Scrierile Primelor Secole:

CARTEA A PATRA A LUI IRINEU

--------

Prefaţă

Capitolul I - Domnul a recunoscut un singur Dumnezeu şi Tată.

Capitolul II – Dovezi aduse de mărturia lui Moise şi a celorlalţi profeţi, ale căror cuvinte sunt cuvintele lui Cristos, potrivit cărora există un singur Dumnezeu, Întemeietorul lumii, pe care Domnul nostru L-a propovăduit şi L-a numit Tată.

Capitolul III – Răspuns la criticile gnosticilor. Dacă cerurile, scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pământul, aşternutul picioarelor Lui, vor trece, nu trebuie să presupunem că şi Dumnezeul adevărat Se poate schimba sau va avea un sfârşit.

Capitolul IV – Răspuns la altă obiecţie. Distrugerea Ierusalimului, care era cetatea marelui Împărat, nu a diminuat cu nimic maiestatea şi puterea lui Dumnezeu, căci această distrugere a fost hotărâtă de sfatul cel înţelept al aceluiaşi Dumnezeu.

Capitolul V – Autorul revine la argumentul său anterior şi arată că legea şi profeţii vesteau un singur Dumnezeu, pe care Cristos L-a mărturisit ca Tată şi care, prin Cuvântul Său, S-a făcut cunoscut oamenilor în ambele legăminte.

Capitolul VI – Explicarea cuvintelor lui Cristos: „Nimeni nu Îl cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul”, cuvinte pe care ereticii le interpretează greşit. Dovada faptului că, prin revelarea Fiului de către Tatăl şi prin revelarea Tatălui prin Fiul, Tatăl nu a fost niciodată necunoscut.

Capitolul VII – Recapitularea argumentului anterior, arătând că Avraam, prin revelaţia Cuvântului, L-a cunoscut pe Tatăl şi venirea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, el s-a bucurat să vadă ziua lui Cristos, când promisiunile care i-au fost făcute aveau să fie împlinite. Rodul acestei bucurii s-a transmis posterităţii, adică celor care sunt părtaşi credinţei lui Avraam, însă nu şi iudeilor care resping Cuvântul lui Dumnezeu.

Capitolul VIII – Tentativele inutile ale lui Marcion şi ale urmaşilor lui, care îl exclud pe Avraam de la mântuirea dată de Cristos care, atunci când a vindecat în ziua de Sabat, nu l-a eliberat numai pe Avraam, ci şi sămânţa acestuia, prin împlinirea şi nu prin distrugerea legii.

Capitolul IX – Există un singur Autor şi un singur final al ambelor legăminte.

Capitolul X – Pasajele Vechiului Testament şi mai ales cele scrise de Moise Îl menţionează pretutindeni pe Fiul lui Dumnezeu şi prevestesc venirea şi pătimirea Sa. De aici reiese faptul că ele au fost inspirate de unul şi acelaşi Dumnezeu.

Capitolul XI – Profeţii din vechime şi oamenii neprihăniţi au ştiut dinainte despre venirea lui Cristos şi au dorit cu adevărat să Îl vadă şi să Îl audă. El S-a revelat în Scripturi prin Duhul Sfânt, fără să Se schimbe, şi i-a îmbogăţit zi de zi pe oameni cu beneficii, pe care le-a oferit cu o mai mare abundenţă generaţiilor din urmă decât celor dinainte.

Capitolul XII – Se vede clar că există un singur autor al legii celei vechi şi noi, prin faptul că Isus Cristos a condamnat tradiţiile şi obiceiurile care contraveneau primei legi, în vreme ce a confirmat cele mai importante principii ale acesteia şi a arătat că El Însuşi era sfârşitul legii mozaice.

Capitolul XIII – Cristos nu a abrogat preceptele naturale ale legii, ci mai degrabă le-a împlinit şi le-a extins. El a îndepărtat jugul şi legăturile vechii legi, aşa încât omenirea, fiind acum eliberată, să Îl poată sluji pe Dumnezeu cu acea pietate plină de încredere care se potriveşte fiilor.

Capitolul XIV – Faptul că Dumnezeu pretinde omului ascultare, că l-a creat, l-a chemat şi l-a aşezat sub lege, a fost numai pentru bunăstarea omului; Dumnezeu nu avea nevoie de om ci, plin de har, i-a conferit acestuia bunăvoinţa Sa în toate modurile posibile.

