpocrates, sau un oricare altul, acesta manifestă acest lucru. Atunci când El a fost făcut om, El a avut părtăşie cu propria Sa creaţie, şi294 a făcut toate lucrurile prin puterea lui Dumnezeu, conform voii Tatălui tuturor, aşa cum au prezis prorocii. Dar ce erau aceste lucruri vor fi descrise în tratarea dovezilor descoperite în scrierile profetice.

 

Capitolul XXXIII – Absurditatea doctrinei transmigraţiei sufletelor

 

1. Putem distruge doctrina lor despre transmigraţia din trup în trup prin acest fapt, că sufletele nu îşi amintesc nimic despre evenimentele care au avut loc în stările lor anterioare de existenţă. Căci dacă ele au fost trimise cu acest obiect, ca ele să aibă tot felul de experienţe de acest gen, ele vor trebui din necesitată să reţină o memorie a acelor lucruri care au fost realizate anterior, ca ele să poată completeze pe acelea în care ele erau încă deficiente, şi nu prin planarea din totdeauna, fără întrerupere, în jurul aceloraşi căutări, să-şi irosească munca mizerabilă în zadar (căci simpla uniune a trupului [cu un suflet] nu ar putea stinge în totalitate memoria şi contemplarea acelor lucruri care au fost experimentate anterior295), şi în special în timp ce ele vin [în lume] pentru acest scop. Căci în timp ce trupul este adormit şi se odihneşte, orice lucruri pe care sufletul le vede şi le face într-o viziune, recolectând multe dintre aceste, el le comunică trupului; şi atunci când cineva se trezeşte, poate după o perioadă lungă de timp, el spune ceea ce a văzut într-un vis, astfel că fără îndoială că el îşi va aduce aminte de acele lucruri care le-a făcut înaintea de a intra în acel trup specific. Căci ceea ce se vede pentru o scurtă perioadă de timp, sau care a fost conceput simplu într-o fantasmă, şi doar de către suflet, prin intermediul unui vis, despre aceasta îşi aminteşte când este unit cu trupul, şi fiind dispersat prin toate membrele, cu atât mai mult acesta îşi va aminte de acele lucruri ce au legătură cu locul în care a stat pentru un timp mai lung, chiar şi în cadrul unei vieţi anterioare.

 

2. Cu referire la aceste obiecţii, Plato, anticul atenian, care a fost şi primul296 care a introdus această opinie, atunci când nu le-a putut evita, a inventat [noţiunea] unui pahar de uitare, imaginându-şi în acest fel că ar putea scăpa de acest fiu al dificultăţii. El nu a atentat la nici un fel de dovadă [a presupunerii lui], ci a replicat dogmatic [faţă de obiecţia pusă la îndoială], că atunci când sufletele intră în această viaţă, ele sunt făcute să bea din uitare de acel demon care le veghează intrarea lor [în lume], înainte de a afecta vreo intrare în trupurile [către care au fost desemnate lor]. El scapă din vedere că, [astfel vorbind] a căzut într-o perplexitate şi mai mare. Căci paharul uitării, după ce este băut, poate şterge memoria tuturor faptelor care au fost făcute, cum se poate, O Plato, ca tu să obţii cunoaşterea acestui fapt (din moment ce sufletul tău este acum în trup), că, înainte de a intra în trup, acesta a fost făcut să bea de către demon un drog care i-a provocat uitarea? Căci dacă tu ai vreo memorie a demonului, şi a paharului, şi a intrării [în viaţă], ar trebui ca şi tu să fi obişnuit cu alte lucruri; dar dacă, pe de altă parte, eşti ignorant de el, atunci nu este nici un adevăr în istorie despre demon, nici despre paharul uitării pregătit cu artă.

