Scrierile Primelor Secole:

CARTEA A TREIA A LUI IRINEU

--------

Prefaţă

Capitolul I. – Apostolii nu au început să predice Evanghelia, sau să aştearnă ceva în scris, până când au fost înzestraţi cu darurile şi puterea Duhului Sfânt. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului

Capitolul II. – Ereticii nu urmează nici Scriptura, nici tradiţia.

Capitolul III. - O respingere a ereticilor, din faptul că, în diferite Biserici, s-a păstrat o succesiune continuă a episcopilor.

Capitolul IV. – Adevărul nu se găseşte nicăieri în altă parte, decât în Biserica Catolică, singurul depozitar al Doctrinei Apostolice. Ereziile sunt apariţii recente şi nu-şi pot dovedi originea în apostoli.

Capitolul V. – Christos şi apostolii Săi, fără nici o fraudă sau ipocrizie, au predicat că Singurul Dumnezeu, Tatăl, a fost Fondatorul tuturor lucrurilor. Ei nu şi-au adaptat doctrina la preconcepţiile ascultătorilor lor.

Capitolul VI. – În toate Scripturile Vechiului Testament, Duhul Sfânt nu a menţionat existenţa nici a unui alt Dumnezeu sau Domn, afară de El care este adevăratul Dumnezeu.

Capitolul VII. – Răspunsul la obiecţia fundamentată pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (2 Corinteni 4:5). Ocazional Sfântul Apostol Pavel foloseşte cuvintele nu în secvenţialitatea lor gramaticală.

Capitolul VIII. – Răspunsul la o obiecţie, care apare din cuvintele lui Christos (Matei 6:24). Numai Dumnezeu trebuie să fie numit cu adevărat Dumnezeu şi Domn, pentru că El este fără început şi fără sfârşit.

Capitolul IX. – Unul şi acelaşi Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, este cel despre care profeţii au spus dinainte şi care a fost declarat de Evanghelie. La început, dovada pentru aceasta, din Evanghelia Sfântului Matei.

Capitolul X. – Dovezi cu privire la înainte mergător, extrase din Evangheliile lui Marcu şi Luca.

Capitolul XI. – Continuarea dovezilor, extrase din Evanghelia lui Ioan. Evangheliile sunt patru ca număr, nici mai multe, nici mai puţine. Există un motiv mistic pentru aceasta.

Capitolul XII: - Doctrina celorlalţi apostoli.

Capitolul XIII. – Respingerea opiniei că Pavel a fost singurul Apostol care avea cunoaşterea adevărului.

Capitolul XIV: - Dacă Pavel ar fi cunoscut nişte taine nedescoperite celorlalţi apostoli, Luca, însoţitorul său permanent şi împreună călător cu el, nu putea să fie ignorant cu privire la ele; nici nu se pute ca adevărul să stea ascuns de el, singurul prin care învăţăm multe şi importante particularităţi ale istoriei Evangheliei.

Capitolul XV: - Respingerea Ebioniţilor, care au discreditat autoritatea Sfântului Apostol Pavel, din scrierile Sfântului Luca, care trebuiesc primite ca un întreg. Expunerea ipocriziei, înşelării şi mândriei Gnosticilor. Apostolii şi ucenicii lor au cunoscut şi au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul lumii.

Capitolul XVI. – Dovezile din scrierile apostolice despre faptul că Isus Christos a fost Unul şi Acelaşi, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om perfect.

Capitolul XVII. – Apostolii învaţă că nu Christos, nici Mântuitorul, ci Duhul Sfânt a fost cel care a coborât peste Isus. Motivul acestei coborâri.

Capitolul XVIII. – Continuarea argumentelor anterioare. Dovezi din scrierile Sfântului Apostol Pavel şi din cuvintele Domnului nostru, că Christos şi Isus nu pot fi considerate ca fiinţe distincte; Nici nu poate fi susţinut faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit om numai aparent, ci că el a făcut aceasta cu adevărat şi real.

Capitolul XIX. – Isus Christos nu a fost numai om, născut din Iosif prin cursul obişnuit al naturii, ci a fost Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl Cel Preaînalt şi Om adevărat, născut dintr-o fecioară.

Capitolul XX: - Prin căderea Omului, Dumnezeu s-a prezentat pe Sine, ca răbdător, blând, milos, puternic pentru a mântui. Prin urmare omul este cel mai nemulţumitor, dacă, nepăsător de propria sa soartă şi de beneficiile care i se oferă, el nu recunoaşte harul divin.

Capitolul XXI. – O justificare a Profeţiei din Isaia (VII.14) Împotriva interpretării greşite a lui Theodotion, Aquila, a Ebioniţilor şi a Evreilor. Autoritatea Versiunii Septuaginta. Argumente care dovedesc că Christos a fost născut dintr-o Fecioară.

Capitolul XXII. – Christos şi-a asumat un trup real, conceput şi născut dintr-o Fecioară.

Capitolul XXIII. – Argumente împotriva lui Tatian, arătând că era în armonie cu justiţia şi îndurarea Divină ca primul Adam să fie părtaş la mântuirea oferită tuturor de Christos.

Capitolul XXIV. – Recapitularea diferitelor argumente aduse împotriva impietăţii Gnosticilor sub toate aspectele. Ereticii, purtaţi de orice vânt de doctrină, sunt contrazişi de învăţătura uniformă a Bisericii, care rămâne mereu aşa şi este consistentă în ea însăşi.

Capitolul XXV. – Această lume este condusă de providenţa unui singur Dumnezeu, care este înzestrat atât cu dreptate infinită pentru a pedepsi pe cel rău, cât şi cu bunătate infinită pentru a-i binecuvânta pe cei evlavioşi şi pentru a le împărtăşi mântuirea.
 

Prefaţă

Dragul meu prieten, te-ai bucurat de mine că pot aduce la lumină doctrinele Valentiniene, ascunse, cât şi imaginea lor adorată; că voi expune diversitatea lor şi voi compune un tratat pentru respingerea lor. De aceea am încercat să arat că sursa lor este Simon, tatăl tuturor ereticilor – pentru a le expune doctrinele şi urmaşii lor, şi pentru a formula argumente împotriva lor, toţi. Prin urmare, deoarece concepţia acestor oameni şi expunerea ei se găseşte în mai multe puncte, dar într-o singură lucrare, ţi-am trimis [nişte] cărţi, dintre care prima cuprinde opiniile acestor oameni şi le prezintă obiceiurile şi caracterul comportamentului lor. Mai departe, în a doua, învăţăturile lor perverse sunt descurajate, răsturnate şi prezentate, aşa cum sunt ele, necosmetizate, şi expuse vederii. Dar în aceasta, a treia carte, voi aduce dovezi din Scripturi, aşa încât eu să pot veni cu o lumină în întunericul pe care tu l-ai interzis; da, peste şi mai presus decât lucrul pe care te-ai bazat tu, să poţi primi, de la mine, mijloacele de a combate şi de a înfrânge pe aceia care, pe orice cale, propagă falsul. Pentru că dragostea lui Dumnezeu, fiind bogată şi generoasă, dă celui ce cere mai mult decât el poate cere de la ea. Mai departe, adu-ţi aminte de lucrurile pe care le-am afirmat în precedentele două cărţi, şi, luând pe acestea în conexiune cu ele, vei avea de la mine o respingere foarte prolifică a tuturor ereticilor; şi în mod credincios şi înverşunat să poţi să li te opui în apărarea singurei credinţe adevărate şi dătătoare de viaţă, pe care Biserica a primit-o de la apostoli şi a împărţit-o fiilor ei. Pentru că Domnul tuturor a dat apostolilor săi puterea Evangheliei, prin care şi noi am cunoscut adevărul, şi acesta este, doctrina Fiului lui Dumnezeu; cărora Domnul le-a mai spus: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”1

Capitolul I. – Apostolii nu au început să predice Evanghelia, sau să aştearnă ceva în scris, până când au fost înzestraţi cu darurile şi puterea Duhului Sfânt. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului

1.              Noi n-am învăţat planul mântuirii de la nimeni alţii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns la noi, pe care ei au proclamat-o odată în public, şi, într-o perioadă ulterioară, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, pentru a fi temelia şi pilonul credinţei noastre.2 Pentru că este nelegitim să afirmăm că ei au predicat înainte de a poseda „cunoaşterea perfectă”, aşa cum unii se aventurează să spună, mândrindu-se că ar fi nişte perfecţionişti ai apostolilor. Pentru că, după ce Domnul nostru a înviat din morţi [apostolii] au fost investiţi cu puterea de sus atunci când Duhul Sfânt s-a coborât [peste ei], au fost umpluţi de toate [darurile Sale], şi au avut o cunoaştere perfectă: ei au mers până la marginile pământului, predicând vestea plină de bucurie a lucrurilor bune [trimise] de al Dumnezeu la noi, şi proclamând pacea cerului oamenilor, care într-adevăr în mod egal şi individual posedă Evanghelia lui Dumnezeu. Matei de asemenea a scos printre Evrei3 o Evanghelie scrisă în propriul lor dialect, în timp ce Petru şi Pavel au predicat la Roma şi au pus bazele Bisericii. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi interpretul lui Petru, ne-a dat şi el într-o formă scrisă ceea ce a predicat Petru. Şi Luca, însoţitorul lui Pavel, a înregistrat într-o carte Evanghelia predicată de el. După aceea, Ioan, ucenicul Domnului, care şi-a plecat capul pe pieptul Lui, a publicat şi el o Evanghelie în timpul şederii sale în Efes în Asia.

2.              Toţi aceştia ne-au declarat că există un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, anunţat de lege şi profeţi; şi un singur Christos Fiul lui Dumnezeu. Dacă cineva nu este de acord cu aceste adevăruri, el dispreţuieşte pe însoţitorii Domnului; ba mai mult, el îl dispreţuieşte pe Domnul Isus Christos Însuşi; da, el dispreţuieşte şi pe Tatăl şi se auto-condamnă, rezistând şi opunându-se propriei sale mântuiri, aşa cum este cazul cu toţi ereticii.

Capitolul II. – Ereticii nu urmează nici Scriptura, nici tradiţia.

1.              Cu toate acestea, când sunt confruntaţi cu Scripturile, ei se întorc şi acuză aceleaşi Scripturi, ca şi cum ele nu ar fi corecte, nici autoritare, [susţin] că ele ar fi ambigui, şi că adevărul nu poate fi extras din ele, de către cei care nu cunosc tradiţia. Pentru că [afirmă ei] adevărul nu a fost dar prin intermediul documentelor scrise, ci vivâ voce: motiv pentru care şi Pavel a declarat, „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia”.4 Şi fiecare dintre ei presupune că această înţelepciune ar fi, într-adevăr, ficţiunea propriei invenţii; aşa încât, în conformitate cu ideea lor, adevărul, pe bună dreptate, a locuit o vreme în Valentinus, altă dată în Marcion, altă dată în Cerinthus, apoi după aceea în Basilide, sau chiar a fost în mod pasiv în oricare alt oponent,5 care nu putea vorbi nimic despre ceea ce ar ţine de mântuire. Pentru că fiecare dintre aceşti oameni, se găseşte într-o natură întru-totul perversă, corupând sistemul adevărului, şi nu îi este ruşine să se predice pe sine.

2.              Mai departe, atunci când le amintim de tradiţia care îşi are originea în apostoli, [şi] care este păstrată prin mijloacele succesiunii prezbiterilor din Biserică, ei aduc obiecţii la această tradiţie, zicând că ei înşişi sunt mai înţelepţi, nu numai decât prezbiterii, ci chiar şi decât apostolii, pentru că ei au descoperit adevărul neamestecat. Deoarece [ei continuă să susţină] că apostolii au amestecat lucrurile legii cu cuvintele Mântuitorului; şi că nu numai apostolii, ci chiar şi Domnul Însuşi, a vorbit odată ca din partea unui Demiurg, altă dată dintr-un loc intermediar, şi din nou de la Pleroma, dar că ei înşişi, în mod indubitabil, fără resentimente şi în mod curat au cunoaşterea misterului ascuns: într-adevăr, aceasta înseamnă a blasfemia pe Creatorul lor într-o manieră dintre cele mai imprudente! Prin urmare, se ajunge până acolo că aceşti oameni nu mai sunt de acord nici cu Scriptura, nici cu tradiţia.

3.              Dragii mei prieteni, aşa sunt adversarii cu care avem noi de a face, încercând ca un şarpe şiret să scape de toate problemele. Prin urmare trebuie să li se stea împotrivă în toate problemele, dacă din întâmplare, tăindu-le căile de retragere, am putea izbuti să-i întoarcem înapoi la adevăr. Pentru că, cu toate că nu este uşor pentru un suflet sub influenţa erorii să se pocăiască, totuşi, pe de altă parte, nu este întru-totul imposibil să scape de eroare atunci când adevărul este pus alături de ea.

Capitolul III. - O respingere a ereticilor, din faptul că, în diferite Biserici, s-a păstrat o succesiune continuă a episcopilor.

1.              Stă în puterea fiecăruia, din fiecare Biserică, care ar dori să vadă adevărul , să contemple în mod clar la tradiţia apostolilor manifestată în întreaga lume; şi noi suntem în situaţia de a-i număra pe cei care au fost aşezaţi de către apostoli ca episcopi în Biserici, şi [a demonstra] succesiunea acestor oameni pentru vremea noastră; celor care nici nu au învăţat şi nici nu ştiu nimic despre ceea ce aceşti [eretici] vorbesc. Pentru că dacă apostolii ar fi cunoscut misterele ascunse, care ei aveau obiceiul să le împartă celor „desăvârşiţi”, în mod separat şi în mod privilegiat de restul, ei le-ar fi dat în mod special celor care, şi ei înşişi, urmau să le încredinţeze Bisericilor. Pentru că ei erau doritori ca aceşti oameni, pe care şi ei îi lăsau în urma lor ca succesori, să fie chiar perfecţi şi fără vină în toate lucrurile, lăsându-le, acestor oameni, chiar şi propria conducere; oameni care, dacă se vor achita de slujba lor în mod onest, vor fi un mare câştig [pentru biserică], dar dacă vor slăbi, vor fi cea mai îngrozitoare calamitate.

2.              Ar fi foarte plictisitor ca într-un volum ca acesta să socotim succesiunile tuturor Bisericilor, aruncăm în confuzie pe toţi aceia care, în indiferent ce fel, indiferent că dintr-un egoism rău, din îngâmfare, sau din orbire şi opinie perversă, se adună în adunări neautorizate; şi [facem aceasta, eu zic,] prin a indica că tradiţia derivată de la apostoli, cei mai mari, şi cei mai vechi şi în mod universal cunoscuţi de Biserica fondată şi organizată la Roma de cei doi apostoli, cei mai slăviţi, Petru şi Pavel; cât şi [prin prezentarea] credinţei predicată oamenilor, care a ajuns la noi prin intermediul succesiunii episcopilor. Pentru că este o problemă de necesitate ca fiecare Biserică, adică, credinciosul de oriunde, să fie de acord cu această Biserică, pe baza autorităţii sale proeminente,6 cu atât mai mult cu cât, tradiţia apostolică a fost păstrată în mod continuu de acei [oameni credincioşi] care există peste tot.

3.              Binecuvântaţii apostoli, după ce au fondat şi construit Biserica, au încredinţat în mâinile lui Linus slujba episcopală. Despre acest Linus Pavel vorbeşte în Epistola către Timotei. El a fost urmat de Anacletus; şi după el, pe locul al treilea după apostoli, Clement a fost rânduit episcop. Acest om, ca unul care a văzut pe binecuvântaţii apostoli, şi a conversat cu ei, se poate spune că încă avea încă, [în urechile lui], ecoul predicării apostolice, şi tradiţiile lor înaintea ochilor săi. Şi nici nu era el singurul [în această situaţie] pentru că erau mai mulţi care au rămas, dintre cei care au primit învăţături de la apostoli. În vremea lui Clement, a apărut o dezbinare mare între fraţii din Corint, Biserica din Roma a expediat o scrisoare dintre cele mai puternice celor din Corint, sfătuindu-i la pace, reînnoirea credinţei şi declarând tradiţia pe care în ultima vreme ea a primit-o de la apostoli, proclamând singurul Dumnezeu, atotputernic, Creatorul cerului şi pământului, Creatorul omului, care a adus potopul şi l-a chemat pe Avraam, care a condus poporul din ţara Egiptului, a vorbit cu Moise, a dat legea, a trimis profeţi şi care a pregătit focul pentru diavol şi îngerii lui. Din acest document, oricine vrea s-o facă, poate învăţa că El, Tatăl Domnului nostru Isus Christos, a fost predicat de Biserici, şi poate să şi înţeleagă tradiţia apostolică a Bisericii, pentru că această Epistolă este de o dată mai veche decât aceşti oameni care promovează falsul, şi care invocă un alt dumnezeu pe lângă de Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor care există. Acestui Clement i-a urmat Evaristus. Alexander i-a urmat lui Evaristus; şi apoi, al şaselea de la apostoli, a fost rânduit Sixtus; după el, Telephorus, care a fost în mod glorios martirizat; apoi Hyginus; după el Pius; apoi după el Anicetus. Sorer urmându-i lui Anicetus, Eleutherius este acum, în locul al doisprezecelea de la apostoli, păstrând moştenirea episcopală. În această ordine, şi prin această succesiune, a ajuns la noi tradiţia ecleziastică de la apostoli, şi predicarea adevărului. Şi aceasta este cea mai abundentă dovadă că există una şi aceeaşi credinţă însufleţitoare, care a fost, păstrată în Biserică de la apostoli până acum, şi transmisă în adevăr.

4.              Policarp nu numai că a fost învăţat de apostoli şi a stat de vorbă cu mulţi care l-au văzut pe Christos, ci a fost şi rânduit, de către apostoli, episcop al Bisericii din Smyrna, pe care şi eu l-am văzut în tinereţea mea, pentru că el a întârziat [pe pământ] un timp mai îndelungat, şi când era un om foarte bătrân, a fost martirizat,7 în modul cel mai glorios şi mai nobil, a plecat din viaţa aceasta, învăţând mereu lucrurile care le-a învăţat de la apostoli, pe care le-a primit Biserica şi care sunt singurele adevărate. Toate Bisericile Asiatice mărturisesc cu privire la aceste lucruri, aşa cum fac şi acei oameni care i-au succedat lui Polycarp până în vremea prezentă, - un om care a avut o greutate mult mai mare şi o mărturie mult mai neclintită despre adevăr, decât Valentinus şi Marcion şi restul ereticilor. El a fost cel care, venind la Roma în vremea lui Anicetus a făcut ca mulţi să se întoarcă de la ereticii, mai înainte pomeniţi, la Biserica lui Dumnezeu, proclamând că el a primit de la apostoli acesta şi singurul adevăr, - adică, cel care este transmis de Biserică.8 Aceştia sunt cei care au auzit de la el, şi că Ioan, ucenicul Domnului, mergând la baie în Efes şi simţind că Cerintus este înăuntru, a fugit afară din băi fără a face baie, exclamând, „Să fugim, altfel s-ar putea ca şi baia să cadă, pentru că Cerintus, duşmanul adevărului este în interior”. Şi Policarp însuşi i-a răspuns lui Marcion, care l-a întâlnit odată şi i-a zis, „Mă cunoşti?” „Nu te cunosc, întâiul născut a lui Satan”. Aşa a fost de mare oroarea pe care apostolii şi ucenicii lor au manifestat-o împotriva lor şi chiar împotriva comunicării verbale cu orice om care corupe adevărul; aşa cum spune şi Pavel, „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit.”9 Există şi o foarte puternică10 Epistolă a lui Polycarp scrisă către Filipeni, din care cei care aleg să facă aşa, şi sunt preocupaţi cu privire la mântuire, pot învăţa despre caracterul credinţei sale şi despre predicarea adevărului. Mai departe, din nou, Biserica din Efes, fondată de Pavel, şi avându-l pe Ioan care a rămas între ei în mod permanent până în vremea lui Traian, este un adevărat martor al tradiţiei apostolilor.

Capitolul IV. – Adevărul nu se găseşte nicăieri în altă parte, decât în Biserica Catolică, singurul depozitar al Doctrinei Apostolice. Ereziile sunt apariţii recente şi nu-şi pot dovedi originea în apostoli.

1.              Pentru că avem asemenea dovezi, nu este necesar să căutăm printre alţii adevărul care este atât de uşor de obţinut din Biserică; pentru că apostolii, ca un om bogat [care adună bani] în bancă, au depus în mâinile ei, în modul cel mai îmbelşugat, toate lucrurile care ţin de adevăr: aşa încât fiecare om, oricine vrea, să poată lua de la ea apa vieţii.11 Pentru că ea este poarta spre viaţă; toţi ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari. Pe baza acestor lucruri suntem obligaţi să-i evităm pe ei , dar să facem alegeri cu privire la lucrurile care ţin de biserică cu o atenţie deosebită, şi să ţinem sus tradiţia adevărului. Cum stă problema? Să presupunem că apare, între noi, o dispută legată de o anumită întrebare importantă12, nu ar trebui noi să apelăm la cele mai vechi Biserici cu care apostolii au păstrat o relaţie constantă şi să învăţăm de la ele ceea ce este sigur şi clar cu privire la întrebarea în cauză? Cum ar fi fost dacă chiar apostolii nu ne-ar fi lăsat scrieri? Nu ar fi fost necesar, [în acest caz], să urmăm cursul tradiţiei pe care ei au transmis-o celor cărora ei le-au încredinţat Bisericile?

2.              Cărei direcţii i s-ar alătura mulţimea de naţiuni ale barbarilor care cred în Christos, având mântuirea scrisă în inimile lor prin Duhul, fără hârtie şi cerneală, şi, păstrând cu atenţie tradiţia antică,13 crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi al tuturor lucrurilor care au urmat, prin Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu; care, datorită dragostei sale excepţionale pentru creaţia Sa, smerindu-se prin naşterea din fecioară, El Însuşi a unit omul cu Dumnezeu Însuşi, şi suferind sub domnia lui Pilat din Pont, şi înviind din nou, şi fiind primit în slavă, va veni în slavă, Mântuitorul celor care sunt mântuiţi, şi Judecătorul celor care sunt judecaţi, şi trimiţând în focul cel veşnic pe cei care transformă adevărul şi dispreţuiesc pe Tatăl Său şi revenirea Sa. Cei care, în absenţa documentelor scrise,14 au avut această credinţă, sunt barbarii, potrivit limbajului nostru; dar în ceea ce priveşte doctrina, maniera şi conţinutul vieţii, ei sunt, datorită credinţei, într-adevăr foarte înţelepţi; şi ei plac lui Dumnezeu, ordonându-şi conversaţiile lor în toată neprihănirea, castitatea şi înţelepciunea. Dacă cineva ar trebui să predice acestor oameni invenţiile ereticilor, vorbindu-le în propria lor limbă, ei şi-ar întoarce dintr-o dată urechile, şi ar fugi cât ar putea de departe, neputând nici să asculte la discursul blasfemiator. Prin urmare, prin intermediul tradiţiei antice a apostolilor, ei nu suportă ca mintea lor să conceapă nimic din [doctrinele sugerate prin] limbajul înfumurat al acestor învăţători, printre care, nici Biserica şi nici doctrina n-au fost nici odată recunoscute.

3.              Înainte de Valentinus, nu au existat cei care i-au urmat lui Valentinus; nici cei de după Marcion nu au existat înainte de Marcion; pe scurt, nu au existat nici unul dintre aceşti oameni cu o gândire bolnavă, pe care i-am enumerat mai sus, nici unul dintre ei nu a fost mai înainte, iniţiatorul şi inventatorul pervertirii lor. Pentru că Valentinus a venit la Roma în vremea lui Hyginus, a prosperat în vremea lui Pius, şi a rămas până în vremea lui Anicetus. Chiar şi Cerdo însuşi, predecesorul lui Marcion, a sosit în vremea lui Hyginus, care a fost al nouălea episcop.15 Venind frecvent în biserică, şi făcând mărturisiri publice, el deci, a rămas o vreme, învăţând în secret şi apoi din nou mărturisind în public; dar în final, fiind denunţat pentru învăţătură coruptă el a fost excomunicat16 din adunarea fraţilor. Mai departe, după el, Marcion, a prosperat sub Anicetus, care era al zecelea în linia episcopală. Dar restul, care se numesc Gnostici, au apărut de la Menander, ucenicul lui Simon, aşa cum am arătat; şi fiecare dintre ei păreau să fie atât tatăl cât şi marele preot la doctrinei în care a fost iniţiat. Dar cu toate acestea, (Marcionismul) a apărut în apostazia lor mult mai târziu, chiar în perioada intermediară a Bisericii.

Capitolul V. – Christos şi apostolii Săi, fără nici o fraudă sau ipocrizie, au predicat că Singurul Dumnezeu, Tatăl, a fost Fondatorul tuturor lucrurilor. Ei nu şi-au adaptat doctrina la preconcepţiile ascultătorilor lor.

1.              Deoarece tradiţia venită de la apostoli există în Biserică şi este în mod permanent în mijlocul nostru, să ne întoarcem, deci, la dovada Scripturală oferită de acei apostoli care au scris şi Evangheliile, în care ei au înregistrat doctrina despre Dumnezeu, arătând că Domnul Isus Christos este adevărul17, şi că în El nu există minciună. Şi David zice, profeţind despre naşterea sa din fecioară şi despre învierea Sa din morţi, „De aceea a ieşit din mormânt”.18 În acelaşi fel, apostolii fiind discipoli ai adevărului, sunt deasupra oricărui fals; pentru că o minciună nu are nici o părtăşie cu adevărul, aşa cum întunericul nu o are cu lumina, dar prezenţa uneia o alungă pe cealaltă. Prin urmare, Domnul nostru, fiind adevărul nu a vorbit minciuni; şi cel pe care El l-a ştiut că şi-a avut originea într-o defecţiune de caracter, El nici odată nu-l va recunoaşte ca Dumnezeu, chiar Dumnezeul tuturor, Regele Suprem, şi propriul Lui Tată, o fiinţă imperfectă ca una perfectă, un animal ca ceva spiritual, pe El care a fost fără Pleroma ca pe cel care era cu acesta. Nici ucenicii Săi nu au menţionat nici un alt Dumnezeu, sau nu au numit nici un alt Domn, afară de El, care era cu adevărat Dumnezeu şi Domn al tuturor, aşa cum cei mai mulţi sofişti înfumuraţi afirmă că apostolii, cu ipocrizie, şi-au adaptat doctrina lor după capacitatea ascultătorilor lor, şi au dat răspunsuri în acord cu opiniile celor care îi chestionau, - fabulând lucruri oarbe pentru orbi, după măsura orbirii lor; pentru cel prost după măsura prostiei lui; pentru cei în eroare după măsura erorii lor. Şi celor care şi-au imaginat că numai demiurgul singur era Dumnezeu, ei l-au predicat pe el; dar celor care sunt capabili să înţeleagă pe nenumitul Tată, ei le-au propovăduit taina inexprimabilă prin pilde şi enigme; aşa încât Domnul şi apostolii ar fi avut o slujbă de învăţători nu pentru a face să înainteze cauza adevărului, ci chiar în ipocrizie şi aşa după cum a fost apt să o primească fiecare individ.

2.              Un asemenea [comportament] aparţine nu celor care vindecă, sau celui care dă viaţă: acesta aparţine mai degrabă celor care aduc boli, şi o ignoranţă crescândă; şi mult mai adevărată decât aceşti oameni va fi legea care pune sub blestem pe oricine care face pe un orb să rătăcească în calea lui. Pentru că apostolii, care au fost trimişi să-i găsească pe cei ce rătăcesc, şi să fie ochi pentru cei ce nu văd, şi doctorie pentru cei slabi, cu siguranţă nu s-au adresat lor în acord cu opiniile lor de la ceea vreme, ci în acord cu adevărul revelat. Pentru că nici o persoană, de nici un fel, nu va acţiona în mod corect, dacă ar sfătui oameni orbi, numai despre cum să cadă în prăpastie, să-şi continue drumul lor periculos, ca şi cum ar fi cel bun, şi ca şi cum ei pot merge în siguranţă. Sau care doctor, îngrijorat să vindece o persoană bolnavă, îi va prescrie tratamentul în acord cu moftul pacientului şi nu în acord cu medicaţia necesară? Dar Domnul care a venit ca doctorul celor bolnavi, El Însuşi a declarat zicând, „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”19 Atunci cum va fi întărit cel bolnav, sau cum va veni cel păcătos la pocăinţă? Se va face aceasta prin continurea pe aceeaşi cale? Sau, dimpotrivă, se va face aceasta trecând printr-o mare schimbare şi schimbându-şi modul lor de viaţă iniţial, prin care au adus peste ei multă boală şi multe păcate? Dar ignoranţa, mama tuturor acestora, este înlăturată prin cunoaştere. Din acest motiv Domnul obişnuia să împărtăşească cu ucenicii Săi cunoaştere, aceasta este şi modul în care El a practicat vindecarea celor care erau în suferinţă, şi oprirea celor păcătoşi de la păcat. Deci, El nu s-a adresat lor în acord cu noţiunile lor primare, nici nu a răspuns în armonie cu opiniile celor care Îi puneau întrebările, ci în acord cu doctrina care duce la mântuire, fără ipocrizie sau fără a ţine seama de persoană.

