SCRIERI PRIMELE SECOLE

CARTEA A PATRA A LUI IRINEU

--------

Capitolul I - Domnul a recunoscut un singur Dumnezeu şi Tată.

Capitolul II – Dovezi aduse de mărturia lui Moise şi a celorlalţi profeţi, ale căror cuvinte sunt cuvintele lui Cristos, potrivit cărora există un singur Dumnezeu, Întemeietorul lumii, pe care Domnul nostru L-a propovăduit şi L-a numit Tată.

Capitolul III – Răspuns la criticile gnosticilor. Dacă cerurile, scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pământul, aşternutul picioarelor Lui, vor trece, nu trebuie să presupunem că şi Dumnezeul adevărat Se poate schimba sau va avea un sfârşit.

Capitolul IV – Răspuns la altă obiecţie. Distrugerea Ierusalimului, care era cetatea marelui Împărat, nu a diminuat cu nimic maiestatea şi puterea lui Dumnezeu, căci această distrugere a fost hotărâtă de sfatul cel înţelept al aceluiaşi Dumnezeu.

Capitolul V – Autorul revine la argumentul său anterior şi arată că legea şi profeţii vesteau un singur Dumnezeu, pe care Cristos L-a mărturisit ca Tată şi care, prin Cuvântul Său, S-a făcut cunoscut oamenilor în ambele legăminte.

Capitolul VI – Explicarea cuvintelor lui Cristos: „Nimeni nu Îl cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul”, cuvinte pe care ereticii le interpretează greşit. Dovada faptului că, prin revelarea Fiului de către Tatăl şi prin revelarea Tatălui prin Fiul, Tatăl nu a fost niciodată necunoscut.

Capitolul VII – Recapitularea argumentului anterior, arătând că Avraam, prin revelaţia Cuvântului, L-a cunoscut pe Tatăl şi venirea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, el s-a bucurat să vadă ziua lui Cristos, când promisiunile care i-au fost făcute aveau să fie împlinite. Rodul acestei bucurii s-a transmis posterităţii, adică celor care sunt părtaşi credinţei lui Avraam, însă nu şi iudeilor care resping Cuvântul lui Dumnezeu.

Capitolul VIII – Tentativele inutile ale lui Marcion şi ale urmaşilor lui, care îl exclud pe Avraam de la mântuirea dată de Cristos care, atunci când a vindecat în ziua de Sabat, nu l-a eliberat numai pe Avraam, ci şi sămânţa acestuia, prin împlinirea şi nu prin distrugerea legii.

Capitolul IX – Există un singur Autor şi un singur final al ambelor legăminte.

Capitolul X – Pasajele Vechiului Testament şi mai ales cele scrise de Moise Îl menţionează pretutindeni pe Fiul lui Dumnezeu şi prevestesc venirea şi pătimirea Sa. De aici reiese faptul că ele au fost inspirate de unul şi acelaşi Dumnezeu.

Capitolul XI – Profeţii din vechime şi oamenii neprihăniţi au ştiut dinainte despre venirea lui Cristos şi au dorit cu adevărat să Îl vadă şi să Îl audă. El S-a revelat în Scripturi prin Duhul Sfânt, fără să Se schimbe, şi i-a îmbogăţit zi de zi pe oameni cu beneficii, pe care le-a oferit cu o mai mare abundenţă generaţiilor din urmă decât celor dinainte.

Capitolul XII – Se vede clar că există un singur autor al legii celei vechi şi noi, prin faptul că Isus Cristos a condamnat tradiţiile şi obiceiurile care contraveneau primei legi, în vreme ce a confirmat cele mai importante principii ale acesteia şi a arătat că El Însuşi era sfârşitul legii mozaice.

Capitolul XIII – Cristos nu a abrogat preceptele naturale ale legii, ci mai degrabă le-a împlinit şi le-a extins. El a îndepărtat jugul şi legăturile vechii legi, aşa încât omenirea, fiind acum eliberată, să Îl poată sluji pe Dumnezeu cu acea pietate plină de încredere care se potriveşte fiilor.

Capitolul XIV – Faptul că Dumnezeu pretinde omului ascultare, că l-a creat, l-a chemat şi l-a aşezat sub lege, a fost numai pentru bunăstarea omului; Dumnezeu nu avea nevoie de om ci, plin de har, i-a conferit acestuia bunăvoinţa Sa în toate modurile posibile.

Capitolul XV – La început, Dumnezeu a socotit că era suficient să înscrie Legea sau Decalogul în inimile oamenilor; dar apoi a găsit că era nevoie să ţină în frâu, cu jugul legii mozaice, poftele iudeilor, care abuzau de libertatea lor, şi chiar să adauge unele porunci speciale, din pricina împietririi inimii lor.

Capitolul XVI – Neprihănirea desăvârşită nu a fost dată nici prin circumcizie, nici prin alte ceremonii ale legii. Totuşi, Decalogul nu a fost anulat de Cristos, ci rămâne întotdeauna în vigoare: oamenii nu au fost niciodată scutiţi de poruncile lui.

Capitolul XVII – Dovada faptului că Dumnezeu nu a introdus dispensaţia levitică de dragul Lui sau ca o cerinţă a unei astfel de slujbe, căci El nu are nevoie de nimic din partea oamenilor.

Capitolul XVIII – Cu privire la jertfe şi daruri de mâncare şi la cei care le aduc cu adevărat.

Capitolul XIX – Lucrurile pământeşti pot fi prototipul celor cereşti, dar cele din urmă nu pot fi prototipul altora superioare şi necunoscute şi nici noi nu putem, fără să fim cu totul nebuni, să susţinem că Dumnezeu ne este cunoscut numai sub forma unei fiinţe necunoscute şi superioare.

Capitolul XX – Singurul Dumnezeu a creat toate lucrurile din lumea aceasta, prin intermediul Cuvântului şi al Duhului Sfânt şi, cu toate că în această viaţă El este invizibil şi incomprehensibil pentru noi, totuşi El nu este necunoscut, întrucât lucrările Lui mărturisesc despre El şi Cuvântul Lui ne-a arătat că El poate fi văzut şi cunoscut în multe feluri.

Capitolul XXI – Credinţa lui Avraam a fost identică cu a noastră. Această credinţă a fost prefigurată prin cuvintele şi faptele patriarhilor.

Capitolul XXII – Cristos nu a venit numai pentru oamenii dintr-o singură epocă, ci pentru toţi cei care, trăind în neprihănire şi pietate, au crezut în El şi, de asemenea, pentru cei care vor crede.

Capitolul XXIII – Patriarhii şi profeţii indicau spre venirea lui Cristos, întărind astfel drumul posterităţii spre credinţa în Cristos; prin urmare, truda apostolilor a fost micşorată, întrucât ei culegeau roadele muncii altora.

Capitolul XXIV – Convertirea neamurilor a fost mai dificilă decât cea a iudeilor. Aşadar, osteneala apostolilor care s-au angajat să îndeplinească cea dintâi sarcină, a fost mai mare decât a celorlalţi.

Capitolul XXV – Ambele legăminte au fost prefigurate de Avraam şi de durerile naşterii lui Tamar. Totuşi, pentru fiecare legământ a existat unul şi acelaşi Dumnezeu.

Capitolul XXVI – Comoară ascunsă în Scripturi este Cristos; interpretarea corectă a Scripturilor se găseşte numai în Biserică.

Capitolul XXVII – Păcatele oamenilor din vechime, care au atras mânia lui Dumnezeu, au fost consemnate în scris prin providenţa Lui, pentru ca noi să putem învăţa din ele şi să nu ne mândrim. Prin urmare, nu trebuie să deducem că atunci exista un alt Dumnezeu decât cel predicat de Cristos; mai degrabă ar trebui să ne temem ca nu cumva unul şi acelaşi Dumnezeu care a adus pedeapsa asupra celor din vechime, să nu aducă pedepse şi mai grele asupra noastră.

Capitolul XXVIII – Acele persoane care exagerează îndurarea lui Cristos, dar nu vorbesc despre judecata Lui, ci privesc numai la harul mai bogat al Noului Testament, sunt nechibzuite. Ele uită gradul mai mare de perfecţiune pe care el îl pretinde de la noi şi caută să arate că există un alt Dumnezeu, mai presus de Cel ce a creat lumea.

Capitolul XXIX – Respingerea argumentelor marcioniţilor, care au încercat să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului, întrucât El l-a orbit pe faraon şi pe slujitorii Lui.

Capitolul XXX – Respingerea altui argument adus de marcioniţi, şi anume că Dumnezeu i-a învăţat pe iudei să îi jefuiască pe egipteni.

Capitolul XXXI – Nu ar trebui să imputăm în pripă oamenilor din vechime lucruri pe care Scriptura nu le condamnă, ci ar trebui mai degrabă să căutăm în ele întruchipări ale lucrurilor viitoare: un astfel de exemplu este incestul săvârşit de Lot.

Capitolul XXXII – Faptul că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor Testamente este confirmat de autoritatea unui prezbiter care a primit învăţătură de la apostoli.

Capitolul XXXIII – Oricine mărturiseşte că singurul Dumnezeu este autorul ambelor Testamente şi citeşte cu sârguinţă Scripturile, împreună cu prezbiterii Bisericii, este un adevărat ucenic spiritual şi va înţelege şi va interpreta corect toate lucrurile declarate de profeţi cu privire la Cristos şi la libertatea Noului Testament.

Capitolul XXXIV – Dovada faptului că profeţii s-au referit la Cristos al nostru în toate prevestirile lor, în pofida celor afirmate de marcioniţi.

Capitolul XXXV – Combaterea celor care susţin că profeţii au rostit unele prevestiri sub inspiraţia altora decât Demiurgul. Neînţelegeri între valentinieni cu privire la aceste prevestiri.

Capitolul XXXVI – Profeţii au fost trimişi de unul şi acelaşi Tată care L-a trimis şi pe Fiul.