 

3. Iarăşi, în contradicţie cu cei ce afirmă că trupul în sine este drogul uitării, se poate face următoarea observaţie: Cum se face dar că orice vede sufletul prin propria sa utilitate, atât în vise cât şi prin reflectarea sau exercitarea sinceră a minţii, în timp ce trupul este pasiv, acesta îşi aminteşte şi le spune vecinilor săi? Dar, din nou, dacă trupul în sine ar fi fost [cauza] uitării, atunci sufletul care există în trup nu şi-ar putea aminti nici măcar acele lucruri care au fost percepute cu mult timp în urmă prin intermediul ochilor sau al urechilor; dar de îndată ce ochiul s-a întors de la lucrurile la care a privit, memoria acestora ar fi fără îndoială distrusă. Căci sufletul, în timp ce există în fiecare [caz] al uitării, nu ar fi putu avea nici o cunoştinţă despre nimic altceva decât de acel lucru pe care l-ar fi văzut la momentul prezent. Atunci cum ar putea acesta să fie obişnuit cu lucrurile divine şi să reţină o memorie a lor în timp ce există în trup, din moment ce, aşa cum susţin ei, trupul în sine este [cauza] uitării? Chiar şi profeţii, atunci când erau pe pământ, şi-au reamintit la fel, la întoarcerea la starea originală a minţii lor297, de oricare lucru pe care l-au văzut sau auzit din punct de vedere spiritual despre obiectele cereşti, şi le-au relatat altora. Trupul, prin urmare, nu cauzează sufletul să uite acele lucruri care au fost mărturisite din punct de vedere spiritual; sufletul însă învaţă trupul şi îi împărtăşeşte acestuia viziunea spirituală de care a beneficiat.

 

4. Căci trupul nu este posedat de o putere mai mare decât sufletul, din moment ce primul este inspirat şi vitalizat, şi crescut şi susţinut de cel din urmă; dar sufletul posedă298 şi domneşte peste trup. Acesta este fără nici o îndoială întârziat în viteza sa, în exact aceeaşi proporţie în care trupul împărtăşeşte mişcarea sa; însă aceste nu îşi pierde niciodată cunoştinţa care îi aparţine de fapt. Căci trupul poate fi comparat cu un instrument, însă sufletul este posedat de raţiunea unui artist. Prin urmare, la fel cum artistul găseşte ideea unei lucrări că răsare imediat în mintea sa, dar că o poate desfăşura doar prin intermediul unui instrument, datorită dorinţei de flexibilitate perfectă în domeniul acţionat, şi astfel rapiditatea operării sale mintale fiind amestecată cu acţiunea înceată a instrumentului, dă naştere unui fel moderat de mişcare [faţă de sfârşitul contemplat]; în aceeaşi măsură sufletul, fiind amestecat cu trupul de care aparţine, este într-o anumită măsură împiedicat, rapiditatea sa fiind amestecată cu încetineala trupului. Astfel, şi atunci când comunică alte lucruri cu trupuri, acest nici nu pierde cunoaşterea lor şi nici memoria acelor lucruri care au fost mărturisite.

 

5. Prin urmare, dacă sufletul nu-şi aminteşte nimic299 despre ceea ce a avut loc într-o formă anterioară de existenţă, dar are o percepţie a acelor lucruri care sunt aici, rezultă că acesta nu a existat niciodată în alte trupuri, şi nici lucrurile de care nu are nici o cunoştinţă n-au fost lucruri cunoscute la care nu poate contempla [acum din punct de vedere mintal]. Dar după cum fiecare îşi primeşte trupul după lucrarea îndemânatică a lui Dumnezeu, în acelaşi fel îşi deţine sufletul. Căci Dumnezeu nu este aşa de sărac sau destituit în resurse încât să nu poată conferi un suflet adecvat fiecărui trup individual, la fel cum El îi dă acestuia caracterul său special. Şi prin urmare, atunci când numărul [gândit] este complet, [acel număr] pe care El l-a predeterminat în sfatul Său, toţi aceia care au fost înscrişi pentru viaţa [veşnică] vor învia, având propriile lor trupuri, şi propriile lor suflete, duhuri, în care ei i-au fost pe plac lui Dumnezeu. Aceia, pe de altă parte, care sunt vrednici de pedeapsă, vor merge în ea, şi aceştia avându-şi propriile lor suflete şi trupuri în care ei au stat aparte de harul lui Dumnezeu. Ambele clase vor înceta atunci să la a naşte şi a mai fi născute, de la a se căsători şi a da în căsătorie; aşa că numărul omenirii, corespunzând cu cel al pre-ordinării lui Dumnezeu, fiind completate, să poată realiza schema formată de Tatăl300.