Capitolul XV – La început, Dumnezeu a socotit că era suficient să înscrie Legea sau Decalogul în inimile oamenilor; dar apoi a găsit că era nevoie să ţină în frâu, cu jugul legii mozaice, poftele iudeilor, care abuzau de libertatea lor, şi chiar să adauge unele porunci speciale, din pricina împietririi inimii lor.

Capitolul XVI – Neprihănirea desăvârşită nu a fost dată nici prin circumcizie, nici prin alte ceremonii ale legii. Totuşi, Decalogul nu a fost anulat de Cristos, ci rămâne întotdeauna în vigoare: oamenii nu au fost niciodată scutiţi de poruncile lui.

Capitolul XVII – Dovada faptului că Dumnezeu nu a introdus dispensaţia levitică de dragul Lui sau ca o cerinţă a unei astfel de slujbe, căci El nu are nevoie de nimic din partea oamenilor.

Capitolul XVIII – Cu privire la jertfe şi daruri de mâncare şi la cei care le aduc cu adevărat.

Capitolul XIX – Lucrurile pământeşti pot fi prototipul celor cereşti, dar cele din urmă nu pot fi prototipul altora superioare şi necunoscute şi nici noi nu putem, fără să fim cu totul nebuni, să susţinem că Dumnezeu ne este cunoscut numai sub forma unei fiinţe necunoscute şi superioare.

Capitolul XX – Singurul Dumnezeu a creat toate lucrurile din lumea aceasta, prin intermediul Cuvântului şi al Duhului Sfânt şi, cu toate că în această viaţă El este invizibil şi incomprehensibil pentru noi, totuşi El nu este necunoscut, întrucât lucrările Lui mărturisesc despre El şi Cuvântul Lui ne-a arătat că El poate fi văzut şi cunoscut în multe feluri.

Capitolul XXI – Credinţa lui Avraam a fost identică cu a noastră. Această credinţă a fost prefigurată prin cuvintele şi faptele patriarhilor.

Capitolul XXII – Cristos nu a venit numai pentru oamenii dintr-o singură epocă, ci pentru toţi cei care, trăind în neprihănire şi pietate, au crezut în El şi, de asemenea, pentru cei care vor crede.

Capitolul XXIII – Patriarhii şi profeţii indicau spre venirea lui Cristos, întărind astfel drumul posterităţii spre credinţa în Cristos; prin urmare, truda apostolilor a fost micşorată, întrucât ei culegeau roadele muncii altora.

Capitolul XXIV – Convertirea neamurilor a fost mai dificilă decât cea a iudeilor. Aşadar, osteneala apostolilor care s-au angajat să îndeplinească cea dintâi sarcină, a fost mai mare decât a celorlalţi.

Capitolul XXV – Ambele legăminte au fost prefigurate de Avraam şi de durerile naşterii lui Tamar. Totuşi, pentru fiecare legământ a existat unul şi acelaşi Dumnezeu.

Capitolul XXVI – Comoară ascunsă în Scripturi este Cristos; interpretarea corectă a Scripturilor se găseşte numai în Biserică.

Capitolul XXVII – Păcatele oamenilor din vechime, care au atras mânia lui Dumnezeu, au fost consemnate în scris prin providenţa Lui, pentru ca noi să putem învăţa din ele şi să nu ne mândrim. Prin urmare, nu trebuie să deducem că atunci exista un alt Dumnezeu decât cel predicat de Cristos; mai degrabă ar trebui să ne temem ca nu cumva unul şi acelaşi Dumnezeu care a adus pedeapsa asupra celor din vechime, să nu aducă pedepse şi mai grele asupra noastră.

Capitolul XXVIII – Acele persoane care exagerează îndurarea lui Cristos, dar nu vorbesc despre judecata Lui, ci privesc numai la harul mai bogat al Noului Testament, sunt nechibzuite. Ele uită gradul mai mare de perfecţiune pe care el îl pretinde de la noi şi caută să arate că există un alt Dumnezeu, mai presus de Cel ce a creat lumea.

Capitolul XXIX – Respingerea argumentelor marcioniţilor, care au încercat să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului, întrucât El l-a orbit pe faraon şi pe slujitorii Lui.