Capitolul XXXVII – Oamenii posedă o voinţă liberă şi sunt înzestraţi cu facultatea de a alege. Prin urmare, nu este adevărat că, prin natura lor, unii sunt buni, iar alţii sunt răi.

Capitolul XXXVIII – De ce nu a fost făcut omul desăvârşit de la început.

Capitolul XXXIX – Omul este înzestrat cu capacitatea de a distinge binele şi răul; prin urmare, fără a fi constrâns, el are puterea ca, prin propria voinţă şi alegere, să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi, făcând astfel, să evite răul pregătit pentru cei răzvrătiţi.

Capitolul XL – Unul şi acelaşi Tată aplică celor respinşi pedeapsa şi dă răsplata celor aleşi.

Capitolul XLI – Aceia care nu cred în Dumnezeu, ci sunt neascultători, sunt îngerii şi fiii diavolului, nu prin natura lor, ci prin imitarea lui. Finalul acestei cărţi şi scopul celei următoare.

Cartea a IV-a

--------

Prefaţă

1. Dragul meu prieten, trimiţându-ţi cea de-a patra carte a acestei lucrări, care este [intitulată] Detectarea şi respingerea falsei cunoştinţe, aşa cum am promis, voi da o mai mare greutate, prin intermediul cuvintelor Domnului, lucrurilor pe care le-am prezentat deja. Astfel, şi tu, aşa cum ai cerut, vei obţine de la mine mijloacele necesare pentru a-i combate pe toţi ereticii de pretutindeni aşa încât, învingându-i pe toate planurile, să nu le îngădui să se adâncească şi mai mult în eroarea lor, ca să nu se înece în marea ignoranţei; ci, întorcându-i spre limanul adevărului, să îi poţi ajuta să ajungă la mântuire.

2. Însă omul care va încerca să îi convertească, trebuie să cunoască sistemele sau structurile doctrinelor lor cu acurateţe, căci nimeni nu poate vindeca un bolnav fără să cunoască nimic despre boala pacientului. Acesta este motivul pentru care predecesorii mei, care erau superiori mie, totuşi nu au putut să îi combată în mod satisfăcător pe valentinieni, pentru că erau în necunoştinţă de cauză în ce priveşte sistemul acestor oameni¹, pe care ţi l-am înfăţişat cu grijă în cea dintâi carte, în care am arătat că doctrina lor este o reluare a tuturor ereziilor. În cea de-a doua carte am prezentat, ca într-o oglindă, imaginea întregii lor confuzii. Cei care se opun acestor oameni (valentinienilor) folosind metoda corectă, se opun [în consecinţă] tuturor celor a căror gândire este rea, iar cei care îi combat, combat de fapt orice fel de erezie.

3. Sistemul lor este mai blasfemiator decât oricare [altul], pentru că, după părerea lor, Creatorul şi Plămăditorul, care este singurul Dumnezeu, aşa cum am arătat, a luat naştere în urma unui defect sau a unei apostazii. Ei rostesc blasfemii şi la adresa Domnului nostru, separând şi despărţindu-L pe Isus de Cristos, pe Cristos de Mântuitorul, pe Mântuitor de Cuvânt şi Cuvântul de Cel Întâi Născut. Dat fiind faptul că ei Îl consideră pe Creator ca provenind dintr-o defecţiune sau o apostazie, ei spun, de asemenea, că Isus Cristos şi Duhul Sfânt au fost generaţi pe baza acestei defecţiuni şi că Mântuitorul a fost rezultatul acelor eoni care au luat naştere din această defecţiune. Prin urmare, printre ei nu poţi găsi decât blasfemie. În cartea precedentă am prezentat ideile apostolilor cu privire la aceste lucruri, [pentru a arăta] nu doar că cei „care, de la început, au fost martori oculari şi lucrători ai cuvântului”²adevărului nu au susţinut astfel de opinii, ci şi că ei ne-au şi învăţat să ne ferim de aceste doctrine,³ prevăzând prin Duhul care sunt cei slabi, care vor fi duşi în rătăcire.⁴

4. Căci, după cum şarpele a ademenit-o pe Eva, promiţându-i ceva ce el nu avea,⁵ la fel fac şi aceşti oameni, pretinzând [că deţin] o cunoştinţă superioară şi [că au ajuns să cunoască] misterele inefabile; ei promit acel acces despre care spun că are loc în cadrul Pleromei şi astfel îi afundă în moarte pe cei care îi cred, făcându-i apostaţi faţă de Cel care i-a creat. Într-adevăr, la început, îngerul cel apostat, care adusese neascultarea omenirii prin intermediul şarpelui, şi-a închipuit că Domnul nu a băgat de seamă. Atunci Dumnezeu i-a dat forma⁶şi numele [de şarpe]. Însă acum, când vremurile din urmă [au venit peste noi], răul este răspândit printre oameni şi nu numai că îi face pe aceştia apostaţi dar [diavolul], prin multe maşinaţii, ridică blasfemiatori împotriva Creatorului, şi anume, prin intermediul tuturor ereticilor menţionaţi deja. Căci toţi aceştia, chiar dacă vin din regiuni diferite şi promulgă [opinii] diferite, totuşi concură la aceeaşi lucrare blasfemiatoare, rănindu-i de moarte [pe oameni], prin faptul că propovăduiesc blasfemia la adresa lui Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul nostru, şi diminuează însemnătatea mântuirii omului. Omul reprezintă o organizare mixtă a sufletului şi trupului şi a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu şi modelat de mâinile Lui, adică de către Fiul şi Duhul, cărora Tatăl le-a spus: „Să facem om”.⁷ Aşadar, acesta este scopul celui care râvneşte la viaţa noastră – să îi facă pe oameni să nu mai creadă în mântuirea lor şi să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Creatorul. Indiferent ce susţin, cu mare solemnitate ereticii, ei ajung în cele din urmă la a adresa blasfemii Creatorului şi la a nu recunoaşte mântuirea creaturii lui Dumnezeu, care este trupul omului. Am dovedit, în diferite feluri, că Fiul lui Dumnezeu a înfăptuit întreaga dispensaţie a [îndurării] şi că Scriptura nu numeşte pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl tuturor, pe Fiul şi pe cei care au înfierea.

Capitolul I – Domnul a recunoscut un singur Dumnezeu şi Tată.

1. Aşadar, este sigur şi neclintit adevărul că Duhul nu a vestit nici un alt Dumnezeu sau Domn, în afară ce Cel care, în calitate de Dumnezeu, domneşte peste toate lucrurile, împreună cu Cuvântul Său şi cu cei care au primit Duhul înfierii, adică cei care cred în singurul şi adevăratul Dumnezeu şi în Isus Cristos, Fiul Lui. La fel de adevărat este faptul că apostolii nu au recunoscut pe nimeni altul drept Dumnezeu, nici nu au numit [pe vreun altul] ca Domn. Ce este mai important, [pentru că este adevărat], este faptul că şi Domnul nostru [a făcut la fel], poruncindu-ne să nu numim pe nimeni Tată, în afară de Cel care este în ceruri şi care este singurul Dumnezeu şi Tată. Aceste lucruri arată clar că ceea ce afirmă aceşti înşelători şi sofişti perverşi este fals. Aceşti mitologi perverşi spun că fiinţa inventată de ei înşişi este prin natura ei Dumnezeu şi Tată deopotrivă, dar că Demiurgul nu este nici Dumnezeu, nici Tată, ci este numit astfel din simplă curtoazie (verbo tenus), din pricina stăpânirii lui asupra creaţiei. Ridicându-şi gândurile împotriva lui Dumnezeu şi lăsând deoparte doctrina despre Cristos şi despre ei înşişi, divinizând lucruri false, ei resping întreaga dispensaţie a lui Dumnezeu. Ei susţin că eonii lor şi dumnezeii, taţii şi domnii se mai numesc şi ceruri, împreună cu Mama lor, pe care ei o desemnează prin mai multe nume, printre care şi „Pământul” sau „Ierusalimul”.

2. Pentru cine nu este limpede că, dacă Domnul ar fi cunoscut mai mulţi taţi şi dumnezei, nu i-ar fi învăţat pe ucenicii Lui să cunoască [doar] un singur Dumnezeu⁹ şi să Îl numească numai pe acesta Tată? Însă El a făcut distincţia între cei care erau dumnezei numai cu numele (verbo tenus) şi Cel care este într-adevăr Dumnezeu, pentru ca ei să nu se înşele în ce priveşte doctrina despre Dumnezeu, nici să nu înţeleagă, [din greşeală], un lucru în locul altuia. Dacă El ne-ar fi învăţat să numim o Fiinţă drept Tată şi Dumnezeu, în vreme ce El ar fi menţionat uneori şi alţi taţi şi dumnezei în acelaşi sens, atunci El ar fi pretins ucenicilor să urmeze un alt comportament decât cel practicat de El. Însă o astfel de atitudine nu trădează un bun învăţător, ci unul înşelător şi invidios. Potrivit spuselor acestor oameni, şi apostolii au încălcat porunca, căci ei Îl mărturisesc pe Creator drept Dumnezeu, Domn şi Tată, după cum am arătat – dacă El nu este singurul Dumnezeu şi Tată. Astfel, pentru ei Isus este autorul şi învăţătorul acestui păcat, căci El a poruncit ca unul singur să fie numit Tată,¹⁰ impunându-le astfel obligaţia de a-L mărturisi ca Tată pe Creator, după cum am subliniat.