3.              Acest lucru este făcut clar în cuvintele Domnului, care cu adevărat l-au revelat pe Fiul lui Dumnezeu celor care erau circumscrişi – Cel care a fost dinainte numit Christos în profeţi; adică, El s-a prezentat pe Sine, ca cel care a adus oamenilor eliberarea, şi a turnat peste ei moştenirea nestricăciunii. Şi, din nou, apostolii au învăţat Neamurile că ei trebuie să părăsească lemnul şi piatra neroditoare, care ei îşi imaginau a fi dumnezei, şi să se închine adevăratului Dumnezeu, care a creat şi a făcut toate familiile umane, şi, prin intermediul Creaţiei Sale, le-a hrănit, dezvoltat, împuternicit şi păstrat în existenţă; şi că ei trebuie să-l caute pe Fiul Său Isus Christos, care ne-a răscumpărat din apostazie cu însuşi sângele său, aşa încât şi noi să putem fi oameni sfinţiţi. – El, care va coborî din cer în puterea Tatălui Său, va aduce judecata peste toţi, şi care va oferi în mod gratuit lucrurile bune a lui Dumnezeu celor care vor fi ţinut poruncile Sale. El, piatra unghiulară, făcându-şi apariţia în aceste vremuri de la urmă, a adunat în unul şi a unit pe cei care erau departe şi pe cei care erau aproape;20 adică, cei circumscrişi şi cei necircumscrişi, lărgind locurile stăpânite de Iafet, şi punându-l să locuiască în corturile lui Sem.21

Capitolul VI. – În toate Scripturile Vechiului Testament, Duhul Sfânt nu a menţionat existenţa nici a unui alt Dumnezeu sau Domn, afară de El care este adevăratul Dumnezeu.

1.              Nici Domnul, nici Duhul Sfânt, nici apostolii, nu au numit vreodată, în mod limpede şi absolut, Dumnezeu, pe cel care nu era Dumnezeu, dacă nu a fost cu adevărat Dumnezeu; ei nici nu au numit  pe nimeni în persoana lui Domn, afară de Dumnezeu Tatăl domnitor asupra tuturor şi Fiul Său care a primit, de la Tatăl Său, domnia peste toată creaţia, aşa cum o arată acest pasaj: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”22 Aici [Scriptura] îl prezintă pe Tatăl adresându-se Fiului; El Cel care i-a dat cerurile ca moştenire şi i-a supus toţi vrăjmaşii. Prin urmare, din moment ce Tatăl este cu adevărat Dumnezeu, şi Fiul este cu adevărat Domn, şi Duhul Sfânt, la momentul potrivit, i-a desemnat prin titlul de Domn. Şi din nou referindu-se la distrugerea Sodomei şi a Gomorei Scriptura zice, „Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer.“23 Aici se arată că Fiul, care şi el a vorbit cu Avraam, a primit putere pentru a judeca pe Sodomiţi pentru răutatea lor. Şi [textul care urmează] afirmă acelaşi adevăr: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă”24 Duhul i-a desemnat pe amândoi [dintre ei] pe nume, Dumnezeu – atât Cel care este uns ca Fiu, cât şi El Cel care unge, care este Tatăl. Şi din nou: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor”25 [Aici] el se referă la Tatăl şi la Fiul şi cei care au primit înfierea; dar aceştia sunt Biserica. Pentru că ea este sinagoga lui Dumnezeu, cu Dumnezeu - care este, Fiul Însuşi – care s-a adunat prin Sine. Despre cine vorbeşte din nou: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, vorbeşte, şi cheamă pământul.”26 Cine se înţelege prin Dumnezeu? El despre care El a spus, „Dumnezeu va veni pe faţă, Dumnezeul nostru, şi nu tace”27 acela este, Fiul, care a venit şi s-a arăta oamenilor şi a zis, „eram gata să fiu găsit de cei ce nu Mă căutau.”28 Dar despre care dumnezei [vorbeşte]? [Despre cei] cărora El le zice, „Eu am zis, Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.”29 Fără îndoială, despre cei care au primit harul unui „duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!”.30

2.              Am afirmat deja, nici un altul nu este numit Dumnezeu, în afară de El care este Dumnezeu şi Domn al tuturor, care a zis lui Moise, „EU SUNT CEL CE SUNT. Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte ,Eu sunt’, m-a trimis la voi.”31 şi Fiul Său Isus Christos, Domnul nostru, care îi face, pe cei care cred în numele Său, fii ai lui Dumnezeu. Şi din nou, când Fiul vorbeşte lui Moise, El zice, „M-am coborât să eliberez acest popor.”32 Pentru că El este cel care s-a coborât şi s-a înălţat pentru mântuirea oamenilor. Prin urmare Dumnezeu a fost declarat prin Fiul, care este în Tatăl şi îl are pe Tatăl în Sine – El care este, Tatăl aducând mărturie despre Fiul, şi Fiul anunţându-l pe Tatăl. – Aşa cum zice şi Isaia când declară, „Voi sunteţi martorii Mei, – zice Domnul, – voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt.”33

3.              Atunci când Scriptura îi numeşte [dumnezei] pe cei care nu sunt dumnezei, aşa cum am arătat deja, ea nu îi declară dumnezei în orice sens, ci cu o anumită adăugire şi semnificaţie, prin care se artă că ei nu sunt dumnezei în nici un fel. Aşa cum zice David: „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli ai demonilor;”34 şi „Tu să nu mergi după alţi dumnezei”35 În acel text el spune „dumnezeii popoarelor” – dar neamurile sunt ignorante cu privire la adevăratul Dumnezeu – şi îi numeşte „alţi dumnezei”, el obiectează la pretenţia lor [de a-i privi] ca dumnezei în adevăr. Dar, el vorbeşte despre ei aşa cum sunt în ei înşişi, el zice „sunt nişte idoli ai demonilor.” Şi Isaia: „Să fie ruşinaţi toţi cei ce îl blestemă pe Dumnezeu, şi poftesc după lucruri nefolositoare;36 chiar şi Eu sunt martor, zice Dumnezeu.”37 El îi înlătură din [categoria] dumnezeilor, dar foloseşte numai cuvântul, cu [scopul] ca noi să putem şti despre cine vorbeşte el. Şi Ieremia zice la fel: „Dumnezeii care nu au făcut cerurile şi pământul, să piară de pe pământul care este sub cer.”38 Prin faptul că a adăugat distrugerea lor, el le arată că nu sunt dumnezei de fel. Şi Ilie, când Israel era adunat la Muntele Carmel, dorind să-i întoarcă de la idolatrie, le spune, „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele?39 Dacă Domnul este Dumnezeu,40 mergeţi după El.”41 Şi din nou, la aducerea jertfei, el se adresează preoţilor idolatri: „Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc,42 acela să fie adevăratul Dumnezeu”. Acum, prin faptul că profetul a spus aceste cuvinte, el a dovedit că aceşti dumnezei, care erau atât de faimoşi printre aceşti oameni, nu sunt dumnezei de fel. El i-a direcţionat spre acel Dumnezeu în care el credea, şi care era adevăratul Dumnezeu; pe care invocându-L, El a exclamat, „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel.”43

4.              Eu îi numesc, Domnul Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov şi Israel, care eşti Tatăl Domnului nostru Isus Christos, Dumnezeul care, prin bogăţia îndurării Tale, ţi-ai arătat îndurarea faţă de noi, pentru ca noi să Te cunoaştem, cel care ai făcut cerul şi pământul, care domneşte peste toate, care eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu, mai presus de care nu există nici un alt Dumnezeu; acordă, prin Domnul nostru Isus Christos, puterea guvernatoare a Duhului Sfânt; dă ca fiecare cititor al acestei cărţi să te cunoască pe Tine, că Tu eşti singurul Dumnezeu, să fie întărit în Tine şi să evite orice doctrină eretică, şi lipsită de evlavie şi de pioşenie.

5.              Apostolul Pavel atunci când zice, „Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei, dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu,”44 el a făcut o separare între cei care nu erau [dumnezei] şi El care este Dumnezeu. Şi din nou, vorbind despre Antichrist, el zice, „care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare.”45 El arată că cei care sunt numiţi dumnezei, prin ceea ce este cunoscut ca nefiind Dumnezeu, sunt idoli. Pentru că Tatăl a toate este numit Dumnezeu, şi aşa şi este; şi Antichristul fi va înălţat nu mai presus de El, ci mai presus decât cei care, într-adevăr, sunt numiţi dumnezei şi nu sunt. Pavel însuşi spune că acest lucru este adevărat: „ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ; totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”46 Pentru că El a făcut o distincţie şi a separat pe cei care într-adevăr sunt numiţi dumnezei, dar care nu sunt nimic, de singurul Dumnezeu Tatăl, din care sunt toate lucrurile, şi a mărturisit în modul cel mai decis în persoana sa, un Domn Isus Christos. Dar în această [expresie], „fie în cer, fie pe pământ”, el nu vorbeşte despre formatorii lumii, aşa cum aceşti [învăţători] o expun; ci înţelesul său este similar cu cel al lui Moise, atunci când el a zis, „Să nu-ţi faci vreun chip al lui Dumnezeu, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”.47 Şi deci el explică ce se înţelege prin lucrurile din cer: „ca nu cumva”, zice el, „ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti.”48 Şi Moise însuşi, fiind un om al lui Dumnezeu, a fost văzut ca un dumnezeu înaintea lui Faraon;49 dar el nu este numit Domn în sensul strict al cuvântului, nici nu este numit Dumnezeu de către profeţi, ci se vorbeşte despre el prin Duhul ca „Moise, slujitorul credincios şi slujitorul lui Dumnezeu”,50 aşa cum şi a fost.

Capitolul VII. – Răspunsul la obiecţia fundamentată pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (2 Corinteni 4:5). Ocazional Sfântul Apostol Pavel foloseşte cuvintele nu în secvenţialitatea lor gramaticală.

1.              Legat de afirmaţia lor că Pavel a spus clar în a Doua [Epistolă] către Corinteni, „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu creadă,”51 şi continuă să susţină că într-adevăr există un dumnezeu al acestei lumi, dar unul care este dincolo de orice principat, fiinţă, şi putere, noi nu trebuie să îi acuzăm dacă ei, care susţin că ei cunosc misterele de dincolo de Dumnezeu, nu ştiu cum să-l citească pe Pavel. Pentru că oricine, citeşte pasajul – după obiceiul lui Pavel, aşa cum eu arat peste tot, şi prin multe exemple, că el foloseşte un fel de inserare de cuvinte – „În care Dumnezeu” apoi despărţindu-l cu virgulă, creează o mică întrerupere, şi în acelaşi timp citeşte şi restul [frazei] într-o singură [propoziţie] „a orbit minţile acelora din lume care nu au crezut”, va găsi adevăratul [sens]; că acesta este conţinut în expresia, „Dumnezeu a orbit minţile necredincioşilor din această lume”. Şi acest lucru este arăta prin mica întrerupere [dintre propoziţii]. Pentru că Pavel nu zice, „Dumnezeul acestei lumi”, ca şi cum ar recunoaşte pe vreun altul dincolo de El; ci el l-a mărturisit pe Dumnezeu ca într-adevăr Dumnezeu. Şi el spune, „necredincioşii acestei lumi”, pentru că ei nu vor moşteni veacul viitor la nestricăciunii. Voi arăta chiar de la Pavel, în decursul acestei lucrări, cum este cu faptul că Dumnezeu a orbit minţile celor care nu cred, pentru ca în momentul acesta să nu ne distragem atenţia de la problema în discuţie, [rătăcind] peste tot.

2.              Vom descoperii, din multele situaţii, că în mod frecvent apostolul foloseşte o ordine modificată în frazele lui, datorată rapidităţii discursului său, şi datorită imboldului Duhului care este în el. Un exemplu apare în [Epistola] către Galateni, unde se exprimă după cum urmează: „Atunci pentru ce este legea faptelor?52 Ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânţa, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; [şi aceasta a fost] dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”53 Deci ordinea cuvintelor ar fi aceasta: „Atunci pentru ce este legea faptelor? Dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor, ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânţa, căreia îi fusese făcută făgăduinţa” – deci omul pune întrebarea şi Duhul dă răspunsul. Şi din nou, În A doua Epistolă către Tesaloniceni, vorbind de Antichrist, el zice, „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus54 îl va nimici55 cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. [Chiar] arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase.”56 Acum, în aceste propoziţii ordinea cuvintelor este aceasta: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Pentru că el nu înţelege că venirea Domnului ar fi după lucrarea lui Satan; ci venirea celui rău, pe care el îl şi numeşte Antichrist. Atunci, dacă cineva nu este părtaş la o [corectă] citire [a pasajului], şi dacă nu evidenţiază pauzele pentru respiraţie aşa cum sunt ele, va exista nu numai o lipsă de armonie, ci şi, atunci când el citeşte, va pronunţa blasfemii, ca şi cum arătarea Domnului ar avea loc în acord cu lucrarea lui Satan. Deci, prin urmare, în asemenea pasaje, trebuie evidenţiată, prin citire, hiperbaton, şi înţelesul apostolului reiese din aceasta, neschimbat; şi deci, noi nu citim în acel pasaj, „dumnezeul lumii acesteia”, ci „Dumnezeu”, pe care cu adevărat îl numim Dumnezeu; şi auzim [aceasta declarată despre] necredincioşii şi orbii acestei lumi, că ei nu vor moşteni lumea vieţii care va veni.

Capitolul VIII. – Răspunsul la o obiecţie, care apare din cuvintele lui Christos (Matei 6:24). Numai Dumnezeu trebuie să fie numit cu adevărat Dumnezeu şi Domn, pentru că El este fără început şi fără sfârşit.

1.              Odată ce această calomnie, care vine de la aceşti oameni, este invalidată, este limpede dovedit că nici profeţii şi nici apostolii nu au numit un alt Dumnezeu, sau să [îl] numească Domn, în afară de adevăratul şi singurul Dumnezeu. Mai mult [acesta este cazul şi cu privire la] Domnul Însuşi, care ne-a îndrumat să „daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”57 într-adevăr numindu-l pe Cezar ca Cezar, dar mărturisindu-l pe Dumnezeu ca Dumnezeu. În acelaşi fel, în acel [text] care zice, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”.58 El însuşi interpretează afirmaţia, zicând, „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona;” recunoscându-l într-adevăr pe Dumnezeu ca Dumnezeu, dar menţionându-l pe Mamona, un lucru care şi el există. El nu-l numeşte pe Mamona Domn, atunci când zice, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”; ci El îşi învaţă ucenicii care îl slujeau pe Dumnezeu, să nu se supună lui Mamona, nici să nu fie conduşi de acesta. Pentru că zice El, „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.”59 Atunci, cu atât mai mult că El numeşte „robi ai păcatului” pe cei care slujesc păcatului, dar El nu numeşte păcatul în sine Dumnezeu, deci şi El numeşte pe cei care îi slujesc lui Mamona „robi ai lui Mamona”, şi nu îl numeşte pe Mamona Dumnezeu. Pentru că, în conformitate cu limbajul Evreiesc, Mamona este ceea ce folosesc şi Samaritenii, un om lacom, şi unul care doreşte să aibă mai mult decât trebuie sa aibă. Dar în acord cu Ebraica, prin adăugarea unei silabe (complementare) este numit Manuel,60 şi înseamnă gulosum, care este, unul a cărui gâtlej este nesăţios. Deci, în acord cu amândouă aceste lucruri care sunt indicate, noi nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.

2.              Atunci când El a vorbit de Diavol ca fiind tare, nu în mod absolut, ci în comparaţie cu noi, Domnul s-a descoperit pe Sine în toate aspectele şi în adevăr fiind omul tare, zicând că „cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.”61 Noi eram vasele şi casa acestui [om tare] atunci când eram într-o stare de apostazie; pentru că el ne-a folosit cum i-a plăcut şi duhul necurat a locuit în noi. Pentru că el nu a fost tare, în comparaţie cu El care l-a legat, şi i-a jefuit casa; ci în comparaţie cu persoanele care erau uneltele lui, pentru că i-a făcut ca gândurile lor să rătăcească departe de Dumnezeu: pe aceştia i-a scos Domnul din robia sa. Aşa cum declară şi Ieremia, „Căci Domnul răscumpără pe Iacov, şi-l izbăveşte din mâna unuia mai tare decât el”62 Atunci, dacă el nu ar fi arătat pe Cel care îl leagă şi îi jefuieşte gospodăria, ci numai ar fi discutat despre el ca fiind tare, omul cel tare ar fi fost de necucerit. Dar el l-a adăugat pe El care obţine şi reţine posesiunile; Pentru că el care leagă ţine, dar este ţinut el care este legat. Şi el a făcut aceasta fără nici o comparaţie, aşa încât, robul apostat, aşa cum a fost el, să nu poată fi comparat cu Domnul: pentru că nici el singur, şi nici unul din lucrurile create şi supuse, nu vor fi comparate cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, care este Domnul nostru Isus Christos.

3.              Toate lucrurile, fie îngeri, fie arhangheli, sau tronuri sau regate au fost atât aşezate cât şi create prin El care este Dumnezeu peste toate, prin Cuvântul Său, pe care Ioan l-a arătat. Fiindcă atunci când a vorbit de Cuvântul lui Dumnezeu că ar fi fost în Tatăl, el a adăugat, „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.63 Şi David, atunci când şi-a enumerat laudele, adaugă pe nume toate lucrurile pe le-am menţionat eu, atât cerurile cât şi toate puterile din acestea: „căci El a poruncit şi au fost făcute, El a vorbit şi ele au fost create”. Deci, cui a poruncit El? Fără îndoială Cuvântul „prin care” zice el „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui.”64 Dar despre faptul că El Însuşi a făcut toate lucrurile în mod liber, şi aşa cum i-a plăcut, David a zis, „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”65 Dar lucrurile care sunt stabilite sunt distincte de El cel care le-a stabilit şi ceea ce a fost făcut este distinct de El care le-a făcut. Pentru că El Însuşi este necreat, atât fără început cât şi fără sfârşit, şi nu duce lipsă de nimic. El însuşi este suficient pentru Sine; şi încă mai mult, El acordă tuturor chiar acest lucru, existenţa; dar lucrurile care au fost făcute de El au primit un început. Dar orice lucru care are un început, sunt supuse stricăciunii, sunt supuse şi au nevoie de El care le-a făcut, în toate privinţele trebuie în mod necesar să aibă, [aplicat la ele], un termen diferit, chiar şi de către cei care au o capacitate moderată de a discerne lucrurile; aşa că El care într-adevăr a făcut toate lucrurile poate singur, împreună cu Cuvântul Său, în mod potrivit să fie numit Dumnezeu şi Domn: dar lucrurilor care au fost făcute nu li se pot aplica acest termen, nici nu-şi pot în mod just asuma acel apelativ care aparţine Creatorului.

Capitolul IX. – Unul şi acelaşi Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, este cel despre care profeţii au spus dinainte şi care a fost declarat de Evanghelie. La început, dovada pentru aceasta, din Evanghelia Sfântului Matei.

1.              Aceste lucruri fiind, în mod clar, demonstrate aici (şi încă vor mai exista atât de multe de clarificat), că nici profeţii, nici apostolii, nici Domnul Isus Christos în persoana Sa, nu au recunoscut nici un alt Domn şi Dumnezeu, ci Dumnezeul şi Domnul suprem: profeţii şi apostolii mărturisind despre Tatăl şi Fiul; dar nenumind nici un alt Dumnezeu şi nemărturisind nici un altul ca Domn: şi Domnul însuşi transmiţând ucenicilor, că El, Tatăl, este singurul Dumnezeu şi Domn, care singur este Dumnezeu şi domnitor peste toate; - este iminent ca noi să urmăm, dacă suntem într-adevăr ucenicii lor, mărturia lor cu privire la cest lucru. Pentru că apostolul Matei – cunoscând, ca unul şi acelaşi Dumnezeu, pe El care a dat promisiunea lui Avraam că îl va face o sămânţă atât de numeroasă ca stele de pe cer,66 şi pe El care, prin Fiul Său Isus Christos, ne-a chemat, de la închinarea la pietre, la cunoaşterea Sa, aşa încât cei care nu au fost un popor au fost făcuţi un popor, şi a făcut iubită pe ceea care nu a fost iubită67 – declară că Ioan, când a pregătit calea lui Christos, a vorbit celor care se mândreau cu relaţia lor [cu Avraam] după trup, dar care aveau mintea întunecată şi umplută cu tot felul de rele, predicându-le pocăinţa care trebuie să-i cheme de la faptele lor rele, a zis, „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ,Avem ca tată [al nostru] pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.”68 Prin urmare, el le-a predicat pocăinţa de la răutate, dar el nu le-a predicat un alt Dumnezeu, pe lângă El cel care a făcut promisiunea lui Avraam; el, înainte mergătorul lui Christos, despre care Matei zice din nou, şi în acelaşi fel Luca, „el este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.”69 Prin urmare există unul şi acelaşi Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, care a şi promis, prin profeţi, că El îşi va trimite înainte mergătorul; şi mântuirea Sa – care este, Cuvântul Său – El a făcut să fie vizibilă tuturor oamenilor, [Cuvântul] Însuşi fiind încarnat, pentru ca în toate lucrurile Regele lor să poată fi manifestat. Pentru că este necesar ca acele [fiinţe] care sunt judecate să vadă judecătorul şi să-l cunoască pe El de la care ei primesc judecata; şi de asemenea este potrivit ca cei care vor fi urmaţi de slavă să-l cunoască pe El care a răspândit peste ei darul slavei.

2.              Matei, când vorbeşte despre înger, zice, „Îngerul Domnului i s-a arăta în vis lui Iosif.”70 Despre care Domn este vorba, el însuşi interpretează, „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”71 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”.72 În acelaşi fel David vorbeşte despre El care, din fecioară, este Emanuel: „nu lepăda pe unsul Tău!” Domnul a jurat lui David adevărul, şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.”73 Şi din nou: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda; Cortul Lui este în pace (Salem) , şi locuinţa Lui în Sion;”74 Prin urmare există unul şi acelaşi Dumnezeu, care a fost proclamat de profeţi şi anunţat prin Evanghelie; şi Fiul Său, care a fost rodul trupului lui David, adică, dintr-o fecioară din [casa lui] David, şi Emanuel; despre a cărei stea şi Balaam a profeţit: „o stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.”75 Dar Matei zice că Magii, venind din est, au exclamat „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui;”76 şi că, fiind conduşi de stea în casa lui Iacov la Emanuel, ei au arătat, prin darurile care le-au oferit, cine este cel căruia se închinau ei; mir, pentru că el era cel ce va muri şi va fi îngropat pentru a împlini umanul muritor; aur, pentru că el era regele, „a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam;”77 şi tămâie, pentru că El a fost Dumnezeu care „a fost făcut de cunoscut în Iudeea,”78 şi a fost „descoperit celor care nu-l căutau”.79

3.              [Vorbind de botezul Lui], Matei zice, „cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”80 Christos nu a coborât în momentul acela peste Isus, nici Christos nu a fost unul şi Isus un altul: dar Cuvântul lui Dumnezeu – care este mântuitorul tuturor şi domnitorul peste cer şi pământ, care este Isus, şi aşa cum deja am arătat, cel care a luat asupra lui trup şi a fost uns de Duhul de la Tatăl – a fost făcut Isus Christos, aşa cum şi Isaia zice „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare,81 nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării.”82 Şi din nou, Isaia arătând dinainte înspre ungerea Sa şi spre motivul pentru care el a fost uns, el însuşi spune, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi.”83 Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a fost un om din seminţia lui Isai şi fiu al lui Avraam, din acest motiv Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit peste El şi l-a uns pentru a predica Evanghelia săracilor. Dar pentru că a fost Dumnezeu, el nu a judecat după faimă şi nici nu a mustrat după modul de vorbire. Pentru că el „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om,84 fiindcă El însuşi ştia ce este în om.”85 Pentru că El a chemat pe toţi oamenii care plâng; şi a acordat iertare celor care au fost duşi în robie de păcatele lor, El i-a dezlegat din lanţuri, despre care Solomon zice, „Fiecare va fi ţinut în corzile păcatelor lui”. 86 Prin urmare Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El, [Duhul] Celui care a fost promis prin profeţi că El îl va unge, aşa încât noi primind din abundenţă din ungerea Lui, să putem fi mântuiţi. Deci, aceasta [este mărturia] lui Matei.

Capitolul X. – Dovezi cu privire la înainte mergător, extrase din Evangheliile lui Marcu şi Luca.

1.              Luca, urmaşul şi ucenicul apostolilor, referindu-se la Zaharia şi Elisabeta, din care, conform promisiunii, se va naşte Ioan, zice: „Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.”87 Şi din nou, vorbind de Zaharia: „pe când slujea el înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze;”88 şi el a venit să aducă jertfă „intrând în Templul Domnului.”89 A cărui înger, Gabriel, care stă în mod remarcabil în prezenţa Domnului, în mod simplu, absolut şi ferm mărturiseşte despre persoana Sa ca Dumnezeu şi Domn, El care a ales Ierusalimul şi a instituit slujba sacerdotală. Pentru că el nu cunoaşte pe nici un altul deasupra Lui; din moment ce, dacă ar fi fost în posesia cunoaşterii vreunui Dumnezeu şi Domn mai perfect pe lângă El, cu siguranţă el nici odată – aşa cum am arătat deja – nu l-a mărturisit ca Dumnezeu şi Domn absolut şi desăvârşit pe cel care el ştie că este rodul unei erori. Mai departe vorbind de Ioan, el spune: „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”90 Atunci, pentru cine va pregăti el poporul, şi înaintea cărui Domn el a fost făcut mare? Adevăr a spus El cel care a zis că Ioan a fost ceva chiar „mai mult decât un prooroc,”91 şi că „dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul”; care şi a pregătit poporul pentru venirea Domnului, avertizând pe cei ce slujeau împreună cu el, şi predicându-le pocăinţa, că ei pot primi iertare de la Domnul atunci când El va fi prezent, fiind în legământ cu El, de care ei au fost înstrăinaţi datorită păcatelor şi nelegiuirilor. Aşa cum şi David zice, „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.”.92 Şi pe baza acestora el, întorcându-i la Domnul lor, a pregătit, în duhul şi puterea lui Ilie, un popor perfect pentru Domnul.

2.              Vorbind despre înger, el zice: „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu, şi a spus Fecioarei, Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu”.93 Şi El spune despre Domnul „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”94 Pentru că cine altcineva există şi poate domni în mod neîntrerupt peste casa lui Iacov pentru veşnicie, în afară de Domnul nostru Isus Christos, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt, care a promis prin lege şi profeţi că îşi va face cunoscută mântuirea Sa tuturor oamenilor; aşa încât, în vederea acestui scop, El va deveni Fiul omului, ca şi omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu? Şi Maria, jubilând pentru aceasta, a strigat, profeţind pentru Biserică, „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, – cum făgăduise părinţilor noştri, – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac”95 Prin acestea şi alte [pasaje] asemănătoare Evanghelia arată că Dumnezeu este cel care a vorbit părinţilor; că El a fost cel care, prin Moise, a instituit dispensaţia legii, dare a legii prin care ştim că El a vorbit părinţilor. Acelaşi Dumnezeu, după marea Sa bunătate, şi-a vărsat îndurarea Sa peste noi, îndurare prin care „Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”96 Aşa cum şi Zaharia, revenindu-şi din starea de amuţire pe care a suferit-o datorită necredinţei, fiind umplut cu un nou duh, l-a binecuvântat pe Dumnezeu într-o manieră nouă. Pentru că toate lucrurile au intrat într-o fază nouă, Cuvântul aranjând după o nouă manieră venirea în trup, ca El să poată câştiga înapoi97 pentru Dumnezeu aceea natură umană (hominem) care s-a îndepărtat de Dumnezeu; şi prin urmare oamenii au fost învăţaţi să se închine lui Dumnezeu într-un mod nou, dar nu unui alt dumnezeu, pentru că cu adevărat „Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.”98 Dar Zaharia, profeţind, a exclamat, „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, care au fost din vechime; mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea [promisă] faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.”99 Apoi îi spune lui Ioan: „Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.”100 Pentru că aceasta este cunoaşterea mântuirii care a fost intenţionată pentru ei, aceea a Fiului lui Dumnezeu, pe care Ioan l-a făcut de cunoscut, zicând, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine;101 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har.”102 Prin urmare, aceasta a fost cunoaşterea mântuirii; dar [aceasta nu a constat într-un] alt Dumnezeu, nici un alt Tată, nici Bythus, nici Pleroma celor treizeci de Aeone, nici Mama lui Ogdoad (inferior): ci cunoaşterea mântuirii a fost cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, care este numit şi chiar este, mântuire, şi Mântuitor, şi folositor. Mântuire într-adevăr, aşa după cum urmează: „Eu nădăjduiesc în mântuirea Ta, Doamne.”103 Şi mai departe, din nou, Mântuitorul: „Iată Dumnezeul meu, Mântuitorul meu, îmi voi pune încrederea în El.”104 Dar despre aducerea mântuirii: „Dumnezeu a făcut cunoscută mântuirea Sa (salutară) în ochii neamurilor.”105 Pentru că El este într-adevăr Mântuitor, ca fiind Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; dar salutar, pentru că [El este] Duh; pentru că el zice: „Duhul sprijinului nostru, Christos Domnul.”106 Dar mântuirea, ca fiind trup: pentru că „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”107 Prin urmare, această cunoaştere a mântuirii Ioan a împărţit-o celor care se pocăiesc şi cred în Mielul lui Dumnezeu, care a ridicat păcatul lumii.

