Dragul meu prieten, te-ai bucurat de mine că pot aduce la lumină doctrinele Valentiniene, ascunse, cât şi imaginea lor adorată; că voi expune diversitatea lor şi voi compune un tratat pentru respingerea lor. De aceea am încercat să arat că sursa lor este Simon, tatăl tuturor ereticilor – pentru a le expune doctrinele şi urmaşii lor, şi pentru a formula argumente împotriva lor, toţi. Prin urmare, deoarece concepţia acestor oameni şi expunerea ei se găseşte în mai multe puncte, dar într-o singură lucrare, ţi-am trimis [nişte] cărţi, dintre care prima cuprinde opiniile acestor oameni şi le prezintă obiceiurile şi caracterul comportamentului lor. Mai departe, în a doua, învăţăturile lor perverse sunt descurajate, răsturnate şi prezentate, aşa cum sunt ele, necosmetizate, şi expuse vederii. Dar în aceasta, a treia carte, voi aduce dovezi din Scripturi, aşa încât eu să pot veni cu o lumină în întunericul pe care tu l-ai interzis; da, peste şi mai presus decât lucrul pe care te-ai bazat tu, să poţi primi, de la mine, mijloacele de a combate şi de a înfrânge pe aceia care, pe orice cale, propagă falsul. Pentru că dragostea lui Dumnezeu, fiind bogată şi generoasă, dă celui ce cere mai mult decât el poate cere de la ea. Mai departe, adu-ţi aminte de lucrurile pe care le-am afirmat în precedentele două cărţi, şi, luând pe acestea în conexiune cu ele, vei avea de la mine o respingere foarte prolifică a tuturor ereticilor; şi în mod credincios şi înverşunat să poţi să li te opui în apărarea singurei credinţe adevărate şi dătătoare de viaţă, pe care Biserica a primit-o de la apostoli şi a împărţit-o fiilor ei. Pentru că Domnul tuturor a dat apostolilor săi puterea Evangheliei, prin care şi noi am cunoscut adevărul, şi acesta este, doctrina Fiului lui Dumnezeu; cărora Domnul le-a mai spus: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”¹

Capitolul I. – Apostolii nu au început să predice Evanghelia, sau să aştearnă ceva în scris, până când au fost înzestraţi cu darurile şi puterea Duhului Sfânt. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului

1. Noi n-am învăţat planul mântuirii de la nimeni alţii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns la noi, pe care ei au proclamat-o odată în public, şi, într-o perioadă ulterioară, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, pentru a fi temelia şi pilonul credinţei noastre.² Pentru că este nelegitim să afirmăm că ei au predicat înainte de a poseda „cunoaşterea perfectă”, aşa cum unii se aventurează să spună, mândrindu-se că ar fi nişte perfecţionişti ai apostolilor. Pentru că, după ce Domnul nostru a înviat din morţi [apostolii] au fost investiţi cu puterea de sus atunci când Duhul Sfânt s-a coborât [peste ei], au fost umpluţi de toate [darurile Sale], şi au avut o cunoaştere perfectă: ei au mers până la marginile pământului, predicând vestea plină de bucurie a lucrurilor bune [trimise] de al Dumnezeu la noi, şi proclamând pacea cerului oamenilor, care într-adevăr în mod egal şi individual posedă Evanghelia lui Dumnezeu. Matei de asemenea a scos printre Evrei³ o Evanghelie scrisă în propriul lor dialect, în timp ce Petru şi Pavel au predicat la Roma şi au pus bazele Bisericii. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi interpretul lui Petru, ne-a dat şi el într-o formă scrisă ceea ce a predicat Petru. Şi Luca, însoţitorul lui Pavel, a înregistrat într-o carte Evanghelia predicată de el. După aceea, Ioan, ucenicul Domnului, care şi-a plecat capul pe pieptul Lui, a publicat şi el o Evanghelie în timpul şederii sale în Efes în Asia.

2. Toţi aceştia ne-au declarat că există un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, anunţat de lege şi profeţi; şi un singur Christos Fiul lui Dumnezeu. Dacă cineva nu este de acord cu aceste adevăruri, el dispreţuieşte pe însoţitorii Domnului; ba mai mult, el îl dispreţuieşte pe Domnul Isus Christos Însuşi; da, el dispreţuieşte şi pe Tatăl şi se auto-condamnă, rezistând şi opunându-se propriei sale mântuiri, aşa cum este cazul cu toţi ereticii.

Capitolul II. – Ereticii nu urmează nici Scriptura, nici tradiţia.

1. Cu toate acestea, când sunt confruntaţi cu Scripturile, ei se întorc şi acuză aceleaşi Scripturi, ca şi cum ele nu ar fi corecte, nici autoritare, [susţin] că ele ar fi ambigui, şi că adevărul nu poate fi extras din ele, de către cei care nu cunosc tradiţia. Pentru că [afirmă ei] adevărul nu a fost dar prin intermediul documentelor scrise, ci vivâ voce: motiv pentru care şi Pavel a declarat, „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia”.⁴ Şi fiecare dintre ei presupune că această înţelepciune ar fi, într-adevăr, ficţiunea propriei invenţii; aşa încât, în conformitate cu ideea lor, adevărul, pe bună dreptate, a locuit o vreme în Valentinus, altă dată în Marcion, altă dată în Cerinthus, apoi după aceea în Basilide, sau chiar a fost în mod pasiv în oricare alt oponent,⁵ care nu putea vorbi nimic despre ceea ce ar ţine de mântuire. Pentru că fiecare dintre aceşti oameni, se găseşte într-o natură întru-totul perversă, corupând sistemul adevărului, şi nu îi este ruşine să se predice pe sine.

2. Mai departe, atunci când le amintim de tradiţia care îşi are originea în apostoli, [şi] care este păstrată prin mijloacele succesiunii prezbiterilor din Biserică, ei aduc obiecţii la această tradiţie, zicând că ei înşişi sunt mai înţelepţi, nu numai decât prezbiterii, ci chiar şi decât apostolii, pentru că ei au descoperit adevărul neamestecat. Deoarece [ei continuă să susţină] că apostolii au amestecat lucrurile legii cu cuvintele Mântuitorului; şi că nu numai apostolii, ci chiar şi Domnul Însuşi, a vorbit odată ca din partea unui Demiurg, altă dată dintr-un loc intermediar, şi din nou de la Pleroma, dar că ei înşişi, în mod indubitabil, fără resentimente şi în mod curat au cunoaşterea misterului ascuns: într-adevăr, aceasta înseamnă a blasfemia pe Creatorul lor într-o manieră dintre cele mai imprudente! Prin urmare, se ajunge până acolo că aceşti oameni nu mai sunt de acord nici cu Scriptura, nici cu tradiţia.

3. Dragii mei prieteni, aşa sunt adversarii cu care avem noi de a face, încercând ca un şarpe şiret să scape de toate problemele. Prin urmare trebuie să li se stea împotrivă în toate problemele, dacă din întâmplare, tăindu-le căile de retragere, am putea izbuti să-i întoarcem înapoi la adevăr. Pentru că, cu toate că nu este uşor pentru un suflet sub influenţa erorii să se pocăiască, totuşi, pe de altă parte, nu este întru-totul imposibil să scape de eroare atunci când adevărul este pus alături de ea.

Capitolul III. - O respingere a ereticilor, din faptul că, în diferite Biserici, s-a păstrat o succesiune continuă a episcopilor.

1. Stă în puterea fiecăruia, din fiecare Biserică, care ar dori să vadă adevărul , să contemple în mod clar la tradiţia apostolilor manifestată în întreaga lume; şi noi suntem în situaţia de a-i număra pe cei care au fost aşezaţi de către apostoli ca episcopi în Biserici, şi [a demonstra] succesiunea acestor oameni pentru vremea noastră; celor care nici nu au învăţat şi nici nu ştiu nimic despre ceea ce aceşti [eretici] vorbesc. Pentru că dacă apostolii ar fi cunoscut misterele ascunse, care ei aveau obiceiul să le împartă celor „desăvârşiţi”, în mod separat şi în mod privilegiat de restul, ei le-ar fi dat în mod special celor care, şi ei înşişi, urmau să le încredinţeze Bisericilor. Pentru că ei erau doritori ca aceşti oameni, pe care şi ei îi lăsau în urma lor ca succesori, să fie chiar perfecţi şi fără vină în toate lucrurile, lăsându-le, acestor oameni, chiar şi propria conducere; oameni care, dacă se vor achita de slujba lor în mod onest, vor fi un mare câştig [pentru biserică], dar dacă vor slăbi, vor fi cea mai îngrozitoare calamitate.