1. Recapitulând întreaga lege, pe care o primise de la Creator (Demiurg), Moise a spus astfel în Deuteronom : „Daţi urechea voi, ceruri, şi voi vorbi şi ascultă, pământule, cuvintele gurii Mele”.¹¹ Apoi David, afirmând că ajutorul lui a venit de la Domnul, spune astfel: „Ajutorul vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”.¹² Iar Isaia mărturiseşte că Dumnezeu, care a făcut cerurile şi pământul şi care le stăpâneşte, a grăit: „Ascultaţi, ceruri şi pleacă urechea, pământule, căci Domnul a vorbit”;¹³ „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul şi l-a întins, care a întocmit pământul şi lucrurile de pe el, care dă suflare oamenilor care-l locuiesc şi duh celor ce umblă pe el”.¹⁴

2. Domnul nostru Isus Cristos mărturiseşte ca Tată aceeaşi Fiinţă, atunci când spune: „Te mărturisesc pe Tine, o, Tată, Doamne al cerului şi al pământului”.¹⁵ Despre ce Tată vor aceşti sofişti perverşi ai Pandorei să înţelegem că este vorba [prin aceste cuvinte]? Să fie Bythus, pe care l-au născocit ei, sau Mama lor ori Cel întâi născut? Să fie cel pe care marcioniţii sau alţii l-au inventat drept dumnezeu (cu privire la care am dovedit pe larg că nu este dumnezeu), sau să fie (aşa cum este în realitate), Creatorul cerului şi al pământului, pe care L-au proclamat profeţii, despre care Cristos a mărturisit că este Tatăl Lui şi cu privire la care legea vesteşte astfel: „Ascultă, o, Israele; Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”?¹⁶

3. Dat fiind faptul că scrierile (literae) lui Moise sunt cuvintele lui Cristos, El Însuşi declară iudeilor, după cum a consemnat Ioan în Evanghelia sa: „Dacă l-aţi fi crezut pe Moise, M-aţi fi crezut şi pe Mine, căci el a scris despre Mine. Dacă nu credeţi cele scrise de el, nu veţi crede nici cuvintele Mele”.¹⁷ El indică astfel, în cel mai clar mod, că scrierile lui Moise conţin cuvintele Sale. Astfel, dacă [aşa stau lucrurile cu privire la] Moise, fără nici o îndoială că şi cuvintele celorlalţi profeţi sunt [cuvintele] Lui, după cum am arătat. Apoi, Domnul Însuşi îl înfăţişează pe Avraam, care îi spune bogatului, cu privire la cei rămaşi în viaţă: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.¹⁸

4. El nu ne-a relatat numai o istorisire referitoare la un om bogat şi la unul sărac, ci ne-a învăţat, mai întâi, că nimeni nu trebuie să ducă o viaţă extravagantă, nici să nu trăiască în plăceri lumeşti şi în ospeţe continue, fiind astfel robul poftelor lui, uitându-L pe Dumnezeu. „Căci era odată”, a spus El, „un om bogat care se îmbrăca în purpură şi in subţire şi care se desfăta cu ospeţe splendide”.¹⁹

Duhul a vorbit prin Isaia astfel despre asemenea persoane: „Ei beau vin [în cântecul] harpelor, al psaltirilor şi al fluierelor, dar nu iau aminte la lucrările Domnului, nici nu sunt cu băgare de seamă la lucrarea mâinilor Lui”.²⁰ Ca să nu primim aceeaşi pedeapsă ca aceşti oameni, Domnul [ne] descoperă finalul lor şi ne arată, în acelaşi timp, că dacă ei l-ar fi ascultat pe Moise şi pe profeţi, ar fi crezut şi în Cel despre care predicaseră aceştia, în Fiul lui Dumnezeu, care a înviat din morţi şi care ne dă viaţa. El arată că este o singură origine pentru toţi, adică pentru Avraam, Moise, profeţi şi Domnul Însuşi, care a înviat din morţi şi în care cred mulţi din cei supuşi tăierii împrejur, care îl ascultă pe Moise şi pe profeţi vestind venirea Fiului lui Dumnezeu. Însă cei care batjocoresc [adevărul] afirmă că aceşti oameni aveau o altă origine şi nu Îl cunosc pe Cel întâi înviat din morţi. Pentru ei, Cristos este o fiinţă distinctă, care a continuat să existe, ca şi cum ar fi fost impasibilă, în vreme ce Isus, care a suferit, este cu totul separat [de El].

5. Căci ei nu primesc de la Tatăl cunoştinţa despre Fiul, nici nu învaţă cine este Tatăl de la Fiul, care arată limpede, fără pilde, cine este Cel care e cu adevărat Dumnezeu. El spune: „Voi să nu juraţi deloc – nici pe cer, care este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, nici pe pământ, care este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui Împărat”.²¹ Este evident că aceste cuvinte sunt rostite în legătură cu Creatorul, după cum spune Isaia: „Cerul este scaunul Meu de domnie, iar pământul este aşternutul picioarelor Mele”.²²În afară de această Fiinţă, nu există nici un alt Dumnezeu, altfel El nu ar fi numit de Domnul ca „Dumnezeu” sau „marele Împărat”, căci o Fiinţă care poate fi descrisă astfel nu admite ca vreo altă fiinţă să fie comparată cu ea sau aşezată deasupra. Acela deasupra căruia este un superior, se află sub puterea altuia şi nu poate fi numit nici „Dumnezeu”, nici „marele Împărat”.

6. Aceşti oameni nu pot susţine nici că aceste cuvinte au fost rostite în mod ironic, din moment ce ele însele dovedesc contrariul, căci Cel care le-a rostit era Adevărul şi El Şi-a reabilitat casa, dându-i afară pe schimbătorii de bani, care cumpărau şi vindeau, spunându-le: „Este scris: ‚Casa Mea se va chema o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari’”.²³ Ce motiv ar fi avut să spună şi să facă aceasta şi să-Şi reabiliteze casa, dacă ar fi predicat un alt Dumnezeu? Însă [El a făcut astfel], ca să poată arăta cine sunt cei care încalcă legea Tatălui Său, căci El nu a adus acuzaţii la adresa casei, nici a legii, pe care venise să o împlinească, ci i-a condamnat pe cei care Îi foloseau casa într-un mod nepotrivit şi pe cei care încălcau legea. De aceea, cărturarii şi fariseii, care începuseră să Îl dispreţuiască pe Dumnezeu din vremea legii, nu au primit Cuvântul Său, adică nu au crezut în Cristos. Isaia a spus cu privire la aceasta: „Căpeteniile tale sunt răzvrătite, tovarăşi ai hoţilor, iubesc darurile, umblă după răsplătiri, nu fac dreptate orfanului şi nu iau în seamă pricina văduvei”.²⁴ Ieremia spune în acelaşi fel: „Cei care conduc poporul Meu nu M-au cunoscut; sunt nişte copii nechibzuiţi şi fără pricepere; ştiu să facă răul, dar nu se pricep să facă binele”.²⁵

7. Însă cei care s-au temut de Dumnezeu şi iubeau legea Lui, au alergat la Cristos şi au fost mântuiţi cu toţii. El a spus ucenicilor Lui: „Duceţi-vă la oile casei lui Israel,²⁶ care au pierit”. Şi se spune că, atunci când Domnul a zăbovit printre samariteni două zile, mulţi „au crezut din pricina cuvintelor Lui şi au spus femeii: ‚acum nu mai credem din pricina cuvintelor tale, căci L-am auzit noi înşine [pe El] şi ştim să acest om este cu adevărat Mântuitorul lumii’”.²⁷ Pavel a declarat, de asemenea: „astfel, tot Israelul va fi mântuit”²⁸, dar el a mai spus că legea a fost pedagogul nostru, [care ne-a adus] la Cristos Isus.²⁹ De aceea, să nu pună pe seama legii necredinţa unora [dintre ei], căci legea nu i-a împiedicat niciodată să creadă în Fiul lui Dumnezeu, nu, ci chiar i-a îndemnat³⁰ să creadă, spunând³¹că oamenii nu pot fi salvaţi altfel de vechea rană făcută de şarpe decât crezând în Cel care, îmbrăcând o înfăţişare asemenea cărnii păcătoase, a fost ridicat pe lemnul martirajului; El atrage la Sine³² toate lucrurile şi îi învie pe cei morţi.

1. În ce priveşte afirmaţia răutăcioasă că, dacă cerul este într-adevăr scaunul de domnie al lui Dumnezeu, iar pământul este aşternutul picioarelor Lui şi dacă se spune că acestea vor trece, când acest lucru va avea loc, şi Dumnezeul care stă deasupra lor va trece şi, prin urmare, nu poare fi Dumnezeul aflat deasupra tuturor - mai întâi, aceşti oameni sunt ignoranţi în ce priveşte sensul acestei expresii, şi anume că cerul este scaunul [Lui] de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor [Lui]. Căci ei nu ştiu cum este Dumnezeu, ci îşi închipuie că El stă asemenea unui om, ca şi cum ar avea limite când, de fapt, nu are. De asemenea, ei nu cunosc [sensul] expresiei legate de pieirea cerului şi a pământului. Pavel era însă în cunoştinţă de cauză când a spus: „Căci chipul acestei lumi trece”.³³ David explică răspunsul la întrebarea lor, căci el spune că, atunci când lumea aceasta piere, nu numai Dumnezeu rămâne, ci şi slujitorii Lui. El spune astfel în Psalmul 101: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veşmânt şi ele vor fi schimbate. Dat Tu rămâi acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Copiii slujitorilor Tăi vor rămâne şi sămânţa lor va dăinui pe vecie”.³⁴

2. David arată care sunt lucrurile care vor trece şi cine va rămâne pe vecie – Dumnezeu şi slujitorii Săi. În mod asemănător, Isaia spune: „Ridică-ţi ochii spre ceruri şi priveşte jos, spre pământ; căci cerul arde cu trosnet şi pământul se învecheşte ca o haină, iar cei ce îl locuiesc vor pieri la fel. Dar mântuirea Mea va dăinui pentru totdeauna şi neprihănirea Mea nu va trece”.³⁵