3.              Îngerul Domnului, zice el, s-a arătat păstorilor proclamându-le bucuria: „Pentru că108 în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi deodată, împreună cu îngerul [a apărut] o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”109 Cei, în mod greşit, numiţi Gnostici, spun că aceşti îngeri au venit de la Ogdoad, şi au făcut de cunoscut coborârea Christosului superior. Dar din nou ei sunt în eroare, atunci când zic că Christos şi Mântuitorul de sus nu s-a născut, ci că, după botezul lui Isus dispensaţional, El, [Christosul Pleromei], a coborât peste el sub forma unui porumbel. Prin urmare, conform acestor oameni, îngerii lui Ogdoad au minţit când au zis, „Pentru că astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos Domnul” Pentru că, prin relatarea lor, nici Christos, nici Mântuitorul nu s-a născut la vremea aceea; ci a fost El, Isus cel dispensaţional, care este din formatorul lumii, [Demiurgul], şi peste care, după botezul său, adică, după [scurgerea celor] treizeci de ani ei susţin că s-a coborât Mântuitorul de sus. Dar de ce [îngerii] au adăugat, „în cetatea lui David”, dacă ei nu au proclamat vestea bună a împlinirii promisiunii făcută de Dumnezeu lui David, că din rodul trupului lui va exista un Rege veşnic? Pentru că Creatorul [Demiurgul] întregului univers a făcut promisiunea lui David, aşa cum însuşi David declară: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul;”110 şi din nou: „El ţine în mână adâncimile pământului, şi vârfurile munţilor sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, şi mâinile Lui au întocmi uscatul: veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru.”111 Deci este evident că Duhul Sfânt declară prin David celor care îl aud, că vor fi din aceia care îl vor dispreţui pe El care ne-a făcut, şi care este singur Dumnezeu. Din această cauză şi el a enunţat, dinainte, cuvintele, vrând să zică: Vezi că noi nu greşim; sub El sau deasupra Lui nu există alt Dumnezeu, înspre care voi ar trebui mai degrabă să întindeţi [mâinile voastre], deci aducându-ne într-o stare de pioşenie şi recunoştinţă faţă de El care ne-a făcut, ne-a aşezat şi [încă] ne hrăneşte. Atunci, ce se va întâmpla celor care au fost autorii unei asemenea blasfemii împotriva Creatorului lor? Acelaşi adevăr a fost [proclamat] de îngeri. Pentru că atunci când ei au exclamat, „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ,” ei au glorificat cu aceste cuvinte pe El care este Creatorul locurilor prea înalte, adică, lucrurile super-celesticului nostru, şi Fondatorul a tot ceea ce este pe pământ: care şi-a trimis la lucrarea mâinilor Lui, deci, la oameni, binecuvântarea mântuirii Sale, din cer. Pentru aceasta el adaugă: „păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi care erau întocmai cum li se spusese.”112 Pentru că păstorii Israeliţi nu au glorificat un alt dumnezeu, ci pe El care a fost anunţat prin lege şi profeţi, Făcătorul tuturor lucrurilor, pe care l-au slăvit şi îngerii. Dar dacă îngerii care erau de la Ogdoad erau obişnuiţi să glorifice orice altceva, diferit de El, pe care păstorii [l-au adorat], aceşti îngeri de la Ogdoad le-au adus o eroare şi nu un adevăr.

4.              Luca, referindu-se la Domnul, zice: „când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului, – după cum este scris în Legea Domnului: Orice întâi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului, şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei:”113 în propria sa persoană cel mai clar numindu-l pe El Domn, care a stabilit dispensaţia legii. Dar şi „Simeon”, zice, „L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.”114 Şi despre „Ana”115 „proorociţă”, el spune, că şi ea în acelaşi fel a glorificat pe Dumnezeu atunci când l-a văzut pe Christos, „şi a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.”116 Acum prin toate acestea este făcut cunoscut un Dumnezeu, descoperind omului noua dispensaţie a libertăţii, legământul prin noua venire a Fiului Său.

5.              Marcu, interpretul şi urmaşul lui Petru, aşa îşi începe naraţiunea Evangheliei: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în proorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea.117 Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările înaintea Dumnezeului nostru” În mod clar începutul Evangheliei citează cuvintele profeţilor sfinţi, şi imediat arată spre El, pe care ei l-au mărturisit ca Dumnezeu şi Domn; Tatăl Domnului nostru Isus Christos, care de asemenea i-a făcut promisiunea Lui, că El va trimite mesagerul Său înaintea Sa, care a fost Ioan, strigând în pustie, în „duhul şi puterea lui Ilie”,118 „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările înaintea Dumnezeului nostru.” Pentru că profetul nu a anunţat unul şi Dumnezeul mamă, ci unul şi acelaşi; sub aspectele raţiilor, şi multe titluri. Pentru că Tatăl este variat şi bogat în atribute, aşa cum am arătat deja în cartea care o precede119 pe aceasta; voi prezenta [acelaşi adevăr] din partea profeţilor înşişi, în ceea ce urmează în această lucrare. De asemenea, spre încheierea Evangheliei sale, Marcu zice: „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu;”120 confirmând ceea ce a fost spus de profet: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”121 Deci Dumnezeu şi Tatăl sunt cu adevărat unul şi acelaşi; El care a fost anunţat de profeţi şi transmis mai departe prin adevărata Evanghelie; la care noi Creştinii ne închinăm cu toată inima, ca Creatorul cerului şi al pământului, şi a tuturor lucrurilor din ele.

Capitolul XI. – Continuarea dovezilor, extrase din Evanghelia lui Ioan. Evangheliile sunt patru ca număr, nici mai multe, nici mai puţine. Există un motiv mistic pentru aceasta.

1.              Ioan, ucenicul Domnului, predică această credinţă, prin proclamarea Evangheliei, pentru a înlătura eroarea pe care Cerintus a semănat-o printre oameni, şi mult mai devreme cei care se numeau Nicolaiţi, care sunt o ramificaţie a acelei „cunoaşteri” în mod greşit numită aşa, pentru a-i arunca în confuzie şi pentru a-i convinge că există un singur Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său; şi nu, aşa cum se presupune, că Creatorul era unul, dar Tatăl Domnului un altul, şi că Fiul Creatorului a fost, într-adevăr, unul, dar Christos de sus altul, care de asemenea a continuat impasibil, coborând peste Isus, Fiul Creatorului şi a zburat înapoi din nou în Pleroma Sa; şi că Monogenes a fost începutul, dar Logosul a fost adevăratul fiu al lui Monogenes; şi că această creaţie de care noi aparţinem nu a fost făcută de Dumnezeul primar, ci de anumite puteri care se întind undeva departe sub El şi ne exclude de la comunicarea cu lucrurile invizibile şi inexprimabile. De aceea ucenicii Domnului au dorit să termine odată cu toate aceste doctrine şi să stabilească domnia adevărului în Biserică, că există un singur Dumnezeu Atotputernic, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, atât cele vizibile cât şi cele invizibile; arătând în acelaşi timp, că prin Cuvânt, prin care Dumnezeu a făcut creaţia, El a acordat şi mântuire oamenilor incluşi în creaţie; aşa începe învăţătura Sa din Evanghelie: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.122 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”123 „Toate lucrurile” zice el „au fost făcute prin El”; prin urmare în „toate lucrurile” este [inclusă] şi această creaţie a noastră, pentru că noi nu putem fi de acord cu acei oameni pentru care [cuvintele] „toate lucrurile” sunt spuse cu referinţă la cei din interiorul Pleromei lor. Pentru că dacă într-adevăr Pleroma lor conţine toate acestea, această creaţie, dacă este aşa, ea nu este exterioară, aşa cum am demonstrat în cartea precedentă;124 dar dacă ele sunt în afara Pleromei, ceea ce într-adevăr pare imposibil, în acel caz, urmează că Pleroma lor nu poate fi „toate lucrurile”: prin urmare această vastă creaţie nu este în afara [Pleromei].

2.              Ioan însuşi aşează acest subiect mai presus de orice controversă din partea noastră, atunci când el zice, „El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la [lucrurile] Sale, şi [poporul] Său nu L-au primit.”125 Dar conform lui Marcion, şi cei ca el, nici lumea nu a fost făcută prin El; nici El nu a venit la aceste lucruri ale lui, ci al cele ale altuia. Şi, conform unor Gnostici, această lumea a fost făcută de un înger, şi nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar conform urmaşilor lui Valentinus, lumea nu a fost făcută prin El, ci prin Demiurg. Pentru că el (Soter) a determinat să se facă atâtea asemănări, după modelul lucrurilor de sus, aşa cum susţin ei; dar Demiurgul a realizat lucrarea de creaţie. Pentru că ei zic că el, Domnul şi Creatorul planului Creaţiei, prin care ei susţin că această lume a fost făcută, a fost produs din Mama; în timp ce Evanghelia afirmă în mod clar, că prin Cuvânt, care era de la început cu Dumnezeu, toate lucrurile au fost făcute, Cuvânt care, zice el, „S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”126

3.              Conform acestor oameni, nici Cuvântul nu s-a făcut trup, nici Christos, nici Mântuitorul (Soter), care a fost produs din [contribuţia unită a] tuturor [Aeonelor]. Pentru că ei vor susţine, că Cuvântul şi Christos nici odată nu a venit în această lume; Că şi Mântuitorul nici odată nu a ajuns încarnat, nici nu a suferit, ci că El a coborât ca un porumbel peste Isus cel dispensaţional; şi că, imediat ce El l-a făcut de cunoscut pe Tatăl cel necunoscut, El s-a înălţat din nou în Pleroma. Cu toate acestea, unii fac presupunerea, că acest Isus dispensaţional a devenit încarnat, şi a suferit, pe acesta ei îl prezintă că ar fi trecut prin Maria exact ca apa printr-un tub; dar alţii au susţinut că El este Fiul Demiurgului, peste care Isus cel dispensaţional a coborât; în timp ce alţii spun că Isus s-a născut din Iosif şi Maria, şi Christos de sus a coborât peste el, fiind fără trup, şi impasibil. Dar conform nici unuia dintre opiniile ereticilor el nu a fost Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Pentru că dacă cineva examinează cu atenţie sistemele lor, ale tuturor, va descoperi că Cuvântul lui Dumnezeu este adus de toţi ca şi cum nu ar fi devenit încarnat (sine carne) şi impasibil, cum este şi Christos de sus. Alţii îl consideră pe El ca manifestându-se ca omul transfigurat; dar ei îl păstrează pe El ca fiind nenăscut şi că ar fi devenit încarnat; în timp ce alţii [susţin] că El nu şi-a asumat o formă umană de fel, dar că, ca un porumbel, El a coborât peste acel Isus care s-a născut din Maria. Prin urmare ucenicul Domnului, arătând spre ei toţi ca martori falşi, spune, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”127

4.              Ca noi să nu putem întreba, O, care Dumnezeu a fost Cuvântul făcut trup? El însuşi ne învaţă mai înainte, zicând, „a venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el [a venit] ca să mărturisească despre Lumină.”128 Atunci de care Dumnezeu a fost trimis Ioan [în lume], ca înainte mergătorul, carte mărturiseşte despre lumină? Cu adevărat a fost trimis de El, a cărui înger este Gabriel, care de asemenea a anunţat vestea bună a naşterii sale: [că Dumnezeu] care a şi promis prin profeţi că El va trimite mesagerul Său înaintea feţei Fiului Său,129 care va pregăti calea Sa, adică, ca el să aducă mărturie despre aceea lumină, în duhul şi puterea lui Ilie.130 Dar, al cărui Dumnezeu a fost Ilie slujitor şi profet? A Lui care a făcut cerul şi pământul,131 aşa cum el însuşi mărturiseşte. Prin urmare, Ioan, fiind trimis de fondatorul şi făcătorul acestei lumi, cum putea el mărturisi despre aceea Lumină, care cobora din lucruri inexprimabile şi invizibile? Pentru că toţi ereticii au decis că Demiurgul a fost ignorant cu privire la aceea Putere de deasupra lui, a cărui martor şi herald se vede că a fost Ioan. Prin urmare Domnul a zis că El l-a considerat „mai mult decât un profet.”132 Pentru că toţi ceilalţi profeţii au predicat venirea Luminii părinteşti, şi au dorit să fie vrednici de a-l vedea pe El pe care ei l-au predicat; dar Ioan, atât că a anunţat [venirea] dinainte, în acelaşi fel cum au făcut-o şi alţii, cât şi chiar l-a văzut pe El când El a venit şi a arăta lui, şi i-a convins pe mulţi să creadă în El, aşa încât el însuşi a ţinut locul atât al profetului cât şi al apostolului. Pentru aceasta el trebuie să fie mai mult decât un profet, deoarece, „mai întâi apostoli, apoi profeţii;”133 dar toate lucrurile de la unul şi acelaşi Dumnezeu Însuşi.

5.              Vinul acela,134 care a fost produs de Dumnezeu într-o vie şi care a fost consumat mai întâi, a fost bun. Nici unul135 dintre cei care au băut din el nu au găsit nimic neobişnuit în el; şi chiar şi Domnul a luat din el. Dar acel vin pe care Cuvântul l-a făcut din apă a fost mai bun, în acel moment, şi numai pentru consumul celor care au fost chemaţi la nuntă. Pentru că, cu toate că Domnul a avut puterea să asigure vinul celor de la sărbătoare, independent de orice substanţă creată, şi să sature cu mâncare pe cei ce erau flămânzi, El nu a urmat această cale; ci, a luat pâinile pe care le-a produs pământul şi a adus mulţumiri,136 şi într-o altă ocazie a făcut din apă vin, El a satisfăcut pe cei care erau aplecaţi [asupra mesei], şi a dat să bea celor care au fost invitaţi la nuntă; arătând că Dumnezeu care a făcut pământul şi a poruncit să aducă roade, care a aşezat apele şi a scos la iveală fântânile, a fost El care în aceste vremuri de la urmă a aşezat peste omenire, prin Fiul Său, binecuvântarea mâncării şi favoarea băuturii: Incomprehensibilul [acţionând deci] prin mijloacele comprehensibilului şi Invizibilul prin vizibil; pentru că nu mai este nimeni mai presus de El, dar El există în sânul Tatălui.

6.              „Nimeni” zice el, „n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, în afară de „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut [pe El].”137 Pentru că El, care este în sânul Lui, îl prezintă tuturor, pe Tatăl care este invizibil. Din această pricină ei îl cunosc pe El, cei cărora Fiul li-l descoperă; şi din nou, Tatăl, prin intermediul Fiului, oferă cunoaşterea Fiului Său celor care îl iubesc pe El. În acest fel şi Natanael, fiind învăţat, l-a recunoscut [pe El], el despre care şi Domnul a adus mărturie, că era „cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.”138 Israelitul îşi recunoaşte Regele, de aceea el a strigat la El. „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” În acelaşi fel şi Petru, fiind învăţat, l-a recunoscut pe Christos ca Fiul Dumnezeului celui viu, atunci când [Dumnezeu] a zis, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea: Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi popoarele vor nădăjdui în numele Lui.”140

7.              Acestea sunt principiile Evangheliei: că există un singur Dumnezeu, Creatorul acestui univers; El care a fost anunţat şi de profeţi şi care, prin Moise a stabilit dispensaţia legii, - [principiile] care proclamă pe Tatăl Domnului nostru Isus Christos, şi ignoră pe oricare alt Dumnezeu sau Tată cu excepţia Lui. Deci stabiliţi pe fundamentul pe care stă Evanghelia, la care chiar şi ereticii aduc mărturie, şi, pornind de la aceste [documente], fiecare dintre ei încearcă să-şi stabilească propria lor doctrină. Pentru că Ebioniţii, care folosesc numai Evanghelia lui Matei,141 sunt respinşi chiar de ea, făcând presupoziţii greşite cu privire la Domnul. Dar Marcion, mutilând-o pe ceea după Luca, este dovedit a fiu un blasfemiator a singurului Dumnezeu existent, din acele [pasaje] pe care el încă le păstrează. Din nou, cei care, preferând Evanghelia lui Marcu, îl separă pe Isus de Christos, susţinând că Christos a rămas impasibil, dar că Isus a fost cel care a suferit, dacă o citesc cu o dragoste de adevăr, îşi pot corecta greşelile. Mai mult, cei care îl urmează pe Valentinus, folosind în mod prolific pe ceea după Ioan, pentru a-şi ilustra legăturile, vor fi dovediţi ca fiind în totalitate în eroare prin chiar intermediul acestei Evanghelii, aşa cum am arătat în prima carte. Atunci, din moment ce oponenţii noştri aduc mărturie în favoarea noastră şi se folosesc de aceste [documente], dovada noastră, care derivă din ele, este tare şi adevărată.

8.              Nu se poate ca evangheliile să fie mai multe sau mai puţine ca număr decât cele care sunt. Pentru că din moment ce există patru zone ale lumii în care trăim noi şi patru vânturi principale,142 în timp ce Biserica este împrăştiată în toată lumea, şi „stâlpul şi temelia”143 Bisericii este Evanghelia şi duhul vieţii; este potrivit ca să avem patru stâlpi, respirând nemurirea în fiecare parte, şi revitalizând oamenii. Din acest fapt este evident că Cuvântul, Artificierul tuturor, El cel care stă deasupra heruvimilor şi conţine toate lucrurile, El care s-a arătat oamenilor, ne-a dat Evanghelia în patru aspecte, dar legate împreună printr-un Duh. Aşa cum zice şi David, atunci când imploră arătare Sa, „Tu care stai între Heruvimi, străluceşti.”144 Pentru că şi Heruvimii aveau patru feţe, şi feţele lor erau imagini ale dispensaţiei Fiului lui Dumnezeu. Pentru că, [aşa cum Scriptura] zice, „Prima făptură vie era ca un leu,”145 simbolizând lucrarea Sa eficientă, conducerea Sa, şi puterea regală; a doua [făptură vie] era ca un viţel, semnificând jertfa [Sa] şi ordinul sacerdotal; dar „a treia avea, aş acum era, faţa unui om,” – o descriere evidentă a veniri Sale ca o fiinţă umană; „a patra era ca un vultur zburător,” arătând spre darul Duhului care zbura cu aripile Sale deasupra Bisericii. Şi prin urmare Evangheliile sunt în acord cu aceste lucruri, între care este aşezat Isus Christos. De aceea conform modului în care Ioan relatează originea Sa, eficacea şi glorioasa generare din Tatăl, declară, „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”146 De asemenea „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” Şi din acest motiv Evanghelia este plină de încredere, pentru că aşa este persoana Sa.147 Dar conform lui Luca, acceptând caracterul [Său] preoţesc, a început cu preotul Zaharia care aducea jertfe lui Dumnezeu. Pentru că acum era gata viţelul îngrăşat, pregătit să fie sacrificat pentru148 pentru regăsirea fiului mai tânăr. Din nou, Matei relatează despre generarea sa ca un om, zicând, „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam;”149 şi de asemenea „Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa,” Deci, aceasta este Evanghelia umilinţei Sale;150 şi acesta este motivul pentru care [caracterul] unui om smerit şi blând este prezentat prin întreaga Evanghelie. Pe de altă parte, Marcu începe cu [o referinţă la] duhul profetic care vine de sus peste oameni, zicând, „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în proorocul Isaia,” – arătând spre caracterul înaripat al Evanghelie; şi pe această bază el a creat o naraţiune rezumativă şi cursivă, pentru că acesta este caracterul profetic. Şi chiar Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi obişnuia să converseze cu patriarhii ante-mozaici, în acord cu divinitatea şi slava Sa; dar pentru cei de sub lege el a instituit o slujire sacerdotală şi liturgică.151 După toate acestea, fiind făcut om pentru noi, El a trimis darul Duhului celest peste tot pământul, protejându-ne cu aripile Sale. Atunci, aşa cum a fost cursul urmat de Fiul lui Dumnezeu, aşa a fost şi forma făpturilor vii; şi aşa cum a fost forma făpturilor vii, aşa a fost şi caracterul Evangheliei.152 Pentru că făpturile vii aveau o formă pătrată şi Evanghelia este pătrată, aşa cum este şi calea urmată de Domnul. Din acest motiv au fost patru legăminte principale (καχολικαι) date rasei umane:153 unul, înainte de potop, sub Adam; al doilea, cel de după potop, sub Noe; al treilea, darea legii, sub Moise; al patrulea, cel care renovează omul şi adună toate lucrurile în sine prin intermediul Evanghelie, ridicând şi purtând oamenii pe aripile lui în împărăţia cerească.

9.              Dacă aşa stau lucrurile, tot ceea ce distruge forma Evangheliei este zadarnic, neînvăţat şi nerespectuos; [eu vreau să zic] cei care reprezintă aspectele Evangheliei ca fiind fie mai mare în număr decât cel mai înainte menţionat, sau, pe de altă parte, mai puţine. Prima grupă [ca să zicem aşa], li se pare că ei au descoperit mai mult decât este adevărul; cea din urmă, li se pare că ei pot să pună de o parte dispensaţiile lui Dumnezeu. Pentru că Marcion, respingând întreaga Evanghelie, sau mai degrabă, tăind din evanghelie, se laudă că el a avut parte în [binecuvântările] Evangheliei.154 Alţii, (Montaniştii), se laudă că ei pot reduce la zero darul Duhului, care în vremea de la urmă a fost, prin buna plăcere a Tatălui, vărsat peste rasa umană, nu admit acel aspect [al dispensaţiei evanghelice] prezentat de Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că El va trimite Paracletul;155 şi, deodată , a pus de o parte atât Evanghelia cât şi Duhul profetic. Cu adevărat, ce oameni nenorociţi! Care, într-adevăr, doresc să fie pseudo-profeţi, dar care pun de o parte darul profeţiei din Biserică; acţionând ca cei (Encratitae)156 care, pe baza acestor lucruri care vin în ipocrizie, se ţin departe de comuniunea fraţilor. Mai mult, noi trebuie să concluzionăm că aceşti oameni (Montaniştii) nu-l pot accepta nici pe apostolul Pavel. Pentru că, în Epistola către Corinteni,157 el vorbeşte în mod expres despre darurile profetice şi recunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în Biserică. Prin urmare, păcătuind, împotriva Duhului lui Dumnezeu,158 în toate aceste lucruri particulare, ei cad într-un păcat care nu se mai iartă. Dar, pe de altă parte, cei care sunt ai lui Valentinus, fiind întru totul nepăsători, în timp ce îşi prezintă propriile compoziţii, se laudă că ei deţin mai multe Evanghelii decât sunt cu adevărat. Într-adevăr ei au ajuns la un aşa mare curaj, încât şi-au intitulat scrierile lor relativ recente „Evanghelia Adevărului”, cu toate că aceasta nu este, în nici o privinţă, în acord cu Evangheliile Apostolilor, aşa încât, cu adevărat, ei nu au nici o Evanghelie care nu să nu fie plină de blasfemii. Pentru că, dacă ceea ce au publicat ei este Evanghelia adevărului, şi totuşi este total diferită de ceea care ne-au fost transmise de apostoli, atunci, aşa cum este arătat chiar şi în Scripturi, pot învăţa oricine vor vrea, pentru că ceea ce a fost transmis de la apostoli nu mai este recunoscut ca Evanghelia adevărului. Dar, am dovedit prin multe asemenea [argumente], că doar aceste Evanghelii sunt adevărate şi demne de încredere şi că nu acceptă nici o creştere, nici diminuare a numărului mai sus amintit. Pentru că, din moment ce Dumnezeu a făcut toate lucrurile în proporţia corectă şi adaptate, era potrivit ca şi aspectul exterior al Evangheliei să fie bine aranjat şi armonizat. Prin urmare, odată ce a fost investigată opinia acelor oameni, care ne-au transmis Evanghelia nouă, hai să trecem şi la apostolii care au rămas şi să cercetăm în doctrina lor ceea ce este cu privire la Dumnezeu; apoi la momentul potrivit vom asculta chiar cuvintele Domnului.

Capitolul XII: - Doctrina celorlalţi apostoli.

1.              Apostolul Petru, după învierea Domnului şi înălţarea Sa în ceruri, fiind doritor să complecteze numărul celor doisprezece apostoli şi alegând în locul lui Iuda orice înlocuitor care va fi ales de Dumnezeu, s-a adresat, deci, celor care erau prezenţi: „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. El era din numărul nostru;159 ... Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea!;160 Şi: ,Slujba lui s-o ia altul!’”161 acesta ducând la complectarea numărului apostolilor, conform cuvintelor spuse de David. Din nou, atunci când Duhul Sfânt a coborât peste ucenici, aşa încât ei toţi au profeţit şi au vorbit în limbi, şi unii i-au batjocorit, ca fiind beţi de must, Petru le-a spus că ei nu sunt beţi, pentru că era numai al treilea ceas din zi; ci că aceasta era ceea ce a fost spus prin profet: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci”.162 Prin urmare, Dumnezeu care a promis prin profeţi, că El va trimite Duhul Său peste întreaga rasă umană, El a fost cel care l-a trimis; şi faptul că Dumnezeu şi-a împlinit această promisiune, este anunţat prin Petru.

2.              Petru a spus, „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima, şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.”164 Mai departe el continuă să le vorbească cu încredere despre patriarhul David, că el a fost mort şi îngropat şi că mormântul său este între ei chiar şi în aceste zile. El a zis, „Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea. Acest Isus” a zis el „a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi165. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.”166 Şi când mulţimea a exclamat, „Fraţilor, ce să facem?” Petru le-a zis, „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”.167 Deci apostolii nu au predicat un alt Dumnezeu, sau o altă Plinătate; nici, că Christosul care a suferit şi a înviat din nou a fost unul, în timp ce cel care s-a îndepărtat în înălţime a fost altul, şi a rămas de neatins; ci că a existat unul şi acelaşi Dumnezeu Tatăl şi Christos Isus care a înviat dintre cei morţi; şi ei au predicat credinţa în El, celor care nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi i-a îndemnat din profeţi, că Christosul pe care Dumnezeu a promis că îl va trimite, El l-a trimis în Isus, pe care ei l-au crucificat şi Dumnezeu l-a înviat.

3.              Atunci când Petru, însoţit de Ioan, s-au uitat la omul olog din naştere, în faţa porţii Templului numită Frumoasă, şezând şi aşteptând milostenie, el i-a zis, „Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă! L-a apucat de mâna dreaptă, şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare, şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind, şi lăudând pe Dumnezeu.”168 Mia departe, când o mulţime, din toate părţile, s-a adunat în jurul lor datorită acţiunilor lor deosebite, Petru s-a adresat lor: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat la judecată;169 şi v-aţi lepădat de El înaintea lui Pilat, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat170 de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui. Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa,171.... Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Christosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să172 vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte173 pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou174 a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului. De asemenea toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta. Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.”175 Petru, împreună cu Ioan, le-a predicat acest mesaj clar şi această veste bună, că promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o părinţilor a fost împlinită de Isus; cu siguranţă, nu proclamând un alt dumnezeu, ci pe Fiul lui Dumnezeu, care şi a fost făcut om, şi a suferit; în acest fel ducând pe Israel la cunoaştere. şi prin Isus predicând înviere morţilor,176 şi arătând, că orice au proclamat profeţii cu privire la suferinţa lui Christos, Dumnezeu a împlinit toate acestea.

4.              Din acest motiv, atunci când s-au adunat marii preoţi, Petru, plin de îndrăzneală, le-a zis, „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine, făcută unui om bolnav, şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat, s-o ştiţi toţi, şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. [În nimeni altul nu este mântuire: căci] nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”177 Deci apostolii nu l-au schimbat pe Dumnezeu, ci au predicat oamenilor că Christos era Isus Cel crucificat, pe care l-a trimis acelaşi Dumnezeu care a trimis profeţii, fiind El Însuşi Dumnezeu, înviat şi le-a dat, în El, mântuirea.