Capitolul XXX – Respingerea altui argument adus de marcioniţi, şi anume că Dumnezeu i-a învăţat pe iudei să îi jefuiască pe egipteni.

Capitolul XXXI – Nu ar trebui să imputăm în pripă oamenilor din vechime lucruri pe care Scriptura nu le condamnă, ci ar trebui mai degrabă să căutăm în ele întruchipări ale lucrurilor viitoare: un astfel de exemplu este incestul săvârşit de Lot.

Capitolul XXXII – Faptul că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor Testamente este confirmat de autoritatea unui prezbiter care a primit învăţătură de la apostoli.

Capitolul XXXIII – Oricine mărturiseşte că singurul Dumnezeu este autorul ambelor Testamente şi citeşte cu sârguinţă Scripturile, împreună cu prezbiterii Bisericii, este un adevărat ucenic spiritual şi va înţelege şi va interpreta corect toate lucrurile declarate de profeţi cu privire la Cristos şi la libertatea Noului Testament.

Capitolul XXXIV – Dovada faptului că profeţii s-au referit la Cristos al nostru în toate prevestirile lor, în pofida celor afirmate de marcioniţi.

Capitolul XXXV – Combaterea celor care susţin că profeţii au rostit unele prevestiri sub inspiraţia altora decât Demiurgul. Neînţelegeri între valentinieni cu privire la aceste prevestiri.

Capitolul XXXVI – Profeţii au fost trimişi de unul şi acelaşi Tată care L-a trimis şi pe Fiul.

Capitolul XXXVII – Oamenii posedă o voinţă liberă şi sunt înzestraţi cu facultatea de a alege. Prin urmare, nu este adevărat că, prin natura lor, unii sunt buni, iar alţii sunt răi.

Capitolul XXXVIII – De ce nu a fost făcut omul desăvârşit de la început.

Capitolul XXXIX – Omul este înzestrat cu capacitatea de a distinge binele şi răul; prin urmare, fără a fi constrâns, el are puterea ca, prin propria voinţă şi alegere, să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi, făcând astfel, să evite răul pregătit pentru cei răzvrătiţi.

Capitolul XL – Unul şi acelaşi Tată aplică celor respinşi pedeapsa şi dă răsplata celor aleşi.

Capitolul XLI – Aceia care nu cred în Dumnezeu, ci sunt neascultători, sunt îngerii şi fiii diavolului, nu prin natura lor, ci prin imitarea lui. Finalul acestei cărţi şi scopul celei următoare.

 

Cartea a IV-a

--------

Prefaţă

1. Dragul meu prieten, trimiţându-ţi cea de-a patra carte a acestei lucrări, care este [intitulată] Detectarea şi respingerea falsei cunoştinţe, aşa cum am promis, voi da o mai mare greutate, prin intermediul cuvintelor Domnului, lucrurilor pe care le-am prezentat deja. Astfel, şi tu, aşa cum ai cerut, vei obţine de la mine mijloacele necesare pentru a-i combate pe toţi ereticii de pretutindeni aşa încât, învingându-i pe toate planurile, să nu le îngădui să se adâncească şi mai mult în eroarea lor, ca să nu se înece în marea ignoranţei; ci, întorcându-i spre limanul adevărului, să îi poţi ajuta să ajungă la mântuire.

2. Însă omul care va încerca să îi convertească, trebuie să cunoască sistemele sau structurile doctrinelor lor cu acurateţe, căci nimeni nu poate vindeca un bolnav fără să cunoască nimic despre boala pacientului. Acesta este motivul pentru care predecesorii mei, care erau superiori mie, totuşi nu au putut să îi combată în mod satisfăcător pe valentinieni, pentru că erau în necunoştinţă de cauză în ce priveşte sistemul acestor oameni1, pe care ţi l-am înfăţişat cu grijă în cea dintâi carte, în care am arătat că doctrina lor este o reluare a tuturor ereziilor. În cea de-a doua carte am prezentat, ca într-o oglindă, imaginea întregii lor confuzii. Cei care se opun acestor oameni (valentinienilor) folosind metoda corectă, se opun [în consecinţă] tuturor celor a căror gândire este rea, iar cei care îi combat, combat de fapt orice fel de erezie.