2. Ar fi foarte plictisitor ca într-un volum ca acesta să socotim succesiunile tuturor Bisericilor, aruncăm în confuzie pe toţi aceia care, în indiferent ce fel, indiferent că dintr-un egoism rău, din îngâmfare, sau din orbire şi opinie perversă, se adună în adunări neautorizate; şi [facem aceasta, eu zic,] prin a indica că tradiţia derivată de la apostoli, cei mai mari, şi cei mai vechi şi în mod universal cunoscuţi de Biserica fondată şi organizată la Roma de cei doi apostoli, cei mai slăviţi, Petru şi Pavel; cât şi [prin prezentarea] credinţei predicată oamenilor, care a ajuns la noi prin intermediul succesiunii episcopilor. Pentru că este o problemă de necesitate ca fiecare Biserică, adică, credinciosul de oriunde, să fie de acord cu această Biserică, pe baza autorităţii sale proeminente,⁶ cu atât mai mult cu cât, tradiţia apostolică a fost păstrată în mod continuu de acei [oameni credincioşi] care există peste tot.

3. Binecuvântaţii apostoli, după ce au fondat şi construit Biserica, au încredinţat în mâinile lui Linus slujba episcopală. Despre acest Linus Pavel vorbeşte în Epistola către Timotei. El a fost urmat de Anacletus; şi după el, pe locul al treilea după apostoli, Clement a fost rânduit episcop. Acest om, ca unul care a văzut pe binecuvântaţii apostoli, şi a conversat cu ei, se poate spune că încă avea încă, [în urechile lui], ecoul predicării apostolice, şi tradiţiile lor înaintea ochilor săi. Şi nici nu era el singurul [în această situaţie] pentru că erau mai mulţi care au rămas, dintre cei care au primit învăţături de la apostoli. În vremea lui Clement, a apărut o dezbinare mare între fraţii din Corint, Biserica din Roma a expediat o scrisoare dintre cele mai puternice celor din Corint, sfătuindu-i la pace, reînnoirea credinţei şi declarând tradiţia pe care în ultima vreme ea a primit-o de la apostoli, proclamând singurul Dumnezeu, atotputernic, Creatorul cerului şi pământului, Creatorul omului, care a adus potopul şi l-a chemat pe Avraam, care a condus poporul din ţara Egiptului, a vorbit cu Moise, a dat legea, a trimis profeţi şi care a pregătit focul pentru diavol şi îngerii lui. Din acest document, oricine vrea s-o facă, poate învăţa că El, Tatăl Domnului nostru Isus Christos, a fost predicat de Biserici, şi poate să şi înţeleagă tradiţia apostolică a Bisericii, pentru că această Epistolă este de o dată mai veche decât aceşti oameni care promovează falsul, şi care invocă un alt dumnezeu pe lângă de Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor care există. Acestui Clement i-a urmat Evaristus. Alexander i-a urmat lui Evaristus; şi apoi, al şaselea de la apostoli, a fost rânduit Sixtus; după el, Telephorus, care a fost în mod glorios martirizat; apoi Hyginus; după el Pius; apoi după el Anicetus. Sorer urmându-i lui Anicetus, Eleutherius este acum, în locul al doisprezecelea de la apostoli, păstrând moştenirea episcopală. În această ordine, şi prin această succesiune, a ajuns la noi tradiţia ecleziastică de la apostoli, şi predicarea adevărului. Şi aceasta este cea mai abundentă dovadă că există una şi aceeaşi credinţă însufleţitoare, care a fost, păstrată în Biserică de la apostoli până acum, şi transmisă în adevăr.

4. Policarp nu numai că a fost învăţat de apostoli şi a stat de vorbă cu mulţi care l-au văzut pe Christos, ci a fost şi rânduit, de către apostoli, episcop al Bisericii din Smyrna, pe care şi eu l-am văzut în tinereţea mea, pentru că el a întârziat [pe pământ] un timp mai îndelungat, şi când era un om foarte bătrân, a fost martirizat,⁷ în modul cel mai glorios şi mai nobil, a plecat din viaţa aceasta, învăţând mereu lucrurile care le-a învăţat de la apostoli, pe care le-a primit Biserica şi care sunt singurele adevărate. Toate Bisericile Asiatice mărturisesc cu privire la aceste lucruri, aşa cum fac şi acei oameni care i-au succedat lui Polycarp până în vremea prezentă, - un om care a avut o greutate mult mai mare şi o mărturie mult mai neclintită despre adevăr, decât Valentinus şi Marcion şi restul ereticilor. El a fost cel care, venind la Roma în vremea lui Anicetus a făcut ca mulţi să se întoarcă de la ereticii, mai înainte pomeniţi, la Biserica lui Dumnezeu, proclamând că el a primit de la apostoli acesta şi singurul adevăr, - adică, cel care este transmis de Biserică.⁸ Aceştia sunt cei care au auzit de la el, şi că Ioan, ucenicul Domnului, mergând la baie în Efes şi simţind că Cerintus este înăuntru, a fugit afară din băi fără a face baie, exclamând, „Să fugim, altfel s-ar putea ca şi baia să cadă, pentru că Cerintus, duşmanul adevărului este în interior”. Şi Policarp însuşi i-a răspuns lui Marcion, care l-a întâlnit odată şi i-a zis, „Mă cunoşti?” „Nu te cunosc, întâiul născut a lui Satan”. Aşa a fost de mare oroarea pe care apostolii şi ucenicii lor au manifestat-o împotriva lor şi chiar împotriva comunicării verbale cu orice om care corupe adevărul; aşa cum spune şi Pavel, „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit.”⁹ Există şi o foarte puternică¹⁰ Epistolă a lui Polycarp scrisă către Filipeni, din care cei care aleg să facă aşa, şi sunt preocupaţi cu privire la mântuire, pot învăţa despre caracterul credinţei sale şi despre predicarea adevărului. Mai departe, din nou, Biserica din Efes, fondată de Pavel, şi avându-l pe Ioan care a rămas între ei în mod permanent până în vremea lui Traian, este un adevărat martor al tradiţiei apostolilor.

Capitolul IV. – Adevărul nu se găseşte nicăieri în altă parte, decât în Biserica Catolică, singurul depozitar al Doctrinei Apostolice. Ereziile sunt apariţii recente şi nu-şi pot dovedi originea în apostoli.

1. Pentru că avem asemenea dovezi, nu este necesar să căutăm printre alţii adevărul care este atât de uşor de obţinut din Biserică; pentru că apostolii, ca un om bogat [care adună bani] în bancă, au depus în mâinile ei, în modul cel mai îmbelşugat, toate lucrurile care ţin de adevăr: aşa încât fiecare om, oricine vrea, să poată lua de la ea apa vieţii.¹¹ Pentru că ea este poarta spre viaţă; toţi ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari. Pe baza acestor lucruri suntem obligaţi să-i evităm pe ei , dar să facem alegeri cu privire la lucrurile care ţin de biserică cu o atenţie deosebită, şi să ţinem sus tradiţia adevărului. Cum stă problema? Să presupunem că apare, între noi, o dispută legată de o anumită întrebare importantă¹², nu ar trebui noi să apelăm la cele mai vechi Biserici cu care apostolii au păstrat o relaţie constantă şi să învăţăm de la ele ceea ce este sigur şi clar cu privire la întrebarea în cauză? Cum ar fi fost dacă chiar apostolii nu ne-ar fi lăsat scrieri? Nu ar fi fost necesar, [în acest caz], să urmăm cursul tradiţiei pe care ei au transmis-o celor cărora ei le-au încredinţat Bisericile?