5.              Atunci când preoţii cei mai de seamă i-au dat afară pe Petru şi pe Ioan, ei au fost confuzi atât în ceea ce priveşte această minune de vindecare („Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare, avea mai bine de patruzeci de ani”178), cât şi de doctrina apostolilor şi prin modul de prezentare a profeţilor. [Cei din urmă] s-au întors la ceilalţi apostoli şi ucenici ai Domnului, care este Biserica, şi le-au relatat ce s-a întâmplat, şi cu cât curaj au acţionat ei în numele lui Isus. În continuare întreaga Biserică a zis, „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt179, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte? Împăraţii pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta180  Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.”181 Acestea [sunt] vocile Bisericii din care fiecare Biserică îşi are originea; acestea sunt vocile metropolei cetăţenilor noului legământ; acestea sunt vocile apostolilor; acestea sunt vocile ucenicilor Domnului, cu adevărat desăvârşiţi, care, după preluarea lor de către Domnul, au fost desăvârşiţi prin Duhul şi chemaţi de Dumnezeul care a făcut cerul şi pământul şi marea – care a fost anunţat de profeţi, - şi Isus Christos Fiul Său, pe care Dumnezeu l-a uns, şi care nu a cunoscut nici un alt [Dumnezeu]. Pentru că în acel moment şi în acel loc nu a fost acolo nici Valentinus, nici Marcion, nici ceilalţi care au subminat [adevărul], şi nici aderenţii lor. Din acest motiv Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, i-a auzit. Pentru că este spus, „s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.”182 fiecăruia care doreau să creadă.183 Şi se adaugă, „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus184,” zicându-le, „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui185, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”186 Şi se spune că „Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos;”187 Fiul lui Dumnezeu. Pentru că aceasta era cunoaşterea mântuirii, care acordă desăvârşirea faţă de Dumnezeu celor care recunosc venirea fiului Său.

6.              Aşa după cum, în mod imprudent, unii dintre aceşti oameni susţin că apostolii, atunci când au predicat printre Evrei, nu au putut declara faţă de ei un alt dumnezeu pe lângă El, în care ei (ascultătorii lor188) au crezut, noi le răspundem că dacă apostolii ar fi avut obiceiul de a vorbi oamenilor în acord cu opinia întipărită în ei din vechime, nimeni nu ar fi învăţat adevărul de la ei, nici de la Domnul, la o dată mult mai timpurie; pentru că, ei spun că El Însuşi a vorbit după acelaşi tipar. Din acest motiv nici unul din aceşti oameni nu cunosc adevărul prin ei înşişi; dar pentru că aceasta a fost opinia lor despre Dumnezeu, ei au primit doctrina imediat ce au auzit-o. Prin urmare, în acord cu acest mod de vorbire regula adevărului nu poate fi la nimeni; ci toţi învăţăceii vor atribui această practică oricărui [învăţător], limbajul cu care s-au adresat ei a fost aşa ca fiecare persoană să poată învăţat atât de mult cât au permis capacităţile ei. Dar venirea Domnului ar părea de prisos şi inutilă, dacă El într-adevăr a venit cu intenţia de a tolera şi păstra ideea fiecărui despre Dumnezeu, care a fost înrădăcinată în el din vechime. Şi pe lângă aceasta, ar fi fost o îndatorire mult mai grea, ca El pe care Evreii l-au văzut ca un om şi ţintuit pe cruce, să fie predicat ca Christos Fiul lui Dumnezeu, Regele lor. Prin urmare, pentru că aşa au stat lucrurile, ei cu siguranţă nu le-au vorbit în acord cu vechea lor credinţă. Pentru că ei, cei care le-au spus în faţă că ei sunt ucigaşii Domnului, chiar ei au predicat cu mai mult curaj acel Tată care este mai presus de Demiurg, şi nu ceea ce fiecare încerca să creadă [despre Dumnezeu]; şi păcatul ar fi fost mult mai mic, dacă într-adevăr ei nu l-ar fi ţintuit pe cruce pe Mântuitorul superior (pe care ei aveau datoria de a-L înălţa), din moment ce El a fost impasibil. Pentru că, aşa cum ei nu au vorbit Neamurilor în complicitate cu noţiunile lor, ci le-a spus cu îndrăzneală că dumnezeii lor nu erau dumnezei, ci idoli ai demonilor; în acelaşi fel ei l-au predicat pe Christos Evreilor, dacă ei ar fi cunoscut un alt Tată mai mare şi mult mai perfect, nu ar fi hrănit sau întărit opiniile neadevărate despre Dumnezeu ale acestor oameni. Mai mult, în timp ce distrugeau eroarea Neamurilor şi îi întorceau de la dumnezeii lor, ei cu siguranţă nu au indus o altă eroare asupra lor; ci, înlăturând pe cei care nu erau dumnezei, ei au arăta spre El care singur era Dumnezeu şi adevăratul Tată.

7.              Din cuvintele lui Petru, pe care le-a rostit în Cezareea în faţa sutaşului Corneliu, şi a Neamurilor care erau cu el, cărora le-a fost predicat mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, putem înţelege ce obişnuiau apostolii să predice, natura predicării lor, şi ideile lor cu privire la Dumnezeu. De aceea se spune că Corneliu era, „cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit, într-o vedenie, pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i-a zis, „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele. Trimite acum nişte oameni la Iope, şi cheamă pe Simon, zis şi Petru.”189 Dar când Petru a văzut viziunea, în care vocea din cer i-a zis, „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat”190, aceasta s-a întâmplat [pentru a-l învăţa] că Dumnezeu, care prin lege, a făcut distincţia între curat şi necurat, El a fost cel care a curăţit Neamurile prin sângele Fiului Său – El la care se închina şi Corneliu; căruia Petru, venind la el i-a zis, „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El.”191 Deci, El indică în mod clar că El de care s-a temut înainte Corneliu ca Dumnezeu, despre care el a auzit prin lege şi profeţi, şi de dragul căruia el obişnuia să facă milostenii, este, în adevăr Dumnezeu. Cu toate acestea cunoaşterea Fiului îi era necesară; prin urmare [Petru] a adăugat „Ştiţi vorba făcută prin toată Iudea, începând din Galilea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi. Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului, şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”192 Prin urmare, apostolii au predicat pe Fiul lui Dumnezeu, de care oamenii erau ignoranţi; şi venirea Sa celor care au fost deja învăţaţi cu privire la Dumnezeu; dar nu au adus alt dumnezeu. Pentru că dacă Petru ar fi cunoscut vreunul din aceste lucruri, el ar fi predicat în mod liber Neamurilor, că Dumnezeul Evreilor era într-adevăr unul, dar Dumnezeul Creştinilor este altul; şi toţi, fără îndoială, fiind copleşiţi de respect datorită viziunii îngerului, ar fi crezut orice ar fi spus el faţă de ei. Dar este evident din cuvintele lui Petru că într-adevăr el a păstrat Dumnezeul care era deja cunoscut de ei; dar el a adus mărturie faţă de ei că Isus Christos era Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi celor morţi, în care le-a şi poruncit să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor; şi nu numai aceasta, dar el a mărturisit că Isus Însuşi a fost Fiul lui Dumnezeu, care, fiind uns cu Duhul Sfânt, este numit şi Isus Christos. Şi, aşa cum implică mărturia lui Petru, El este aceeaşi fiinţă care s-a născut din Maria. Se Poate întâmpla ca Petru să nu fi fost în acel moment în posesia cunoaşterii perfecte pe care aceşti oameni au descoperit-o ulterior? Prin urmare, conform lor. Petru a fost imperfect şi nici restul apostolilor nu erau perfecţi; şi ar fi potrivit ca ei, venind din nou la viaţă, să devină ucenicii acestor oameni, pentru ca şi ei să poată fi făcuţi perfecţi. Dar acest lucru este cu adevărat ridicol. În fapt, aceşti oameni se dovedesc a fi nu ucenicii apostolilor, ci a noţiunilor lor rele. Acest lucru se datoreşte şi diferitelor opinii care există între ei, pentru că fiecare au acceptat eroarea atât cât a fost capabil193 [să o îmbrăţişeze]. Dar Biserica din întreaga lume, având originea sa izvorând de la apostoli, perseverează în una şi aceeaşi opinie cu privire la Dumnezeu şi Fiul Său.

8.              Pe cine a predicat Filip famenului împărătesei Etiopienilor, care se întorcea din Ierusalim şi citea pe profetul Isaia, atunci când el şi acesta erau împreună numai ei doi? Nu despre El care a vorbit profetul: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; şi, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ”194 [Filip a declarat] că acesta era Isus, şi că Scriptura a fost împlinită în El; aşa cum a crezut chiar şi famenul: şi, imediat ce a cerut să fie botezat, el zis, „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”195 Acest om a fost trimis în religiile Etiopiei, pentru a o predica aceea în care el însuşi a crezut, că exista un Dumnezeu care este predicat de profeţi, dar că Fiul acestui [Dumnezeu] şi-a făcut deja apariţia [Sa] în natura umană (secundum hominem), şi a fost dus ca o oaie la tăiere; şi toate celelalte afirmaţii pe care le-au făcut profeţii despre El.

9.              Pavel însuşi – după ce Domnul i-a vorbit din cer, şi i-a arătat că, prin persecutarea ucenicilor Săi, el persecuta pe propriul lor Domn şi l-a trimis pe Anania la el pentru ca el să-i ajute să-şi recapete vederea şi să fie botezat – se spune că „a predicat pe Isus în sinagogile Damascului, cu toată libertatea de vorbire, acesta este Fiul lui Dumnezeu, Christosul.”196 Aceasta este taina care, spune el, i-a fost făcută de cunoscut prin revelaţie, că El care a suferit sub Pilat din Pont, este acelaşi, Domnul tuturor, şi Regele, şi Dumnezeu, şi Judecător, primind puterea de la El care este Dumnezeul tuturor, pentru că El a devenit „ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”197 Şi pentru că acest lucru este adevărat, atunci când [a predicat] Atenienilor în Areopag – unde, nu era prezent nici un Evreu, şi era în puterea sa să-l predice pe Dumnezeu cu toată libertatea în vorbire – el le-a zis: „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti198, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului;199 le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul lui… Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”200 Acum, în acest pasaj el nu numai că Îl declară faţă de ei pe Dumnezeu ca Creator al lumii, fără a fi prezent nici un Evreu, ci, şi că El a făcut o rasă de oameni care să locuiască pe tot pământul; aşa cum a declarat şi Moise: „Când Cel Prea Înalt a dat o moştenire neamurilor, Când a despărţit pe copiii oamenilor, A pus hotare popoarelor, După numărul îngerilor lui Dumnezeu;”201 dar acel popor care crede în Dumnezeu nu este acum sub puterea îngerilor, ci sub [domnia ] Domnului. „Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire.”202 Şi din nou, la Listra în Licia (Liconia), când Pavel era cu Barnaba, şi în numele Domnului nostru Isus Christos a făcut să umble, un om care era olog din naştere şi când mulţimea a dorit să-i onoreze ca dumnezei datorită acţiunilor uimitoare, el le-a zis: „Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea, şi tot ce este în ele. El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate Neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie.”203 Dar faptul că toate epistolele sunt constante faţă de aceste declaraţii, voi dovedi din chiar Epistole, la momentul potrivit, când voi prezenta apostolul. Dar în timp ce eu aduc aceste dovezi cu privire la adevărurile Scripturii, şi arat pe scurt şi în mod conceptual lucruri care sunt afirmate în diferite feluri, îndeletniciţi-vă cu ele cu răbdare şi să nu le consideraţi ca ceva plictisitor; luând în considerare, că dovezile [lucrurilor care sunt] conţinute în Scriptură nu pot fi prezentate numai din Scripturile însele.

10.          Ştefan, care a fost ales de apostoli ca primul diacon, şi care, dintre toţi oamenii, a fost primul care a călcat pe urmele martiriului Domnului, fiind primul care a fost omorât pentru că l-a mărturisit pe Christos, vorbind cu îndrăzneală printre oameni, şi învăţându-i, zice: „Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a zis: Ieşi din ţara ta şi din familia ta, şi du-te în ţara, pe care ţi-o voi arăta; ... l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum. Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă deloc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui, şi seminţei lui după el, ... i-a spus că sămânţa lui va locui într-o ţară străină, va fi robită, şi va fi chinuită patru sute de ani. ,Dar neamul, căruia îi vor fi robi, îl voi judeca Eu, a zis Dumnezeu. După aceea, vor ieşi, şi-Mi vor sluji în locul acesta. Apoi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi astfel [Avraam], când a născut pe Isaac.”204 Şi restul cuvintelor sale au anunţat acelaşi Dumnezeu, care a fost cu Iosif şi cu patriarhii şi a vorbit cu Moise.

11.          Faptul că întreaga doctrină a apostolilor a proclamat unul şi acelaşi Dumnezeu, care l-a chemat pe Avraam, care i-a făcut promisiunea moştenirii, care la vremea cuvenită i-a dat legământul circumciziunii, care i-a chemat pe urmaşii lui afară din Egipt, păstraţi la exterior prin circumciziune - pentru că el a dat-o ca un semn, că ei nu trebuie să fie ca Egiptenii – şi că El era Creatorul tuturor lucrurilor, El a fost Tatăl Domnului nostru Isus Christos, că El a fost Dumnezeul slavei – cei care doresc pot învăţa chiar din cuvintele şi acţiunile apostolilor şi pot contempla faptul că acest Dumnezeu este unul, deasupra Căruia nu mai este nici un altul. Dar chiar dacă ar fi un alt dumnezeu deasupra Lui, noi vom zice, pe baza [instituirii] unei comparaţii a calităţii [lucrării făcute de fiecare], că cel din urmă este superior celui de la început. Pentru că prin fapte se poate vedea omul mai bun, aşa cum am arătat deja;205 şi, pentru că aceşti oameni nu au să aducă ca argument nici o lucrarea a tatălui lor, numai cel din urmă se dovedeşte a fi Dumnezeu. Dar dacă cineva, „îndrăgostindu-se de întrebări,”206 îşi imaginează că ceea ce au declarat apostolii despre Dumnezeu ar trebui alegorizat, să ia în considerare afirmaţiile mele anterioare, în care am prezentat un Dumnezeu, Fondatorul şi Creatorul tuturor lucrurilor, în care le-am distrus şi lăsat descoperite alegaţiile; şi el le va găsi în acord cu doctrina apostolilor, şi în acest fel păstrând ceea ce obişnuiau ei să înveţe, şi au fost convinşi cu privire la faptul că există un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Şi când el îşi va goli mintea de o asemenea eroare şi de aceea blasfemie împotriva lui Dumnezeu care aceasta o implică, el însuşi va descoperi un motiv de a recunoaşte că atât legea Mozaică cât şi harul noului legământ, aşa cum fiecare s-au potrivit la vremea lor, [în care au fost date], au fost date de unul şi acelaşi Dumnezeu pentru binele rasei umane.

12.          Toţi cei aceia care au o minte perversă, fiind poziţionată împotriva legislaţiei Mozaice, judecând-o ca fiind lipsită de asemănare şi contrară cu doctrina Evangheliei, nu s-au dedicat investigării cauzelor diferenţelor din fiecare legământ. Prin urmare, pentru că, în ceea ce priveşte opiniile lor, ei au fost lipsiţi de dragostea părintească şi inflatuaţi de Satan, fiind prinşi de doctrina lui Simon Magul, au căzut în apostazie de la El care este Dumnezeu, şi şi-au imaginat că ei înşişi au descoperit mai mult decât apostolii, prin descoperirea unui alt dumnezeu; şi au [susţinut] că apostolii, într-un fel, au predicat Evanghelia, încă, sub influenţa opiniilor Evreieşti, dar că ei sunt puri [în doctrină], şi mult mai inteligenţi decât apostolii. Prin urmare şi Marcion şi urmaşii săi au recurs la mutilarea Scripturilor, nerecunoscând unele dintre cărţi de fel; şi, tăind din Evanghelia după Luca şi din Epistolele lui Pavel, ei au susţinut că numai acestea sunt autentice, acelea pe care ei înşişi le-au scurtat în felul acela. Oricum, într-o altă lucrare,207 dacă Dumnezeu îmi va da [putere], îi voi respinge chiar din cele pe care ei încă le păstrează. Dar toţi ceilalţi, inflatuaţi cu numele fals de „cunoaştere”, cu certitudine recunosc Scripturile; dar ei pervertesc interpretările, aşa cum am arătat în prima carte. Într-adevăr, urmaşii lui Marcion aduc în mod direct blesteme la adresa Creatorului, susţinând despre el că ar fi creatorul relelor, [dar] susţinând o teorie mult mai tolerabilă208 cu privire la originea sa, [şi] susţinând că există două fiinţe, dumnezei prin natură, fiind diferiţi unul de celălalt – unul fiind bun, dar celălalt rău. Oricum, cei din Valentinus, deşi folosesc nume de un fel mult mai onorabil, şi arată că El care este Creatorul este atât Tatăl, cât şi Domnul, cât şi Dumnezeu, [cu toate acestea] îşi expun teoria sau secta mult mai blasfemiatoare, prin susţinerea faptului că El n-a fost produs de nici unul dintre acei Aeoni cu Pleroma, ci de acel defect care a fost aruncat dincolo de Pleroma. Ignoranţa cu privire la Scripturi şi la dispensaţia lui Dumnezeu a adus peste ei toate aceste lucruri. În cursul acestei lucrări voi atinge cauza diferenţelor dintre legăminte pe de o parte, şi, pe de lată parte, a unităţii şi a armoniei lor.

13.          Atât apostolii cât şi ucenicii lor au învăţat aşa cum predică Biserica, şi învăţând în acest fel au fost desăvârşiţi, şi din acest motiv ei au fost chemaţi la ceea ce este desăvârşit - Ştefan, învăţând aceste adevăruri, când încă era pe pământ, el a văzut gloria lui Dumnezeu, şi pe Isus la dreapta sa şi a exclamat, „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”209 A spus aceste cuvinte şi a fost omorât cu pietre; şi în acest fel el a împlinit doctrina perfectă, copiind în toate aspectele pe Liderul martiriului, şi rugându-se pentru cei care îl ucideau, cu aceste cuvinte: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” În acest fel au fost desăvârşiţi cei care au cunoscut unul şi acelaşi Dumnezeu, care de la început până la sfârşit a fost prezent cu umanitatea în diferite dispensaţii; aşa cum declară şi profetul Osea: „Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci.”210 Prin urmare, cei care îşi dau sufletele la moarte pentru Evanghelia lui Christos – cum ar fi putut ei vorbi oamenilor în acord cu vechile opinii recunoscute? Dacă acesta ar fi fost poziţia adoptată de ei, ei nu ar fi suferit; dar pentru că ei au predicat lucruri contrare acelor persoane care nu subscriau adevărului, din acel motiv ei au suferit. Prin urmare, este evident că ei nu au abandonat adevărul, ci cu toată îndrăzneala l-au predicat Evreilor şi Grecilor. Într-adevăr, [ei au predicat] Evreilor că Isus, care a fost crucificat de ei, a fost Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi celor morţi, şi că El a primit de la Tatăl Său o împărăţie veşnică în Israel, aşa acum am arătat; dar Grecilor ei le-au predicat un Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile şi Isus Christos Fiul Său.

14.          Acest lucru este arătat într-o lumină şi mai clară în scrisorile apostolilor, pe care ei nu le-au trimis nici Evreilor şi nici Grecilor, ci celor dintre Neamuri care au crezut în Christos, confirmându-şi credinţa lor. Pentru că atunci când anumiţi oameni au venit din Iudea la Antiohia – acolo unde pentru prima dată ucenicii Domnului au fost numiţi Creştini, datorită credinţei lor în Christos – şi au căutat să convingă pe cei care au crezut în Domnul să se tai împrejur şi să facă alte lucruri care au de a face cu ţinerea legii; şi când Pavel şi Barnaba au plecat la Ierusalim la apostoli pentru aceste chestiuni, şi întreaga Biserică a convenit împreună, Petru li s-a adresat în acest fel: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”211 După el, Iacov a vorbit după cum urmează: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta212 se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: ,După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri,213 şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.’ De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge; şi tot ceea ce nu doresc să le facă oamenii lor, să nu facă nici ei altora.”215 Şi când aceste lucruri au fost spuse şi toţi şi-au dat consimţământul, ei le-au scris în acest fel: „Apostolii, prezbiterii (Sau: bătrâni.) şi fraţii: către fraţii dintre Neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor, şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni, şi să-i trimitem la voi, împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia, care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de curvie, şi tot ceea ce nu doriţi să vă facă oamenii vouă, să nu le faceţi nici voi altora: lucruri de care dacă vă veţi feri, veţi face bine, umblând216 în Duhul Sfânt.” Atunci, din toate aceste pasaje este evident că ei nu au învăţat existenţa unui alt Tată, ci a dat noul legământ al libertăţii celor care mai la urmă au crezut în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dar ei au indicat în mod clar, din natura punctelor dezbătute de ei, cu privire la faptul că era sau nu necesar să se circumscrie ucenicii, că ei nu aveau nici o ideea cu privire la un alt dumnezeu.

15.          [În acel caz] nici unul nu ar fi avut un aşa ton cu privire la primul legământ, până acolo că au fost gata nici nu să mănânce împreună cu Neamurile. Pentru că chiar şi Petru, cu toate că a fost trimis ca să-i înveţe, şi a fost constrâns de o viziune la aceea acţiune, cu toate acestea, a vorbit fără nici o ezitare, zicându-le: „Ştiţi”, le-a zis el, „că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. De aceea am venit fără cârtire când m-aţi chemat;”217 indicând prin aceste cuvinte, că el nu ar fi venit la ei dacă nu i-ar fi fost poruncit. Din acelaşi motiv nici nu le-ar fi dat botezul atât de prompt, dacă nu i-ar fi auzit profeţind atunci când Duhul Sfânt s-a coborât peste ei. Şi prin urmare, el a exclamat, „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”218 În acelaşi timp el a convins pe cei care au fost cu el şi a arătat că, dacă Duhul Sfânt nu s-ar fi coborât peste ei, s-ar fi putut găsi cineva care să obiecteze cu privire la botezul lor. Şi apostolii care erau cu Iacov au îngăduit ca Neamurile să acţioneze în libertate, dându-ne în mâna Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dar şi ei, deşi cunoşteau acelaşi Dumnezeu, au continuat în ţinerea regulilor vechi; aşa încât chiar şi Petru, temându-se ca nu cumva să fie criticat de ei, deşi la început a mâncat cu Neamurile, datorită viziunii şi a Duhului care s-a coborât peste ei, totuşi, când au venit unii de la Iacov, s-a retras şi nu a mâncat cu ei. Pavel a spus că şi Barnaba a făcut acelaşi lucru.219 În cest fel apostolii, pe care Domnul i-a făcut martori ai tuturor acţiunilor şi a fiecărei doctrine – pentru că în fiecare situaţie îl găsim pe Petru, şi Iacov, şi Ioan prezenţi cu El – au acţionat cu scrupulozitate în acord cu dispensaţia legii lui Moise, arătând că a fost de la unul şi acelaşi Dumnezeu; lucru pe care cu siguranţă ei nu l-ar fi făcut, aşa cum am zis deja, dacă ei ar fi învăţat de la Domnul [că a existat] un alt Tată pe lângă El care a stabilit dispensaţia legii.

Capitolul XIII. – Respingerea opiniei că Pavel a fost singurul Apostol care avea cunoaşterea adevărului.

1.          Legat de acei (Marcioniţi) care susţineau că numai Pavel a cunoscut adevărul şi că faţă de el taina s-a manifestat prin revelaţie, să-l lăsăm pe Pavel să-i convingă, atunci când zice că unul şi acelaşi Dumnezeu a lucrat în Petru pentru apostolatul celor circumscrişi şi în el pentru cel al Neamurilor.220 Prin urmare, Petru a fost un apostol al aceluia Dumnezeu al căruia era şi Pavel; şi El pe care l-a predicat Petru ca Dumnezeu printre cei circumscrişi, şi în acelaşi fel Fiul lui Dumnezeu, a fost [predicat] şi de Pavel printre Neamuri. Pentru că Domnul nostru nu a venit nici odată să-l mântuie numai pe Pavel, şi nici nu este Dumnezeu limitat în mijloace, ca El să aibă numai un apostol care să cunoască dispensaţia Fiului Său. Şi din nou, atunci când Pavel spune, „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”221 el arată în mod clar că nu a fost numai unul, ci că erau mulţi cei ce obişnuiau să predice adevărul. Şi din nou, în Epistola către Corinteni, când el a pomenit pe toţi cei care l-au văzut pe Dumnezeu222 după înviere, el continuă prin a zice, „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut,”223 recunoscând ca una şi aceeaşi predicare a tuturor celor care l-au văzut pe Dumnezeu224 după învierea din morţi.

2.          Domnul a răspuns lui Filip, care a dorit să vadă pe Tatăl, „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl; Cum zici tu dar: ,Arată-ne pe Tatăl? că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; şi deci voi îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut.”225 Prin urmare, acestor oameni le-a adus Domnul mărturia că în El Însuşi ei, atât că, l-au cunoscut, cât şi l-au văzut pe Tatăl (şi Tatăl este adevăr). Atunci, a susţine că aceşti oameni nu au cunoscut adevărul, este ca şi cum ai acţiona de partea mărturiei false şi a celor care au fost înstrăinaţi de doctrina lui Christos. Pentru că, de ce a trimis Domnul pe cei doisprezece la oile pierdute ale lui Israel, 226 dacă oamenii aceştia nu au cunoscut adevărul? De asemenea, cum au predicat cei şaptezeci dacă, ei înşişi, nu ar fi cunoscut dinainte adevărul despre ceea ce se predică? Sau cum se putea ca Petru să fi în ignoranţă, el căruia Domnul i-a dat mărturia că nu carnea şi sângele i-au descoperit, ci Tatăl, care este în cer?227 Mai departe, exact aşa cum „Pavel [a fost] apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl,”228 tot [aşa şi cu ceilalţi;]229 Fiul într-adevăr i-a condus la Tatăl, dar Tatăl li l-a descoperit pe Fiul.

3.          Pavel a consimţit la [cererea] celor care l-au chemat la apostoli, pe baza chestiunii [care s-a ridicat], şi a mers la ei, la Ierusalim cu Barnaba, nu fără un motiv, ci pentru ca libertatea Neamurilor să poată fi confirmată de ei, el însuşi zice, în Epistola către Galateni: „După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri.”230 Şi din nou el zice, „noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nici o clipă măcar,231 pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” Acum, dacă cineva ar analiza cu atenţie, din Faptele Apostolilor, vremea despre care se scrie că el s-a suit la Ierusalim mânat de chestiunile mai sus menţionate, va descoperi că acei ani menţionaţi de Pavel coincid cu aceasta. Deci afirmaţia lui Pavel se armonizează cu, şi este identică cu, mărturia lui Luca despre apostoli.

Capitolul XIV: - Dacă Pavel ar fi cunoscut nişte taine nedescoperite celorlalţi apostoli, Luca, însoţitorul său permanent şi împreună călător cu el, nu putea să fie ignorant cu privire la ele; nici nu se pute ca adevărul să stea ascuns de el, singurul prin care învăţăm multe şi importante particularităţi ale istoriei Evangheliei.

1.              Faptul că Luca era nedespărţit de Pavel şi împreună lucrător cu el în Evanghelie, este clar evidenţiat de el însuşi, nu ca un subiect de mândrie, ci ca o legătură care să se aplice şi cu privire la adevărul însuşi. Pentru că el spune că atunci când Barnaba, şi Ioan care se numea Marcu, au format o echipă separată de Pavel şi au mers pe mare la Cipru, „noi am venit la Troa;”232 şi când Pavel a văzut într-un vis un bărbat din Macedonia, zicând, „Pavele, treci în Macedonia, şi ajută-ne!” „îndată” zice el, „am căutat să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia.” Şi mai departe, cu multă atenţie, el prezintă tot restul călătoriei lor până la Filipi şi modul în care au adus primul mesaj: „Am şezut jos” zice el, „şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă,”233 şi unele au crezut, chiar şi o mare mulţime. Şi din nou, el zice, „Iar noi, după zilele praznicului Azimilor, am plecat cu corabia din Filipi, şi, în cinci zile, am ajuns la ei în Troa, unde am stat şapte zile.”234 El ne relatează şi toate [detaliile] care au mai rămas din această călătorie cu Pavel, indicând cu toată atenţia atât locurile şi oraşele şi numărul de zile, până când au plecat la Ierusalim; şi ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel acolo,235 cum el a fost trimis la Roma legat; numele sutaşului care l-a luat în grijă;236 şi însemnele corăbiilor şi modul în care au naufragiat;237 şi insula pe care au scăpat şi cum au fost primiţi acolo cu bunătate, Pavel vindecând pe mai marele insulei; şi cum ei au mers cu corabia de acolo la Puzole şi de acolo au sosit la Roma; şi câtă vreme au stat la Roma. Pentru că Luca a fost prezent la toate aceste întâmplări, el le-a notat în scris, cu atenţie, aşa încât el să nu poată fi învinuit de fals sau de mândrie, pentru că toate aceste [particularităţi] au dovedit atât că el era un senior faţă de toţi cei care au învăţat altfel, cât şi că el nu a fost ignorant cu privire la adevăr. Faptul că el nu a fost numai un simplu urmaş, ci şi un împreună lucrător cu apostolii, dar în mod special cu Pavel, Pavel însuşi a declarat în Epistole, zicând: „Căci Dima, ... m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia. Numai Luca este cu mine.”238 Prin aceasta el arată că era mereu legat de el şi nedespărţit de el. Şi din nou el zice, în Epistola către Coloseni: „Luca, doctorul preaiubit, şi Dima, vă trimit sănătate.”239 Dar cu siguranţă că dacă Luca, care mereu a predicat în compania lui Pavel, şi este numit de el „preaiubit”, şi împreună cu el a făcut lucrarea unui evanghelist, şi i-a fost încredinţată transmiterea Evangheliei nouă, nu a învăţat nimic diferit de la el (Pavel), aşa cum a arătat din cuvintele sale, cum pot aceşti oameni, care nici odată nu au fost cu Pavel, să se mândrească că ei au învăţat taine ascunse şi inexprimabile?