1. Mai departe, în ce priveşte Ierusalimul şi pe Domnul, ei îndrăznesc să spună că, dacă oraşul ar fi fost „cetatea marelui Împărat”,³⁶ nu ar fi fost părăsit.³⁷ Aceasta este ca şi cum am spune că, dacă paiul ar fi fost creat de Dumnezeu, nu ar trebui să se despartă niciodată de grâu şi că mlădiţele viei, dacă ar fi fost create de Dumnezeu, nu ar fi fost niciodată curăţate sau culese de ciorchini. Dar, aşa cum aceste [mlădiţe de vie] nu au fost create ca un scop în sine, ci pentru ca pe ele să crească rodul, care este cules când ajunge la maturitate, iar mlădiţele sunt lăsate în urmă şi cele care nu dau rod, sunt tăiate de tot, la fel [a fost şi cu] Ierusalimul, care purta jugul robiei (sub care era apăsat omul care, în vremurile trecute, când stăpânea moartea, nu era supus lui Dumnezeu, însă după ce acesta a fost cucerit, libertatea i-a devenit accesibilă); iar când rodul libertăţii a venit şi a ajuns la maturitate, a fost cules şi pus în hambar. Cei care aveau puterea de a aduce rod au fost luaţi din el [din Ierusalim] şi împrăştiaţi în toată lumea. După cum a spus Isaia: „Copiii lui Iacov vor prinde rădăcină şi Israel va înflori şi întreaga lume va fi umplută de rodul lui”.³⁸ Prin urmare, fiindcă rodul a fost semănat în toată lumea, cetatea (Ierusalimul) a fost părăsită pe drept, iar lucrurile care dăduseră rod înainte au fost luate, căci din acestea au ieşit, după trup, Cristosul şi apostolii, careu au adus rod. Însă acum, acestea nu mai sunt de folos pentru a aduce rod, căci toate lucrurile care au un început, trebuia să aibă şi un sfârşit în cursul timpului.

2. Dacă legea a început cu Moise, ca o consecinţă necesară, ea s-a încheiat o dată cu Ioan. Cristos a venit să o împlinească: prin urmare, „legea şi profeţii au fost” cu ei „până la Ioan”.³⁹ La fel şi Ierusalimul, care a început cu David,⁴⁰ şi-a împlinit vremea şi trebuia să cunoască un final al stăpânirii lui,⁴¹ când noul legământ a fost revelat. Dumnezeu face toate lucrurile cu măsură şi în ordine. Nimic nu este fără măsură la El, pentru că nimic nu iese în afara ordinii Lui. Bine a spus cel care a zis că Tatăl cel nemăsurabil a fost El Însuşi supus măsurării, în Fiul, căci Fiul este măsura Tatălui, El Îl cuprinde pe Tatăl. Isaia a spus următoarele cu privire la faptul că administrarea dată lor (iudeilor) era temporară: „Şi fiica Sionului va rămâne ca o colibă în vie şi ca o covercă într-un câmp de castraveţi”.⁴² Când vor fi lăsate în urmă aceste lucruri? Nu atunci când rodul va fi luat şi vor rămâne numai frunzele, care nu au acum nici o putere de a da rod?

3. Dar de ce vorbim despre Ierusalim dacă, într-adevăr, slava întregii lumi trebuie să treacă şi ea, când va veni vremea ca ea să piară, pentru ca rodul să fie adunat în grânar, iar pleava, lăsată în urmă şi mistuită în foc? „Căci ziua Domnului vine ca un foc mistuitor şi toţi păcătoşii vor fi seceraţi, toţi cei ce fac răul şi ziua aceea îi va arde”.⁴³ Ioan Botezătorul arată cine este acest Domn care aduce o astfel de zi, când spune despre Cristos: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc; El are lopata în mână şi Îşi va curăţa aria; El va strânge grâul în grânar şi pleava o va arde în focul care nu se stinge”.⁴⁴ Căci Cel careface pleava şi Cel care face grâul nu sunt persoane diferite, ci unul şi acelaşi, care îi judecă pe oameni, adică îi separă. Grâul şi pleava, care sunt lipsite de suflare şi de raţiune, au fost făcute astfel prin natura lor. Însă omul, care este înzestrat cu raţiune, fiind în această privinţă ca Dumnezeu, are o voinţă liberă, stăpânire asupra lui însuşi, este el însuşi cauza a ceea ce este, aşa încât uneori devine grâu, iar alteori pleavă. Aşadar, el va fi condamnat pe drept, căci a fost creat ca fiinţă raţională, dar şi-a pierdut adevărata raţiune şi, printr-o trăire iraţională, s-a opus neprihănirii lui Dumnezeu şi s-a dedat la toate plăcerile pământeşti, slujind poftelor, după cum spune profetul: „Omul pus în cinste şi fără pricepere, este ca dobitoacele”.⁴⁵

1. Aşadar, Dumnezeu este unul şi acelaşi, care face sul cerul, ca pe o carte, şi care înnoieşte faţa pământului, care a făcut toate lucrurile pentru om, pentru ca acesta ajungând la maturitate, să aibă parte de nemurire. Dumnezeu, din pricina bunătăţii Lui, [îi] dă lucrurile veşnice, „pentru ca în veacurile care vor veni să arate bogăţia nemaipomenită a harului Său”.⁴⁶ El a fost vestit de lege şi de profeţi şi recunoscut de Cristos ca Tată. El este Creatorul, Cel care este Dumnezeu peste toate, după cum spune Isaia: „Eu sunt martor, zice Domnul, şi robul Meu pe care L-am ales, ca voi să ştiţi, să credeţi şi să înţelegeţi că EU SUNT. Nu a fost nici un alt Dumnezeu înainte de Mine şi nici nu va fi după Mine. Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este alt Mântuitor. Eu am vestit şi Eu am mântuit”.⁴⁷ Apoi: „Eu sunt cel dintâi Dumnezeu şi sunt mai presus de lucrurile care vor veni”.⁴⁸ El nu spune aceste lucruri într-o manieră ambiguă, arogantă sau lăudăroasă, dar dat fiind faptul că era cu neputinţă ca, fără Dumnezeu, oamenii să ajungă să Îl cunoască, El îi învaţă să Îl cunoască prin Cuvântul Lui. Prin urmare, celor care sunt ignoranţi în ce priveşte aceste lucruri şi îşi închipuie că au descoperit un alt Tată, pe bună dreptate li se spune: „Vă rătăciţi, căci nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”.⁴⁹

2. Domnul şi Stăpânul nostru, în răspunsul dat saducheilor, care spun că nu există înviere şi care, astfel, Îl necinstesc pe Dumnezeu şi micşorează credibilitatea legii, a vorbit despre înviere şi L-a revelat pe Dumnezeu, spunându-le: „Vă rătăciţi, căci nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Căci, vorbind despre învierea morţilor, El spune: „Nu aţi citit ce a spus Dumnezeu: ‚Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?’⁵⁰ Şi a adăugat: ‚El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci toţi trăiesc prin El’”. Prin aceste argumente, El a arătat dincolo de orice îndoială că Cel care i-a vorbit lui Moise din rug şi care a declarat că este Dumnezeul patriarhilor, este Dumnezeul celor vii. Căci cine este Dumnezeul celor vii dacă nu Cel ce este Dumnezeu şi mai presus de care nu este altul? Daniel, profetul, L-a proclamat atunci când Cirus, împăratul perşilor i-a spus: „De ce nu închini înaintea lui Baal?”⁵¹ Daniel a răspuns: „Pentru că eu nu mă închin unor idoli făcuţi de mâini omeneşti, ci Dumnezeului celui viu, care a întocmit cerul şi pământul şi care stăpâneşte toate lucrurile”. El a mai spus: „Îl voi adora pe Domnul Dumnezeul meu, pentru că El este Dumnezeul cel viu”. Deci Cel care a fost adorat de profeţi ca Dumnezeul cel viu este Dumnezeul celor vii, iar Cuvântul Lui este Cel care i-a vorbit lui Moise, care le-a închis gura saducheilor, care a dat darul învierii, revelând astfel celor orbi [ambele] adevăruri, adică învierea şi pe Dumnezeu [cu caracterul Lui adevărat]. Dacă El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, dar a fost numit Dumnezeul patriarhilor care erau adormiţi, este evident că ei trăiesc cu Dumnezeu şi nu şi-au încetat existenţa, căci sunt fii ai învierii. Domnul nostru Însuşi este învierea, după cum declară El: „Eu sunt învierea şi viaţa”.⁵² Însă patriarhii sunt copiii Lui, căci profetul spune astfel: „Copiii tăi vor lua locul părinţilor tăi”.⁵³Aşadar, Cristos Însuşi, împreună cu Tatăl, este Dumnezeul celor vii, care i-a vorbit lui Moise şi care S-a arătat patriarhilor.

3. Când vorbea despre acest lucru, Isus a spus iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a văzut ziua Mea şi s-a bucurat”.⁵⁴ Despre ce este vorba? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i s-a socotit neprihănire”.⁵⁵Mai întâi, [el a crezut] că El era Creatorul cerului şi al pământului, singurul Dumnezeu; în al doilea rând, că va face sămânţa lui ca stelele cerului. La aceasta se referă Pavel [când spune]: „ca lumini în lume”.⁵⁶ Aşadar, el şi-a părăsit rudele şi a urmat Cuvântul lui Dumnezeu, umblând cu el ca un peregrin, ca să poată [apoi] să locuiască împreună cu Cuvântul.

4. La fel şi apostolii, care erau din spiţa lui Avraam, au părăsit corabia şi pe tatăl lor şi au urmat Cuvântul. În acelaşi fel noi, care avem aceeaşi credinţă ca şi Avraam şi care purtăm crucea aşa cum a dus Isaac lemnele,⁵⁷ Îl urmăm pe El. Prin Avraam, omul a învăţat înainte şi s-a obişnuit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Avraam, potrivit credinţei lui, a urmat porunca dată de Cuvântul lui Dumnezeu şi, cu mintea pregătită, a adus, ca jertfă pentru Dumnezeu, pe singurul şi iubitul lui fiu, pentru ca şi Dumnezeu să dea, pentru întreaga lui sămânţă, pe singurul şi iubitul Lui Fiu, ca jertfă pentru răscumpărarea noastră.