3. Sistemul lor este mai blasfemiator decât oricare [altul], pentru că, după părerea lor, Creatorul şi Plămăditorul, care este singurul Dumnezeu, aşa cum am arătat, a luat naştere în urma unui defect sau a unei apostazii. Ei rostesc blasfemii şi la adresa Domnului nostru, separând şi despărţindu-L pe Isus de Cristos, pe Cristos de Mântuitorul, pe Mântuitor de Cuvânt şi Cuvântul de Cel Întâi Născut. Dat fiind faptul că ei Îl consideră pe Creator ca provenind dintr-o defecţiune sau o apostazie, ei spun, de asemenea, că Isus Cristos şi Duhul Sfânt au fost generaţi pe baza acestei defecţiuni şi că Mântuitorul a fost rezultatul acelor eoni care au luat naştere din această defecţiune. Prin urmare, printre ei nu poţi găsi decât blasfemie. În cartea precedentă am prezentat ideile apostolilor cu privire la aceste lucruri, [pentru a arăta] nu doar că cei „care, de la început, au fost martori oculari şi lucrători ai cuvântului”2 adevărului nu au susţinut astfel de opinii, ci şi că ei ne-au şi învăţat să ne ferim de aceste doctrine, 3 prevăzând prin Duhul care sunt cei slabi, care vor fi duşi în rătăcire.4

4. Căci, după cum şarpele a ademenit-o pe Eva, promiţându-i ceva ce el nu avea, 5 la fel fac şi aceşti oameni, pretinzând [că deţin] o cunoştinţă superioară şi [că au ajuns să cunoască] misterele inefabile; ei promit acel acces despre care spun că are loc în cadrul Pleromei şi astfel îi afundă în moarte pe cei care îi cred, făcându-i apostaţi faţă de Cel care i-a creat. Într-adevăr, la început, îngerul cel apostat, care adusese neascultarea omenirii prin intermediul şarpelui, şi-a închipuit că Domnul nu a băgat de seamă. Atunci Dumnezeu i-a dat forma6 şi numele [de şarpe]. Însă acum, când vremurile din urmă [au venit peste noi], răul este răspândit printre oameni şi nu numai că îi face pe aceştia apostaţi dar [diavolul], prin multe maşinaţii, ridică blasfemiatori împotriva Creatorului, şi anume, prin intermediul tuturor ereticilor menţionaţi deja. Căci toţi aceştia, chiar dacă vin din regiuni diferite şi promulgă [opinii] diferite, totuşi concură la aceeaşi lucrare blasfemiatoare, rănindu-i de moarte [pe oameni], prin faptul că propovăduiesc blasfemia la adresa lui Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul nostru, şi diminuează însemnătatea mântuirii omului. Omul reprezintă o organizare mixtă a sufletului şi trupului şi a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu şi modelat de mâinile Lui, adică de către Fiul şi Duhul, cărora Tatăl le-a spus: „Să facem om”. 7 Aşadar, acesta este scopul celui care râvneşte la viaţa noastră – să îi facă pe oameni să nu mai creadă în mântuirea lor şi să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Creatorul. Indiferent ce susţin, cu mare solemnitate ereticii, ei ajung în cele din urmă la a adresa blasfemii Creatorului şi la a nu recunoaşte mântuirea creaturii lui Dumnezeu, care este trupul omului. Am dovedit, în diferite feluri, că Fiul lui Dumnezeu a înfăptuit întreaga dispensaţie a [îndurării] şi că Scriptura nu numeşte pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl tuturor, pe Fiul şi pe cei care au înfierea.

Capitolul I – Domnul a recunoscut un singur Dumnezeu şi Tată.