2.              Faptul că Pavel a învăţat cu simplitate ceea ce ştia el, nu numai pe cei care au fost [angajaţi] cu el, ci şi pe cei care l-au auzit, o face de clar chiar el. Pentru că atunci când episcopii şi prezbiterii care au venit din Efes şi din alte oraşe din jur s-au adunat la Milet, pentru că el se grăbea la Ierusalim pentru a sărbători Rusaliile, după ce le-a adeverit multe lucruri, şi a spus ce are să se întâmple cu el al Ierusalim, a adăugat: „ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia, în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului240, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său241.” Mai departe, referindu-se la învăţătorii răi care vor apărea, el a zis: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” El spune „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” În acest fel apostolul , în mod simplu şi fără a ţinea cont de persoană, a dat tuturor, ceea ce ei înşişi au învăţat de la Domnul. Şi în acelaşi fel, fără a ţine cont de persoană, Luca ne-a dat nouă ceea ce a învăţat de al ei, aşa cum el însuşi a mărturisit, zicând, „după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului.”242

3.              Dacă cineva pune de o parte pe Luca, ca unul care nu a cunoscut adevărul, [făcând aşa], el va respinge în mod vădit aceea Evanghelie a cărui ucenic pretinde că este. Pentru că prin el noi am devenit familiarizaţi cu foarte multe şi importante părţi ale Evangheliei; de exemplu, naşterea lui Ioan, istoria lui Zaharia, venirea îngerului către Maria, exclamaţia Elisabetei, coborârea îngerilor la păstori, cuvintele spuse de ei, mărturia Anei şi a lui Simeon cu privire la Christos şi că la vârsta de 12 ani El a fost lăsat în urmă în Ierusalim; de asemenea botezul lui Ioan, numărul de ani ai Domnului când El a fost botezat şi că acest lucru a avut loc în al cincisprezecilea an al lui Tiberiu Cezar. Şi în calitatea Sa de învăţător, aceasta este ceea ce El a zis bogaţilor: „Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea;”243 şi „Vai de voi, care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui;” şi „Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi.” Tot felul de lucruri de genul celor care urmează, noi le-am cunoscut numai prin Luca (şi numeroase acţiuni ale Domnului, noi am învăţat despre ele de la el, acelea pe care toţi [Evangheliştii] le notează): mulţimea de peşti pe care însoţitorii lui Petru i-au prins, atunci când Domnul le-a poruncit să arunce mrejile;244 femeia care a suferit timp de optusprezece ani, şi a fost vindecată în ziua de Sabat;245 omul care avea dropică, pe care Domnul l-a vindecat în ziua de Sabat şi modul în care s-a apărat pe Sine pentru că a făcut o vindecare în aceea zi; cum El şi-a învăţat ucenicii să nu aspire după locurile dintâi; cum noi ar trebui să-i invităm pe cei săraci şi slabi, care nu ne pot recompensa; omul care a bătut la uşă la miezul nopţii pentru a obţine pâinile, şi le-a obţinut, datorită urgenţei insistenţei sale;246 cum, atunci când [Domnul nostru] a stat la masă cu Fariseii, o femeie care era păcătoasă i-a sărutat picioarele şi i le-a uns cu ulei, împreună cu ceea ce Domnul i-a spus lui Simon legat de ea despre cei doi datornici;247 de asemenea despre pilda bogatului care a adunat bunătăţile care au ajuns la el, şi căruia i s-a spus, „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”248 şi asemănătore cu acesta, ceea a bogatului care era îmbrăcat în purpură şi se îmbuiba şi săracul Lazăr;249 de asemenea răspunsul pe care El l-a dat ucenicilor Săi când ei au zis, „Măreşte-ne credinţa;”250 de asemenea conversaţia sa cu Zacheu vameşul;251 de asemenea despre Fariseul şi vameşul care se rugau în templu în acelaşi timp;252 de asemenea despre cei zece leproşi pe care El i-a curăţit în mod simultan;253 de asemenea cum El a dat poruncă ca orbii şi ologii să fie adunaţi de pe străduţe şi străzi la nuntă;254 de asemenea pilda judecătorului care nu se temea de Dumnezeu, pe care insistenţa văduvei l-a determinat să satisfacă cauza ei; 255 şi despre smochinul din vie care nu a produs roade. De asemenea, acestea sunt multe din particularităţile care se pot regăsi numai la Luca, de care se foloseşte atât Marcion cât şi Valentinus. Şi pe lângă acestea, [el înregistrează] ceea ce [Christos] a zis ucenicilor Săi pe drum, după înviere şi cum ei L-au recunoscut la frângerea păinii.256

4.              Atunci, desigur, urmează că aceşti oameni trebuie, fie să primească şi ce a mai rămas din naraţiune, sau altfel vor trebuie să respingă şi aceste părţi. Pentru că nici o persoană de bun simţ, nu le poate permite să privească ceva din cele relatate de Luca ca fiind adevărate, şi să pună de o parte altele, ca şi cum el nu ar fă făcut cunoscut adevărul. Şi dacă, într-adevăr, urmaşii lui Marcion resping acestea, atunci ei nu vor avea nici o Evanghelie; pentru că, tăind-o pe cea după Luca, aşa cum deja am spus, ei se laudă că ar avea Evanghelia [în ceea ce rămâne]. Dar urmaşii lui Valentinus trebuie să renunţe la vorbirile lor zadarnice; pentru că ei au folosit din aceea [Evanghelie] multe ocazii pentru propriile speculaţii, pentru a da o interpretare incorectă la ceea ce era bine spus. Dacă, pe de altă parte, ei se simt constrânşi să primească şi părţile care au rămas, atunci, studiind Evanghelia întreagă, şi doctrina apostolilor, ei vor găsi necesar să se pocăiască, ca să poată fi mântuiţi din pericolul [la care si se expun].

Capitolul XV: - Respingerea Ebioniţilor, care au discreditat autoritatea Sfântului Apostol Pavel, din scrierile Sfântului Luca, care trebuiesc primite ca un întreg. Expunerea ipocriziei, înşelării şi mândriei Gnosticilor. Apostolii şi ucenicii lor au cunoscut şi au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul lumii.

1.              Noi afirmăm acelaşi lucru împotriva acelora care nu-l recunosc pe Pavel ca un apostol: că ei vor trebui, fie să respingă celelalte cuvinte ale Evangheliei la cunoştinţa căruia am ajuns numai prin Luca, şi să nu facă uz de ele; fie, dacă ei acceptă toate acestea, trebuie în mod necesar să admită şi mărturie despre Pavel, pe care o face atunci când el (Luca) ne spune că Domnul i-a vorbit la început din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti;”257 şi mai departe lui Anania îi spune despre el: „Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.”258 Prin urmare, cei care nu-l acceptă pe el [ca învăţător], care a fost ales de Dumnezeu pentru acest scop, pentru ca, cu îndrăzneală, să ducă numele Lui, fiind trimis la naţiunile mai înainte menţionate, dispreţuiesc alegerea lui Dumnezeu şi se separă pe ei înşişi de compania apostolilor. Pentru că ei nici nu pot susţine că Pavel nu a fost apostol, când el a fost ales pentru acest scop; nici nu-l dovedi pe Luca ca fiind vinovat de fals, atunci când el proclamă adevărul faţă de noi cu toată diligenţa. Într-adevăr, se poate ca tocmai aceasta să fi avut Dumnezeu în vedere când a trimis multe adevăruri ale Evangheliei, prin instrumentalitatea lui Luca, pe care toţi ar trebui să-l considere ca în mod necesar folositor, pentru ca fiecare persoană, urmând mărturia sa ulterioară, care tratează despre acţiunile şi doctrina apostolilor şi susţinând regula necompromisă a adevărului, să poată fi mântuită. Prin urmare, mărturia sa este adevărată şi doctrina apostolilor este clară şi neclintită, ne susţinând nimic contrar; nici nu au învăţat, în privat, un set de doctrine, şi un altul în public.

2.              Acesta este subterfugiul unor persoane false, seducători răi, şi ipocriţi, aşa cum acţionează cei care sunt ai lui Valentinus. Aceşti oameni ţin discursuri faţă de mulţime, despre cei care aparţin Bisericii, pe care ei îi numesc „vulgari” şi „ecleziastici”259 Cu aceste cuvinte, care imită exprimarea noastră, îi prind pe cei mai simpli, şi îi momesc, pentru ca aceşti [nătărăi] să-i asculte deseori; şi mai departe aceştia sunt întrebaţi260 despre noi, cum se poate că deşi ei susţin doctrine similare cu a noastre, noi, fără vreun motiv, ne ţinem la distanţă de compania lor; şi [cum se face că] în timp ce spunem aceleaşi lucruri şi susţinem aceleaşi doctrine, noi îi numim eretici? Atunci când în felul acesta, prin intermediul întrebărilor, ei răstoarnă credinţa unora şi fac din ei ascultători incontestabili ai lor, ei le descriu în privat taina inexprimabilă a Pleromei lor. Dar ei sunt total înşelaţi, cine îşi imaginează că ei ar putea să înveţe din texte Scripturale citate de eretici, aceea [doctrină] pe care cuvintele lor o învaţă în mod plauzibil.261 Pentru că eroarea este plauzibilă şi are asemănări cu adevărul, dar cere să fie deghizată; în timp ce adevărul este fără mască şi prin urmare a fost încredinţat copiilor. Şi dacă, într-adevăr, vreunul din ascultătorii lor cere explicaţii, sau începe să aducă obiecţii la dresa lor, ei afirmă că el este unul din cei care nu este capabil să primească adevărul şi că nu are în el sămânţa de sus [derivată] din Mama lor; şi nici nu-i dă vreun răspuns, ci în mod simplu declară că el este din regiunile intermediare, care aparţin naturii animale. Dar dacă cineva cedează în faţa lor, ca o oaie, şi le urmează practica şi „răscumpărarea” lor, acela este lăudat până acolo că el crede că nu este nici în cer nici pe pământ, ci că a trecut prin Pleroma; şi îmbrăţişându-şi deja îngerul lui, el umblă cu pas apăsat şi o înfăţişare dispreţuitoare, având toate aerele pompoase ale unui cocoş. Sunt printre ei unii care susţin, cu o anumită îngâmfare, că omul care vine de sus trebuie să urmeze un traseu bun al conduitei; de aceea ei pretind şi o seriozitate [a comportamentului]. Majoritatea devenind batjocoritori, ca şi cum deja ar fi perfecţi, şi trăind fără a acorda atenţie [aparenţelor], mai mult, dispreţuind [ceea ce este bun], se numesc pe ei înşişi „cel spiritual”, şi susţin că ei deja a devenit familiarizaţi cu acel loc de înviorare care este în interiorul Pleromei.

3.              Hai să ne întoarcem la aceeaşi linie a argumentaţiei [urmărită până acum]. Pentru că dacă s-a declarat în mod limpede că cei care sunt predicatorii adevărului şi apostolii libertăţii nu au numit pe nimeni altcineva Dumnezeu, sau nu l-au numit Domn, în afară de singurul Dumnezeu Tatăl şi Cuvântul Său care are preeminenţa în toate lucrurile; atunci trebuie să fie clar dovedit că ei (apostolii) l-au mărturisit ca Domnul Dumnezeu, pe El, care a fost Creatorul cerului şi pământului, care a vorbit şi lui Moise, i-a dat dispensaţia legii şi care i-a chemat pe părinţi; şi că ei nu cunoşteau nici un altul. Deci, opinia, despre Dumnezeu, a apostolilor şi a celor (Marcu şi Luca) care au învăţat din cuvintele lor, a fost făcută de cunoscut.

Capitolul XVI. – Dovezile din scrierile apostolice despre faptul că Isus Christos a fost Unul şi Acelaşi, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om perfect.

1.              Dar262 sunt unii care spun că Isus a fost numai un receptacul al lui Christos, peste care Christos, ca un porumbel, a coborât de sus şi că atunci când El l-a proclamat pe nenumitul Tată, El a intrat în Pleroma într-un fel incomprehensibil şi invizibil: pentru că El a fost de neînţeles nu numai pentru oameni, ci şi chiar de acele puteri şi virtuţi care sunt în cer, şi că Isus a fost Fiul, dar că263 Christos a fost Tatăl şi Tatăl lui Christos, Dumnezeu; în timp ce alţii zic că El a suferit doar într-o aparenţă exterioară, fiind impasibil din punct de vedere natural. Mai departe, Valentinienii, susţin că Isus cel dispensaţional a fost acelaşi cu cel care a trecut prin Maria, peste care a coborât acel Mântuitor din [zonele] înălţate, care a fost numit Pan, 264 pentru că El a posedat numele (vocabula) tuturor acelora care l-au produs pe El; dar că [acesta din urmă] a împărtăşit cu El, cel dispensaţional, puterea sa şi numele Său; aşa încât prin mijloacele Lui moartea a fost abolită, dar Tatăl a fost făcut de cunoscut prin acel Mântuitor care a coborât de sus, care ei susţin că ar fi El Însuşi receptacul lui Christos şi a întregii Pleroma; mărturisind, într-adevăr, cu limba un Christos Isus, dar fiind divizat în [adevărata] opinie; pentru că, aşa cum am observat deja, este obiceiul acestor oameni să spună că a existat un singur Christos care a fost produs de către Monogenes, pentru confirmarea Pleromei; dar că altul, Mântuitorul, a fost trimis [înainte] pentru glorificarea Tatălui; şi încă unul, cel dispensaţional, pe care ei îl prezintă că ar fi suferit, care a şi purtat [în El Însuşi] pe Christos, acel mântuitor care s-a întors în Pleroma. Prin urmare eu consider necesar să luăm în considerare întreaga gândire a apostolilor despre Domnul nostru Isus Christos, şi să arătăm că nu numai că nu au susţinut asemenea opinii despre El; ci, mai mult, ei au anunţat, prin Duhul Sfânt, că cei care vor învăţa asemenea doctrine erau agenţi ai lui Satan, trimişi pentru a răsturna credinţa unora şi pentru a-i îndepărta de viaţă.

2.              Am dovedit în mod suficient, chiar din cuvintele lui Ioan însuşi, că Ioan a cunoscut unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, că El a fost singurul născut şi că El s-a întrupat pentru mântuirea noastră; Isus Christos Domnul nostru. Şi Matei recunoaşte unul şi acelaşi Isus Christos, prezentând naşterea Sa ca un om din Fecioară,265 exact aşa cum Dumnezeu a promis lui David că va ridica din sămânţa trupului său un Rege veşnic, făcând aceeaşi promisiune lui Avraam cu mult timp înainte, zice: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”266 Mai departe, pentru a elibera mintea noastră de suspiciunea cu privire la Iosif, el zice: „Iar naşterea lui Hristos267 a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” Mai departe, atunci când Iosif avea de gând s-o lase pe Maria, pentru că ea s-a dovedit a fi cu copil, [Matei ne spune despre] îngerul lui Dumnezeu care a stat lângă el şi a zis: „nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Însemnând, în mod clar, atât că a fost împlinită promisiunea făcută părinţilor, că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o fecioară, cât şi că El însuşi a fost Christos Mântuitorul despre care au spus dinainte profeţii; nu, aşa cum susţin aceşti oameni, că Isus a fost El cel născut din Maria, dar că Christos a fost El cel care s-a coborât de sus. Matei a putut să spună cu certitudine, „Iar naşterea lui Isus a fost aşa;” dar Duhul Sfânt pentru că a văzut dinainte pe corupătorii [adevărului] şi păzind prin anticipare împotriva înşelării lor, îi zice lui Matei, „Iar naşterea lui Hristos a fost aşa;” şi că El este Emanuel, ca nu cumva din întâmplare noi să-l considerăm pe El ca un simplu om: pentru că „nu prin voia cărnii, nici prin voia omului, ci prin voia lui Dumnezeu Cuvântul s-a făcut trup;”268 şi că noi nu trebuie să ne imaginăm că Isus a fost unul şi Christos un altul, ci trebuie să-i cunoaştem ca fiind unul şi acelaşi.

3.              Pavel, atunci când scrie Romanilor, a explicat tocmai acest punct: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.”269 Si mai departe, scriind Romanilor despre Israel, el zice: „A căruia sunt patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.”270 Şi mai departe, în Epistola către Galateni, el zice: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea;”271 indicând în mod clar un singur Dumnezeu, care a făcut, prin profeţi, promisiuni cu privire la Fiul şi un Isus Christos Domnul, care era din sămânţa lui David după naşterea Sa din Maria; şi că Isus Christos a fost numit Fiul lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi, ca fiind primul născut în toată creaţia;272 Fiul lui Dumnezeu fiind făcut Fiul Omului, pentru ca prin El noi să putem primi înfierea, - sprijinirea umanităţii273, şi primirea şi îmbrăţişarea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv şi Marcu zice: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în proorocul.”274 Cunoscând unul şi acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, Isus Christos, care a fost anunţat de profeţi, care din rodul trupului lui David a fost Emanuel, „mesagerul marelui sfat al Tatălui;” prin care Dumnezeu a făcut să apară primăvara peste casa lui David şi i-a ridicat un corn de mântuire, „El a pus o mărturie în Iacov;”275 aşa cum zice David atunci când vorbeşte despre cauzele naşterii Sale: „El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui.”276 Şi mai departe îngerul a zis, atunci când aducea vestea bună Mariei: „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David;”277 recunoscând că El care este Fiul Celui Preaînalt; este El Însuşi acelaşi şi Fiul lui David. Şi David, cunoscând prin Duhul dispensaţia venirii acestei Persoane, prin care El este suprem peste cei vii şi cei morţi, l-a mărturisit pe El ca Domn, stând la dreapta Tatălui Celui Preaănalt.278

4.              Simeon – el care a primit o comunicare din partea Duhului Sfânt că nu va vedea moartea până când îl va vedea mai întâi pe Isus Christos – luând-L în mâinile sale pe primul născut al Fecioarei Maria a binecuvântat pe Domnul zicând, „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel;”279 în acest fel mărturisind că Isus, copilul pe care îl ţinea în braţele sale, născut din Maria, era Christos însuşi, Fiul lui Dumnezeu, lumina tuturor, slava lui Israel şi pacea şi odihna celor care au adormit. Pentru că el a jefuit deja oamenii, prin înlăturarea ignoranţei lor, conferindu-le propria Lui cunoaştere, şi răspândind pretutindeni pe cei care l-au cunoscut pe El, aşa cum zice Isaia: „Cheamă numele Său, distruge repede, împarte repede.”280 Mai departe, acestea sunt lucrările lui Christos. Prin urmare El a fost Christos Însuşi, care fiind purtat de Simeon [în braţele lui] acesta a binecuvântat pe Cel Preaînalt; pentru că a putut vedea pe cel pentru care păstorii au lăudat pe Dumnezeu; pe care Ioan, în timp ce era încă în pântecele mamei sale, şi El (Christos) în cel al Mariei, l-a recunoscut ca Domn, l-a salutat săltând; pe care Magii, atunci când l-au văzut, l-au adorat şi i-au adus darurile lor [Lui], aşa cum deja am spus, şi s-au prosternat înaintea Regelui Etern, şi au plecat pe un alt drum, ne mai întorcându-se pe drumul Asirienilor. „Pentru că înainte ca copilul să ştie să strige tată sau mamă, El va primi puterea Damascului şi prăzile Samariei, împotriva regelui Asirie;”281 declarând, într-adevăr într-un fel misterios, dar emfatic că Domnul a luptat cu o mână ascunsă împotriva lui Amalec.282 Şi din acest motiv, El a lichidat imediat pe copiii care aparţineau casei lui David, a căror destin fericit a fost să se nască în aceea vreme, pentru ca El să-i poate trimite înainte în împărăţia Sa; El, pentru că El Însuşi a fost un copil, a aranjat aşa ca copiii umani să fie martiri, ucişi, conform Scripturii, de dragul lui Christos, care s-a născut în Betleemul lui Iuda, în cetatea lui David.283.

5.              Domnul a zis ucenicilor Săi, după înviere, „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?”284 Şi mai departe El le zice: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor.”285 Acum, El este Cel care s-a născut din Maria; pentru că El spune: „Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri şi să fie respins şi crucificat, şi a treia zi să învieze din nou.”286 Prin urmare, Evanghelia nu cunoaşte nici un alt fiu al omului în afară de El care a fost al Mariei, şi care a suferit, şi nu Christosul care s-a îndepărtat de Isus înainte de patimă; ci El, cel care s-a născut, este cunoscut ca Isus Christos Fiul lui Dumnezeu, şi că acesta a şi suferit şi a înviat din nou, aşa cum, în adevăr zice, Ioan, ucenicul Domnului: „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui,”287 – văzând dinainte acest sistem blasfemiator care, atât cât le stă lor în putinţă, îl divide pe Domnul, zicând că El a fost format din două substanţe diferite. Acesta este motivul pentru care el ne-a adus mărturie şi în Epistolele sale: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă; Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.”288

6.              Pentru că cei menţionaţi înainte, deşi, cu certitudine, ei mărturisesc cu gura un Isus Christos, se fac nebuni, gândind un lucru şi spunând un altul;289 pentru că ipotezele lor diferă, aşa cum am arătat deja, susţinând, [aşa cum şi fac], că o Fiinţă a suferit şi s-a născut şi aceea fost Isus; dar că o alta a fost ceea care a coborât peste El, şi aceea a fost Christos, care s-a şi înălţat din nou; şi ei argumentează, că el care purcede de la Demiurg, sau că el care a fost dispensaţional, sau că el care a ieşit din Iosif, a fost fiinţa supusă suferinţei; dar peste cel din urmă coboară din [locuri] invizibile şi inexprimabile primul, care ei susţin că este incomprehensibil, invizibil şi impasibil: deci ei se rătăcesc de la adevăr, pentru că doctrina lor se îndepartă de El care este adevăratul Dumnezeu, fiind ignoranţi cu privire la faptul că singurul Său Cuvânt născut, care este mereu prezent cu rasa umană, s-a unit cu şi s-a amestecat cu propria Sa creaţie, în acord cu voia Tatălui, şi a devenit trup, este Însuşi Isus Christos Domnul nostru, care a suferit pentru noi, şi a înviat pentru noi, şi care va veni din nou în slava Tatălui Său, pentru a învia trupul, şi pentru a arăta mântuirea, şi pentru aplicarea dreptei judecăţii tuturor celor care au fost făcuţi prin El. Prin urmare, aşa cum am arătat, există un Dumnezeu Tatăl şi un Christos Isus, care a venit prin intermediul tuturor aranjamentelor dispensaţionale [legate de El], şi a adunat împreună toate lucrurile în Sine.290 Dar în toate privinţele El este om, întocmirea lui Dumnezeu; şi deci El a luat omul în Sine, invizibilul devenind vizibil, incomprehensibilul fiind făcut cunoscut, impasibilul devenind capabil de suferinţă, şi Cuvântul fiind făcut om, deci adunând în Sine toate lucrurile: pentru ca aşa cum şi în lucrurile super-celeste, spirituale şi invizibile, Cuvântul lui Dumnezeu este suprem, tot aşa şi în lucrurile vizibile şi materiale El să poată poseda supremaţia, şi, luând asupra Sa pre-eminenţa, şi în timp ce aşezându-se pe Sine ca şi Cap al Bisericii, El poate atrage toate lucrurile la Sine la vremea potrivită.

7.              În El nimic nu este incomplet sau în afara vremii potrivite, exact aşa după cum în Tatăl nu este nimic lipsit de armonie. Pentru că toate aceste lucruri au fost dinainte cunoscute de Tatăl; dar Fiul le-a realizat la vremea potrivită în ordinea şi succesiunea perfectă. Acesta a fost motivul pentru care, atunci când Maria îi solicita [Lui] să [facă] miracolul minunat cu vinul, şi era dornic înainte de vreme să fie părtaş291 la un pahar cu semnificaţie emblematică, Domnul, mustrând graba ei prematură, a zis, „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.”292 – aşteptând acel moment care era dinainte cunoscut de Tatăl. Şi acesta este motivul pentru care, atunci când deseori oameni au dorit să-L omoare, se spune, „nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-i sosise ceasul să fie luat;”293 nici vremea suferinţei Sale, care au fost dinainte cunoscute de Tatăl; aşa cum zice şi profetul Habacuc, „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale.”294 Şi Pavel spune: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.”295 Prin acestea este făcut cunoscut că toate lucrurile care au fost cunoscute dinainte de Tatăl, Domnul nostru le-a împlinit în ordinea, la vremea şi ora lor, cunoscută dinainte şi potrivită, fiind într-adevăr unul şi acelaşi, dar bogat şi mare. El împlineşte voia bogată şi comprehensivă a Tatălui Său, pentru că El este Însuşi Mântuitorul celor care sunt mântuiţi, şi Domnul celor care sunt sub autoritate, şi Dumnezeul acelor lucruri care au fost formate, singurul născut din Tatăl, Christos care a fost anunţat şi Cuvântul lui Dumnezeu, care a devenit încarnat atunci când a venit împlinirea vremii, în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului.

8.              Sunt în afara dispensaţiei [Creştine] toţi cei care, sub pretextul cunoaşterii, înţeleg că Isus a fost unul şi Christos altul şi Singurul născut un altul, din care este Cuvântul, şi că Mântuitorul este un altul, despre care aceşti discipoli ai erori au susţinut că sunt produsul celor care au fost făcuţi Aeonuri într-un stadiu de degenerare. Asemenea oameni apar pe dinafară ca nişte oi; pentru că ei par să fie ca noi, prin ceea ce spun în public, repetând aceleaşi cuvinte ca şi noi; dar în interior ei sunt lupi. Doctrina lor este ucigătoare, evocând, aşa cum fac, un număr de dumnezei şi simulând mai mulţi Taţi, dar înjosind şi împărţind în multe feluri pe Fiul lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei împotriva cărora Domnul ne-a avertizat dinainte; şi ucenicul Său, în Epistola deja menţionată, ne poruncesc să-i evităm, atunci când spune: „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre.”296 Şi mai departe el zice în epistolă: „căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist.”297 Aceste cuvinte sunt în acord cu ceea ce s-a spus în Evanghelie, că „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi”. De aceea el exclamă din nou în Epistola sa, „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu;”298 cunoscând că Isus Christos este unul şi acelaşi, căruia porţile cerurilor i-au fost deschise, datorită faptului că a luat asupra Lui trup: şi care va veni în acelaşi trup în care El a suferit, revelând gloria Tatălui.

9.              Pavel, vorbind Romanilor, este de acord cu aceste afirmaţii şi declară: „cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos.”299 Din aceasta rezultă că el nu a ştiut nimic despre acel Christos care s-a îndepărtat de Isus; şi nici n-a ştiut nimic de un Mântuitor de sus, care ei susţin că ar fi impasibil. Pentru că dacă, într-adevăr, unul a suferit, şi celălalt a rămas incapabil de suferinţă, şi unul a fost născut, dar celălalt a coborât peste cel care a fost născut, şi l-a părăsit din nou, nu este prezentat unul, ci doi. Dar faptul că apostolul L-a cunoscut ca unul, atât cel care a fost născut cât şi cel care a suferit, adică Isus Christos, ni-l el spune mai departe în Epistolă: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”300 Dar mai departe, arătând că Christos a suferit şi El Însuşi a fost Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, şi ne-a răscumpărat cu sângele Său la vremea hotărâtă dinainte, el zice: „Căci cum este aceasta, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi? Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”301 El declară în modul cel mai clar că aceeaşi fiinţă care s-a lăsat ţinut de, şi a trecut prin suferinţă, şi şi-a vărsat sângele pentru noi, a fost atât Christos cât şi Fiul lui Dumnezeu, care a şi înviat din nou, şi a fost luat în cer, aşa cum [Pavel] însuşi zice: „Dar în acelaşi timp, Christos [este, cel care] a murit, şi mai degrabă, că a înviat din nou, cel care este chiar la dreapta lui Dumnezeu.”302 Şi mai departe, „Ştiind că Christos, odată înviat din moarte, nu mai moare”303 pentru că, aşa cum el însuşi vede dinainte, prin Duhul, subdiviziunile învăţătorilor răi [cu privire la persoana Domnului], şi dorind să le răpească orice ocazie de a şicana, el spune ceea ce deja a fost afirmat, [şi declară]: Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi..”304 El nu spune aceasta numai celor care vor să audă. Nu vă înşelaţi, [zice el tuturor]: Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi, care a suferit împăcându-ne pe noi cu Dumnezeu şi a înviat din morţi; care este acum la dreapta Tatălui şi desăvârşit în toate lucrurile; „care, atunci când a fost lovit, nu a lovit înapoi; care, atunci când El a suferit, nu a ameninţat;”305 şi când a trecut prin tiranie, El s-a rugat Tatălui Său ca El să-i ierte pe cei care l-au crucificat. Pentru că El Însuşi aduce cu adevărat mântuire: pentru că El este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Însuşi Singurul născut din Tatăl, Christos Isus Domnul.