2. Cărei direcţii i s-ar alătura mulţimea de naţiuni ale barbarilor care cred în Christos, având mântuirea scrisă în inimile lor prin Duhul, fără hârtie şi cerneală, şi, păstrând cu atenţie tradiţia antică,¹³ crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi al tuturor lucrurilor care au urmat, prin Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu; care, datorită dragostei sale excepţionale pentru creaţia Sa, smerindu-se prin naşterea din fecioară, El Însuşi a unit omul cu Dumnezeu Însuşi, şi suferind sub domnia lui Pilat din Pont, şi înviind din nou, şi fiind primit în slavă, va veni în slavă, Mântuitorul celor care sunt mântuiţi, şi Judecătorul celor care sunt judecaţi, şi trimiţând în focul cel veşnic pe cei care transformă adevărul şi dispreţuiesc pe Tatăl Său şi revenirea Sa. Cei care, în absenţa documentelor scrise,¹⁴ au avut această credinţă, sunt barbarii, potrivit limbajului nostru; dar în ceea ce priveşte doctrina, maniera şi conţinutul vieţii, ei sunt, datorită credinţei, într-adevăr foarte înţelepţi; şi ei plac lui Dumnezeu, ordonându-şi conversaţiile lor în toată neprihănirea, castitatea şi înţelepciunea. Dacă cineva ar trebui să predice acestor oameni invenţiile ereticilor, vorbindu-le în propria lor limbă, ei şi-ar întoarce dintr-o dată urechile, şi ar fugi cât ar putea de departe, neputând nici să asculte la discursul blasfemiator. Prin urmare, prin intermediul tradiţiei antice a apostolilor, ei nu suportă ca mintea lor să conceapă nimic din [doctrinele sugerate prin] limbajul înfumurat al acestor învăţători, printre care, nici Biserica şi nici doctrina n-au fost nici odată recunoscute.

3. Înainte de Valentinus, nu au existat cei care i-au urmat lui Valentinus; nici cei de după Marcion nu au existat înainte de Marcion; pe scurt, nu au existat nici unul dintre aceşti oameni cu o gândire bolnavă, pe care i-am enumerat mai sus, nici unul dintre ei nu a fost mai înainte, iniţiatorul şi inventatorul pervertirii lor. Pentru că Valentinus a venit la Roma în vremea lui Hyginus, a prosperat în vremea lui Pius, şi a rămas până în vremea lui Anicetus. Chiar şi Cerdo însuşi, predecesorul lui Marcion, a sosit în vremea lui Hyginus, care a fost al nouălea episcop.¹⁵ Venind frecvent în biserică, şi făcând mărturisiri publice, el deci, a rămas o vreme, învăţând în secret şi apoi din nou mărturisind în public; dar în final, fiind denunţat pentru învăţătură coruptă el a fost excomunicat¹⁶ din adunarea fraţilor. Mai departe, după el, Marcion, a prosperat sub Anicetus, care era al zecelea în linia episcopală. Dar restul, care se numesc Gnostici, au apărut de la Menander, ucenicul lui Simon, aşa cum am arătat; şi fiecare dintre ei păreau să fie atât tatăl cât şi marele preot la doctrinei în care a fost iniţiat. Dar cu toate acestea, (Marcionismul) a apărut în apostazia lor mult mai târziu, chiar în perioada intermediară a Bisericii.

Capitolul V. – Christos şi apostolii Săi, fără nici o fraudă sau ipocrizie, au predicat că Singurul Dumnezeu, Tatăl, a fost Fondatorul tuturor lucrurilor. Ei nu şi-au adaptat doctrina la preconcepţiile ascultătorilor lor.

1. Deoarece tradiţia venită de la apostoli există în Biserică şi este în mod permanent în mijlocul nostru, să ne întoarcem, deci, la dovada Scripturală oferită de acei apostoli care au scris şi Evangheliile, în care ei au înregistrat doctrina despre Dumnezeu, arătând că Domnul Isus Christos este adevărul¹⁷, şi că în El nu există minciună. Şi David zice, profeţind despre naşterea sa din fecioară şi despre învierea Sa din morţi, „De aceea a ieşit din mormânt”.¹⁸ În acelaşi fel, apostolii fiind discipoli ai adevărului, sunt deasupra oricărui fals; pentru că o minciună nu are nici o părtăşie cu adevărul, aşa cum întunericul nu o are cu lumina, dar prezenţa uneia o alungă pe cealaltă. Prin urmare, Domnul nostru, fiind adevărul nu a vorbit minciuni; şi cel pe care El l-a ştiut că şi-a avut originea într-o defecţiune de caracter, El nici odată nu-l va recunoaşte ca Dumnezeu, chiar Dumnezeul tuturor, Regele Suprem, şi propriul Lui Tată, o fiinţă imperfectă ca una perfectă, un animal ca ceva spiritual, pe El care a fost fără Pleroma ca pe cel care era cu acesta. Nici ucenicii Săi nu au menţionat nici un alt Dumnezeu, sau nu au numit nici un alt Domn, afară de El, care era cu adevărat Dumnezeu şi Domn al tuturor, aşa cum cei mai mulţi sofişti înfumuraţi afirmă că apostolii, cu ipocrizie, şi-au adaptat doctrina lor după capacitatea ascultătorilor lor, şi au dat răspunsuri în acord cu opiniile celor care îi chestionau, - fabulând lucruri oarbe pentru orbi, după măsura orbirii lor; pentru cel prost după măsura prostiei lui; pentru cei în eroare după măsura erorii lor. Şi celor care şi-au imaginat că numai demiurgul singur era Dumnezeu, ei l-au predicat pe el; dar celor care sunt capabili să înţeleagă pe nenumitul Tată, ei le-au propovăduit taina inexprimabilă prin pilde şi enigme; aşa încât Domnul şi apostolii ar fi avut o slujbă de învăţători nu pentru a face să înainteze cauza adevărului, ci chiar în ipocrizie şi aşa după cum a fost apt să o primească fiecare individ.

2. Un asemenea [comportament] aparţine nu celor care vindecă, sau celui care dă viaţă: acesta aparţine mai degrabă celor care aduc boli, şi o ignoranţă crescândă; şi mult mai adevărată decât aceşti oameni va fi legea care pune sub blestem pe oricine care face pe un orb să rătăcească în calea lui. Pentru că apostolii, care au fost trimişi să-i găsească pe cei ce rătăcesc, şi să fie ochi pentru cei ce nu văd, şi doctorie pentru cei slabi, cu siguranţă nu s-au adresat lor în acord cu opiniile lor de la ceea vreme, ci în acord cu adevărul revelat. Pentru că nici o persoană, de nici un fel, nu va acţiona în mod corect, dacă ar sfătui oameni orbi, numai despre cum să cadă în prăpastie, să-şi continue drumul lor periculos, ca şi cum ar fi cel bun, şi ca şi cum ei pot merge în siguranţă. Sau care doctor, îngrijorat să vindece o persoană bolnavă, îi va prescrie tratamentul în acord cu moftul pacientului şi nu în acord cu medicaţia necesară? Dar Domnul care a venit ca doctorul celor bolnavi, El Însuşi a declarat zicând, „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”¹⁹ Atunci cum va fi întărit cel bolnav, sau cum va veni cel păcătos la pocăinţă? Se va face aceasta prin continurea pe aceeaşi cale? Sau, dimpotrivă, se va face aceasta trecând printr-o mare schimbare şi schimbându-şi modul lor de viaţă iniţial, prin care au adus peste ei multă boală şi multe păcate? Dar ignoranţa, mama tuturor acestora, este înlăturată prin cunoaştere. Din acest motiv Domnul obişnuia să împărtăşească cu ucenicii Săi cunoaştere, aceasta este şi modul în care El a practicat vindecarea celor care erau în suferinţă, şi oprirea celor păcătoşi de la păcat. Deci, El nu s-a adresat lor în acord cu noţiunile lor primare, nici nu a răspuns în armonie cu opiniile celor care Îi puneau întrebările, ci în acord cu doctrina care duce la mântuire, fără ipocrizie sau fără a ţine seama de persoană.

3. Acest lucru este făcut clar în cuvintele Domnului, care cu adevărat l-au revelat pe Fiul lui Dumnezeu celor care erau circumscrişi – Cel care a fost dinainte numit Christos în profeţi; adică, El s-a prezentat pe Sine, ca cel care a adus oamenilor eliberarea, şi a turnat peste ei moştenirea nestricăciunii. Şi, din nou, apostolii au învăţat Neamurile că ei trebuie să părăsească lemnul şi piatra neroditoare, care ei îşi imaginau a fi dumnezei, şi să se închine adevăratului Dumnezeu, care a creat şi a făcut toate familiile umane, şi, prin intermediul Creaţiei Sale, le-a hrănit, dezvoltat, împuternicit şi păstrat în existenţă; şi că ei trebuie să-l caute pe Fiul Său Isus Christos, care ne-a răscumpărat din apostazie cu însuşi sângele său, aşa încât şi noi să putem fi oameni sfinţiţi. – El, care va coborî din cer în puterea Tatălui Său, va aduce judecata peste toţi, şi care va oferi în mod gratuit lucrurile bune a lui Dumnezeu celor care vor fi ţinut poruncile Sale. El, piatra unghiulară, făcându-şi apariţia în aceste vremuri de la urmă, a adunat în unul şi a unit pe cei care erau departe şi pe cei care erau aproape;²⁰ adică, cei circumscrişi şi cei necircumscrişi, lărgind locurile stăpânite de Iafet, şi punându-l să locuiască în corturile lui Sem.²¹

Capitolul VI. – În toate Scripturile Vechiului Testament, Duhul Sfânt nu a menţionat existenţa nici a unui alt Dumnezeu sau Domn, afară de El care este adevăratul Dumnezeu.