5. Pentru că Avraam a fost un profet şi a văzut în Duhul ziua venirii Domnului şi dispensaţia suferinţelor Lui, prin care au fost mântuiţi el însuşi şi toţi cei care, urmându-i exemplul, s-au încrezut în Dumnezeu, s-a bucurat nespus. Aşadar, lui Avraam nu îi era necunoscut Domnul, căci dorea să vadă ziua Lui,⁵⁸ nici Tatăl Domnului, întrucât Avraam învăţase din Cuvânt despre El şi a crezut, lucru care i s-a socotit drept neprihănire. Căci credinţa în Dumnezeu îl justifică pe om şi de aceea a spus el: „Îmi voi întinde mâna către Dumnezeul cel preaînalt, care a făcut cerul şi pământul”.⁵⁹ Totuşi, susţinătorii opiniilor pervertite caută să răstoarne aceste adevăruri, din pricina unui pasaj pe care, cu siguranţă, nu îl înţeleg corect.

1. Domnul, care S-a revelat pe Sine ucenicilor, arătându-le că El este Cuvântul, care comunică cunoaşterea Tatălui, şi care i-a condamnat pe iudei, care îşi închipuiau că ei deţin [cunoaşterea] lui Dumnezeu, în vreme ce Îi respingeau Cuvântul prin care Dumnezeu este făcut cunoscut, a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”.⁶⁰ Astfel a scris Matei, ca şi Luca şi Marcu⁶¹; Ioan omite acest pasaj. Însă cei care vor să fie mai înţelepţi decât apostolii scriu [versetul] astfel: „Nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere” şi explică versetul ca şi cum Dumnezeul adevărat nu a fost cunoscut de nimeni înainte de venirea Domnului, iar despre Dumnezeul care a fost vestit de profeţi, ei presupun că nu este Tatăl lui Cristos.

2. Însă dacă Isus Cristos a început să existe [numai] când a venit [în lume] ca om şi [dacă] Tatăl Şi-a amintit [numai] în vremea lui Tiberius Cezar să Se îngrijească [de nevoile] oamenilor, iar Cuvântul Lui nu a coexistat dintotdeauna cu creaturile Lui, [putem remarca faptul că] nici nu a fost nevoie de proclamarea unui alt Dumnezeu, ci [mai degrabă] că motivele unei asemenea neglijenţe şi lipse de grijă din partea Lui ar trebui supuse cercetării. Este limpede că nu ar trebui să se ridice astfel de întrebări, care să capete o asemenea putere încât să Îl schimbe pe Dumnezeu şi să ne distrugă credinţa în Creatorul care ne întreţine prin intermediul creaţiei Sale. În vreme ce ne îndreptăm credinţa spre Fiul, ar trebui să avem şi o dragoste fermă şi neclintită faţă de Tatăl. În cartea sa împotriva lui Marcion, Iustin⁶² spune corect: „Nu L-aş fi crezut pe Domnul Însuşi dacă ar fi vestit pe vreun altul decât pe Cel care este creatorul, întemeietorul şi susţinătorul. Dar pentru că singurul Fiu a venit la noi de la unicul Dumnezeu, care a creat această lume şi pe noi, care cuprinde şi administrează toate lucrurile, însumând în Sine întreaga Lui creaţie, credinţa mea în El este fermă şi dragostea mea faţă de Tatăl neclintită, căci Dumnezeu ni le-a dat pe amândouă”.

3.Nimeni nu Îl poate cunoaşte pe Tatăl decât prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin revelarea [Lui] de către Fiul şi nimeni nu Îl poate cunoaşte pe Fiul decât prin buna plăcere a Tatălui. Însă Fiul împlineşte buna plăcere a Tatălui, căci Tatăl trimite şi Fiul este trimis şi vine. Iar Cuvântul ştie că Tatăl, în ce ne priveşte pe noi, este invizibil şi infinit şi, pentru că El nu poate fi vestit [de nimeni altcineva], El Însuşi ni-L vesteşte. Pe de altă parte, Tatăl este singurul care Îşi cunoaşte Cuvântul. Domnul nostru a declarat aceste două adevăruri. Prin urmare, Fiul revelează cunoaşterea Tatălui prin propria Lui manifestare, căci manifestarea Fiului este cunoaşterea Tatălui şi toate lucrurile sunt manifestate prin Cuvânt. De aceea, pentru ca noi să cunoaştem că Fiul care a venit este Cel care conferă celor ce cred în El cunoaşterea Tatălui, El a spus ucenicilor:⁶³ „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Astfel, El Se prezintă împreună cu Tatăl, aşa cum este acesta [cu adevărat], ca noi să nu primim vreun alt Tată decât pe Cel revelat de Fiul.

4. Acest [Tată] este Creatorul cerului şi al pământului, după cum arată cuvintele Lui şi nu tatăl cel fals inventat de Marcion, de Valentinus, de Basilides, de Carpocrates, de Simon sau de restul „gnosticilor” pe nedrept numiţi astfel. Căci nici unul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci [a fost] Cristos Isus, Domnul nostru, împotriva căruia se îndreaptă învăţătura lor, a celor care îndrăznesc să predice un Dumnezeu necunoscut. Însă ei ar trebui să audă [aceasta]: Cum se face că cel cunoscut de ei este necunoscut? Căci orice este cunoscut chiar numai de câţiva, nu mai este necunoscut. Însă Domnul nu a spus că nici Tatăl, nici Fiul nu pot fi cunoscuţi deloc (in totum), căci în acest caz, venirea Lui ar fi fost de prisos. De ce a venit El la noi? Ca să ne spună: „Nu vă osteniţi să Îl căutaţi pe Dumnezeu, căci El este necunoscut şi nu Îl veţi găsi” – aşa cum declară în mod fals discipolii lui Valentinus că ar fi spus Cristos eonilor lor? Acest lucru ar fi în van. Căci Domnul ne-a spus că nici un om nu este în stare să Îl cunoască pe Dumnezeu decât dacă este învăţat de Dumnezeu, adică Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără Dumnezeu, dar aceasta este voia expresă a Tatălui, ca Dumnezeu să fie cunoscut. Cei cărora Fiul li-L revelează, Îl vor cunoaşte⁶⁴ pe Dumnezeu.

5. Acesta este motivul pentru care Tatăl L-a revelat pe Fiul, pentru ca prin El, Dumnezeu să fie descoperit tuturor şi să îi primească pe cei drepţi, care cred în El, în neputrezirea şi bucuria veşnică (a crede în El înseamnă a face voia Lui); însă El îi va închide afară, în întuneric, pe cei care au ales astfel, adică pe cei care nu cred şi care, în consecinţă, se feresc de lumina Lui. Prin urmare, Dumnezeu S-a revelat tuturor, prin faptul că a făcut Cuvântul să fie vizibil pentru toţi, iar Cuvântul a vestit tuturor pe Tatăl şi pe Fiul, căci a devenit vizibil pentru toţi. De aceea, judecata dreaptă a lui Dumnezeu [va cădea] asupra tuturor care, asemenea altora, au văzut dar, spre deosebire de alţii, nu au crezut.

6. Prin intermediul creaţiei înseşi, Cuvântul Îl revelează pe Dumnezeu, Creatorul, şi prin intermediul lumii [Îl declară] pe Domnul – Creatorul lumii; prin plămădirea [omului] – pe Artizanul care l-a modelat, iar prin Fiul, pe Tatăl care L-a născut; aceste lucruri, într-adevăr, se adresează tuturor oamenilor în acelaşi mod, însă nu toţi aceştia le cred în acelaşi fel. Prin lege şi profeţi, Cuvântul a predicat despre Sine şi despre Tatăl [tuturor] deopotrivă şi toţi oamenii au auzit, dar nu toţi au crezut. Prin Cuvântul Însuşi, care a fost făcut vizibil şi palpabil, Tatăl a fost arătat, deşi nu toţi au crezut în El. Însă toţi L-au văzut pe Tatăl în Fiul, căci Tatăl este partea nevăzută a Fiului, în vreme ce Fiul este partea vizibilă a Tatălui. De aceea, toţi au vorbit cu Cristos, când El era prezent [pe pământ] şi L-au numit Dumnezeu. Da, chiar şi demonii au exclamat la vederea Fiului: „Te ştim cine eşti. Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”.⁶⁵ Iar diavolul, pe când Îl privea şi Îl ispitea, I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.⁶⁶ Astfel, toţi L-au văzut şi au vorbit despre Fiul şi despre Tatăl, dar nu toţi au crezut [în ei].