Capitolul XVII. – Apostolii învaţă că nu Christos, nici Mântuitorul, ci Duhul Sfânt a fost cel care a coborât peste Isus. Motivul acestei coborâri.

1.              Cu siguranţă ar fi stat în puterea apostolilor să declare că Christos a coborât peste Isus, sau că aşa numitul Mântuitor superior [a coborât] peste cel dispensaţional, sau că el care este invizibil este plasat peste el care este de la Demiurg; dar ei nici nu ştiu, nici nu spun nimic de felul acesta: pentru că, dacă ei ar fi ştiut asta, cu certitudine ar fi şi spus-o. Dar care a fost cu adevărat situaţia pe care ei au înregistrat-o, aşa cum deja am spus, că [adică] Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El ca un porumbel; acest Duh, despre care a vorbit Isaia, „Şi Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El.”306 Şi mai departe: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns.”307 Acela este Duhul despre care declară Domnul, „Pentru că nu tu eşti cel care vorbeşte, ci Duhul Tatălui tău care vorbeşte în tine.”308 Şi mai departe, dând ucenicilor puterea regenerării în Dumnezeu,309 El le-a zis, „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”310 Pentru că [Dumnezeu] a promis, că în vremurile de la urmă El va turna [Duhul] Său peste slujitorii şi creaturile [Sale], aşa că ei vor profeţi; prin urmare El a coborât şi peste fiul lui Dumnezeu, făcut Fiul Omului, în părtăşie cu El, devenind obişnuit să locuiască în rasa umană, să se odihnească peste fiinţe umane şi să locuiască în lucrările mâinilor lui Dumnezeu, lucrând în ele voia Tatălui şi reînnoindu-le din vechile obiceiuri în înnoirea lui Christos.

2.              Acest Duh l-a cerut David pentru rasa umană, zicând, „Şi întăreşte-mă cu Duhul Tău cel Sfânt;”311 şi care, aşa cum spune Luca, a coborât în ziua de Rusalii, după înălţarea Domnului, peste ucenici, având puterea de a permite accesul tuturor naţiunilor pe poarta vieţii şi la deschiderea noului legământ; şi de atunci încolo; cu un acord în toate limbile, ei au adus laude lui Dumnezeu, Duhul aducând triburile îndepărtate la unitate şi oferind Tatălui pârga tuturor naţiunilor. De aceea şi Domnul a promis că va trimite un Mângâietor,312 care ne va lega de Dumnezeu. Pentru că după cum un bulgăre de aluat nu se poate forma din ceva uscat fără ceva fluid, nici o bucată de pâine nu posedă unitate, deci, în acelaşi fel, noi, care suntem mulţi, nu putem fi făcuţi una în Christos Isus fără apa din cer. Şi aşa cum pământul uscat nu aduce roade până nu primeşte umezeala, în acelaşi fel şi noi, fiind la început un pom uscat, nu am fi putut nici odată să aducem roade pentru viaţă fără ploaia voluntară de sus. Pentru că trupurile noastre au primit unitatea între ele prin intermediul acelui înveliş care duce la nestricăciune; dar sufletele noastre prin intermediul Duhului. Prin urmare sunt necesare amândouă, pentru că amândouă contribuie la viaţa lui Dumnezeu, Domnul nostru este plin de compasiune faţă de femeia Samariteancă care greşeşte313 – care nu avea un bărbat, ci a comis adulter [având] mai multe căsătorii – arătându-i şi promiţându-i apa vie, aşa încât ea să nu mai înseteze, nici să nu se mai ostenească cu obţinerea apei proaspete printr-un efort, având în sine apa care să curgă în viaţa veşnică. Domnul, primind aceasta ca un dar din partea Tatălui Său, El însuşi o conferă celora care sunt părtaşi în El Însuşi, trimiţând Duhul Sfânt peste tot pământul.

3.              Ghedeon314, acel Israelit pe care l-a ales Dumnezeu, ca să mântuiască pe poporul lui Israel de sub puterea străinilor, văzând dinainte acest dar plin de har, şi-a schimbat cererea şi a profeţit că bucata de lână, peste care numai la început a fost rouă, să fie uscată (un tip de oameni); deci indicând că ei nu vor mai avea Duhul Sfânt de la Dumnezeu, aşa cum a zis Isaia, „Voi porunci şi norilor, să nu mai ploaie peste ea,”315 dar că roua, care este Duhul lui Dumnezeu, care a coborât peste Domnul, ar trebui să fie propagat pe tot pământul, „duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul.”316 Mai departe, acest Duh, el l-a conferit Bisericii, trimiţând în toată lumea Mângâietorul din cer, şi din acest motiv ne spune Domnul că diavolul a fost aruncat jos ca un fulger.317 Din acest motiv noi avem nevoie de roua lui Dumnezeu, ca să nu fim consumaţi de foc, nici să fim neroditori şi de unde aveam un acuzator, acum avem şi un Advocat,318 Domnul lăudând faţă de Duhul Sfânt propriul om,319 care a fost căzut între tâlhari,320 de care El Însuşi s-a îndurat şi i-a legat rănile, dând doi denaria regali; aşa încât noi, primind prin Duhul Sfânt imaginea şi asemănarea Tatălui şi a Fiului; putem face ca denarium – ul încredinţat nouă să fie roditor, continuând [de aici] să creştem înspre Domnul.321

4.              Duhul, coborând în dispensaţia predestinată şi Fiul lui Dumnezeu, Singurul născut, care este şi Cuvântul Tatălui, venind la împlinirea vremii, fiind încarnat în om de dragul omului şi împlinind toate condiţiile naturii umane, Domnul nostru Isus Christos fiind unul şi acelaşi, aşa cum El Însuşi Domnul o mărturiseşte, aşa cum mărturisesc apostolii şi aşa cum anunţă profeţii, - toate doctrinele acestor oameni care au inventat aşa zisul Ogdoads şi Tetrads, şi şi-au imaginat subdiviziuni [a persoanei Domnului], s-au dovedit false. De fapt, aceşti322 oameni înlătură total spiritualul; ei înţeleg că Christos a fost unul şi Isus un altul; şi ei învaţă că nu a existat un Christos, ci mai mulţi. Şi dacă ei vorbesc despre ei ca uniţi, ei îi separă din nou: pentru că ei arată că unul a trecut prin suferinţe, dar că celălalt a rămas impasibil; că cel adevărat s-a înălţat în Pleroma, dar celălalt a rămas în locul intermediar; că unul cu adevărat sărbătoreşte şi se bucură în locuri invizibile şi mai presus de orice nume, dar celălalt este aşezat cu Demiurgul, golindu-l de putere. Prin urmare va fi obligator pentru ei şi pentru alţii care îşi dedică atenţia la această scriere, şi sunt anxioşi cu privire la propria lor mântuire, să se abţină de la a-şi exprima aprobarea atunci când aud peste tot vorbirile acestor oameni: pentru că, aşa cum am observat deja, vorbind lucruri care seamănă cu [doctrina celor] credincioşi, nu numai că au opinii care sunt diferite, ci absolut contrare şi în toate punctele pline de blasfemii, prin care ei distrug acele persoane care, pe motivul asemănării cuvintelor, se îmbibă de o otravă care nu este în acord cu constituţia lor, exact aşa cum cineva ar bea var amestecat cu apă în loc de lapte, fiind dus în eroare prin asemănarea de culoare; aşa cum a zis un om323 superior mie, despre toţi cei care într-un fel corup lucrurile lui Dumnezeu şi pângăresc adevărul, „Varul este în mod greşit amestecat cu laptele lui Dumnezeu”.

Capitolul XVIII. – Continuarea argumentelor anterioare. Dovezi din scrierile Sfântului Apostol Pavel şi din cuvintele Domnului nostru, că Christos şi Isus nu pot fi considerate ca fiinţe distincte; Nici nu poate fi susţinut faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit om numai aparent, ci că el a făcut aceasta cu adevărat şi real.

1.              324 Aşa cum a fost demonstrat în mod clar că Cuvântul, care a existat la început cu Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, care mereu a fost prezent cu umanitatea, a fost în aceste zile de la urmă, în acord cu timpul stabilit de Tatăl, unit cu propria Sa operă, pentru că a devenit un om supus suferinţei, [urmează] atunci că este înlăturată orice obiecţie a celor care zic, „Dacă Domnul nostru a fost născut, atunci, Christos nu a avut o existenţă anterioară.” Pentru că am arătat că Fiul lui Dumnezeu nu atunci a început să existe, fiind cu Tatăl de la început; ci atunci când El s-a încarnat şi s-a făcut om, El a început din nou325 viaţa lungă a fiinţelor umane şi ne-a înzestrat pe noi, într-un mod redus şi inteligibil, cu mântuire; aşa încât ceea ce am pierdut în Adam – adică, a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – să putem recupera în Christos Isus.

2.              Aşa cum nu a fost posibil ca omul, care a fost odată pentru totdeauna cucerit şi care a fost distrus prin neascultare, să se poată reforma şi să obţină premiul victoriei; tot aşa a fost imposibil şi să ajungă la mântuire cel care a căzut sub puterea păcatului, - Fiul a făcut ambele lucruri, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, coborât de la Tatăl, încarnându-se, smerindu-se adânc, chiar până la moarte, şi consumând planul dinainte stabilit al mântuirii noastre, cu privire la care [Pavel], sfătuindu-ne să-l credem fără ezitare, spune mai departe, „Cine se va sui în cer?’ Să pogoare adică pe Hristos din cer. Sau: ,Cine se va pogorî în Adânc?’ Să scoale adică pe Hristos din morţi.”326 Mai departe el continuă, „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.”327 Şi el prezintă şi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a făcut aceste lucruri, zicând, „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii.”328 Şi mai departe, scriind Corintenilor, el declară, „Dar noi predicăm pe Christos cel crucificat;”329 şi adaugă, „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?”330

3.              Cine este cel care a avut părtăşie cu noi în ceea ce priveşte mâncarea? Unde este cel conceput de ei ca Christos de sus, care s-a extins prin Horos, şi a împărtăşit o formă mamei lor; sau este El cel din Fecioară, Emanuel, care a mâncat smântână şi miere,331 despre care profetul a declarat, „El este un om, şi cine îl va cunoaşte?”332 În acelaşi fel El a fost predicat de Pavel: „V-am învăţat” spune el, „înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.”333 Deci, este clar că Pavel nu a cunoscut nici un alt Christos în afară de El singur, care a şi suferit, cât şi a fost îngropat şi a înviat din nou, care s-a şi născut şi despre care el vorbeşte ca despre un om. Pentru că după aceea face remarca, „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi,”334 el continuă, arătând motivul încarnării Sale, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om [a venit] şi învierea morţilor.” Şi peste tot, atunci când [se referă la] suferinţa Domnului şi la natura sa umană, şi supunerea Sa faţă de moarte, el foloseşte numele Christos ca şi în acel pasaj: „Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.”335 Şi mai departe: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.”336 Şi mai departe: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.”337 Şi din nou: „Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos;338 indicând că Christosul impasibil nu a coborât peste Isus, dar că El Însuşi, pentru că El a fost Isus Christos, a suferit pentru noi; El, care a stat în mormânt, şi a înviat din nou, care a coborât şi s-a înălţat, - Fiul lui Dumnezeu făcându-se Fiul Omului, aşa cum chiar şi numele declară. Pentru că în numele lui Christos este implicat, El care unge, El cel care este uns, şi ungerea în sine cu care El este uns. Şi Tatăl este Cel care unge, dar Fiul care este uns de Duhul, care este substanţa ungerii, aşa cum declară Cuvântul prin Isaia, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns,”339 – arătând atât spre Tatăl care unge, Fiul care este uns şi substanţa ungerii, care este Duhul.

4.              Domnul Însuşi, face clar cine a fost cel care a suferit; pentru că atunci când El a întrebat ucenicii, „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”340 şi când Petru i-a răspuns, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” şi când a fost lăudat de El [prin aceste cuvinte], „fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri,” El a făcut clar că El, Fiul Omului, este Fiul Dumnezeului celui viu. „De atunci încolo,” se spune, „El a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învie.”341 El cel care este recunoscut de Petru ca Christos, care l-a numit binecuvântat pentru că Tatăl l-a revelat pe Fiul Dumnezeului celui viu, spune că El Însuşi trebuie să sufere multe lucruri şi să fie răstignit; şi apoi îl mustră pe Petru, care şi-a imaginat că El este Christos în felul în care majoritatea oamenilor presupuneau342 [că ar trebui Christos să fie], şi a fost împotriva ideii de suferinţă, [şi] El a zis ucenicilor, „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”343 Christos a spus aceste lucruri în mod deschis, El Însuşi fiind Mântuitorul celor care vor fi daţi la moarte pentru că l-au mărturisit pe El şi îşi vor pierde vieţile.

5.              Pe de altă parte, dacă El Însuşi nu ar fi vrut să sufere, ci s-ar fi îndepărtat de Isus, de ce şi-ar sfătuit ucenicii să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe El, - aceea cruce pe care aceşti oameni ar fi prezentat-o ca şi cum El nu a purtat-o, ci [ar fi vorbit despre El] ca şi cum ar fi abandonat dispensaţia suferinţei? De aceea El nu spune aceasta cu referinţă la recunoaşterea Stauros (crucii) ca superioară, aşa cum unii dintre ei se aventurează să prezinte, ci cu privire la suferinţa prin care urma să treacă El Însuşi şi pe care ucenicii Lui o au de îndurat, acest lucru îl implică El atunci când zice, „oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga”, şi faptul că ucenicii Săi vor avea de suferit datorită Lui, El [l-a implicat atunci când El] a zis Evreilor, „iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni.”344 Şi ucenicilor El obişnuia să le spună, „din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, şi veţi fi bătuţi şi veţi fi omorâţi şi prigoniţi din cetate în cetate.”345 Prin urmare, El atât că a ştiut pe cei care vor suferi persecuţie, cât şi El a cunoscut pe cei care vor suferi bătăi şi vor fi omorâţi pentru El; şi El nu a vorbit de nici o altă cruce; ci despre suferinţa prin care va trece El Însuşi şi mai târziu ucenicii Lui. Acesta este motivul pentru care El le-a dat următorul sfat; „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă;”346 [în felul acesta îndemnând-i] să se ţină de acele mărturisiri de credinţă pe care ei le-au făcut cu referinţă la El. Pentru că El a promis să mărturisească înaintea Tatălui pe cei care îi vor mărturisi numele înaintea oamenilor; dar El declară că El se va lepăda de cei care se leapădă de El, şi se va ruşina de cei care se vor ruşina să-L mărturisească. Şi cu toate că aceste lucruri sunt aşa, unii dintre oamenii aceştia au ajuns la un aşa grad de cutezanţă încât au condamnat pe cei care erau omorâţi pentru faptul că l-au mărturisit pe Domnul şi care au suferit toate aceste lucruri prezise de Domnul, şi care din această privinţă se luptă să calce pe urmele suferinţei Domnului, devenind martiri ai Celui care a suferit; pe aceştia îi punem alături de martiri. Pentru că atunci când se va face cercetarea cu privire la sângele lor,347 şi ei vor ajunge în glorie, atunci toţi vor fi confundaţi de Christos, care a aruncat o umbră peste martiriul lor. Şi datorită acestui fapt El a exclamat pe cruce, „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac,”348 îndelunga răbdare, răbdarea, compasiunea şi bunătatea lui Christos fiind evidenţiate, pentru că El atât că a suferit, cât şi i-a disculpat pe cei care l-au maltratat pe El. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus nouă, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă urăsc,”349 El însuşi a făcut tocmai acest lucru pe cruce; iubind atât de mult rasa umană încât s-a rugat pentru cei care l-au dat la moarte. Oricum, dacă cineva merge pe presupoziţia că există doi [Christoşi], enunţă cu privire la ei o judecată, cum că [Christos] trebuie să se regăsească ca cel mai bun, şi cel mai răbdător şi cel cu adevărat mai bun, care, în mijlocul propriilor Lui răni şi vânătăi, şi [cruzimea] altora aplicată asupra Lui, a fost binevoitor, şi nepăsător faţă de relele comise asupra Lui, decât el care a plecat şi nu a acceptat nici injuria, nici insulta.

6.              În acelaşi timp, aceasta vine în întâmpinarea [cazului] celor care susţin că El a suferit numai în aparenţă. Pentru că dacă El nu a suferit cu adevărat, nu i se cuvine nici o mulţumire, pentru că nu a existat suferinţă de fel; Şi când noi vom începe să suferim cu adevărat, El vă părea că ne duce în rătăcire, sfătuindu-ne să răbdăm suferinţa şi să întoarcem altora350 obrazul, dacă El Însuşi nu a suferit în realitate la fel înaintea noastră; şi aşa după cum El i-a călăuzit greşit pretinzându-le lor ceea El nu a fost, în acelaşi fel, El ne călăuzeşte greşit pe noi, sfătuindu-ne să răbdăm ceea ce El Însuşi nu a răbdat. [În acel caz] noi am fi chiar mai presus decât Stăpânul, pentru că noi suferim şi susţinem cea ce stăpânul nostru nici odată nu a purtat sau răbdat. Dar după cum Domnul nostru este singurul Stăpân adevărat, tot aşa Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat bun şi răbdător, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl fiind făcut Fiul Omului. Pentru că El s-a lupta şi a biruit; pentru că El a fost omul care s-a luptat pentru părinţi,351 şi prin ascultare a înlăturat complect neascultarea: pentru că El a legat pe cel tare,352 şi a eliberat pe cei slabi şi, prin distrugerea păcatului, a înzestrat cu mântuire lucrarea mâinilor Sale. Pentru că El este cel mai sfânt şi plin de îndurare Domn şi iubeşte rasa umană.

7.              Aşa cum deja am spus, El a făcut omul (natura umană) să se alipească şi să devină, una cu Dumnezeu. Pentru că până când omul nu a biruit duşmanul omului, duşmanul nu a fost, în mod legitim, înfrânt. Şi mai eparte: dacă nu ar fi fost Dumnezeu cel care ne-a oferit mântuirea gratuit, noi nu am poseda-o în siguranţă. Şi dacă omul nu s-a alăturat lui Dumnezeu, el nu va putea nici odată să devină părtaş la nestricăciune. Pentru că era obligatoriu pentru Mediatorul dintre Dumnezeu şi om, prin relaţia Sa cu amândoi, să îi aducă pe amândoi la prietenie şi concordie şi să-l prezinte pe om înaintea lui Dumnezeu, în timp ce El îl descoperă omului pe Dumnezeu.353 Pentru că, în ce mod putem noi fi părtaşi la adopţia fiilor, dacă nu am primit de la El, prin Fiul, aceea părtăşie care are de a face cu El Însuşi, dacă Cuvântul Său, fiind făcut trup, nu a intrat în comuniune cu noi? În consecinţă, şi El a trecut prin fiecare stadiu al vieţii, pentru a restaura în totalitate comuniunea cu Dumnezeu. Prin urmare, cei care susţin că El a părut prezumtiv şi nu a fost nici născut în trup, nici făcut cu adevărat om, sunt ca şi cum ar fi încă sub vechea condamnare, oferind patronajul păcatului; pentru că, din ceea ce spun ei, moartea nu a fost învinsă, aceea moarte care „a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.”354 Dar legea care vine, care a fost dată prin Moise şi a mărturisit despre păcat că este păcătos, cu adevărat a învins împărăţia sa (a morţii), arătând că el nu era rege, ci un tâlhar; şi aceasta l-a descoperit ca un criminal. Cu toate acestea, ea pune o povară mare asupra omului, care a avut păcatul în sine, arătându-i că el era supus morţii. Pentru că deoarece legea a fost spirituală, ea nu a făcut decât să scoată păcatul în evidenţă, dar nu l-a distrus. Deoarece păcatul nu are control asupra duhului, ci asupra omului. Pentru că El a obligat pe Cel care avea sarcina de a distruge păcatul şi să răscumpere omul de sub puterea morţii, ca el Însuşi să fie făcut exact acelaşi lucru care era el, adică, om; care a fost atras de păcat în robie, dar a fost ţinut de moarte, aşa încât păcatul să poată fi distrus prin om şi omul să poată trece de moarte. Pentru că, aşa cum prin neascultarea unui singur om, care a fost la început format din pământ virgin, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi,355 şi au pierdut dreptul la viaţă; tot aşa a fost necesar ca, prin ascultarea unui singur om, care la început s-a născut dintr-o virgină, mulţi să fie justificaţi şi să primească mântuirea. Prin urmare, acesta este motivul pentru care Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut om, aşa după cum spune şi Moise: „Dumnezeule, adevărate sunt lucrările Sale.”356 Dar dacă, nefiind făcut trup, El ar fi apărut ca şi cu trup, lucrarea Sa nu ar fi fost una adevărată. Dar modul în care El a apărut, a fost modul în care El era cu adevărat: Dumnezeu a rezumat în El Însuşi vechea formare a omului, pentru ca El să poată ucide păcatul, să dezbrace moartea de puterea sa şi să însufleţească omul; prin urmare realizările Sale sunt adevărate.

Capitolul XIX. – Isus Christos nu a fost numai om, născut din Iosif prin cursul obişnuit al naturii, ci a fost Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl Cel Preaînalt şi Om adevărat, născut dintr-o fecioară.

1.              Cei care susţin că El a fost numai un simplu om, născut din Iosif, rămânând în robia vechii neascultări, sunt într-un stadiu de moarte ca şi cum nu s-ar fi unit încă cu Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nici nu au primit eliberarea prin Fiul, aşa cum El Însuşi declară: „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.”357 Dar, fiind ignoranţi de faptul că în Fecioară este Emanuel, ei sunt privaţi de darul Său, care este viaţa veşnică;358 şi neprimind cuvântul incoruptibil, ei rămân în trupul muritor şi sunt datori faţă de moarte, neobţinând un antidot al vieţii. Despre care Cuvântul zice, menţionând propriul Său dar al harului: Eu am zis: „Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt. Însă veţi muri ca nişte oameni.”359 Fără îndoială că El spune aceste cuvinte celor care nu au primit darul adopţiei, dar care în ciuda încarnării autenticei generări a Cuvântului lui Dumnezeu,360 privează natura umană de promovarea în Dumnezeu şi se dovedesc nemulţumitori faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care a luat trup pentru ei. Pentru că acesta a fost primul motiv pentru care Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, şi El care a fost Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, ca omul, fiind luat în Cuvântul, şi primind adopţia, să poată deveni fiul lui Dumnezeu. Pentru că, dacă nu eram uniţi cu nestricăciunea şi imortalitatea, nu exista nici un alt mijloc prin care noi să fi putut obţine nestricăciune şi imortalitatea. Dar cum puteam noi să ne alăturăm nestricăciunii şi imortalităţii, dacă mai întâi nestricăciunea şi incoruptibilitatea nu ar fi devenit ceea ce suntem şi noi, aşa încât ceea ce este stricăcios să poată fi înghiţit de nestricăciune, şi ceea ce este muritor de imortalitate, ca să putem primi adoptarea fiilor?

2.              Din acest motiv [se spune], „Cine va vesti generarea Sa?”361 pentru că „El este un om, şi cine îl va recunoaşte?”362 Dar el, cel căruia Tatăl, care este în cer, i l-a descoperit pe El,363 îl cunoaşte pe El, aşa încât el înţelege că El care s-a născut „nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om,”364 este Fiul Omului, care este Christos, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru că eu am arătat din Scripturi,365 că nici unul din fii lui Adam nu este întru totul şi în mod absolut numit Dumnezeu, sau chemat Domnul. Dar că El, Cel care este în propriul Său drept, dincolo de orice om care a trăit vreodată, Dumnezeu şi Domn şi Rege Etern şi Cuvântul Încarnat, proclamat de toţi profeţii, apostolii şi de Însuşi Duhul, poate fi văzut de toţi cei care au reuşit să ajungă chiar şi la o mică parte a adevărului. Acum, Scripturile nu ar fi adeverit aceste lucruri despre El, dacă, ca şi alţii, El ar fi fost numai un simplu om. Dar, mai presus de ceilalţi, El a avut în El Însuşi aceea naştere preeminentă care este din Tatăl cel Preaînălţat, şi a experimentat şi aceea generare preeminentă care este din Fecioară,366 şi Scripturile divine adeveresc despre El în ambele aspecte: atât că El a fost un om fără frumuseţe şi supus suferinţei;367 că El s-a urcat pe mânzul unei măgăriţe;368 că El a primit de băut oţet şi amărăciune;369 că El a fost dispreţuit printre oameni şi s-a smerit chiar până la moarte, cât şi că El este Domnul sfânt, Cel Minunat, Creatorul, Cel Frumos la înfăţişare şi Dumnezeul Puternic,370 venind pe nori ca Judecătorul tuturor oamenilor;371 – toate aceste lucruri fiind profeţite despre El în Scripturi.

3.              Aşa după cum El a devenit om, pentru a trece prin ispite, în acelaşi fel El a fost Cuvântul care poate fi glorificat; Cuvântul rămas tăcut, pentru ca El să fie capabil de a fi ispitit, dezonorat, crucificat şi să sufere moartea, dar natura umană a fost înghiţită în acesta (divinul), atunci când acesta a biruit, şi a răbdat [fără să cedeze], a făcut fapte de bunătate, a înviat din nou, şi a fost primit sus [în cer]. Prin urmare, El Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, fiind Cuvântul Tatălui, şi Fiul Omului, a fost făcut Fiul Omului,372 pentru că El a avut o generare în ceea ce priveşte natura umană din Maria – care a descins din umanitatea, şi care ea însăşi a fost o fiinţă umană. Din acest motiv şi Domnul Însuşi ne-a dat un semn, în adâncimile de jos şi în înălţimile de sus, pe care nu l-a cerut omul, pentru că el nici odată nu s-a aşteptat ca o fecioară virgină să poată concepe, sau că era posibil ca una rămasă virgină să poată da naştere unui fiu, şi ceea ce se va naşte în acest fel să fie „Dumnezeu cu noi”, şi a coborât la acele lucruri care sunt dedesubtul pământului, căutând oaia care era pierdută, care într-adevăr era propria Sa operă, şi s-a ridicat în locurile înalte de sus, oferind şi lăudând înaintea Tatălui Său aceea natură umană (hominem) care a fost găsită, făcând din propria Sa persoană primul rod la învierii omului; pentru că, aşa cum Capul a înviat din moarte, tot aşa şi partea care a rămas a trupului – [adică, trupul] fiecărui om care va fi găsit în viaţă – atunci când se va împlini vremea condamnării care a existat datorită neascultării, ar putea apărea, amestecat împreună şi întărit prin intermediul legăturilor şi încheieturilor373 prin creşterea dată de Dumnezeu, fiecare dintre mădulare având poziţia lui potrivită şi corespunzătoare în trup. Pentru că în casa Tatălui sunt multe locuri, 374 pentru că sunt multe membre ale trupului.

Capitolul XX: - Prin căderea Omului, Dumnezeu s-a prezentat pe Sine, ca răbdător, blând, milos, puternic pentru a mântui. Prin urmare omul este cel mai nemulţumitor, dacă, nepăsător de propria sa soartă şi de beneficiile care i se oferă, el nu recunoaşte harul divin.