1. Nici Domnul, nici Duhul Sfânt, nici apostolii, nu au numit vreodată, în mod limpede şi absolut, Dumnezeu, pe cel care nu era Dumnezeu, dacă nu a fost cu adevărat Dumnezeu; ei nici nu au numit pe nimeni în persoana lui Domn, afară de Dumnezeu Tatăl domnitor asupra tuturor şi Fiul Său care a primit, de la Tatăl Său, domnia peste toată creaţia, aşa cum o arată acest pasaj: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”²² Aici [Scriptura] îl prezintă pe Tatăl adresându-se Fiului; El Cel care i-a dat cerurile ca moştenire şi i-a supus toţi vrăjmaşii. Prin urmare, din moment ce Tatăl este cu adevărat Dumnezeu, şi Fiul este cu adevărat Domn, şi Duhul Sfânt, la momentul potrivit, i-a desemnat prin titlul de Domn. Şi din nou referindu-se la distrugerea Sodomei şi a Gomorei Scriptura zice, „Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer.“²³ Aici se arată că Fiul, care şi el a vorbit cu Avraam, a primit putere pentru a judeca pe Sodomiţi pentru răutatea lor. Şi [textul care urmează] afirmă acelaşi adevăr: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă”²⁴ Duhul i-a desemnat pe amândoi [dintre ei] pe nume, Dumnezeu – atât Cel care este uns ca Fiu, cât şi El Cel care unge, care este Tatăl. Şi din nou: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor”²⁵ [Aici] el se referă la Tatăl şi la Fiul şi cei care au primit înfierea; dar aceştia sunt Biserica. Pentru că ea este sinagoga lui Dumnezeu, cu Dumnezeu - care este, Fiul Însuşi – care s-a adunat prin Sine. Despre cine vorbeşte din nou: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, vorbeşte, şi cheamă pământul.”²⁶ Cine se înţelege prin Dumnezeu? El despre care El a spus, „Dumnezeu va veni pe faţă, Dumnezeul nostru, şi nu tace”²⁷ acela este, Fiul, care a venit şi s-a arăta oamenilor şi a zis, „eram gata să fiu găsit de cei ce nu Mă căutau.”²⁸ Dar despre care dumnezei [vorbeşte]? [Despre cei] cărora El le zice, „Eu am zis, Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.”²⁹ Fără îndoială, despre cei care au primit harul unui „duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!”.³⁰

2. Am afirmat deja, nici un altul nu este numit Dumnezeu, în afară de El care este Dumnezeu şi Domn al tuturor, care a zis lui Moise, „EU SUNT CEL CE SUNT. Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte ,Eu sunt’, m-a trimis la voi.”³¹ şi Fiul Său Isus Christos, Domnul nostru, care îi face, pe cei care cred în numele Său, fii ai lui Dumnezeu. Şi din nou, când Fiul vorbeşte lui Moise, El zice, „M-am coborât să eliberez acest popor.”³² Pentru că El este cel care s-a coborât şi s-a înălţat pentru mântuirea oamenilor. Prin urmare Dumnezeu a fost declarat prin Fiul, care este în Tatăl şi îl are pe Tatăl în Sine – El care este, Tatăl aducând mărturie despre Fiul, şi Fiul anunţându-l pe Tatăl. – Aşa cum zice şi Isaia când declară, „Voi sunteţi martorii Mei, – zice Domnul, – voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt.”³³

3. Atunci când Scriptura îi numeşte [dumnezei] pe cei care nu sunt dumnezei, aşa cum am arătat deja, ea nu îi declară dumnezei în orice sens, ci cu o anumită adăugire şi semnificaţie, prin care se artă că ei nu sunt dumnezei în nici un fel. Aşa cum zice David: „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli ai demonilor;”³⁴ şi „Tu să nu mergi după alţi dumnezei”³⁵ În acel text el spune „dumnezeii popoarelor” – dar neamurile sunt ignorante cu privire la adevăratul Dumnezeu – şi îi numeşte „alţi dumnezei”, el obiectează la pretenţia lor [de a-i privi] ca dumnezei în adevăr. Dar, el vorbeşte despre ei aşa cum sunt în ei înşişi, el zice „sunt nişte idoli ai demonilor.” Şi Isaia: „Să fie ruşinaţi toţi cei ce îl blestemă pe Dumnezeu, şi poftesc după lucruri nefolositoare;³⁶ chiar şi Eu sunt martor, zice Dumnezeu.”³⁷ El îi înlătură din [categoria] dumnezeilor, dar foloseşte numai cuvântul, cu [scopul] ca noi să putem şti despre cine vorbeşte el. Şi Ieremia zice la fel: „Dumnezeii care nu au făcut cerurile şi pământul, să piară de pe pământul care este sub cer.”³⁸ Prin faptul că a adăugat distrugerea lor, el le arată că nu sunt dumnezei de fel. Şi Ilie, când Israel era adunat la Muntele Carmel, dorind să-i întoarcă de la idolatrie, le spune, „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele?³⁹ Dacă Domnul este Dumnezeu,⁴⁰ mergeţi după El.”⁴¹ Şi din nou, la aducerea jertfei, el se adresează preoţilor idolatri: „Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc,⁴² acela să fie adevăratul Dumnezeu”. Acum, prin faptul că profetul a spus aceste cuvinte, el a dovedit că aceşti dumnezei, care erau atât de faimoşi printre aceşti oameni, nu sunt dumnezei de fel. El i-a direcţionat spre acel Dumnezeu în care el credea, şi care era adevăratul Dumnezeu; pe care invocându-L, El a exclamat, „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel.”⁴³

4. Eu îi numesc, Domnul Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov şi Israel, care eşti Tatăl Domnului nostru Isus Christos, Dumnezeul care, prin bogăţia îndurării Tale, ţi-ai arătat îndurarea faţă de noi, pentru ca noi să Te cunoaştem, cel care ai făcut cerul şi pământul, care domneşte peste toate, care eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu, mai presus de care nu există nici un alt Dumnezeu; acordă, prin Domnul nostru Isus Christos, puterea guvernatoare a Duhului Sfânt; dă ca fiecare cititor al acestei cărţi să te cunoască pe Tine, că Tu eşti singurul Dumnezeu, să fie întărit în Tine şi să evite orice doctrină eretică, şi lipsită de evlavie şi de pioşenie.

5. Apostolul Pavel atunci când zice, „Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei, dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu,”⁴⁴ el a făcut o separare între cei care nu erau [dumnezei] şi El care este Dumnezeu. Şi din nou, vorbind despre Antichrist, el zice, „care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare.”⁴⁵ El arată că cei care sunt numiţi dumnezei, prin ceea ce este cunoscut ca nefiind Dumnezeu, sunt idoli. Pentru că Tatăl a toate este numit Dumnezeu, şi aşa şi este; şi Antichristul fi va înălţat nu mai presus de El, ci mai presus decât cei care, într-adevăr, sunt numiţi dumnezei şi nu sunt. Pavel însuşi spune că acest lucru este adevărat: „ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ; totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”⁴⁶ Pentru că El a făcut o distincţie şi a separat pe cei care într-adevăr sunt numiţi dumnezei, dar care nu sunt nimic, de singurul Dumnezeu Tatăl, din care sunt toate lucrurile, şi a mărturisit în modul cel mai decis în persoana sa, un Domn Isus Christos. Dar în această [expresie], „fie în cer, fie pe pământ”, el nu vorbeşte despre formatorii lumii, aşa cum aceşti [învăţători] o expun; ci înţelesul său este similar cu cel al lui Moise, atunci când el a zis, „Să nu-ţi faci vreun chip al lui Dumnezeu, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”.⁴⁷ Şi deci el explică ce se înţelege prin lucrurile din cer: „ca nu cumva”, zice el, „ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti.”⁴⁸ Şi Moise însuşi, fiind un om al lui Dumnezeu, a fost văzut ca un dumnezeu înaintea lui Faraon;⁴⁹ dar el nu este numit Domn în sensul strict al cuvântului, nici nu este numit Dumnezeu de către profeţi, ci se vorbeşte despre el prin Duhul ca „Moise, slujitorul credincios şi slujitorul lui Dumnezeu”,⁵⁰ aşa cum şi a fost.