7. Era potrivit ca adevărul să primească mărturii din partea tuturor şi să devină [un mijloc] de mântuire a celor ce cred şi de condamnare a celor care nu cred, ca toţi să fie judecaţi după dreptate, iar credinţa în Tatăl şi în Fiul să fie aprobată de toţi, adică să fie recunoscută de toţi [ca singura cale de mântuire], primind mărturii atât de la cei care îi aparţin, care îi sunt prieteni, cât şi de la cei care nu au nici o legătură cu ea, fiindu-i duşmani. O astfel de dovadă, care obţine mărturii izbitoare⁶⁷ chiar din partea adversarilor, este adevărată şi nu poate fi contrazisă. Aceştia ajung să fie convinşi cu privire la ea, în urma contemplării ei şi astfel depun mărturie în favoarea ei şi o afirmă.⁶⁸ Dar după o vreme, aceşti oameni trec de partea duşmanilor ei şi devin acuzatori [ai lucrurilor pe care le aprobaseră] şi ar dori ca mărturia lor să nu fie [privită ca] adevărată. Însă Cel care a fost cunoscut nu diferea de Cel care a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl”, ci era unul şi acelaşi, căruia Tatăl I-a supus toate lucrurile, în vreme ce a primit mărturii din partea tuturor că El era om şi Dumnezeu – mărturii depuse de Tatăl, de Duhul Sfânt, de îngeri, de creaţia însăşi, de oameni, de duhurile apostate şi de demoni, de duşmanul Lui şi, în cele din urmă, de moartea însăşi. Însă Fiul, care administrează toate lucrurile pentru Tatăl, lucrează de la început până la sfârşit şi, fără El, nici un om nu poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci Fiul reprezintă cunoaşterea Tatălui, iar cunoaşterea Fiului este în Tatăl şi a fost revelată prin Fiul. Acesta este motivul pentru care Domnul a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”.⁶⁹ Expresia „să i-L descopere” nu se referă numai la viitor, ca şi cum Cuvântul a început să Îl manifeste pe Tatăl [numai] când S-a născut din Maria, ci se aplică tuturor vremurilor. Căci Fiul, care a fost prezent alături de lucrarea mâinilor Lui încă de la început, Îl revelează pe Tatăl tuturor celor cărora voieşte, când voieşte şi după cum Tatăl voieşte. Aşadar, în toate lucrurile şi în toate vremurile, există un singur Dumnezeu, Tatăl, un singur Cuvânt, un singur Fiu, un singur Duh şi o singură mântuire pentru toţi cei ce cred în El.

1. Aşadar Avraam, la rândul lui, cunoscându-L prin Cuvânt pe Tatăl, care a făcut cerul şi pământul, L-a mărturisit ca Dumnezeu şi aflând, prin înştiinţarea [care i s-a dat], că Fiul lui Dumnezeu va fi un om printre oameni şi prin venirea Lui sămânţa lui va deveni ca stelele cerului, a dorit să vadă acea zi, ca să-L poată îmbrăţişa şi el pe Cristos. Văzând acea zi prin duhul profeţiei, Avraam s-a bucurat.⁷⁰ La fel şi Simeon, unul dintre descendenţii lui, a continuat bucuria patriarhului şi a spus: „Doamne, acum slobozeşte în pace pe robul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să aducă revelaţia Neamurilor⁷¹şi slava poporului Tău Israel”.⁷² La fel şi îngerii au anunţat vestea bună a bucuriei păstorilor care păzeau noaptea turmele.⁷³ Mai mult, Maria a spus: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu”⁷⁴ – bucuria lui Avraam a coborât asupra celor care s-au născut din el, adică asupra celor care vegheau, care L-au văzut pe Cristos şi care au crezut în El, în vreme ce, pe de altă parte, a existat o bucurie reciprocă ce s-a transmis invers, de la copii spre Avraam, care a dorit să vadă ziua venirii lui Cristos. Prin urmare, Domnul a adus pe bună dreptate mărturia despre Avraam: „Părintele vostru Avraam a văzut ziua Mea şi s-a bucurat”.

2. Domnul nu a spus aceste lucruri numai cu privire la Avraam, ci pentru a arăta că toţi cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu de la început şi care au prevăzut venirea lui Cristos, au primit revelaţia de la Fiul Însuşi, care – în vremurile din urmă, a devenit vizibil, a vorbit rasei umane, ca să ridice din pietre fii lui Avraam şi să împlinească promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam, pentru a face sămânţa lui ca stelele cerului,⁷⁵ după cum a spus Ioan Botezătorul: „Căci Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fii lui Avraam”.⁷⁶ Isus a făcut acest lucru smulgându-ne din religia pietrelor şi din gândirea stearpă şi fără rod, punând în noi o credinţă ca a lui Avraam. După cum mărturiseşte şi Pavel, noi suntem copii ai lui Avraam din pricina credinţei noastre asemănătoare şi a promisiunii moştenirii.⁷⁷

3. Prin urmare, El este unul şi acelaşi Dumnezeu, care l-a chemat pe Avraam şi i-a făcut promisiunea. El este şi Creatorul care, prin Cristos, pregăteşte lumini în lume, [adică] pe aceia dintre Neamuri care cred. El spune: „Voi sunteţi lumina lumii”,⁷⁸ adică suntem asemenea stelelor de pe cer. Am arătat că El nu este cunoscut de nici un om, ci numai de Fiul şi de cei cărora vrea Fiul să li-L descopere. Însă Fiul Îl descoperă pe Tatăl tuturor celor cărora vrea ca El să le fie cunoscut şi nici un om nu Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu fără bunăvoinţa Tatălui şi fără intermedierea Fiului. De aceea, Domnul a spus ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut”.⁷⁹ Aceste cuvinte arată evident că El poate fi cunoscut prin Fiul, adică prin Cuvânt.

4. Iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, neprimind Cuvântul Lui şi închipuindu-şi că Îl puteau cunoaşte pe Tatăl [separat], prin El Însuşi, fără Cuvânt, adică fără Fiul; ei erau ignoranţi în ce-L priveşte pe Dumnezeul care i-a vorbit lui Avraam,⁸⁰ luând formă umană, şi lui Moise, spunând: „Am văzut apăsarea poporului Meu care este în Egipt şi am coborât să îl izbăvesc”.⁸¹ Fiul, care este Cuvântul lui Dumnezeu, a pregătit aceste lucruri dinainte, de la început, căci Tatăl nu a avut nevoie de îngeri pentru a aduce în fiinţă creaţia, pentru a modela omul, pentru care a şi fost făcută creaţia, nici nu avea nevoie de mijloace prin care să întocmească lucrurile create sau pentru a pune o ordine în lucrurile care îl priveau pe om. [În acelaşi timp], El dispunea de un număr vast şi necuprins de slujitori. Vlăstarul şi asemănarea⁸² Lui Îi slujesc în orice privinţă – este vorba de Fiul şi de Duhul Sfânt, Cuvântul şi Înţelepciunea, cărora le slujesc toţi îngerii şi cărora le sunt supuşi. Prin urmare, este inutilă lucrarea celor care, din pricina declaraţiei ‚Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul’⁸³ prezintă un alt Tată necunoscut.

1. De asemenea, zadarnic este [efortul lui] Marcion şi al urmaşilor lui, care [caută] să îl excludă pe Avraam de la moştenire, deşi Duhul mărturiseşte despre el prin mulţi oameni şi acum prin Pavel, că „el L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit neprihănire”.⁸⁴ Şi Domnul [mărturiseşte despre el] prin faptul că îi ridică din pietre copii şi îi face sămânţa ca stelele cerului, spunând: „Vor veni unii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor”⁸⁵ şi apoi, cu privire la iudei: „Îi veţi vedea pe Avraam, Isaac, Iacov şi pe toţi profeţii în împărăţia cerurilor şi pe voi izgoniţi afară”.⁸⁶ Acesta este un argument clar că cei ce resping mântuirea Lui şi care conturează ideea unui alt Dumnezeu decât Cel care i-a făcut promisiunea lui Avraam, rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi sunt dezmoşteniţi de [darul] neputrezirii, pentru că nu ţin cont de Dumnezeu şi rostesc blasfemii la adresa Celui care, prin Isus Cristos, l-a primit pe Avraam în împărăţia cerurilor şi pe sămânţa lui, adică Biserica, cea căreia îi este dată, de asemenea, înfierea şi moştenirea promisă lui Avraam.

2. Domnul i-a reabilitat pe urmaşii lui Avraam, eliberându-i din legăturile lor şi chemându-i la mântuire, aşa cum a făcut cu femeia pe care a vindecat-o, spunând deschis celor care nu aveau credinţă ca şi Avraam: „Făţarnicilor,⁸⁷ nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul în ziua sabatului şi nu îl adapă? Şi femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?”⁸⁸ Este limpede, deci, că El i-a eliberat şi i-a adus la viaţă pe cei care au crezut în El cum a crezut Avraam. Isus nu a încălcat legea atunci când a vindecat în ziua de sabat, căci legea nu interzicea vindecarea în ziua de sabat, [dimpotrivă], iudeii erau circumcişi în acea zi şi legea poruncea ca preoţii să slujească poporului în acea zi. Legea nu interzicea nici vindecarea animalelor. La Siloam şi cu numeroase alte⁸⁹ ocazii, El a vindecat oameni în ziua de sabat şi, de aceea, mulţi apelau la El în astfel de zile. Legea le poruncea să nu facă nici o muncă, adică să nu alerge după bogăţia câştigată prin negustorie sau prin alte afaceri lumeşti, ci îi îndemna să se preocupe de exerciţiul sufletului, care consta în meditaţie şi într-o comportare folositoare celor din jur. De aceea, Domnul i-a mustrat pe cei care Îl condamnau pe nedrept pentru că vindecase în ziua de sabat. Căci El nu desfiinţase legea, ci o împlinise, oficiind slujba marelui preot, împăcându-L pe Dumnezeu în locul oamenilor, curăţind leproşii, vindecând bolnavii şi suferind El Însuşi moartea, pentru ca cei surghiuniţi să scape de condamnare şi să treacă de la frică la moştenirea Sa.