 

Capitolul XXXIV – Sufletele pot fi recunoscute în stare separată şi sunt nemuritoare deşi odată ele au avut un început

 

1. Domnul a învăţat cu o deplină plinătate că sufletele nu numai că continuă să existe, nu prin trecerea din trup în trup, ci că ele îşi păstrează aceeaşi formă301 [în starea lor separată] pe care trupul a avut-o în care ele au fost adaptate, şi că ele îşi amintesc faptele pe care le-au făcut în această stare de existenţă şi din care au încetat acum – în acea naraţiune care este înregistrată cu referire la omul bogat şi Lazăr care a găsit alinare în sânul lui Avraam. În această relatare El afirmă302 că Dives l-a cunoscut pe Lazăr după moarte, ca şi Avraam, şi că fiecare dintre aceste persoane au continuat în poziţia lor adecvată, şi că [Dives] a cerut ca Lazăr să fie trimis să-l răcorească – [Lazăr], la care acesta nici măcar nu i-a acordat [anterior] nici măcar firmiturile de la masa sa. [El ne spune] şi despre răspunsul dat de Avraam, care era obişnuit nu numai cu ceea ce făcea referire la sine, ci şi la Dives, şi că se bucura de cei care nu-şi doreau să ajungă în acel loc de chin dacă credeau în Moise şi în profeţi, şi să primească303 predicarea despre Acela care avea304 să învie din morţi. Deci, prin aceste lucruri este declarat simplu că sufletele continuă să existe şi că nu trec de la un trup la altul, că ele deţin forma unui om, ca ele să fie recunoscute, şi reţin memoria acelor lucruri din lumea aceasta; ba mai mult, că darul de profeţie era deţinut de Avraam, şi că fiecare clasă de suflete primeşte o locuinţă după merit, chiar înainte de judecată.

 

2. Dar dacă vreo persoană în acest timp susţine că aceste suflete, care au început să existe doar cu ceva timp în urmă, nu pot dura pentru o perioadă lungă de timp, ci că ele trebuie, pe de-o parte, ori să fie nenăscute, pentru a fi nemuritoare, sau dacă au avut un început în calea generării, ca ele să moară odată cu trupul – aceştia să înveţe că doar Dumnezeu, care este Domnul tuturor, este fără început şi fără de sfârşit, fiind adevărat şi din totdeauna acelaşi, şi că rămâne întotdeauna aceeaşi Fiinţă de neschimbat. Dar toate lucrurile care purced din El, pentru orice lucru ar fi fost ele făcute, şi sunt făcute, îşi primesc într-adevăr propriul lor început de generaţie, şi pe această bază sunt inferioare Aceluia care le-a format, în măsura în care aceste nu sunt nenăscute. Cu toate acestea ele indură şi îşi extind existenţa într-o serie lungă de ani în conformitate cu voia lui Dumnezeu Creatorul lor; astfel că El le permite acestora ca ele să fie astfel formate la început, şi ca mai apoi să poată exista.

 