Capitolul VII. – Răspunsul la obiecţia fundamentată pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (2 Corinteni 4:5). Ocazional Sfântul Apostol Pavel foloseşte cuvintele nu în secvenţialitatea lor gramaticală.

1. Legat de afirmaţia lor că Pavel a spus clar în a Doua [Epistolă] către Corinteni, „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu creadă,”⁵¹ şi continuă să susţină că într-adevăr există un dumnezeu al acestei lumi, dar unul care este dincolo de orice principat, fiinţă, şi putere, noi nu trebuie să îi acuzăm dacă ei, care susţin că ei cunosc misterele de dincolo de Dumnezeu, nu ştiu cum să-l citească pe Pavel. Pentru că oricine, citeşte pasajul – după obiceiul lui Pavel, aşa cum eu arat peste tot, şi prin multe exemple, că el foloseşte un fel de inserare de cuvinte – „În care Dumnezeu” apoi despărţindu-l cu virgulă, creează o mică întrerupere, şi în acelaşi timp citeşte şi restul [frazei] într-o singură [propoziţie] „a orbit minţile acelora din lume care nu au crezut”, va găsi adevăratul [sens]; că acesta este conţinut în expresia, „Dumnezeu a orbit minţile necredincioşilor din această lume”. Şi acest lucru este arăta prin mica întrerupere [dintre propoziţii]. Pentru că Pavel nu zice, „Dumnezeul acestei lumi”, ca şi cum ar recunoaşte pe vreun altul dincolo de El; ci el l-a mărturisit pe Dumnezeu ca într-adevăr Dumnezeu. Şi el spune, „necredincioşii acestei lumi”, pentru că ei nu vor moşteni veacul viitor la nestricăciunii. Voi arăta chiar de la Pavel, în decursul acestei lucrări, cum este cu faptul că Dumnezeu a orbit minţile celor care nu cred, pentru ca în momentul acesta să nu ne distragem atenţia de la problema în discuţie, [rătăcind] peste tot.

2. Vom descoperii, din multele situaţii, că în mod frecvent apostolul foloseşte o ordine modificată în frazele lui, datorată rapidităţii discursului său, şi datorită imboldului Duhului care este în el. Un exemplu apare în [Epistola] către Galateni, unde se exprimă după cum urmează: „Atunci pentru ce este legea faptelor?⁵² Ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânţa, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; [şi aceasta a fost] dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”⁵³ Deci ordinea cuvintelor ar fi aceasta: „Atunci pentru ce este legea faptelor? Dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor, ea a fost adăugată până când avea să vină Sămânţa, căreia îi fusese făcută făgăduinţa” – deci omul pune întrebarea şi Duhul dă răspunsul. Şi din nou, În A doua Epistolă către Tesaloniceni, vorbind de Antichrist, el zice, „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus⁵⁴ îl va nimici⁵⁵ cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. [Chiar] arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase.”⁵⁶ Acum, în aceste propoziţii ordinea cuvintelor este aceasta: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Pentru că el nu înţelege că venirea Domnului ar fi după lucrarea lui Satan; ci venirea celui rău, pe care el îl şi numeşte Antichrist. Atunci, dacă cineva nu este părtaş la o [corectă] citire [a pasajului], şi dacă nu evidenţiază pauzele pentru respiraţie aşa cum sunt ele, va exista nu numai o lipsă de armonie, ci şi, atunci când el citeşte, va pronunţa blasfemii, ca şi cum arătarea Domnului ar avea loc în acord cu lucrarea lui Satan. Deci, prin urmare, în asemenea pasaje, trebuie evidenţiată, prin citire, hiperbaton, şi înţelesul apostolului reiese din aceasta, neschimbat; şi deci, noi nu citim în acel pasaj, „dumnezeul lumii acesteia”, ci „Dumnezeu”, pe care cu adevărat îl numim Dumnezeu; şi auzim [aceasta declarată despre] necredincioşii şi orbii acestei lumi, că ei nu vor moşteni lumea vieţii care va veni.

Capitolul VIII. – Răspunsul la o obiecţie, care apare din cuvintele lui Christos (Matei 6:24). Numai Dumnezeu trebuie să fie numit cu adevărat Dumnezeu şi Domn, pentru că El este fără început şi fără sfârşit.

1. Odată ce această calomnie, care vine de la aceşti oameni, este invalidată, este limpede dovedit că nici profeţii şi nici apostolii nu au numit un alt Dumnezeu, sau să [îl] numească Domn, în afară de adevăratul şi singurul Dumnezeu. Mai mult [acesta este cazul şi cu privire la] Domnul Însuşi, care ne-a îndrumat să „daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”⁵⁷ într-adevăr numindu-l pe Cezar ca Cezar, dar mărturisindu-l pe Dumnezeu ca Dumnezeu. În acelaşi fel, în acel [text] care zice, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”.⁵⁸ El însuşi interpretează afirmaţia, zicând, „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona;” recunoscându-l într-adevăr pe Dumnezeu ca Dumnezeu, dar menţionându-l pe Mamona, un lucru care şi el există. El nu-l numeşte pe Mamona Domn, atunci când zice, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”; ci El îşi învaţă ucenicii care îl slujeau pe Dumnezeu, să nu se supună lui Mamona, nici să nu fie conduşi de acesta. Pentru că zice El, „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.”⁵⁹ Atunci, cu atât mai mult că El numeşte „robi ai păcatului” pe cei care slujesc păcatului, dar El nu numeşte păcatul în sine Dumnezeu, deci şi El numeşte pe cei care îi slujesc lui Mamona „robi ai lui Mamona”, şi nu îl numeşte pe Mamona Dumnezeu. Pentru că, în conformitate cu limbajul Evreiesc, Mamona este ceea ce folosesc şi Samaritenii, un om lacom, şi unul care doreşte să aibă mai mult decât trebuie sa aibă. Dar în acord cu Ebraica, prin adăugarea unei silabe (complementare) este numit Manuel,⁶⁰ şi înseamnă gulosum, care este, unul a cărui gâtlej este nesăţios. Deci, în acord cu amândouă aceste lucruri care sunt indicate, noi nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.

2. Atunci când El a vorbit de Diavol ca fiind tare, nu în mod absolut, ci în comparaţie cu noi, Domnul s-a descoperit pe Sine în toate aspectele şi în adevăr fiind omul tare, zicând că „cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.”⁶¹ Noi eram vasele şi casa acestui [om tare] atunci când eram într-o stare de apostazie; pentru că el ne-a folosit cum i-a plăcut şi duhul necurat a locuit în noi. Pentru că el nu a fost tare, în comparaţie cu El care l-a legat, şi i-a jefuit casa; ci în comparaţie cu persoanele care erau uneltele lui, pentru că i-a făcut ca gândurile lor să rătăcească departe de Dumnezeu: pe aceştia i-a scos Domnul din robia sa. Aşa cum declară şi Ieremia, „Căci Domnul răscumpără pe Iacov, şi-l izbăveşte din mâna unuia mai tare decât el”⁶² Atunci, dacă el nu ar fi arătat pe Cel care îl leagă şi îi jefuieşte gospodăria, ci numai ar fi discutat despre el ca fiind tare, omul cel tare ar fi fost de necucerit. Dar el l-a adăugat pe El care obţine şi reţine posesiunile; Pentru că el care leagă ţine, dar este ţinut el care este legat. Şi el a făcut aceasta fără nici o comparaţie, aşa încât, robul apostat, aşa cum a fost el, să nu poată fi comparat cu Domnul: pentru că nici el singur, şi nici unul din lucrurile create şi supuse, nu vor fi comparate cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, care este Domnul nostru Isus Christos.