1. Aşadar, este sigur şi neclintit adevărul că Duhul nu a vestit nici un alt Dumnezeu sau Domn, în afară ce Cel care, în calitate de Dumnezeu, domneşte peste toate lucrurile, împreună cu Cuvântul Său şi cu cei care au primit Duhul înfierii, adică cei care cred în singurul şi adevăratul Dumnezeu şi în Isus Cristos, Fiul Lui. La fel de adevărat este faptul că apostolii nu au recunoscut pe nimeni altul drept Dumnezeu, nici nu au numit [pe vreun altul] ca Domn. Ce este mai important, [pentru că este adevărat], este faptul că şi Domnul nostru [a făcut la fel], poruncindu-ne să nu numim pe nimeni Tată, în afară de Cel care este în ceruri şi care este singurul Dumnezeu şi Tată. Aceste lucruri arată clar că ceea ce afirmă aceşti înşelători şi sofişti perverşi este fals. Aceşti mitologi perverşi spun că fiinţa inventată de ei înşişi este prin natura ei Dumnezeu şi Tată deopotrivă, dar că Demiurgul nu este nici Dumnezeu, nici Tată, ci este numit astfel din simplă curtoazie (verbo tenus), din pricina stăpânirii lui asupra creaţiei. Ridicându-şi gândurile împotriva lui Dumnezeu şi lăsând deoparte doctrina despre Cristos şi despre ei înşişi, divinizând lucruri false, ei resping întreaga dispensaţie a lui Dumnezeu. Ei susţin că eonii lor şi dumnezeii, taţii şi domnii se mai numesc şi ceruri, împreună cu Mama lor, pe care ei o desemnează prin mai multe nume, printre care şi „Pământul” sau „Ierusalimul”.

2. Pentru cine nu este limpede că, dacă Domnul ar fi cunoscut mai mulţi taţi şi dumnezei, nu i-ar fi învăţat pe ucenicii Lui să cunoască [doar] un singur Dumnezeu9  şi să Îl numească numai pe acesta Tată? Însă El a făcut distincţia între cei care erau dumnezei numai cu numele (verbo tenus) şi Cel care este într-adevăr Dumnezeu, pentru ca ei să nu se înşele în ce priveşte doctrina despre Dumnezeu, nici să nu înţeleagă, [din greşeală], un lucru în locul altuia. Dacă El ne-ar fi învăţat să numim o Fiinţă drept Tată şi Dumnezeu, în vreme ce El ar fi menţionat uneori şi alţi taţi şi dumnezei în acelaşi sens, atunci El ar fi pretins ucenicilor să urmeze un alt comportament decât cel practicat de El. Însă o astfel de atitudine nu trădează un bun învăţător, ci unul înşelător şi invidios. Potrivit spuselor acestor oameni, şi apostolii au încălcat porunca, căci ei Îl mărturisesc pe Creator drept Dumnezeu, Domn şi Tată, după cum am arătat – dacă El nu este singurul Dumnezeu şi Tată. Astfel, pentru ei Isus este autorul şi învăţătorul acestui păcat, căci El a poruncit ca unul singur să fie numit Tată, 10 impunându-le astfel obligaţia de a-L mărturisi ca Tată pe Creator, după cum am subliniat.

Capitolul II – Dovezi aduse de mărturia lui Moise şi a celorlalţi profeţi, ale căror cuvinte sunt cuvintele lui Cristos, potrivit cărora există un singur Dumnezeu, Întemeietorul lumii, pe care Domnul nostru L-a propovăduit şi L-a numit Tată.

1. Recapitulând întreaga lege, pe care o primise de la Creator (Demiurg), Moise a spus astfel în Deuteronom : „Daţi urechea voi, ceruri, şi voi vorbi şi ascultă, pământule, cuvintele gurii Mele”. 11 Apoi David, afirmând că ajutorul lui a venit de la Domnul, spune astfel: „Ajutorul vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”. 12 Iar Isaia mărturiseşte că Dumnezeu, care a făcut cerurile şi pământul şi care le stăpâneşte, a grăit: „Ascultaţi, ceruri şi pleacă urechea, pământule, căci Domnul a vorbit”; 13 „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul şi l-a întins, care a întocmit pământul şi lucrurile de pe el, care dă suflare oamenilor care-l locuiesc şi duh celor ce umblă pe el”. 14

2. Domnul nostru Isus Cristos mărturiseşte ca Tată aceeaşi Fiinţă, atunci când spune: „Te mărturisesc pe Tine, o, Tată, Doamne al cerului şi al pământului”.15 Despre ce Tată vor aceşti sofişti perverşi ai Pandorei să înţelegem că este vorba [prin aceste cuvinte]? Să fie Bythus, pe care l-au născocit ei, sau Mama lor ori Cel întâi născut? Să fie cel pe care marcioniţii sau alţii l-au inventat drept dumnezeu (cu privire la care am dovedit pe larg că nu este dumnezeu), sau să fie (aşa cum este în realitate), Creatorul cerului şi al pământului, pe care L-au proclamat profeţii, despre care Cristos a mărturisit că este Tatăl Lui şi cu privire la care legea vesteşte astfel: „Ascultă, o, Israele; Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”? 16