3. Căci la fel ca cerul care este deasupra noastră, firmamentul, soarele, luna, restul stelelor, şi toată grandoarea lor, deşi ele nu au avut o existenţă anterioară, au fost aduse în existenţă, şi continuă de-o lungă perioadă de timp conform voii lui Dumnezeu, la fel este cu oricine care crede astfel despre suflete şi duhuri şi, de fapt, referitor la toate lucrurile create, prin nici un mod nu va fi dus în rătăcire, în măsura în care toate lucrurile care au fost făcute au avut un început atunci când acestea au fost formate, dar trăiesc atâta timp cât vrea Dumnezeu ca ele să aibă o existenţă şi o continuitate. Duhul profetic aduce mărturie referitor la aceste opinii, atunci când El declară că „El a rostit şi ele au fost făcute; a poruncit şi ele au fost create: El le-a aşezat pentru totdeauna, da, din veci în veci”305. Şi din nou, El vorbeşte astfel despre mântuirea omului: „El ti-a cerut viaţă, şi Tu i-ai prelungit lungime zilelor din veci în veci”306; indicând că este Tatăl tuturor cel care acordă durată din veci în veci pentru cei ce sunt mântuiţi. Căci viaţa nu reiese din noi, şi nici din propria noastră natură, ci este acordată conform harului lui Dumnezeu. Şi prin urmare cel care va păstra viaţa încredinţată lui, şi îi va mulţumi Aceluia care i-a dat-o, va primi şi lungime de zile din veci în veci. Dar cel ce o va respinge, şi se va dovedi drept nemulţumitor faţă de Făcătorul său, în măsura în care el a fost creat şi nu l-a recunoscut pe Acela care i-a acordat [acest dar], se lipseşte de [privilegiul] continuităţii din veci în veci307. Şi, pentru acest motiv, Domnul a declarat acelora care i s-au arătat nemulţumiţi următoarele: „Dacă nu aţi fost credincioşi în cele mai mici, cum aţi putea fi în cele mari?”308 indicând că aceia care în această viaţă scurtă s-au arătat nemulţumiţi Lui, pe drept nu vor primi de la El lungime de zile din veci în veci.

 

4. Dar la fel cum trupul animal nu este în sine sufletul, totuşi acesta are părtăşie cu sufletul atâta timp cât vrea Dumnezeu; aşa că sufletul în sine nu este viaţă309, ci participă în acea viaţă încredinţată lui de Dumnezeu. În aceeaşi măsură declară şi cuvântul profetic referitor la primul om format că „a devenit un suflet viu”310, învăţându-ne că prin participarea vieţii sufletul devine viu; aşa că sufletul, şi viaţa pe care o deţine trebuiesc înţelese ca fiind existenţe separate. Atunci când Dumnezeu acordă viaţă şi durată perpetuă, se întâmplă că chiar şi sufletele care nu au existat anterior vor trăi pe viitor [pentru totdeauna], din moment ce Dumnezeu a dorit ca acestea să trăiască cât şi să continue în existenţă. Căci voia lui Dumnezeu ar trebui să guverneze şi să domnească în toate lucrurile, în timp ce toate lucrurile care sunt supuse Lui, sunt în supunere şi devotate faţă de serviciul Său. Până aici, deci, daţi-mi voie să vorbesc despre crearea şi durata continuă a sufletului.

 

Capitolul XXXV – Respingerea lui Basilides şi a opiniei că profeţii au rostit prezicerile lor sub inspiraţia altor dumnezei

 

1. În plus, adiţional la ceea ce s-a spus, Basilides va găsi drept necesar, conform propriilor sale principii, să susţină nu numai că există 365 de ceruri făcute în succesiune unul de către altul, dar că o mulţime imensă şi nenumărată de ceruri a fost din totdeauna în procesul de facere, şi sunt făcute şi vor continua să fie făcute, aşa încât formarea cerurilor de acest gen să nu înceteze niciodată. Căci dacă din efluxul311 primului cer al doilea a fost făcut în asemănarea cu el, al treilea după al doilea, şi aşa mai departe, atunci rezultă că din efluxul cerului nostru, pe care el îl denumeşte ca fiind ultimul, un altul să se formeze asemenea lui, şi din acesta un al treilea; astfel ei nu vor înceta niciodată, ori procesul de eflux din acele ceruri care au fost deja făcute, sau manufacturarea altora ceruri [noi], însă operaţia trebuie să meargă ad infinitum, şi să dea naştere la un număr de ceruri care vor fi în totalitate nedefinite.

 

2. Restul acelora care sunt denumiţi în mod fals gnostici, care susţin că profeţii şi-au rostit profeţiile sub inspiraţia a diferiţi dumnezei, se va răsturna cu uşurinţă prin acest fapt, că toţi profeţii au proclamat un singur Dumnezeu şi Domn, însăşi Făcătorul cerului şi al pământului şi al lucrurilor de pe el, în timp ce ei au anunţat pe lângă toate acestea venirea Fiului Său, după cum voi demonstra din însăşi Scripturi, în cărţile care vor urma.