3. Toate lucrurile, fie îngeri, fie arhangheli, sau tronuri sau regate au fost atât aşezate cât şi create prin El care este Dumnezeu peste toate, prin Cuvântul Său, pe care Ioan l-a arătat. Fiindcă atunci când a vorbit de Cuvântul lui Dumnezeu că ar fi fost în Tatăl, el a adăugat, „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.⁶³ Şi David, atunci când şi-a enumerat laudele, adaugă pe nume toate lucrurile pe le-am menţionat eu, atât cerurile cât şi toate puterile din acestea: „căci El a poruncit şi au fost făcute, El a vorbit şi ele au fost create”. Deci, cui a poruncit El? Fără îndoială Cuvântul „prin care” zice el „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui.”⁶⁴ Dar despre faptul că El Însuşi a făcut toate lucrurile în mod liber, şi aşa cum i-a plăcut, David a zis, „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”⁶⁵ Dar lucrurile care sunt stabilite sunt distincte de El cel care le-a stabilit şi ceea ce a fost făcut este distinct de El care le-a făcut. Pentru că El Însuşi este necreat, atât fără început cât şi fără sfârşit, şi nu duce lipsă de nimic. El însuşi este suficient pentru Sine; şi încă mai mult, El acordă tuturor chiar acest lucru, existenţa; dar lucrurile care au fost făcute de El au primit un început. Dar orice lucru care are un început, sunt supuse stricăciunii, sunt supuse şi au nevoie de El care le-a făcut, în toate privinţele trebuie în mod necesar să aibă, [aplicat la ele], un termen diferit, chiar şi de către cei care au o capacitate moderată de a discerne lucrurile; aşa că El care într-adevăr a făcut toate lucrurile poate singur, împreună cu Cuvântul Său, în mod potrivit să fie numit Dumnezeu şi Domn: dar lucrurilor care au fost făcute nu li se pot aplica acest termen, nici nu-şi pot în mod just asuma acel apelativ care aparţine Creatorului.

Capitolul IX. – Unul şi acelaşi Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, este cel despre care profeţii au spus dinainte şi care a fost declarat de Evanghelie. La început, dovada pentru aceasta, din Evanghelia Sfântului Matei.

1. Aceste lucruri fiind, în mod clar, demonstrate aici (şi încă vor mai exista atât de multe de clarificat), că nici profeţii, nici apostolii, nici Domnul Isus Christos în persoana Sa, nu au recunoscut nici un alt Domn şi Dumnezeu, ci Dumnezeul şi Domnul suprem: profeţii şi apostolii mărturisind despre Tatăl şi Fiul; dar nenumind nici un alt Dumnezeu şi nemărturisind nici un altul ca Domn: şi Domnul însuşi transmiţând ucenicilor, că El, Tatăl, este singurul Dumnezeu şi Domn, care singur este Dumnezeu şi domnitor peste toate; - este iminent ca noi să urmăm, dacă suntem într-adevăr ucenicii lor, mărturia lor cu privire la cest lucru. Pentru că apostolul Matei – cunoscând, ca unul şi acelaşi Dumnezeu, pe El care a dat promisiunea lui Avraam că îl va face o sămânţă atât de numeroasă ca stele de pe cer,⁶⁶ şi pe El care, prin Fiul Său Isus Christos, ne-a chemat, de la închinarea la pietre, la cunoaşterea Sa, aşa încât cei care nu au fost un popor au fost făcuţi un popor, şi a făcut iubită pe ceea care nu a fost iubită⁶⁷ – declară că Ioan, când a pregătit calea lui Christos, a vorbit celor care se mândreau cu relaţia lor [cu Avraam] după trup, dar care aveau mintea întunecată şi umplută cu tot felul de rele, predicându-le pocăinţa care trebuie să-i cheme de la faptele lor rele, a zis, „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ,Avem ca tată [al nostru] pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.”⁶⁸ Prin urmare, el le-a predicat pocăinţa de la răutate, dar el nu le-a predicat un alt Dumnezeu, pe lângă El cel care a făcut promisiunea lui Avraam; el, înainte mergătorul lui Christos, despre care Matei zice din nou, şi în acelaşi fel Luca, „el este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.”⁶⁹ Prin urmare există unul şi acelaşi Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, care a şi promis, prin profeţi, că El îşi va trimite înainte mergătorul; şi mântuirea Sa – care este, Cuvântul Său – El a făcut să fie vizibilă tuturor oamenilor, [Cuvântul] Însuşi fiind încarnat, pentru ca în toate lucrurile Regele lor să poată fi manifestat. Pentru că este necesar ca acele [fiinţe] care sunt judecate să vadă judecătorul şi să-l cunoască pe El de la care ei primesc judecata; şi de asemenea este potrivit ca cei care vor fi urmaţi de slavă să-l cunoască pe El care a răspândit peste ei darul slavei.

2. Matei, când vorbeşte despre înger, zice, „Îngerul Domnului i s-a arăta în vis lui Iosif.”⁷⁰ Despre care Domn este vorba, el însuşi interpretează, „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”⁷¹ „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”.⁷² În acelaşi fel David vorbeşte despre El care, din fecioară, este Emanuel: „nu lepăda pe unsul Tău!” Domnul a jurat lui David adevărul, şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.”⁷³ Şi din nou: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda; Cortul Lui este în pace (Salem) , şi locuinţa Lui în Sion;”⁷⁴ Prin urmare există unul şi acelaşi Dumnezeu, care a fost proclamat de profeţi şi anunţat prin Evanghelie; şi Fiul Său, care a fost rodul trupului lui David, adică, dintr-o fecioară din [casa lui] David, şi Emanuel; despre a cărei stea şi Balaam a profeţit: „o stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.”⁷⁵ Dar Matei zice că Magii, venind din est, au exclamat „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui;”⁷⁶ şi că, fiind conduşi de stea în casa lui Iacov la Emanuel, ei au arătat, prin darurile care le-au oferit, cine este cel căruia se închinau ei; mir, pentru că el era cel ce va muri şi va fi îngropat pentru a împlini umanul muritor; aur, pentru că el era regele, „a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam;”⁷⁷ şi tămâie, pentru că El a fost Dumnezeu care „a fost făcut de cunoscut în Iudeea,”⁷⁸ şi a fost „descoperit celor care nu-l căutau”.⁷⁹

3. [Vorbind de botezul Lui], Matei zice, „cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”⁸⁰ Christos nu a coborât în momentul acela peste Isus, nici Christos nu a fost unul şi Isus un altul: dar Cuvântul lui Dumnezeu – care este mântuitorul tuturor şi domnitorul peste cer şi pământ, care este Isus, şi aşa cum deja am arătat, cel care a luat asupra lui trup şi a fost uns de Duhul de la Tatăl – a fost făcut Isus Christos, aşa cum şi Isaia zice „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare,⁸¹ nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării.”⁸² Şi din nou, Isaia arătând dinainte înspre ungerea Sa şi spre motivul pentru care el a fost uns, el însuşi spune, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi.”⁸³ Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a fost un om din seminţia lui Isai şi fiu al lui Avraam, din acest motiv Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit peste El şi l-a uns pentru a predica Evanghelia săracilor. Dar pentru că a fost Dumnezeu, el nu a judecat după faimă şi nici nu a mustrat după modul de vorbire. Pentru că el „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om,⁸⁴ fiindcă El însuşi ştia ce este în om.”⁸⁵ Pentru că El a chemat pe toţi oamenii care plâng; şi a acordat iertare celor care au fost duşi în robie de păcatele lor, El i-a dezlegat din lanţuri, despre care Solomon zice, „Fiecare va fi ţinut în corzile păcatelor lui”. ⁸⁶ Prin urmare Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El, [Duhul] Celui care a fost promis prin profeţi că El îl va unge, aşa încât noi primind din abundenţă din ungerea Lui, să putem fi mântuiţi. Deci, aceasta [este mărturia] lui Matei.

Capitolul X. – Dovezi cu privire la înainte mergător, extrase din Evangheliile lui Marcu şi Luca.

1. Luca, urmaşul şi ucenicul apostolilor, referindu-se la Zaharia şi Elisabeta, din care, conform promisiunii, se va naşte Ioan, zice: „Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.”⁸⁷ Şi din nou, vorbind de Zaharia: „pe când slujea el înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze;”⁸⁸ şi el a venit să aducă jertfă „intrând în Templul Domnului.”⁸⁹ A cărui înger, Gabriel, care stă în mod remarcabil în prezenţa Domnului, în mod simplu, absolut şi ferm mărturiseşte despre persoana Sa ca Dumnezeu şi Domn, El care a ales Ierusalimul şi a instituit slujba sacerdotală. Pentru că el nu cunoaşte pe nici un altul deasupra Lui; din moment ce, dacă ar fi fost în posesia cunoaşterii vreunui Dumnezeu şi Domn mai perfect pe lângă El, cu siguranţă el nici odată – aşa cum am arătat deja – nu l-a mărturisit ca Dumnezeu şi Domn absolut şi desăvârşit pe cel care el ştie că este rodul unei erori. Mai departe vorbind de Ioan, el spune: „Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”⁹⁰ Atunci, pentru cine va pregăti el poporul, şi înaintea cărui Domn el a fost făcut mare? Adevăr a spus El cel care a zis că Ioan a fost ceva chiar „mai mult decât un prooroc,”⁹¹ şi că „dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul”; care şi a pregătit poporul pentru venirea Domnului, avertizând pe cei ce slujeau împreună cu el, şi predicându-le pocăinţa, că ei pot primi iertare de la Domnul atunci când El va fi prezent, fiind în legământ cu El, de care ei au fost înstrăinaţi datorită păcatelor şi nelegiuirilor. Aşa cum şi David zice, „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.”.⁹² Şi pe baza acestora el, întorcându-i la Domnul lor, a pregătit, în duhul şi puterea lui Ilie, un popor perfect pentru Domnul.