1.              Atunci când omul a ajuns un căzut, Dumnezeu a fost îndelung răbdător, prevăzând dinainte victoria care îi va fi dată prin Cuvânt. Pentru că, atunci când puterea fost făcută desăvârşită în slăbiciuni,375 aceasta a arătat bunătatea şi transcendenţa puterii lui Dumnezeu. Pentru că aşa cum El a acceptat cu răbdare ca Iona să fie înghiţit de balenă, şi să fie înghiţit dar să nu piară în totalitate, ci, fiind aruncat din nou afară, el să poată fi mult mai supus lui Dumnezeu şi să-l poată glorifica mai mult pe El, care a dus peste el o eliberare atât de neaşteptată, şi să poată aduce pe Ninive la o pocăinţă durabilă, aşa încât ei să fie întorşi la Domnul, care îi va scăpa de la moarte, fiind determinaţi la respect prin acel semn care a fost lucrat în cazul lui Iona, aşa cum zice Scriptura despre ei, „şi ei s-au întors fiecare de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!”376 în acelaşi fel, şi la început, Dumnezeu nu a permis ca omul să fie înghiţit de marea balenă, care era autorul fărădelegii, pentru ca el să nu piară în totalitate atunci când a fost înghiţit în acest fel; ci, aranjând şi pregătind planul mântuirii, care a fost realizat prin Cuvânt, prin semnul lui Iona, pentru cei care aveau, despre Domnul, aceeaşi părere ca şi Iona, şi care au mărturisit şi a zis, „Eu sunt slujitorul Domnului, şi mă închin Domnului Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul!”377 [Lucrul acesta a fost făcut] pentru ca omul, primind o mântuire neaşteptată de la Dumnezeu, să poată învia din morţi şi să-L glorifice pe Dumnezeu, şi să repete acel cuvânt care a fost spus de Iona în profeţia sa: „În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul Dumnezeul meu, şi El m-a ascultat din mijlocul locuinţei morţilor;”378 şi ca el să poată totdeauna continua să-l glorifice pe Dumnezeu şi să aducă fără încetare mulţumiri pentru mântuirea pe care a primit-o de la El, „pentru ca nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Domnului;”379 şi pentru ca omul să nu poată nici odată adopta o opinie opusă în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, presupunând că nestricăciunea care îi aparţine lui este a lui în mod natural şi în acest fel nerămânând lângă adevăr, să se laude cu îngâmfare goală ca şi cum el ar fi în mod natural ca Dumnezeu. Pentru că aceasta este starea în care el (Satan) l-a adus (pe om), mult mai nemulţumitor faţă de Creator, a făcut obscură dragostea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de om, şi i-a orbit mintea să nu perceapă ceea ce este vrednic de Dumnezeu, comparându-se pe sine şi judecându-se pe sine ca egal cu Dumnezeu.

2.              Acesta a fost [obiectul] îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, ca omul, trecând prin toate lucrurile şi familiarizându-se cu cunoaşterea disciplinei morale, reuşind să ajungă la învierea din morţi şi învăţând din experienţă care este sursa eliberării sale, să poată mereu trăi într-o stare de recunoştinţă faţă de Domnul, obţinând de la El darul nestricăciunii, pentru ca el să-l poată iubi pe El mai mult; pentru că „cui i s-a iertat mult, iubeşte mult:”380 şi pentru ca el să se cunoască pe sine, cât de muritor şi slab este; în timp ce el înţelege respectul faţă de Dumnezeu, că El este nemuritor şi puternic într-o aşa măsură încât să ne ofere şi nouă nemurirea peste ceea ce este muritor şi eternitatea peste ceea ce este temporar; şi să poată înţelege şi celelalte atribute ale lui Dumnezeu manifestate faţă de el, fiind instruit prin intermediul lor, el să poată gândi la Dumnezeu în acord cu măreţia divină. Pentru că slava omului [este] Dumnezeu, dar lucrările [Sale] [sunt slava] lui Dumnezeu; şi receptorul a totalei Lui înţelepciuni şi puteri [este] omul. Exact aşa cum un doctor este dovedit prin pacienţii lui, la fel şi Dumnezeu este şi El revelat prin oameni. Şi prin urmare Pavel declară, „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în necredinţă, ca să aibă îndurare de toţi;”381 nezicând aceasta cu referinţă la Aeonii spirituali, ci la om, care a fost neascultător de Dumnezeu şi a fost lipsit de nemurire, apoi a obţinut milă, primind prin Fiul lui Dumnezeu adopţia care este [realizată] prin El Însuşi. Pentru că cel care păstrează, fără laudă şi mândrie, adevărata slavă (opinie) cu privire la lucrurile create şi Creator, care este Dumnezeul Atotputernic al tuturor, şi care a dat existenţă tuturor; [un asemenea om] continuând în dragostea382 şi supunerea Sa şi trăind în mulţumire, va şi primi de la El slava mai marea a promovării,383 privind înainte spre vremea când va deveni ca El, cel care a murit pentru el, pentru că şi El, „a fost făcut asemenea trupului păcatului,”384 pentru a condamna păcatul şi pentru a-l arunca, de acum ca un lucru condamnat, departe în afara trupului, pentru ca el să poată chema omul la asemănare cu El Însuşi, cerându-i să fie imitatorul [Său] înaintea lui Dumnezeu şi impunând asupra lui legea Tatălui Său, pentru ca să-l poată vedea pe Dumnezeu şi pentru a-i oferi puterea de a-l primi pe Tatăl; [fiind]385 Cuvântul lui Dumnezeu care locuieşte în om, şi devenind Fiul omului, El să poată să-l pregătească pe om pentru a-l primi pe Dumnezeu şi Dumnezeu să locuiască în om, în acord cu buna plăcere a Tatălui.

3.              Pe această bază, Domnul Însuşi,386 care este Emanuel din Fecioară,387 este semnul mântuirii noastre, pentru că Domnul Însuşi a fost cel care i-a mântuit, pentru că ei nu se puteau mântui prin mijloacele lor; şi, prin urmare, atunci când Pavel scoate în relief neputinţa umană, el spune: „că nici un lucru bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească,”388 arătând că „lucrul bun” al mântuiri noastre nu este de la noi, ci este de la Dumnezeu. Şi mai departe: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”389 Mai departe, el introduce Eliberatorul, [zicând], „Harul Domnului nostru Isus Christos.” Şi Isaia declară acelaşi lucru, [atunci când zice]: „Întăriţi mâinile slăbănogite, şi întăriţi genunchii care se clatină. Spuneţi celor slabi de inimă: ,Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni, şi vă va mântui.”390 Aici vedem, că nu prin noi înşine trebuie să fim mântuiţi, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

4.              Faptul că cel care ne mântuie nu trebuie să fie un simplu om, nici [unul] fără trup – pentru că îngerii sunt fără trup –a fost anunţat [acelaşi profet], zicând: „Nici o raţă sălbatică,391 nici înger, ci Domnul Însuşi îi va mântui pentru că El îi iubeşte, şi îi va cruţa, El Însuşi îi va elibera.”392 Şi faptul că El Însuşi trebuia să devină om adevărat, vizibil, atunci când avea să fie Cuvântul care dă mântuire, o spune Isaia mai departe: „Priveşte, cetatea Sionului: ochii tăi vor vedea mântuirea.”393 Şi faptul că cel care a murit pentru noi nu a fost numai simplu om, o spune Isaia: „Şi Domnul cel sfânt şi-a adus aminte de Israelul mort, care a adormit în ţara înmormântării; şi El a coborât să le vestească mântuirea Sa, ca El să-i poată mântui.”394 Şi profetul Amos (Mica) a declarat acelaşi lucru: „El se va întoarce din nou, va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.”395 Şi mai departe, specificând locul venirii Lui, el zice: „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim.”396 Şi că aceea regiune, de unde va veni Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, şi care a fost din Betleem, este înspre sudul moştenirii lui Iuda, unde s-a născut Domnul [şi] îşi va trimite lauda Sa pe tot pământul, de aceea profetul Habacuc zice: „Dumnezeu vine din sud, şi Cel Sfânt vine din muntele, Efraim. Măreţia Lui acoperă cerurile, şi slava Lui umple pământul. Înaintea feţei Sale va merge Cuvântul şi picioarele Lui vor avansa în câmpii.”398 În acest fel indică în termeni clari că El este Dumnezeu şi că venirea Sa va [avea loc] în Betleem şi din Muntele Efraim, care este la sud de moştenire şi că [El este] om. Pentru că el zice, „picioarele Lui vor avansa în câmpii” şi aceasta este o indicaţie care se potriveşte omului.399

Capitolul XXI. – O justificare a Profeţiei din Isaia (VII.14) Împotriva interpretării greşite a lui Theodotion, Aquila, a Ebioniţilor şi a Evreilor. Autoritatea Versiunii Septuaginta. Argumente care dovedesc că Christos a fost născut dintr-o Fecioară.

1.              Dumnezeu a fost făcut om şi Domnul Însuşi ne mântuie, dându-ne semnul Fecioarei. Dar nu aşa cum pretind unii dintre aceia care presupun că explică Scriptura, [adică]: „Iată, femeia tânără va rămâne însărcinată, va naşte un fiu,”400 după cum a interpretat Theodotion din Efes şi Aquila din Pontus,401 cât şi prozeliţii Evrei. Ebioniţii, urmând acestea, susţin că El a fost născut prin Iosif; în felul acesta distrugând, atât cât depinde de ei, o asemenea dispensaţie minunată a lui Dumnezeu şi punând de o parte mărturia profeţilor care au venit de la Dumnezeu. Pentru că într-adevăr această prezicere a fost făcută înaintea mutării poporului în Babilon, care este, anterioară supremaţiei obţinută de Mezi şi Perşi. Dar ea a fost tradusă în Greacă chiar de Evrei, mult înainte de perioada venirii Domnului, ca să nu poată exista nici o suspiciune întâmplătoare asupra evreilor, că făcând faţă la umorul nostru, au impus această interpretare la aceste cuvinte. Într-adevăr, dacă ei ar fi cunoscut despre existenţa noastră viitoare şi că noi va trebui să folosim aceste dovezi din Scriptură, ei înşişi nu ar fi ezitat să-şi ardă propriile Scripturi, care declară că toate celelalte naţiuni sunt părtaşe la viaţa [veşnică], şi care arată că ei care se laudă că ar fi casa lui Iacov şi poporul lui Israel, sunt dezmoşteniţi de la harul lui Dumnezeu.

2.              Înainte ca Romanii să stăpânească peste împărăţia lor,402 în timp ce Macedonienii încă stăpâneau peste Asia, Ptolemeu, fiul lui Lagus, fiind doritor să împodobească biblioteca pe care a fondat-o în Alexandria, cu o colecţie de scrieri ale oamenilor, care erau [lucrări] de valoare, a cerut oamenilor din Ierusalim ca şi ei să-şi traducă Scripturile în limba Greacă. Şi ei – pentru că în aceea vreme erau încă tot sub Macedonieni – pentru a realiza ceea ce el a dorit,403 au trimis lui Ptolemeu şaptezeci din bătrânii lor, care erau întru totul pricepuţi în Scripturi şi în ambele limbi. Dar el, dorind să-i testeze în mod individual, şi temându-se că ei, sfătuindu-se împreună, s-ar putea întâmpla să ascundă adevărul din Scripturi, prin interpretarea lor, i-a separat unul de altul, şi le-a poruncit să scrie aceeaşi traducere. El a făcut aceasta cu privire la toate cărţile. Dar atunci când au venit împreună, în acelaşi loc, înaintea lui Ptolemeu, şi fiecare dintre ei şi-a comparat traducerea cu a fiecăruia dintre ceilalţi, Dumnezeu a fost într-adevăr glorificat şi Scripturile au fost recunoscute ca fiind cu adevărat divine. Pentru că toţi au citit o traducere comună [pe care ei şi-au pregătit-o] cu exact aceleaşi cuvinte şi exact cu aceleaşi nume, de la început până la sfârşit, aşa încât şi Neamurile prezente au perceput că Scriptura a fost tradusă prin inspiraţia lui Dumnezeu.404 Şi nu a fost nimic uimitor în faptul că Dumnezeu a făcut aceasta, - El care, atunci când, în timpul robiei poporului sub Nebucadneţar, Scripturile au fost viciate, şi când, după şaptezeci de ani, Evreii s-au întors în ţara lor, în vremea lui Artaxerxes, regele Persiei, a inspirat pe preotul Ezra, din tribul lui Levi, să corecteze405 toate cuvintele profeţilor dinainte şi să restaureze împreună cu oamenii legislaţia Mozaică.

3.              Deoarece Scripturile au fost traduse cu o aşa fidelitate, prin harul lui Dumnezeu şi pentru că din acestea Dumnezeu a pregătit şi a format din nou credinţa noastră cu privire la Fiul Său şi a păstrat pentru noi nealterate Scripturile în Egipt, unde a înflorit casa lui Iacov, fugind de foamea din Canaan; şi unde domnul nostru a fost ascuns când a fugit de persecuţia pornită de Irod; şi [pentru că] această traducere a acestor Scripturi s-a făcut înainte de coborârea domnului [pe pământ], şi a venit în existenţă înainte să fi apărut Creştinii – pentru că Domnul nostru s-a născut aproximativ în anul patruzeci şi unu al domniei lui Augustus; dar Ptolemeu, cel sub care au fost traduse Scripturile, a fost mult mai devreme; - [pentru că aşa stând lucrurile, eu zic], că cu adevărat aceşti oameni, care acum vor vrea să facă o traducere diferită, se dovedesc a fi fără ruşine şi îngâmfaţi, atunci când îi respingem prin aceste Scripturi şi le închidem gura cu o credinţă în venirea Fiului lui Dumnezeu. Dar credinţa noastră este neclintită, neprefăcută şi singura adevărată, având o dovadă clară din Scripturi, care au fost traduse în modul în care am relatat; şi predicare Bisericii este fără interpolare. Pentru că apostolii, de vreme ce sunt, cel puţin, mult mai vechi decât toţi aceşti [eretici], sunt de acord cu această traducere mai sus amintită; şi traducerea se armonizează cu tradiţia apostolilor. Pentru că Petru, Ioan, Matei şi Pavel şi ceilalţi care au urmat, ca şi urmaşi lor, au expus toate [enunţurile cu valoare] profetică, exact aşa cum406 sunt ele conţinute în traducerea bătrânilor.

4.              Unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu, care a proclamat prin profeţi ce şi ce fel de venire a Domnului va avea loc, a dat prin aceşti bătrâni o traducere a ceea ce a fost cu adevărat profeţit; şi El Însuşi, a anunţat, prin apostoli, că a venit împlinirea vremii adopţiei, că împărăţia cerurilor este aproape, şi că El locuieşte în cei care cred în El, cel care s-a născut Emanuel din Fecioară. Despre acest lucru ei mărturisesc, [zicând], că înainte ca Iosif să locuiască cu Maria, în timp ce încă era virgină, „ea s-a văzut însărcinată de la Duhul Sfânt;”407 şi că îngerul Gabriel i-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu;”408 şi îngerul i-a spus lui Iosif într-un vis, „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu.”409 Dar bătrânii care au tradus ceea se a zis Isaia au zis: „Domnul a vorbit din nou lui Ahaz, şi i-a zis: „Cere un semn de la Domnul, Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.” Ahaz a răspuns. „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul.” Atunci Isaia a zis: „Ascultaţi totuşi, casa lui David! Nu vă ajunge410 oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu? De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele El îi va schimba pentru ceea ce este bun; pentru că înainte ca copilul să cunoască binele sau răul, El nu va consimţi cu răul, că El va alege ceea ce este bun.”411 Mai departe, Duhul Sfânt a arătat cu atenţie, prin ceea ce s-a spus, naşterea Sa din fecioară şi esenţa Sa, că El este Dumnezeu (pentru că numele Emanuel indică aceasta). Şi El arată că El este un om, atunci când El zice, „va mânca smântână şi miere;” şi în faptul că El este numit şi un copil, [prin faptul că zice], „înainte ca să ştie copilul să lepede răul, şi să aleagă binele;” deoarece acestea sunt semnele unui copil uman. Dar că El „nu va consimţi cu răul, că El va alege ceea ce este bun,” – acest lucru este potrivit lui Dumnezeu; că prin faptul că El va mânca smântână şi miere, noi nu ar trebui să înţelegem că el este numai om, nici, pe de altă parte, din numele Emanuel nu ar trebui să-l suspectăm că este Dumnezeu fără trup.

5.              Atunci când El zice, „Ascultă, casa lui David,”412 El a făcut partea unuia care indică că El pe care Dumnezeu l-a promis lui David, că El se va ridica din rodul pântecelui (ventris) lui, un rege veşnic, este acelaşi cu cel care s-a născut din Fecioară, ea însăşi fiind din linia lui David. Pentru că pe această bază, El a promis că Regele va fi „rodul pântecelui lui”, [Termen] care era potrivit [să fie folosit cu privire la] o concepere din fecioară, şi nu „rodul coapselor sale”, nici „rodul rărunchilor săi”, expresie care este potrivită pentru generarea dintr-un bărbat şi a unei femei care concepe printr-un bărbat. Prin urmare, în această promisiune Scriptura exclude orice influenţă virilă; totuşi cu siguranţă nu este menţionat că El care s-a născut nu s-a născut din voia vreunui om. Dar a fost fixat şi stabilit „rodul pântecelui său”, că prin acesta ar putea declara generarea Sa care va fi [născut] din Fecioară, aşa cum a adeverit Elisabeta atunci când fiind plină de Duhul Sfânt, a zis Mariei, „Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău;”413 Duhul Sfânt arătând, celor care erau gata să audă, că promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o, că va ridica un Rege din rodul pântecelui [lui David], a fost împlinită în naşterea din Fecioară, adică, din Maria. Prin urmare, cei care alterează pasajul din Isaia, în acest fel, „Iată, o femeie tânără va zămisli”, şi care îl vor declara pe El ca fiind fiul lui Iosif, alterează şi promisiunea dată lui David, când Dumnezeu îi promite că va ridica, din rodul pântecelui lui, cornul lui Regelui Christos. Dar ei nu au înţeles, altfel ei ar fi căutat să altereze chiar şi acest pasaj.

6.              Ceea ce a zis Isaia, „Din înălţimile de sus, sau din adâncimile de jos,”414 era destinat să indice că „El care s-a coborât a fost acelaşi şi cu cel ce s-a înălţat.”415 Dar prin ceea ce el zice, „Domnul însuşi vă va da un semn”, el a declarat un lucrul neaşteptat cu privire la generarea Sa, care se nu putea realiza pe nici o altă cale decât prin Dumnezeu Domnul tuturor, Dumnezeu însuşi dând un semn în casa lui David. Pentru că ce lucru mare sau ce semn am avea noi în faptul că va naşte o femeie tânără care a conceput printr-un bărbat, un lucru care se întâmplă tuturor femeilor care produc urmaşi? Dar pentru că trebuia asigurată o mântuire neaşteptată pentru om prin ajutorul lui Dumnezeu, aşa a fost şi naşterea neaşteptată realizată printr-o Fecioară; Dumnezeu dând acest semn, dar neperceput de om.

7.              În aceeaşi ideea şi Daniel416 vede venirea Sa dinainte, atunci când zice că o piatră, desprinsă fără ajutorul vreunei mâini, a venit în această lume. Aceasta este ceea ce însemna „fără ajutorul vreunei mâini”, că venirea Sa în lumea aceasta nu trebuia să fie opera unor mâini umane, adică, a acelor oameni care sunt obişnuiţi cu tăierea pietrelor; adică, Iosif nu are nici o parte în legătură cu aceasta, ci numai Maria singură cooperând cu planul pre-aranjat. Pentru că această piatră din pământ îşi derivă existenţa atât din puterea cât şi din înţelepciunea lui Dumnezeu. Prin urmare şi Isaia zice: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică.”417 Deci, înţelegem, atunci, că venirea Sa în natură umană nu a fost prin voia omului, ci prin voia lui Dumnezeu.

8.              Moise pentru a oferi un prototip şi-a aruncat toiagul pe pământ,418 pentru ca acesta, devenind trup, să poată expune şi să înghită toată opoziţia Egiptenilor, care se ridica împotriva planului pre-aranjat a lui Dumnezeu;419 pentru ca chiar şi Egiptenii să poată mărturisi că acela este degetul lui Dumnezeu care lucrează mântuirea pentru popor, şi nu fiul lui Iosif. Căci dacă El ar fi fost fiul lui Iosif, cum ar fi putut El să fie mai mare ca Solomon, sau mai mare ca Iona,420 sau mai mare ca David,421 când el a fost generat de aceeaşi sămânţă, şi era urmaşul acestor oameni? Şi cum se face că şi El l-a binecuvântat pe Petru, pentru că l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul Dumnezeului celui viu?422

9.              Mai mult decât atât, dacă într-adevăr El a fost fiul lui Iosif, conform lui Ieremia, El nu ar fi putut fi nici rege, nici moştenitor. Pentru că ne este arătat că Iosif este fiul lui Ioachim şi Ieconia, lucru pe care şi Matei âl arată în genealogia sa.423 Dar Ieconia şi toţi urmaşii lui au fost dezmoşteniţi de la împărăţie; de aceea Ieremia declară, „Pe viaţa Mea, zice Domnul, că, şi chiar dacă Ieconia (Sau Ioachim) fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo. Te voi da în mâinile celor ce vor să-ţi ia viaţa.”424 Mai departe, „Ieconia este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un lucru, căruia nu-i dai nici un preţ? Pentru ce sunt aruncaţi oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o ţară, pe care n-o cunosc?” – Pământule, ascultă glasul Domnului! Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David şi să domnească peste Iuda.”425 Şi mai departe, Dumnezeu vorbeşte despre Ioachim, tatăl său: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: Nici unul din ai lui nu va şedea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua şi la frig noaptea. Îl voi pedepsi, pe el, sămânţa lui, şi pe slujitorii lui, pentru nelegiuirea lor, şi voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului şi peste oamenii lui Iuda, toate nenorocirile cu care i-am ameninţat.”426 Prin urmare, cei care spun că El a fost născut din Iosif, şi că ei nădăjduiesc în El, se expun pe ei înşişi la a fi dezmoşteniţi de al împărăţie, căzând sub blestemul şi mustrarea adresată împotriva lui Ieconia şi a seminţei sale. De aceea s-au spus aceste lucruri despre Ieconia, pentru că Duhul [Sfânt] a cunoscut dinainte doctrinele învăţătorilor răi; că ei s-ar putea să înveţe că din sămânţa sa – că adică El, trebuia să se nască din Iosif – dar, conform promisiunii lui Dumnezeu, din pântecele lui David se va ridica Regele veşnic, care adună toate lucrurile în Sine şi a adunat în Sine formarea veche [a omului].427

10.          Aşa după cum, prin neascultarea unui singur om, a intrat păcatul şi moartea a obţinut [un loc] prin păcat; tot aşa prin ascultarea unui singur om, fiind introdusă neprihănirea, va face să rodească viaţa în acele persoane care în trecut au fost moarte.”428 Aşa după cum însuşi prototipul, Adam, şi-a avut substanţa din pământul nelucrat şi chiar virgin („fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul”429), şi a fost format de mâna lui Dumnezeu, adică, prin Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El,”430 căci Domnul a luat ţărână din pământ şi a format omul; la fel a făcut şi El care este Cuvântul, recapitulându-l pe Adam în Sine Însuşi, primeşte în mod normal o naştere, care l-a ajuta pe El să să-l adune [în Sine], pe Adam din Maria, care era încă o virgină. Deci, dacă primul Adam ar fi avut un om ca tată şi s-ar fi născut din sămânţa umană, era rezonabil să spunem că al doilea Adam a fost născut din Iosif. Dar dacă primul a fost luat din ţărână şi Dumnezeu a fost Făcătorul lui, era necesar ca şi cel din urmă, făcând o recapitulare în Sine Însuşi, să fie format ca om de Dumnezeu, pentru a avea o analogie cu primul în ceea ce priveşte originea Sa. Atunci, de ce n-a luat Dumnezeu ţărână din nou, ci a lucrat aşa încât formarea să aibă loc din Maria? S-a întâmplat aşa pentru ca să nu poată exista o altă formare adusă în fiinţă, nici un altul care ar putea [cere să] fie mântuit, ci ca exact aceeaşi formare să poată fi totalizată [în Christos, aşa cum a existat în Adam], fiind păstrată analogia.

Capitolul XXII. – Christos şi-a asumat un trup real, conceput şi născut dintr-o Fecioară.

1.              Cei care susţin că El nu a luat nimic de la Fecioară fac greşeli mari, [pentru că] înlăturând moştenirea trupului, ei resping şi analogia [dintre El şi Adam]. Căci, dacă cel [care a răsărit] din pământ a avut într-adevăr formarea şi substanţa atât din mâna cât şi din măiestria lui Dumnezeu, dar celălalt nu a avut-o din mâna şi măiestria lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, El care a fost făcut după chipul şi asemănarea primului nu păstrează analogia omului şi El s-ar putea să apară ca o piesă nepotrivită, ne având unde să-şi poată El arăta înţelepciunea. Dar trebuie spus că El de asemenea a apărut putativ ca om când El nu a fost om, şi că El a fost făcut om în timp ce nu a luat nimic de la bărbat. Pentru că dacă El nu a primit substanţa trupului de la o fiinţă umană, El nu a fost făcut nici om, nici Fiu al Omului; şi dacă El nu a fost făcut ceea ce noi eram, El nu a realizat mare lucru prin ceea ce a suferit şi a răbdat. Dar toţi vor accepta că noi suntem [compuşi din] un trup luat din pământ şi un suflet primit de la Dumnezeu. Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut trup, recapitulând în Sine Însuşi propria Sa operă; şi pe baza acestui fapt El mărturiseşte despre Sine ca fiind Fiul Omului, şi binecuvântează pe „cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.”431 Mai mult, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, declară în mod clar, „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie.”432 Şi mai departe, în cea către Romani, el zice, „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.”433

2.              434  În acest caz, este inutilă şi descendenţa Sa din Maria; pentru că de ce ar fi coborât El în ea dacă El nu ar fi luat nimic de la ea? Mai departe, dacă El nu ar fi luat nimic de la Maria, El nu ar fi putut nici odată consuma aceea mâncare care este derivată din pământ, cu care este hrănit acel trup care este luat din pământ; El nici nu ar fi flămânzit atunci când a postit acele patruzeci de zile, ca şi Moise şi Ilie, dacă trupul Său ar fi tânjit după hrănirea necesară; mai departe, nici Ioan, ucenicul Său, nu ar fi zis când a scris despre El, „Isus, ostenit de călătorie, şedea [pentru a se odihni];435 nici David nu ar fi proclamat despre El dinainte, „Ei au adăugat la durerea rănilor mele;”436 nici nu ar fi putut El plânge după Lazăr, nici n-ar fi putut curge picuri mari de sânge, nici nu ar fi spus, „Sufletul meu este întristat de maorte;”437, şi atunci când coasta Lui a fost străpunsă, nu ar fi curs sânge şi apă. Pentru că toate acestea sunt indicii ale trupului care a fost luat din pământ, pe care El l-a recapitulat în Sine Însuşi, aducând mântuirea lucrării mâinilor Sale.

3.              Din acest motiv Luca arată că genealogia care prezintă generarea Domnului până la Adam conţine şaptezeci şi două de generaţii, legând sfârşitul cu începutul şi implicând prin aceasta că El este Cel care a rezumat în sine toate naţiunile dispersate de la Adam încoace, şi toate limbile şi generaţiile de oameni, împreună cu Adam însuşi. Din moment ce Adam însuşi a fost numit de către Pavel „o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină,”438 pentru că Cuvântul, Creatorul tuturor lucrurilor, a format dinainte pentru Sine dispensaţie viitoare a rasei umane, legată cu Fiul lui Dumnezeu; Dumnezeu predestinând ca primul om să fie de o natură animală, având în vedere ca el să poată fi mântuit prin Cel spiritual. Cu atât mai mult că El a avut o pre-existenţă ca o Fiinţă mântuitoare, era necesar ca ceea ce putea fi mântuit să fie şi ea chemată în existenţă, pentru ca Fiinţa care mântuie să nu existe în zadar.

4.              În acord cu acest plan, Fecioara Maria este găsită ascultătoare, zicând, „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvântul tău.”439 Dar Eva a fost neascultătoare; pentru că ea nu a ascultat încă de când încă era virgină. Chiar şi atunci când a avut un soţ, pe Adam, dar existând totuşi ca o virgină (pentru că în Paradis „erau amândoi goi, şi nu le era ruşine,”440 pentru că ei, fiind creaţi cu puţin timp înainte, nu aveau o înţelegere cu privire la procreerea copiilor; deoarece trebuia ca ei să ajungă întâi la vârsta adultă,441 şi numai apoi să se multiplice, de atunci înainte), ajungând neascultătoare, a fost făcută cauza morţii, atât a ei înşişi cât şi a întregii rase umane; deci la fel a făcut Maria, fiind logodit [cu ea] un bărbat, şi totuşi fiind o virgină, prin supunerea faţă de ascultare, a devenit cauza mântuirii, atât a ei înşişi cât şi a rasei umane. Pe această bază legea numeşte o femeie logodită cu un bărbat soţia celui care s-a logodit cu ea, cu toate că ea era încă o virgină; în acest fel indicând referinţa din dos de la Maria la Eva, pentru că ceea ce este legat împreună nu poate fi separat altfel decât prin inversarea procesului prin care această legătură unită s-a făcut;442 aşa încât legătura iniţială să fie întreruptă de cea din urmă, pentru ca cea din urmă s-o elibereze din nou pe cea dintâi. Şi, de fapt, aşa s-a întâmplat că prima învoială a fost dezlegată de ceea de a doua legătură, şi ca a doua legătură aluat locul primeia care a fost întreruptă.443 Din acest motiv Domnul a declarat că cu adevărat cel dintâi va fi cel din urmă şi cel din urmă va fi cel dintâi.444 Şi profetul arată acelaşi lucru zicând, „în locul părinţilor, vi s-au născut copii.”445 Pentru că Domnul, fiind născut „cel dintâi născut dintre cei morţi,”446 şi primind în sânul Său părinţii din vechime, i-a regenerat în viaţa lui Dumnezeu, El Însuşi fiind făcut începutul acelora care trăiesc, aşa după cum Adam a devenit începutul celor care mor.447 Din acest motiv şi Luca, începând genealogia cu Domnul, a dus-o până la Adam, indicând prin aceasta că El a fost cel care i-a regenerat în Evanghelia vieţii, şi nu ei pe El. Şi de asemenea legătura neascultării Evei a fost cea care a fost dezlegată prin ascultarea Mariei. Pentru că ceea ce virgina Eva a legat tare prin necredinţă, aceea a eliberat virgina Maria prin credinţă.