 

3. Dacă, totuşi, vreun subiect care, în limba ebraică, apare în Scripturi ca expresii diverse [pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu], cum sunt Sabaoth, Elo&eumlaut, Adonai, şi altele asemenea lor, cei ce se sforţează să dovedească din acestea că există puteri diferite şi dumnezei, să înveţe astfel de persoane că expresiile de acest gen sunt doar enunţări şi apelative al uneia şi aceeaşi Fiinţă. Căci termenul <i>elo-eumlaut;</i> din limba iudaică îl denotă pe Dumnezeu, în timp ce <i>eloĂeim</i>312 şi <i>eloĂeuth</i> din limba ebraică înseamnă „acela care cuprinde (conţine sau stăpâneşte) toate lucrurile”. Cât despre apelativul <i>adonai, uneori acesta denotă ceea ce are un nume313 şi admirabil; însă alteori, când litera <i>daleth din ea este dublă, şi cuvântul primeşte un sunet iniţial314 gutural – adică Addonai – [acesta înseamnă] „Unul care leagă şi separă uscatul de apă”, ca apele să nu afunde ulterior315 uscatul. În aceeaşi manieră de asemenea, <i>sabaoth316, atunci când este scris cu un omega grecesc în ultima silabă [Sabaoµth], denotă „un agent voluntar”; dar când este scris cu un omicron grecesc – ca de exemplu Sabaoáăth – acesta exprimă „primul cer”. În acelaşi fel, de asemenea, cuvântul <i>jaoĂth</i>317 , atunci când ultima silabă este lungită şi aspirată, denotă „o măsură predeterminată”; dar atunci când este scrisă scurt de litera grecească omicron, adică <i>jaočth</i>, aceasta înseamnă „unul care pune răul pe fugă”. Toate celelalte expresii în acelaşi fel arată clar318 titlul uneia şi aceleiaşi Fiinţe; ca de exemplu (în engleză319), Domnul Puterilor, Tatăl tuturor, Dumnezeu Atotputernic, Cel Preaînalt, Creatorul, Făcătorul, şi altele asemănătoare. Acestea nu sunt numele şi titlurile unei succesiuni de fiinţe diferite, ci a uneia şi aceleiaşi, prin care singurul Dumnezeu şi Tată este revelat, El care cuprinde toate lucrurile şi acordă tuturor avantajul existenţei.

 

4. Acum, că predicarea apostolilor, învăţătura autoritară a Domnului, prezicerile profeţilor, rostirile dictate de apostoli320, şi ajutorul legii – din care toate îl laudă pe una şi aceiaşi Fiinţă, Dumnezeul şi Tatăl tuturor, şi nu multe fiinţe diverse, şi nici una care îşi derivă substanţa sa din diferiţi dumnezei şi puteri, ci care [declară] că toate lucrurile [au fost făcute] de unul şi acelaşi Tată care cu toate acestea adaptează aceste lucrări naturilor şi tendinţelor celor materiale cu care are de a face, lucruri invizibile şi vizibile, şi, pe scurt, toate lucrurile care au fost făcute [au fost create] nici prin îngeri, nici prin altă putere, ci doar de Dumnezeu, Tatăl – sunt toate în armonie cu afirmaţiile noastre, despre care, cred eu, că s-a demonstrat suficient, în timp ce prin greutatea acestor argumente s-a arătat că există doar un singur Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor. Dar ca să nu fiu învăţat să evit acele serii de dovezi care pot fi derivate din Scripturi de Domnul (din moment ce, într-adevăr, aceste Scripturi proclamă mult mai clar şi mai evident acest punct), voi scrie, spre beneficiul acelora care nu aduc o minte depravată ca dovadă, o carte specială la Scripturile la care m-am referit, care îi va conduce afară [şi le va explica], după cum voi expune clar din acele dovezi Scripturale divine pentru a [satisface] pe toţi iubitorii adevărului321.