2. Vorbind despre înger, el zice: „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu, şi a spus Fecioarei, Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu”.⁹³ Şi El spune despre Domnul „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”⁹⁴ Pentru că cine altcineva există şi poate domni în mod neîntrerupt peste casa lui Iacov pentru veşnicie, în afară de Domnul nostru Isus Christos, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt, care a promis prin lege şi profeţi că îşi va face cunoscută mântuirea Sa tuturor oamenilor; aşa încât, în vederea acestui scop, El va deveni Fiul omului, ca şi omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu? Şi Maria, jubilând pentru aceasta, a strigat, profeţind pentru Biserică, „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, – cum făgăduise părinţilor noştri, – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac”⁹⁵ Prin acestea şi alte [pasaje] asemănătoare Evanghelia arată că Dumnezeu este cel care a vorbit părinţilor; că El a fost cel care, prin Moise, a instituit dispensaţia legii, dare a legii prin care ştim că El a vorbit părinţilor. Acelaşi Dumnezeu, după marea Sa bunătate, şi-a vărsat îndurarea Sa peste noi, îndurare prin care „Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”⁹⁶ Aşa cum şi Zaharia, revenindu-şi din starea de amuţire pe care a suferit-o datorită necredinţei, fiind umplut cu un nou duh, l-a binecuvântat pe Dumnezeu într-o manieră nouă. Pentru că toate lucrurile au intrat într-o fază nouă, Cuvântul aranjând după o nouă manieră venirea în trup, ca El să poată câştiga înapoi⁹⁷ pentru Dumnezeu aceea natură umană (hominem) care s-a îndepărtat de Dumnezeu; şi prin urmare oamenii au fost învăţaţi să se închine lui Dumnezeu într-un mod nou, dar nu unui alt dumnezeu, pentru că cu adevărat „Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.”⁹⁸ Dar Zaharia, profeţind, a exclamat, „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, care au fost din vechime; mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea [promisă] faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.”⁹⁹ Apoi îi spune lui Ioan: „Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.”¹⁰⁰ Pentru că aceasta este cunoaşterea mântuirii care a fost intenţionată pentru ei, aceea a Fiului lui Dumnezeu, pe care Ioan l-a făcut de cunoscut, zicând, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine;¹⁰¹ Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har.”¹⁰² Prin urmare, aceasta a fost cunoaşterea mântuirii; dar [aceasta nu a constat într-un] alt Dumnezeu, nici un alt Tată, nici Bythus, nici Pleroma celor treizeci de Aeone, nici Mama lui Ogdoad (inferior): ci cunoaşterea mântuirii a fost cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, care este numit şi chiar este, mântuire, şi Mântuitor, şi folositor. Mântuire într-adevăr, aşa după cum urmează: „Eu nădăjduiesc în mântuirea Ta, Doamne.”¹⁰³ Şi mai departe, din nou, Mântuitorul: „Iată Dumnezeul meu, Mântuitorul meu, îmi voi pune încrederea în El.”¹⁰⁴ Dar despre aducerea mântuirii: „Dumnezeu a făcut cunoscută mântuirea Sa (salutară) în ochii neamurilor.”¹⁰⁵ Pentru că El este într-adevăr Mântuitor, ca fiind Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; dar salutar, pentru că [El este] Duh; pentru că el zice: „Duhul sprijinului nostru, Christos Domnul.”¹⁰⁶ Dar mântuirea, ca fiind trup: pentru că „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”¹⁰⁷ Prin urmare, această cunoaştere a mântuirii Ioan a împărţit-o celor care se pocăiesc şi cred în Mielul lui Dumnezeu, care a ridicat păcatul lumii.

3. Îngerul Domnului, zice el, s-a arătat păstorilor proclamându-le bucuria: „Pentru că¹⁰⁸ în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi deodată, împreună cu îngerul [a apărut] o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”¹⁰⁹ Cei, în mod greşit, numiţi Gnostici, spun că aceşti îngeri au venit de la Ogdoad, şi au făcut de cunoscut coborârea Christosului superior. Dar din nou ei sunt în eroare, atunci când zic că Christos şi Mântuitorul de sus nu s-a născut, ci că, după botezul lui Isus dispensaţional, El, [Christosul Pleromei], a coborât peste el sub forma unui porumbel. Prin urmare, conform acestor oameni, îngerii lui Ogdoad au minţit când au zis, „Pentru că astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos Domnul” Pentru că, prin relatarea lor, nici Christos, nici Mântuitorul nu s-a născut la vremea aceea; ci a fost El, Isus cel dispensaţional, care este din formatorul lumii, [Demiurgul], şi peste care, după botezul său, adică, după [scurgerea celor] treizeci de ani ei susţin că s-a coborât Mântuitorul de sus. Dar de ce [îngerii] au adăugat, „în cetatea lui David”, dacă ei nu au proclamat vestea bună a împlinirii promisiunii făcută de Dumnezeu lui David, că din rodul trupului lui va exista un Rege veşnic? Pentru că Creatorul [Demiurgul] întregului univers a făcut promisiunea lui David, aşa cum însuşi David declară: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul;”¹¹⁰ şi din nou: „El ţine în mână adâncimile pământului, şi vârfurile munţilor sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, şi mâinile Lui au întocmi uscatul: veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru.”¹¹¹ Deci este evident că Duhul Sfânt declară prin David celor care îl aud, că vor fi din aceia care îl vor dispreţui pe El care ne-a făcut, şi care este singur Dumnezeu. Din această cauză şi el a enunţat, dinainte, cuvintele, vrând să zică: Vezi că noi nu greşim; sub El sau deasupra Lui nu există alt Dumnezeu, înspre care voi ar trebui mai degrabă să întindeţi [mâinile voastre], deci aducându-ne într-o stare de pioşenie şi recunoştinţă faţă de El care ne-a făcut, ne-a aşezat şi [încă] ne hrăneşte. Atunci, ce se va întâmpla celor care au fost autorii unei asemenea blasfemii împotriva Creatorului lor? Acelaşi adevăr a fost [proclamat] de îngeri. Pentru că atunci când ei au exclamat, „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ,” ei au glorificat cu aceste cuvinte pe El care este Creatorul locurilor prea înalte, adică, lucrurile super-celesticului nostru, şi Fondatorul a tot ceea ce este pe pământ: care şi-a trimis la lucrarea mâinilor Lui, deci, la oameni, binecuvântarea mântuirii Sale, din cer. Pentru aceasta el adaugă: „păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi care erau întocmai cum li se spusese.”¹¹² Pentru că păstorii Israeliţi nu au glorificat un alt dumnezeu, ci pe El care a fost anunţat prin lege şi profeţi, Făcătorul tuturor lucrurilor, pe care l-au slăvit şi îngerii. Dar dacă îngerii care erau de la Ogdoad erau obişnuiţi să glorifice orice altceva, diferit de El, pe care păstorii [l-au adorat], aceşti îngeri de la Ogdoad le-au adus o eroare şi nu un adevăr.

4. Luca, referindu-se la Domnul, zice: „când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului, – după cum este scris în Legea Domnului: Orice întâi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului, şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei:”¹¹³ în propria sa persoană cel mai clar numindu-l pe El Domn, care a stabilit dispensaţia legii. Dar şi „Simeon”, zice, „L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.”¹¹⁴ Şi despre „Ana”¹¹⁵ „proorociţă”, el spune, că şi ea în acelaşi fel a glorificat pe Dumnezeu atunci când l-a văzut pe Christos, „şi a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.”¹¹⁶ Acum prin toate acestea este făcut cunoscut un Dumnezeu, descoperind omului noua dispensaţie a libertăţii, legământul prin noua venire a Fiului Său.