3. Dat fiind faptul că scrierile (literae) lui Moise sunt cuvintele lui Cristos, El Însuşi declară iudeilor, după cum a consemnat Ioan în Evanghelia sa: „Dacă l-aţi fi crezut pe Moise, M-aţi fi crezut şi pe Mine, căci el a scris despre Mine. Dacă nu credeţi cele scrise de el, nu veţi crede nici cuvintele Mele”. 17 El indică astfel, în cel mai clar mod, că scrierile lui Moise conţin cuvintele Sale. Astfel, dacă [aşa stau lucrurile cu privire la] Moise, fără nici o îndoială că şi cuvintele celorlalţi profeţi sunt [cuvintele] Lui, după cum am arătat. Apoi, Domnul Însuşi îl înfăţişează pe Avraam, care îi spune bogatului, cu privire la cei rămaşi în viaţă: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”. 18

4. El nu ne-a relatat numai o istorisire referitoare la un om bogat şi la unul sărac, ci ne-a învăţat, mai întâi, că nimeni nu trebuie să ducă o viaţă extravagantă, nici să nu trăiască în plăceri lumeşti şi în ospeţe continue, fiind astfel robul poftelor lui, uitându-L pe Dumnezeu. „Căci era odată”, a spus El, „un om bogat care se îmbrăca în purpură şi in subţire şi care se desfăta cu ospeţe splendide”. 19

Duhul a vorbit prin Isaia astfel despre asemenea persoane: „Ei beau vin [în cântecul] harpelor, al psaltirilor şi al fluierelor, dar nu iau aminte la lucrările Domnului, nici nu sunt cu băgare de seamă la lucrarea mâinilor Lui”.20 Ca să nu primim aceeaşi pedeapsă ca aceşti oameni, Domnul [ne] descoperă finalul lor şi ne arată, în acelaşi timp, că dacă ei l-ar fi ascultat pe Moise şi pe profeţi, ar fi crezut şi în Cel despre care predicaseră aceştia, în Fiul lui Dumnezeu, care a înviat din morţi şi care ne dă viaţa. El arată că este o singură origine pentru toţi, adică pentru Avraam, Moise, profeţi şi Domnul Însuşi, care a înviat din morţi şi în care cred mulţi din cei supuşi tăierii împrejur, care îl ascultă pe Moise şi pe profeţi vestind venirea Fiului lui Dumnezeu. Însă cei care batjocoresc [adevărul] afirmă că aceşti oameni aveau o altă origine şi nu Îl cunosc pe Cel întâi înviat din morţi. Pentru ei, Cristos este o fiinţă distinctă, care a continuat să existe, ca şi cum ar fi fost impasibilă, în vreme ce Isus, care a suferit, este cu totul separat [de El].

5. Căci ei nu primesc de la Tatăl cunoştinţa despre Fiul, nici nu învaţă cine este Tatăl de la Fiul, care arată limpede, fără pilde, cine este Cel care e cu adevărat Dumnezeu. El spune: „Voi să nu juraţi deloc – nici pe cer, care este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, nici pe pământ, care este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui Împărat”. 21 Este evident că aceste cuvinte sunt rostite în legătură cu Creatorul, după cum spune Isaia: „Cerul este scaunul Meu de domnie, iar pământul este aşternutul picioarelor Mele”. 22  În afară de această Fiinţă, nu există nici un alt Dumnezeu, altfel El nu ar fi numit de Domnul ca „Dumnezeu” sau „marele Împărat”, căci o Fiinţă care poate fi descrisă astfel nu admite ca vreo altă fiinţă să fie comparată cu ea sau aşezată deasupra. Acela deasupra căruia este un superior, se află sub puterea altuia şi nu poate fi numit nici „Dumnezeu”, nici „marele Împărat”.