3. Apoi, legea nu interzicea în ziua de sabat celor flămânzi să mănânce mâncarea gata pregătită, însă nu le îngăduia oamenilor să culeagă şi să strângă în grânare. De aceea, Domnul a spus celor care îi acuzau pe ucenicii care mâncau boabe de grâu, frecând spicele în palme: „Nu aţi citit ce a făcut David când a flămânzit? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înainte şi a dat celor care erau cu el, deşi numai preoţilor le era îngăduit să mănânce din ele?”⁹⁰ justificându-i astfel pe ucenicii Lui prin cuvintele legii şi arătând că legea permitea preoţilor să acţioneze liber. Căci David fusese desemnat ca preot de către Dumnezeu, deşi Saul îl prigonea. Toţi cei neprihăniţi posedă un rang sacerdotal.⁹¹ Toţi apostolii Domnului sunt preoţi, care nu moştenesc aici nici pământuri, nici case, ci slujesc necurmat lui Dumnezeu, la altar. Despre aceştia spunea Moise în Deuteronom, când l-a binecuvântat pe Levi: „El a spus tatălui şi mamei sale: ‚Nu te cunosc’ şi nu i-a recunoscut nici pe fraţii lui şi şi-a dezmoştenit fiii: el a păzit poruncile Tale şi a ţinut legământul Tău”.⁹² Dar cine sunt cei care şi-au părăsit tatăl şi mama, şi-au luat rămas bun de la toţi vecinii lor, din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi al legământului Său, dacă nu ucenicii Domnului? Despre cine a spus Moise: „Ei nu vor avea nici o moştenire, căci Domnul Însuşi este moştenirea lor”⁹³ şi „preoţii şi leviţii nu vor avea nici o parte în seminţia lui Levi, nici moştenire în Israel; moştenirea lor sunt jertfele (rodul) Domnului: aceasta este ceea ce vor mânca ei”.⁹⁴ La fel spune şi Pavel: „Eu nu caut daruri, ci caut roade”.⁹⁵ Domnul a spus ucenicilor Lui, care aveau preoţia Domnului⁹⁶ şi care puteau mânca grâu când erau flămânzi fără a încălca legea:⁹⁷„vrednic este lucrătorul de hrana lui”.⁹⁸ Preoţii din templu, deşi încălcau sabatul, erau nevinovaţi. De ce? Pentru că, atunci când se aflau în templu, nu se ocupau de lucruri laice, ci erau în slujba Domnului, împlinind legea, fără a merge dincolo de ea, cum a făcut acel om care a adus lemne uscate în tabăra Domnului şi a fost ucis cu pietre,⁹⁹ după dreptate. „Căci orice pom care nu aduce rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”¹⁰⁰ şi „oricine necinsteşte templul lui Dumnezeu, Îl necinsteşte pe Dumnezeu”.¹⁰¹

Capitolul IX – Există un singur Autor şi un singur final al ambelor legăminte.

1. Aşadar, toate lucrurile provin din aceeaşi substanţă, adică din unul şi acelaşi Dumnezeu, după cum a spus şi Domnul ucenicilor: „Orice om învăţat, care cunoaşte împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi şi lucruri vechi”.¹⁰² El arăta astfel că cel care adusese lucrurile vechi era unul, iar cel care le adusese pe cele noi era altul, dar că cei doi erau unul şi acelaşi. Căci Domnul este gospodarul care conduce întreaga casă a Tatălui Său şi care aduce o lege potrivită pentru robi şi pentru cei care sunt încă indisciplinaţi, şi dă precepte bune celor ce sunt liberi şi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă, deschizându-Şi împărăţia pentru cei care au calitatea de fii. El i-a mai numit pe ucenicii Săi şi „cărturari” şi „învăţători ai împărăţiei cerurilor”, spunând iudeilor astfel despre ei: „Iată că vă trimit oameni înţelepţi, cărturari şi învăţători. Pe unii dintre ei îi veţi omorî, pe alţii îi veţi prigoni din cetate în cetate”.¹⁰³ Fără a Se contrazice, când vorbeşte despre lucrurile noi şi vechi din vistierie, El Se referă la cele două legăminte: cel vechi dădea legea şi a avut loc înainte, iar cel nou vizează modul de viaţă cerut de Evanghelie, despre care David spunea: „Cântaţi Domnului o cântare nouă”,¹⁰⁴ iar Isaia: „Cântaţi Domnului un cântec nou. Începutul Lui (initium), numele Lui este glorificat de pe înălţimile pământului: ostroavele declară puterile Lui”;¹⁰⁵ Ieremia spune: „Iată că voi face un nou legământ, nu ca cel pe care l-am făcut cu părinţii voştri”¹⁰⁶ pe muntele Horeb. Dar unul şi acelaşi gospodar stă la baza ambelor legăminte – Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, care a vorbit cu Avraam şi cu Moise şi care ne-a restaurat, redându-ne libertatea, şi care a înmulţit harul care vine de la El.

2. El declară: „Este aici unul care este mai mare decât templul”.¹⁰⁷ Dar [cuvintele] mai mare şi mai mic nu se aplică acelor lucruri care nu au nimic în comun unele cu altele, care au o natură opusă şi se resping reciproc, ci sunt folosite cu privire la cele care au aceeaşi substanţă şi care au proprietăţi comune, dar care diferă numai în privinţa numărului şi mărimii. Astfel se compară apa cu apa, lumina cu lumina şi harul cu harul. Aşadar, este mai presus acea lege care dă libertatea decât cea care aduce sclavia şi, de aceea, cea dintâi a fost răspândită nu [numai] într-o singură naţiune, ci în întreaga lume. Căci unul şi acelaşi Domn, care este mai mare decât templul, mai mare decât Solomon şi decât Iona, dă daruri oamenilor, adică asigură prezenţa Sa şi învierea din morţi. Însă El nu Îl schimbă pe Dumnezeu, nici nu proclamă un alt Tată, ci pe acelaşi Tată, care are întotdeauna mai mult de dat celor din casa Lui. Pe măsură ce dragostea lor faţă de Dumnezeu creşte, El le dă [daruri] mai multe şi mai mari, după cum a spus şi Domnul ucenicilor: „Veţi vedea lucruri mai mari decât acestea”.¹⁰⁸ Şi Pavel declară: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârşit, acest ‚în parte’ se va sfârşi”.¹⁰⁹ Prin urmare, când va veni ce este desăvârşit, nu vom vedea un alt Tată, ci pe Cel pe care dorim acum să Îl vedem (căci „binecuvântaţi sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”¹¹⁰), nici nu vom căuta un alt Cristos sau Fiu al lui Dumnezeu, ci pe Cel care [S-a născut] din fecioara Maria, Cel care a suferit, în care ne încredem şi pe care Îl iubim, după cum spune Isaia: „În ziua aceea Îl vor vedea: ‚Iată-L pe Domnul, Dumnezeul nostru în care ne-am încrezut şi de mântuirea căruia ne-am bucurat”.¹¹¹ În epistola sa, Petru spune: „Cel pe care Îl iubiţi, fără să Îl vedeţi, în care credeţi fără să-L fi văzut şi de care vă bucuraţi cu o bucurie negrăită”.¹¹² Noi nici nu vom primi un alt Duh Sfânt decât Cel care este în noi şi care strigă „Ava, Tată”,¹¹³ iar noi vom spori în aceleaşi lucruri [ca şi acum] şi vom înainta aşa încât ne vom bucura de darurile lui Dumnezeu nu ca într-o oglindă, sau în mod neînţeles, ci faţă în faţă. Şi acum, noi am primit mai mult decât templul, mai mult decât Solomon – am primit venirea Fiului lui Dumnezeu şi nu am învăţat despre un alt Dumnezeu afară de Creatorul şi Făcătorul tuturor, care ne-a fost arătat de la început, nici despre un alt Isus, Fiul lui Dumnezeu, afară de Cel prevestit de profeţi.

3. Noul legământ a fost cunoscut şi predicat de profeţi, iar Cel care avea să îl ducă la îndeplinire, potrivit voii celei bune a Tatălui, a fost, de asemenea, vestit şi a fost revelat oamenilor aşa cum a voit Dumnezeu, pentru ca ei să poată înainta crezând în El şi, prin intermediul legămintelor [succesive], să ajungă treptat la mântuirea desăvârşită.¹¹⁴Căci există o singură mântuire şi un singur Dumnezeu, dar preceptele care îi modelează pe oameni sunt numeroase şi treptele care îi conduc spre Dumnezeu nu sunt puţine. Unui rege de pe pământ i se permite, deşi este [doar] un om, să acorde uneori supuşilor săi avantaje mai mari – nu ar fi atunci îngăduit acelaşi lucru pentru Dumnezeu, care este [întotdeauna] acelaşi şi care doreşte mereu să dea o mai mare [măsură de] har rasei umane şi să cinstească necurmat cu multe daruri pe cei care Îi sunt plăcuţi? Dar dacă acesta ar fi progresul – şi anume găsirea altui Tată, pe lângă Cel care a fost predicat de la început, şi apoi, alături de cel închipuit a fi fost descoperit în urmă, să se găsească un al treilea – atunci progresul unui astfel de om va consta în trecerea de cel de-al treilea la al patrulea, iar de la acesta din urmă la alţii. Astfel, cel care crede că progresează în acest fel, nu se va odihni niciodată în singurul Dumnezeu. Îndepărtându-se de Cel care este într-adevăr [Dumnezeu] şi întorcându-se în spate, va fi într-o căutare continuă, fără a-L găsi vreodată pe Dumnezeu,¹¹⁵ ci va înota mereu într-un abis fără limite, dacă nu se converteşte prin pocăinţă, întorcându-se în locul de unde a fost alungat, mărturisindu-L pe singurul Dumnezeu, Tatăl, Creatorul, şi crezând [în Cel] vestit de lege şi profeţi, în favoarea căruia Cristos a depus mărturie. Cristos a declarat celor care îi acuzau pe ucenicii Lui că nu respectau tradiţia bătrânilor: „De ce călcaţi voi legea lui Dumnezeu din pricina tradiţiei voastre? Căci Dumnezeu a spus: ‚Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ şi ‚oricine îşi blestemă tatăl sau mama să fie omorât’”.¹¹⁶ Apoi, El le-a spus a doua oară: „Voi aţi încălcat Cuvântul lui Dumnezeu¹¹⁷ din pricina datinii voastre”. Cristos a mărturisit astfel în modul cel mai limpede că Cel care a spus în lege: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi meargă bine”¹¹⁸ era Tatăl, Dumnezeu. Căci adevăratul Dumnezeu a mărturisit că poruncile legii erau cuvântul lui Dumnezeu şi nu a numit pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl Său.