Capitolul XXIII. – Argumente împotriva lui Tatian, arătând că era în armonie cu justiţia şi îndurarea Divină ca primul Adam să fie părtaş la mântuirea oferită tuturor de Christos.

1.              Prin urmare, a fost necesar ca Domnul, venind la oile pierdute şi făcând o recapitulare a dispensaţiei atât de cuprinzătoare, şi căutând lucrul mâinilor Sale, să salveze chiar omul care a fost creat după chipul şi asemănare Lui, adică, Adam, împlinind vremea condamnării Sale, care a fost atrasă de neascultare, - [vremuri] „pe care tatăl le-a pus sub puterea Sa.”448 Şi [lucrul acesta a fost necesar], cu atât mai mult cu cât întreaga economie a mântuirii legată de om s-a realizat după buna plăcere a Tatălui, pentru ca Dumnezeu să nu poată fi biruit, nici înţelepciunea Sa să nu fie subevaluată, [în aprecierea creaturilor Sale]. Pentru că dacă omul, care a fost creat de Dumnezeu ca el să trăiască, după pierderea vieţii, prin faptul că a fost rănit de şarpele care l-a corupt, nu s-ar mai întoarce la viaţă, ci ar fi total [şi pentru totdeauna] abandonat în moarte, [în acest caz] Dumnezeu ar fi fost cucerit, şi răutatea şarpelui ar fi prevalat în defavoarea voii lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu este invincibil şi îndelung răbdător, El într-adevăr s-a prezentat pe Sine ca fiind îndelung răbdător, aşa cum deja am observat, în domeniul corectării omului şi al puneri tuturor la probă; şi prin intermediul celui de al doilea om, El a adus omul tare, şi i-a jefuit lucrurile,449 şi a abolit moartea, însufleţind acel om care era într-o stare de moarte. Pentru că la început primul Adam a devenit un vas în posesia sa (a lui Satan), pe care l-a şi ţinut sub puterea sa, adică, prin aducerea, în mod nedrept, peste el a păcatului şi sub masca nemuririi atrăgând moartea asupra sa. Pentru că, în timp ce le-a promis că vor fi ca dumnezeii, lucru care era imposibil pentru el, el a lucrat moartea în ei: din acest motiv el cel care a dus omul în robie, a fost, în schimb, în mod drept, capturat de Dumnezeu; dar omul, care a fost făcut rob, a fost dezlegat de legăturile condamnării.

2.              Dacă este să spunem adevărul, acesta este Adam, primul om creat, despre care Scriptura spune că Domnul a spus, „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră;”450 şi noi toţi suntem din el: şi prin urmare, dacă toţi suntem din el, am moştenit cu toţii titlul său. Dar pentru că omul este mântuit, se potrivea să fie mântuit şi el care a fost creat ca omul original. Pentru că este şi absurd să susţii, că el care a fost atât de adânc rănit de inamic şi a fost primul care a suferit captivitatea, nu a fost salvat prin El care a cucerit inamicul, ci că numai copii lui - cei care s-au născut în aceeaşi captivitate – au fost mântuiţi. Dacă vechea stricăciune a rămas cu el, nici inamicul nu pare că ar fi încă cucerit. Să dăm o ilustrată: Dacă o forţă ostilă a cucerit un anume [inamic], l-a legat, şi l-a dus departe în captivitate, şi pentru vreme îndelungată l-a ţinut în sclavie, aşa încât ei au început să nască acolo copii; şi cineva, având milă de cei care au fost făcuţi sclavi, va învinge această forţă ostilă; el cu siguranţă nu va acţiona echitabil, dacă ar elibera, din aceeaşi stăpânire în care au fost luaţi captivi părinţii lor, numai copii celor care au fost duşi în captivitate, dar ar lăsa pentru mai târziu pe cei care au suferit acţiunea de capturare, supunere faţă de inamicii lor – şi cei pe baza cărora el a procedat la această restaurare – copii reuşind să ajungă la libertate prin răzbunarea cauzei prinţilor lor, dar nu451 aşa ca părinţii lor, care au suferit acţiunea de capturare în sine, să fie lăsaţi [în robie]. Pentru că Dumnezeu, care şi-a permis să ajute omul şi l-a restaurat la libertatea Sa proprie, nu este nici lipsit de putere nici de dreptate.

3.              Din acest motiv, aşa cum relatează Scriptura, imediat ce Adam a păcătuit, El nu a pronunţat nici un blestem împotriva lui Adam în mod personal, ci împotriva pământului, cu referinţă la lucrările sale, aşa cum a observat cineva dintre cei din vechime: „Într-adevăr Dumnezeu a transferat blestemul peste pământ, pentru ca acesta să nu rămână asupra omului.”452 Dar omul a primit ca o pedeapsă pentru păcatul său, îndatorirea ostenitoare de a lucra pământul şi de a mânca pâinea cu sudoarea feţei sale şi de a se întoarce în pământul din care a fost luat. În acelaşi fel femeia [a primit] trudă, muncă, gemete, naştere cu dureri şi stare de supunere, adică, ea trebuie să-i slujească soţului ei; aşa încât ei nici să nu piară în totalitate atunci când au fost blestemaţi de Dumnezeu, nici, rămânând nepedepsiţi, să fie împinşi înspre a-l dispreţui pe Dumnezeu. Dar blestemul în toată plinătatea lui a căzut peste şarpe, care i-a ademenit. Se spune că „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp.”453 Şi acelaşi lucru spune Domnul în Evanghelie, celor care se găsesc la stânga Lui: „,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui,”454 indicând, zic eu, că focul veşnic la origine nu a fost pregătit pentru om, ci pentru cel care l-a înşelat pe om, şi l-a făcut să jignească pentru el, care este conducătorul apostaziei şi pentru acei îngeri care au ajuns apostaţi împreună cu el; [foc] care, într-adevăr, îl vor simţi pe drept şi cei care, ca şi el, perseverează în faptele răutăţii, fără pocăinţă şi fără a-şi schimba umbletul.

4.              [Aceştia acţionează]455 aşa cum [a acţionat] Cain [care], atunci când a fost sfătuit de Dumnezeu să tacă, pentru că el nu făcuse o împărţire echitabilă a părţi la care şi fratele său a fost îndreptăţit, ci cu invidie şi răutate a gândit că el poate domina peste el, nu numai că nu a consimţit, dar chiar a adăugat păcat la păcat, arătând, prin acţiunea sa, starea minţii sale. Pentru că ceea ce a planificat, aceea a şi pus în practică: l-a tiranizat şi l-a ucis; Dumnezeu supunând pe cel drept celui nedrept, pentru ca primul să poată fi dovedit ca cel drept prin lucrurile pe care le-a suferit, şi ultimul descoperit ca nedrept prin ceea ce a perpetuat. El nu a fost înmuiat nici chiar de aceasta, şi nici nu a pus capăt acelor fapte rele; ci fiind întrebat unde era fratele său, el a zis, „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” prin răspunsul său, extinzând şi agravând răutatea [sa]. Pentru că este rău să ucizi un frate, dar este mult mai rău să răspunzi cu atâta insolenţă şi lipsă de reverenţă unui Dumnezeu omniscient, ca şi cum el l-ar putea bate pe El. Pentru că el a adus o jertfă gratuită pentru păcat, neavând nici un respect pentru Dumnezeu, şi nefiind aruncat în confuzie de o acţiune fraticidă,456 el însuşi a purtat un blestem cu privire la el.

5.              Cazul lui Adam, cu toate că, nu a avut nici o analogie cu aceasta, ci a fost cu totul diferit. Pentru că fiind înşelat de un altul sub pretextul imoralităţii, el este imediat prins de teroare şi se ascunde; nu că ar putea scăpa de Dumnezeu; dar, într-o stare de confuzie faţă de călcarea poruncilor Sale, el se simte nevrednic de a apărea înaintea Lui şi de a conversa cu Dumnezeu. Acum, „frica de Domnul este începutul înţelepciunii;”457 sentimentul păcatului conduce la pocăinţă şi Dumnezeu îşi varsă îndurarea Sa peste cei care se pocăiesc. Pentru că [Adam] şi-a arătat pocăinţa prin conduita sa, prin intermediul acoperitorii [pe care el a folosit-o], acoperindu-se cu frunze de smochin, cu toate că existau multe alte feluri de frunze, care i-ar fi iritat trupul într-o măsură mai mică. Deci, el a adoptat o îmbrăcăminte conformă cu neascultarea sa, fiind cuprins de frica de Dumnezeu; şi împotrivindu-se greşeli, înclinaţia senzuală a trupului său (pentru că el nu şi-a pierdut dispoziţia sa naturală şi mintea ca de copil şi au ajuns la cunoaşterea lucrurilor rele), el a încins un brâu de abstinenţă sexuală pe el şi pe soţia sa, temându-se de Dumnezeu şi aşteptând venirea Sa, indicând prin aceasta câteva lucruri [după cum urmează]: Pentru că, zice el, prin neascultare am pierdut ceea robă a sfinţeniei pe care o aveam de la Duhul, acum recunosc că am nevoie de acoperirea acestei naturi, care nu oferă nici o satisfacţie, dar a cărei remuşcări ar fi reţinut această îmbrăcăminte pentru totdeauna, dacă Dumnezeu, care este îndurător, nu i-ar fi îmbrăcat cu tunici de piele în locul frunzelor de smochin, deci s-a smerit. Având în vedere acest, scop El i-a întrebat, pentru ca vina să poată cădea pe femeie; şi mai departe, El o întreabă pe ea, pentru ca ea să poată arunca vina pe şarpe. Pentru că ea relatează ceea ce s-a întâmplat. „Şarpele”, zice ea „m-a amăgit, şi am mâncat din pom.”458 Dar El nu-i pune nici o întrebare şarpelui; pentru că El ştia că el a fost prima cauza a faptei vinovate; ci El a pronunţat un blestem peste el în primul rând, ca acesta să cadă asupra omului, sub forma unei mustrări blânde. Pentru că Dumnezeu l-a detestat pe el, cel care a dus omul în rătăcire, dar în mod gradat, şi puţin câte puţin, El şi-a arătat compasiune lui, faţă de cel care a fost înşelat.

6.              Din acelaşi motiv, El l-a alungat din Paradis şi l-a mutat departe de pomul vieţii, nu pentru că El l-a invidiat pentru că au mâncat din pomul vieţii, aşa cum unii se aventurează să susţină, ci pentru că Lui i-a fost milă de el, [şi nu a dorit] ca el să continue ca un păcătos pentru toată veşnicia, nici ca păcatul care îl înconjura să devină nemuritor şi un rău interminabil şi iremediabil. Dar El i-a stabilit o limită a [stării de] păcat, prin interpunerea morţii, şi deci, determinarea păcatului de a înceta,459 aducerea acestuia la un sfârşi prin dizolvarea trupului, care va avea loc în pământ, aşa încât omul, încetând în mare măsură să trăiască pentru păcat şi murind pentru acesta, să poată începe să trăiască pentru Dumnezeu.

7.              Cu acest scop, El a pus între şarpe şi femeie şi sămânţa ei, o duşmănie, care continuă în mod tacit: El, singurul al cărui picior va fi zdrobit, va avea puterea şi să zdrobească capul duşmanului; dar alţii bat, ucid şi împiedică paşi omului, până când a venit sămânţa destinată să zdrobească capul lui, - care s-a născut din Maria, despre care profetul vorbeşte: „Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi;”460 – indicând că păcatul, care s-a aşezat şi s-a răspândit împotriva omului, şi care l-a supus morţii, trebuie să fie privat de putere, împreună cu moartea, care domneşte [peste om]; şi leul, adică, Antichrist, în zilele de la urmă agresiv împotriva umanităţii, trebuie să fie călcat în picioare de către El; ca El să poată lega „balaurul cel mare, şarpele cel vechi”461 şi să-l supună puterii omului, care a fost cucerit462 aşa încât toată puterea sa să fie călcată în picioare. Acum Adam a fost cucerit, fiind luată de la el toată viaţa: de aceea, atunci când, la rândul lui, şi duşmanul a fost cucerit, Adam a primit o nouă viaţă; şi este distrus cel din urmă duşman, moartea,463 care la început a pus stăpânire pe om. Prin urmare, atunci când omul a fost eliberat, „s-a împlinit cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte?”464 Lucrul acesta nu se poate spune cu onestitate, dacă acel om, peste care, moartea a obţinut pentru prima dată stăpânire, nu ar fi fost eliberat. De aceea mântuirea este distrugerea morţii. Prin urmare, atunci când Domnul dă viaţă omului, adică Adam, este şi distrusă moartea în acelaşi timp.

8.              Toţi cei care neagă mântuirea (lui Adam) vorbesc în mod greşit, excluzându-se, pentru veci, pe ei înşişi de la viaţă, prin aceea că ei nu cred că oaia care a pierit a fost găsită.465 Pentru că dacă ea nu a fost găsită, întreaga rasă umană este ţinută încă într-o stare de pierzare. Deci, omul care de la început a lansat această idee, sau mai degrabă, această ignoranţă şi orbire – Tatian,466  este greşit. Aşa cum am arăta deja, acest om s-a încurcat cu toţi ereticii.467 Oricum, această dogmă, a fost inventată de el, pentru ca, prin introducerea a ceva nou, independent de restul, şi vorbind lucruri inutile, să poată obţine pentru sine ascultători fără credinţă, dorind să fie un învăţător stimat şi angajându-se din când în când să folosească ziceri ca acestea, deseori [folosite] de Pavel: „Noi am murit în Adam;”468 cu toate acestea, ignorând faptul că „unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult.”469 Pentru că acest lucru a fost clar arătat, să punem toţi ucenicii lui împreună şi să-i lăsăm să se certe470 cu privire la Adam, ca şi cum ar avea un mare câştig din faptul că el nu ar fi mântuit; când ei nu câştigă nimic mai mult [prin aceasta], exact cum nici şarpele nu a câştigat nimic atunci când a convins omul [să păcătuiască], cu excepţia faptului că prin aceasta, el s-a dovedit a fi un călcător de lege, avându-l pe om ca primul rod al proprie sale apostazii.471 Dar el nu a cunoscut puterea lui Dumnezeu.472 Deci nici cei care nu recunosc mântuirea lui Adam nu câştigă nimic, în afară de faptul că ei se prezintă ca fiind eretici şi apostaţi de la adevăr, şi se arată ca protectori ai şarpelui şi ai morţii.

Capitolul XXIV. – Recapitularea diferitelor argumente aduse împotriva impietăţii Gnosticilor sub toate aspectele. Ereticii, purtaţi de orice vânt de doctrină, sunt contrazişi de învăţătura uniformă a Bisericii, care rămâne mereu aşa şi este consistentă în ea însăşi.

1.              Acum, au fost descoperiţi, toţi aceşti oameni care aduc o doctrină lipsită de reverenţă despre Creatorul şi Modelatorul, care a format lumea aceasta şi deasupra căruia nu există nici un alt Dumnezeu; şi care au fost răsturnaţi de propriile lor argumente, care învaţă falsuri despre substanţa Domnului, şi dispensaţia pe care El a împlinit-o de dragul proprie Sale creaturi, omul. Dar [pe de altă parte, a fost arătat], că predicarea bisericii este consistentă în orice loc şi continuă într-un curs uniform, şi primeşte mărturia din partea profeţilor, apostolilor şi a tuturor ucenicilor – aşa cum am dovedit prin [cele de la] început, mijloc şi sfârşit,473 şi prin întreaga dispensaţie a lui Dumnezeu şi al sistemului bine fundamentat care se îndreaptă474 spre mântuirea omului, adică, credinţa noastră; care, fiind primită de la Biserică, care perseverează, şi care, prin Duhul lui Dumnezeu, întotdeauna îşi reînnoieşte tinereţea, ca şi cum ar fi un depozit preţios într-un vas valoros, făcând ca şi vasul care o conţine, să-şi reînnoiască tinereţea. Pentru că acest dar al lui Dumnezeu a fost încredinţat Bisericii, aşa după cum suflarea i-a fost încredinţată primului om creat,475 în acest scop, fiecare membru care îl primeşte este adus la viaţă; şi prin ea au fost distribuite [mijloacele] comuniunii cu Christos, adică Duhul Sfânt, arvuna nestricăciunii, mijloacele confirmării credinţei noastre şi scara ascensiunii spre Dumnezeu. „Pentru că în Biserică,” se spune, „Dumnezeu a rânduit întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători,”476 şi toate celelalte mijloace prin care lucrează Duhul; la care nu sunt părtaşi toţi aceia care nu se alătură Bisericii, ci se lipsesc pe ei înşişi de viaţă, prin opiniile lor perverse şi comportamentul lor blasfemiator. Pentru că acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este biserica şi tot felul de haruri; dar Duhul este adevăr. Prin urmare, cei care nu sunt părtaşi la El, nu sunt nici hrăniţi din viţa de la sânul mamei, nici nu se bucură de aceea fântână limpede care izvorăşte din trupul lui Christos; ci ei îşi sapă propriile puţuri crăpate477 din canalele pământeşti şi beau apă puturoasă din nămol, îndepărtându-se de credinţa Bisericii, ca nu cumva să fie convinşi şi Duhul, ca să nu poată fi învăţaţi.

2.              Înstrăinaţi de adevăr, ei se bălăcesc, în mod meritat, în rătăcire, aruncaţi în ea şi din ea, gândind diferit cu privire la aceleaşi lucruri, în diferite momente, şi nici odată neajungând la o cunoaştere bine fundamentată, fiind mai preocupaţi să fie sofişti ai cuvântului decât discipoli ai adevărului. Pentru că ei nu au fost întemeiaţi pe o stâncă, ci pe nisip, care are în el însuşi o mulţime de pietre. Prin urmare, ei şi îşi imaginează mulţi dumnezei şi mereu au scuza căutării [după adevăr], dar nici odată nereuşind să-l găsească (pentru că ei sunt orbi). Ei bleastămă pe Creatorul, pe Cel care este adevăratul Dumnezeu, care oferă puterea de a găsi [adevărul]; imaginându-şi că ei au descoperit un alt dumnezeu dincolo de Dumnezeu, sau un alt Pleroma, sau o altă dispensaţie. Ca urmare nici lumina care vine de la Dumnezeu nu îi luminează, pentru că ei l-au dezonorat şi dispreţuit pe Dumnezeu, nepăsându-le de El, deoarece, prin dragostea Sa şi infinita Sa bunătate, El a intrat în zona cunoaşterii umane (cunoaştere nu cu privire la măreţia Sa, sau cu privire la esenţa Sa – pentru că pe aceea nu a măsurat-o sau nu a atins-o nici un om – ci după cum urmează: ca noi să cunoaştem că El care i-a făcut, şi format şi a suflat în ei suflare de viaţă, şi ne hrăneşte prin intermediul creaţiei, organizând toate lucrurile prin Cuvântul Său, şi legându-le împreună prin Înţelepciunea Sa478 – El este Cel care este singurul Dumnezeu adevărat); dar ei visează la o fiinţă inexistentă, superioară Lui, pentru ca ei să poată fi priviţi ca şi cum ei au descoperit marele Dumnezeu, pe care nimeni, [susţin ei], nu-l poate recunoaşte ca păstrând comunicare cu rasa umană, sau ca guvernând peste chestiunile lumeşti: s-ar putea spune, adică, că ei au găsit dumnezeul Epicurienilor, care nu face nimic nici pentru sine, nici pentru alţii; adică, el nu exercită nici o providenţă.

Capitolul XXV. – Această lume este condusă de providenţa unui singur Dumnezeu, care este înzestrat atât cu dreptate infinită pentru a pedepsi pe cel rău, cât şi cu bunătate infinită pentru a-i binecuvânta pe cei evlavioşi şi pentru a le împărtăşi mântuirea.

1.              Dumnezeu exercită o providenţă asupra tuturor lucrurilor şi prin urmare El oferă şi consiliere; şi când oferă consiliere, El este prezent cu cei care practică disciplina morală.479 Deci, urmează, desigur, că lucrurile care sunt supravegheate şi guvernate trebuiesc să fie familiarizate cu conducătorul lor; lucruri, care nu sunt iraţionale sau zadarnice, dar îşi au înţelegerea derivată din providenţa lui Dumnezeu. Din acest motiv unele dintre Neamuri, care au fost mai puţin dedate la ademeniri şi desfătări [senzuale], şi nu au fost duse în rătăcire într-o aşa mare superstiţie cu privire la idoli, fiind mişcate, chiar dacă numai puţin, de providenţa Sa, au fost în totalitate convinse că ele trebui să-l cheme, ca Tată, pe Creatorul universului, care exercită o providenţă peste toate lucrurile şi controlează mersul lumii.

2.              Faptul că ei pot să ia puterea dojenitoare şi judiciară de la Tatăl, considerând-o ca nevrednică de Dumnezeu şi gândind că ei au găsit un Dumnezeu fără mânie şi [numai] bun, ei au susţinut că un [Dumnezeu] judecă, şi un altul mântuie, în mod inconştient ei au luat de la amândoi dumnezeii inteligenţa şi dreptatea. Pentru că dacă cel judiciar nu este şi bun, pentru a oferi răsplătirile peste cei care le merită, şi pentru a direcţiona mustrările împotriva acelora care le merită, el nu va apărea, nici ca un judecător drept, nici ca unul înţelept. Pe de altă parte, Dumnezeul bun, dacă El este numai bun, şi nu unul care testează pe cei peste care îşi va trimite bunătatea, El va fi în afara spectrului dreptăţii şi bunătăţii; şi bunătate sa va fi văzută ca imperfectă, pentru că nu-i mântuie pe toţi; [pentru că aşa ar trebui să facă] dacă aceasta nu ar fi fost însoţită de judecată.

3.              Marcion însuşi, deci, prin faptul că îl divide, în două, pe Dumnezeu, păstrându-l pe unul ca fiind bun şi pe altul ca judiciar, de fapt, pune un capăt divinităţii, în ambele părţi. Deoarece cel care este judiciar, dacă nu este bun, nu este Dumnezeu, pentru că cel căruia îi lipseşte bunătatea nu este Dumnezeu de fel; şi mai departe, cel care este bun, dacă nu are putere judiciară, suferă aceeaşi [pierdere] ca şi primul, prin faptul că este privat de caracterul său divin. Şi cum Îl pot ei numi Tatăl tuturor înţelepciunilor, dacă nu-i atribuie o aptitudine judiciară? Pentru că dacă El este înţelept, El este şi unul care testează [pe alţii]; dar puterea judiciară aparţine celui care testează şi dreptatea vine prin abilitatea judiciară, pentru ca acesta să poată ajunge la o concluzie dreaptă; dreptatea cere judecată, şi judecata, când ea este executată cu dreptate, va trece drept înţelepciune. Prin urmare tatăl va întrece în înţelepciune, orice înţelepciune umană şi angelică, din cauză că El este Domnul, şi Judecătorul şi Cel Drept, şi Domnitorul peste toate. Deoarece El este bun, plin de îndurare, răbdător şi salvează pe cine vrea El: nici bunătatea Sa nu-l sustrage de la a-şi exercita dreptatea,480 nici înţelepciunea Sa nu este diminuată; pentru că El mântuie pe cei care, El vrea să-i salveze, şi judecă pe cei care sunt vrednici de judecată. Nici nu se manifestă ca Unul drept şi lipsit de milă; pentru că, fără îndoială, bunătatea Sa o ia înainte şi devine prioritară.

4.              Dumnezeul care cu bunăvoinţă face ca soarele Său să răsară peste toţi,481 şi trimite ploaie şi peste cel drept şi peste cel nedrept, îi va judeca pe cei care, bucurându-se de bunătatea Sa distribuită egal, şi-au dus vieţile într-un mod care nu corespunde demnităţii bunătăţii Sale; şi-au petrecut zilele în veselie şi lux, în opoziţie cu bunătate Sa, şi, mai mult, chiar l-au blestemat pe El care a vărsat peste ei beneficii atât de mari.

5.              Plato s-a dovedit a fi mult mai religios decât aceşti oameni, pentru că el a acceptat că acelaşi Dumnezeu a fost atât drept cât şi bun, având putere peste toate lucrurile, şi El Însuşi executând judecata, exprimându-se aşa, „Şi într-adevăr Dumnezeu, El fiind Cuvântul vechi, posedând începutul şi sfârşitul şi sensul tuturor lucrurilor existente, face totul cu dreptate, punându-le în mişcare de rotaţie în conformitate cu natura lor; dar justiţia retributivă îl însoţeşte întotdeauna împotriva tuturor acelora care se îndepartă de legea divină.”482 Mai departe, el arată că Creatorul şi Modelatorul universului este bun. „Şi cel bun,” zice el, „nu invidiază niciodată cu privire la nimic din ceea ce apare;”483 în acest stabilind bunătatea lui Dumnezeu, ca cauza primă şi ultimă a creaţiei lumii, şi nu ignoranţa, nici un Aeon care greşeşte , nici consecinţa unui defect, nici Mama care plânge şi se jeleşte, nici un alt Dumnezeu sau Tată.

6.              Mama lor îi poate jeli bine, pentru că sunt capabili să conceapă şi să inventeze asemenea falsitate împotriva lor înşişi, pentru că Mama lor este dincolo de Pleroma, adică dincolo de cunoaşterea lui Dumnezeu, şi pentru că întreaga lor mulţime a devenit484 o nereuşită fără formă şi crudă: deoarece acesta nu percepe nimic din adevăr; ea cade în zădărnicie şi întuneric: pentru că înţelepciunea (Sophia) lor a fost zadarnică şi s-a înfăşurat în întuneric; şi Horos nu i-a permis să intre în Pleroma; pentru că Duhul (Achamoth) nu i-a primit în locul de înviorare. Tatăl lor, prin naşterea ignoranţei, a lucrat în ei suferinţele morţii. Noi nu prezentăm greşit [opiniile lor, cu privire] aceste puncte; ci ei înşişi confirmă, ei înşişi învaţă, ei se laudă cu ele, ei îşi imaginează un [mister] superior despre Mama lor, pe care ei o prezintă ca şi cum ar fi născut fără tată, adică, fără Dumnezeu, o femelă de la femelă,485 adică, stricăciune din eroare.

7.              Noi, într-adevăr, ne rugăm ca aceşti oameni să nu rămână în groapa pe care ei înşişi au săpat-o, ci să se despart de o Mamă a acestei naturi, să se îndepărteze de Bythus, să stea departe de ceea ce este fără valoare şi să abandoneze umbra; şi ei, fiind convertiţi la Biserica lui Dumnezeu, să fie născuţi în mod legitim şi Christos să ia chip în ei, ca ei să cunoască Modelatorul şi Creatorul acestui univers, singurul Dumnezeu adevărat şi Domn al tuturor. Noi ne rugăm pentru aceste lucruri, spre binele lor, iubindu-i mai mult decât li se pare că ei se iubesc pe ei înşişi. Pentru că dragostea noastră, pentru că e adevărată, este folositoare pentru ei, dacă ei o vor primi. Aceasta ar putea fi comparată cu un remediu sever, extirpând mândria şi carnea care sucurează a unei răni; pentru a li se pune capăt mândriei şi trufie lor. Prin urmare, nu ar trebui să obosim în a ne strădui din toate puterile noastre să întindem mâinile spre ei. Peste şi deasupra la ceea ce deja s-a spus, eu am avut grijă în următoarea carte, să citez cuvintele Domnului; poate convingându-i pe unii dintre ei, prin mijloacele învăţăturii lui Christos, voi reuşi să-i conving să abandoneze o asemenea eroare şi să înceteze să-l mai blesteme pe Creatorul lor, care este atât singur Dumnezeu, cât şi Tatăl Domnului nostru Isus Christos. Amin.