5. Marcu, interpretul şi urmaşul lui Petru, aşa îşi începe naraţiunea Evangheliei: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în proorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea.¹¹⁷ Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările înaintea Dumnezeului nostru” În mod clar începutul Evangheliei citează cuvintele profeţilor sfinţi, şi imediat arată spre El, pe care ei l-au mărturisit ca Dumnezeu şi Domn; Tatăl Domnului nostru Isus Christos, care de asemenea i-a făcut promisiunea Lui, că El va trimite mesagerul Său înaintea Sa, care a fost Ioan, strigând în pustie, în „duhul şi puterea lui Ilie”,¹¹⁸ „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările înaintea Dumnezeului nostru.” Pentru că profetul nu a anunţat unul şi Dumnezeul mamă, ci unul şi acelaşi; sub aspectele raţiilor, şi multe titluri. Pentru că Tatăl este variat şi bogat în atribute, aşa cum am arătat deja în cartea care o precede¹¹⁹ pe aceasta; voi prezenta [acelaşi adevăr] din partea profeţilor înşişi, în ceea ce urmează în această lucrare. De asemenea, spre încheierea Evangheliei sale, Marcu zice: „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu;”¹²⁰ confirmând ceea ce a fost spus de profet: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”¹²¹ Deci Dumnezeu şi Tatăl sunt cu adevărat unul şi acelaşi; El care a fost anunţat de profeţi şi transmis mai departe prin adevărata Evanghelie; la care noi Creştinii ne închinăm cu toată inima, ca Creatorul cerului şi al pământului, şi a tuturor lucrurilor din ele.

Capitolul XI. – Continuarea dovezilor, extrase din Evanghelia lui Ioan. Evangheliile sunt patru ca număr, nici mai multe, nici mai puţine. Există un motiv mistic pentru aceasta.

1. Ioan, ucenicul Domnului, predică această credinţă, prin proclamarea Evangheliei, pentru a înlătura eroarea pe care Cerintus a semănat-o printre oameni, şi mult mai devreme cei care se numeau Nicolaiţi, care sunt o ramificaţie a acelei „cunoaşteri” în mod greşit numită aşa, pentru a-i arunca în confuzie şi pentru a-i convinge că există un singur Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său; şi nu, aşa cum se presupune, că Creatorul era unul, dar Tatăl Domnului un altul, şi că Fiul Creatorului a fost, într-adevăr, unul, dar Christos de sus altul, care de asemenea a continuat impasibil, coborând peste Isus, Fiul Creatorului şi a zburat înapoi din nou în Pleroma Sa; şi că Monogenes a fost începutul, dar Logosul a fost adevăratul fiu al lui Monogenes; şi că această creaţie de care noi aparţinem nu a fost făcută de Dumnezeul primar, ci de anumite puteri care se întind undeva departe sub El şi ne exclude de la comunicarea cu lucrurile invizibile şi inexprimabile. De aceea ucenicii Domnului au dorit să termine odată cu toate aceste doctrine şi să stabilească domnia adevărului în Biserică, că există un singur Dumnezeu Atotputernic, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, atât cele vizibile cât şi cele invizibile; arătând în acelaşi timp, că prin Cuvânt, prin care Dumnezeu a făcut creaţia, El a acordat şi mântuire oamenilor incluşi în creaţie; aşa începe învăţătura Sa din Evanghelie: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.¹²² În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”¹²³ „Toate lucrurile” zice el „au fost făcute prin El”; prin urmare în „toate lucrurile” este [inclusă] şi această creaţie a noastră, pentru că noi nu putem fi de acord cu acei oameni pentru care [cuvintele] „toate lucrurile” sunt spuse cu referinţă la cei din interiorul Pleromei lor. Pentru că dacă într-adevăr Pleroma lor conţine toate acestea, această creaţie, dacă este aşa, ea nu este exterioară, aşa cum am demonstrat în cartea precedentă;¹²⁴ dar dacă ele sunt în afara Pleromei, ceea ce într-adevăr pare imposibil, în acel caz, urmează că Pleroma lor nu poate fi „toate lucrurile”: prin urmare această vastă creaţie nu este în afara [Pleromei].

2. Ioan însuşi aşează acest subiect mai presus de orice controversă din partea noastră, atunci când el zice, „El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la [lucrurile] Sale, şi [poporul] Său nu L-au primit.”¹²⁵ Dar conform lui Marcion, şi cei ca el, nici lumea nu a fost făcută prin El; nici El nu a venit la aceste lucruri ale lui, ci al cele ale altuia. Şi, conform unor Gnostici, această lumea a fost făcută de un înger, şi nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar conform urmaşilor lui Valentinus, lumea nu a fost făcută prin El, ci prin Demiurg. Pentru că el (Soter) a determinat să se facă atâtea asemănări, după modelul lucrurilor de sus, aşa cum susţin ei; dar Demiurgul a realizat lucrarea de creaţie. Pentru că ei zic că el, Domnul şi Creatorul planului Creaţiei, prin care ei susţin că această lume a fost făcută, a fost produs din Mama; în timp ce Evanghelia afirmă în mod clar, că prin Cuvânt, care era de la început cu Dumnezeu, toate lucrurile au fost făcute, Cuvânt care, zice el, „S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”¹²⁶

3. Conform acestor oameni, nici Cuvântul nu s-a făcut trup, nici Christos, nici Mântuitorul (Soter), care a fost produs din [contribuţia unită a] tuturor [Aeonelor]. Pentru că ei vor susţine, că Cuvântul şi Christos nici odată nu a venit în această lume; Că şi Mântuitorul nici odată nu a ajuns încarnat, nici nu a suferit, ci că El a coborât ca un porumbel peste Isus cel dispensaţional; şi că, imediat ce El l-a făcut de cunoscut pe Tatăl cel necunoscut, El s-a înălţat din nou în Pleroma. Cu toate acestea, unii fac presupunerea, că acest Isus dispensaţional a devenit încarnat, şi a suferit, pe acesta ei îl prezintă că ar fi trecut prin Maria exact ca apa printr-un tub; dar alţii au susţinut că El este Fiul Demiurgului, peste care Isus cel dispensaţional a coborât; în timp ce alţii spun că Isus s-a născut din Iosif şi Maria, şi Christos de sus a coborât peste el, fiind fără trup, şi impasibil. Dar conform nici unuia dintre opiniile ereticilor el nu a fost Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Pentru că dacă cineva examinează cu atenţie sistemele lor, ale tuturor, va descoperi că Cuvântul lui Dumnezeu este adus de toţi ca şi cum nu ar fi devenit încarnat (sine carne) şi impasibil, cum este şi Christos de sus. Alţii îl consideră pe El ca manifestându-se ca omul transfigurat; dar ei îl păstrează pe El ca fiind nenăscut şi că ar fi devenit încarnat; în timp ce alţii [susţin] că El nu şi-a asumat o formă umană de fel, dar că, ca un porumbel, El a coborât peste acel Isus care s-a născut din Maria. Prin urmare ucenicul Domnului, arătând spre ei toţi ca martori falşi, spune, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”¹²⁷

4. Ca noi să nu putem întreba, O, care Dumnezeu a fost Cuvântul făcut trup? El însuşi ne învaţă mai înainte, zicând, „a venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el [a venit] ca să mărturisească despre Lumină.”¹²⁸ Atunci de care Dumnezeu a fost trimis Ioan [în lume], ca înainte mergătorul, carte mărturiseşte despre lumină? Cu adevărat a fost trimis de El, a cărui înger este Gabriel, care de asemenea a anunţat vestea bună a naşterii sale: [că Dumnezeu] care a şi promis prin profeţi că El va trimite mesagerul Său înaintea feţei Fiului Său,¹²⁹ care va pregăti calea Sa, adică, ca el să aducă mărturie despre aceea lumină, în duhul şi puterea lui Ilie.¹³⁰ Dar, al cărui Dumnezeu a fost Ilie slujitor şi profet? A Lui care a făcut cerul şi pământul,¹³¹ aşa cum el însuşi mărturiseşte. Prin urmare, Ioan, fiind trimis de fondatorul şi făcătorul acestei lumi, cum putea el mărturisi despre aceea Lumină, care cobora din lucruri inexprimabile şi invizibile? Pentru că toţi ereticii au decis că Demiurgul a fost ignorant cu privire la aceea Putere de deasupra lui, a cărui martor şi herald se vede că a fost Ioan. Prin urmare Domnul a zis că El l-a considerat „mai mult decât un profet.”¹³² Pentru că toţi ceilalţi profeţii au predicat venirea Luminii părinteşti, şi au dorit să fie vrednici de a-l vedea pe El pe care ei l-au predicat; dar Ioan, atât că a anunţat [venirea] dinainte, în acelaşi fel cum au făcut-o şi alţii, cât şi chiar l-a văzut pe El când El a venit şi a arăta lui, şi i-a convins pe mulţi să creadă în El, aşa încât el însuşi a ţinut locul atât al profetului cât şi al apostolu