1. Ioan relatează în această privinţă ceea ce Domnul a spus iudeilor: „Cercetaţi Scripturile, în care credeţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine, dar voi nu vreţi să veniţi la Mine şi să aveţi viaţa”.¹¹⁹ Însă cum puteau Scripturile să mărturisească despre El dacă nu ar fi venit de la unul şi acelaşi Tată, care i-a înştiinţat pe oameni dinainte despre venirea Fiului Său, prevestind mântuirea adusă de El? „Dacă l-aţi fi crezut pe Moise, M-aţi fi crezut şi pe Mine, căci el a scris despre Mine”¹²⁰ [El a spus aceasta], fără îndoială, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se regăseşte pretutindeni în scrierile lui Moise: la un moment dat a vorbit cu Avraam, pe când urma să mănânce cu el, altă dată cu Noe, dându-i dimensiunile [corăbiei], l-a chemat pe Adam, a adus judecata asupra sodomiţilor, a devenit vizibil¹²¹ când l-a călăuzit pe Iacov în călătoria sa şi când i-a vorbit lui Moise din rug.¹²² Sunt nenumărate [ocaziile] cu care Fiul lui Dumnezeu este prezentat de Moise. Acesta nu a fost în neştiinţă nici cu privire la patimile Lui, ci le-a prezis în mod figurat, prin numele dat paştelui¹²³ şi chiar la această sărbătoare, instituită cu atât de mult timp în urmă de către Moise, Domnul nostru a suferit, împlinind astfel paştele. Moise nu a descris numai ziua, ci şi locul şi momentul din zi în care suferinţele aveau să înceteze¹²⁴ şi semnul apunerii soarelui, spunând: „Nu poţi aduce ca jertfă paştele în nici una din cetăţile pe care Domnul tău ţi le dă, ci în locul peste care Domnul Dumnezeul tău va alege să fie chemat numele Său, acolo să jertfeşti paştele la asfinţit, când apune soarele”.¹²⁵

2. Domnul declarase deja venirea Lui prin cuvintele: „Din Iuda nu va lipsi un cârmuitor, nici un conducător între leii lui, până când va veni Cel pentru care este păstrată stăpânirea şi El este speranţa popoarelor. El Îşi va lega măgarul de vie şi mânzul de butucul viei. Îşi va spăla haina în vin şi veşmântul în sângele strugurilor; ochii Îi vor străluci de vin¹²⁶ şi dinţii Îi sunt mai albi decât laptele”.¹²⁷Cei care au reputaţia unora care cercetează totul, să cerceteze în ce vreme a lipsit un conducător din Iuda, cine este speranţa popoarelor, cine este via, cine este mânzul [despre care se spune că era] al Lui, ce erau hainele, ochii, dinţii, vinul – să investigheze fiecare din lucrurile menţionate şi vor descoperi că nu era vestit prin ele nimeni altul decât Domnul nostru, Isus Cristos. Moise, când mustra poporul pentru lipsa lui de recunoştinţă, a spus: „Popor îngâmfat şi nepriceput, aşa Îl răsplătiţi pe Domnul?”¹²⁸ El indică din nou că Cel care i-a întocmit şi i-a creat de la început, Cuvântul, care ne şi răscumpără şi ne dă viaţă acum, este arătat ca atârnând pe lemn, în vreme ce ei nu vor crede în El. Moise spune: „Viaţa voastră va fi atârnată înaintea ochilor voştri şi nu o veţi crede”;¹²⁹ „Oare nu singurul tău Tată este stăpân peste tine, te-a creat şi te-a întocmit?”¹³⁰

1. Nu numai profeţii şi mulţi oameni neprihăniţi care, prevăzând prin Duhul Sfânt venirea Domnului, s-au rugat să ajungă vremurile în care să Îl vadă pe Domnul lor faţă în faţă şi să Îi audă cuvintele – ne arată Domnul când spune ucenicilor: „Mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzi”.¹³¹ În ce fel au dorit ei să audă şi să vadă, dacă nu ar fi avut cunoştinţă de venirea Lui viitoare? Dar cum ar fi putut cunoaşte dinainte, dacă nu ar fi primit această cunoaştere de la El Însuşi? Şi cum mărturisesc Scripturile despre El, dacă nu prin faptul că toate lucrurile au fost revelate şi arătate credincioşilor de unul şi acelaşi Dumnezeu, prin Cuvânt? El a vorbit la un moment dat cu creatura Lui, altădată a dat legea, a mustrat şi a îndemnat, apoi Şi-a eliberat slujitorul şi l-a adoptat ca fiu (in filium) pentru ca, la vremea potrivită, să îi dea o moştenire nepieritoare, cu scopul de a-l aduce pe om la desăvârşire. Căci El l-a creat pentru creştere şi dezvoltare, după cum spune Scriptura: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă”.¹³²

2. Dumnezeu Se deosebeşte de om în această privinţă, căci Dumnezeu creează, iar omul este creat; cel care creează este veşnic acelaşi, iar cel creat trebuie să aibă un început, o fază de mijloc, să cunoască adăugiri şi să se dezvolte. Dumnezeu, într-adevăr, creează cu pricepere, iar [în ce-l priveşte] pe om, acesta este creat cu pricepere. Dumnezeu este cu adevărat desăvârşit în toate lucrurile, fiind egal şi similar cu Sine, fiind cu totul lumină, înţelepciune, substanţă şi izvorul tuturor lucrurilor bune. Omul înaintează şi creşte înspre Dumnezeu. După cum Dumnezeu este întotdeauna acelaşi, omul care se găseşte în Dumnezeu va înainta întotdeauna spre Dumnezeu. Dumnezeu nu încetează niciodată să confere beneficii sau să îl îmbogăţească pe om, nici omul nu încetează vreodată să primească beneficiile şi să fie îmbogăţit de Dumnezeu. Căci omul care este recunoscător Celui care l-a făcut este receptorul bunătăţii lui Dumnezeu şi instrumentul glorificării Lui, iar omul nerecunoscător, care îşi dispreţuieşte Creatorul şi nu se supune Cuvântului Lui, este receptorul judecăţii Sale drepte. Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc mereu rod şi mai mult [şi mai mult] celor care au banii lui Dumnezeu. El a spus: „Bine, rob bun şi credincios: pentru că ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului Tău”.¹³³ Astfel, Domnul Însuşi promite foarte mult.

3. Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc rod, potrivit darului harului Său şi nu potrivit caracterului schimbător al „cunoaşterii”, căci Domnul rămâne acelaşi şi nouă ne este revelat acelaşi Tată; prin urmare, unul şi acelaşi Domn a dat, prin intermediul venirii Lui, un mai mare dar al harului pentru cei din perioada mai târzie decât pentru cei din vremea dispensaţiei Vechiului Testament. Aceştia, într-adevăr, au auzit – prin slujitorii [Lui] – că Împăratul va veni şi s-au bucurat pentru că aşteptau venirea Lui. Însă cei care efectiv L-au văzut prezent şi care au primit eliberarea, devenind părtaşi darurilor Sale, beneficiază de o mai mare măsură de har şi de bucurie, veselindu-se de venirea Împăratului, după cum a spus David: „Sufletul mi se veseleşte în Domnul şi mă bucur de mântuirea Lui”.¹³⁴ De aceea, la intrarea Lui în Ierusalim, toţi cei care I-au ieşit în cale¹³⁵ L-au recunoscut în tristeţea sufletului Lui pe regele lor, David şi şi-au aşternut hainele înaintea Lui, au împodobit drumul cu ramuri verzi, strigând de bucurie şi veselie: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana în locurile preaînalte!”¹³⁶ Însă slujitorii cei răi, care i-au înşelat pe cei peste care erau puşi şi care au stăpânit peste cei fără prea multă pricepere¹³⁷ – motiv pentru care nu doreau ca împăratul să vină – I-au zis: „Nu auzi ce spun aceştia?” Domnul le-a răspuns: „Nu aţi citit niciodată cuvintele: ‚Ţi-ai scos laude din gura copiilor şi a celor ce sug?’”¹³⁸- arătând astfel că lucrurile declarate de David cu privire la Fiul lui Dumnezeu se împlineau în propria Lui persoană şi că ei erau într-adevăr ignoranţi în ce priveşte înţelesul Scripturii şi dispensaţia lui Dumnezeu. Isus a declarat că El era cel vestit de profeţi drept Cristosul, al cărui nume este lăudat pe tot pământul şi care scoate laude la adresa Tatălui Său din gura pruncilor şi a celor ce sug. De aceea, şi slava Lui Se ridică mai presus de ceruri.

4. Aşadar, dacă persoana anunţată de profeţi este prezentă - Domnul nostru Isus Cristos, şi dacă venirea Lui a adus o mai mare [măsură de] har şi daruri mai mari celor care L-au primit, atunci este limpede că şi Tatăl este Cel care a fost vestit de profeţi, iar Fiul, la venirea Lui, nu a adus cunoaşterea altui Tată, ci a aceluiaşi Tată care a fost predicat de la început. De la acest Tată, El a adus libertatea celor care Îi slujesc respectând legea cu toată inima lor şi având o minte însetată după El. Celor batjocoritori, celor care nu sunt supuşi lui Dumnezeu, ci caută o purificare exterioară, ca să obţină lauda oamenilor (aceste ritualuri au fost date ca prefigurare a lucrurilor viitoare – legea, aşa cum a fost dată, întruchipa ca în umbră anumite lucruri şi delimita lucrurile veşnice de cele temporare, pe cele cereşti de cele pământeşti) şi celor pretind că respectă mai mult decât li s-a cerut, preferând râvna lor în locul lui Dumnezeu Însuşi, în vreme ce înăuntru sunt plini de făţărnicie, de invidie şi toată răutatea, [acestora] Dumnezeu le-a pregătit pieirea veşnică, lipsindu-i de viaţă.