6. Aceşti oameni nu pot susţine nici că aceste cuvinte au fost rostite în mod ironic, din moment ce ele însele dovedesc contrariul, căci Cel care le-a rostit era Adevărul şi El Şi-a reabilitat casa, dându-i afară pe schimbătorii de bani, care cumpărau şi vindeau, spunându-le: „Este scris: ‚Casa Mea se va chema o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari’”. 23 Ce motiv ar fi avut să spună şi să facă aceasta şi să-Şi reabiliteze casa, dacă ar fi predicat un alt Dumnezeu? Însă [El a făcut astfel], ca să poată arăta cine sunt cei care încalcă legea Tatălui Său, căci El nu a adus acuzaţii la adresa casei, nici a legii, pe care venise să o împlinească, ci i-a condamnat pe cei care Îi foloseau casa într-un mod nepotrivit şi pe cei care încălcau legea. De aceea, cărturarii şi fariseii, care începuseră să Îl dispreţuiască pe Dumnezeu din vremea legii, nu au primit Cuvântul Său, adică nu au crezut în Cristos. Isaia a spus cu privire la aceasta: „Căpeteniile tale sunt răzvrătite, tovarăşi ai hoţilor, iubesc darurile, umblă după răsplătiri, nu fac dreptate orfanului şi nu iau în seamă pricina văduvei”. 24 Ieremia spune în acelaşi fel: „Cei care conduc poporul Meu nu M-au cunoscut; sunt nişte copii nechibzuiţi şi fără pricepere; ştiu să facă răul, dar nu se pricep să facă binele”.25

7. Însă cei care s-au temut de Dumnezeu şi iubeau legea Lui, au alergat la Cristos şi au fost mântuiţi cu toţii. El a spus ucenicilor Lui: „Duceţi-vă la oile casei lui Israel, 26 care au pierit”. Şi se spune că, atunci când Domnul a zăbovit printre samariteni două zile, mulţi „au crezut din pricina cuvintelor Lui şi au spus femeii: ‚acum nu mai credem din pricina cuvintelor tale, căci L-am auzit noi înşine [pe El] şi ştim să acest om este cu adevărat Mântuitorul lumii’”. 27 Pavel a declarat, de asemenea: „astfel, tot Israelul va fi mântuit” 28, dar el a mai spus că legea a fost pedagogul nostru, [care ne-a adus] la Cristos Isus. 29 De aceea, să nu pună pe seama legii necredinţa unora [dintre ei], căci legea nu i-a împiedicat niciodată să creadă în Fiul lui Dumnezeu, nu, ci chiar i-a îndemnat30 să creadă, spunând31 că oamenii nu pot fi salvaţi altfel de vechea rană făcută de şarpe decât crezând în Cel care, îmbrăcând o înfăţişare asemenea cărnii păcătoase, a fost ridicat pe lemnul martirajului; El atrage la Sine32 toate lucrurile şi îi învie pe cei morţi.

Capitolul III – Răspuns la criticile gnosticilor. Dacă cerurile, scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pământul, aşternutul picioarelor Lui, vor trece, nu trebuie să presupunem că şi Dumnezeul adevărat Se poate schimba sau va avea un sfârşit.

1. În ce priveşte afirmaţia răutăcioasă că, dacă cerul este într-adevăr scaunul de domnie al lui Dumnezeu, iar pământul este aşternutul picioarelor Lui şi dacă se spune că acestea vor trece, când acest lucru va avea loc, şi Dumnezeul care stă deasupra lor va trece şi, prin urmare, nu poare fi Dumnezeul aflat deasupra tuturor - mai întâi, aceşti oameni sunt ignoranţi în ce priveşte sensul acestei expresii, şi anume că cerul este scaunul [Lui] de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor [Lui]. Căci ei nu ştiu cum este Dumnezeu, ci îşi închipuie că El stă asemenea unui om, ca şi cum ar avea limite când, de fapt, nu are. De asemenea, ei nu cunosc [sensul] expresiei legate de pieirea cerului şi a pământului. Pavel era însă în cunoştinţă de cauză când a spus: „Căci chipul acestei lumi trece”. 33  David explică răspunsul la întrebarea lor, căci el spune că, atunci când lumea aceasta piere, nu numai Dumnezeu rămâne, ci şi slujitorii Lui. El spune astfel în Psalmul 101: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veşmânt şi ele vor fi schimbate. Dat Tu rămâi acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Copiii slujitorilor Tăi vor rămâne şi sămânţa lor va dăinui pe vecie”.34

 

2. David arată care sunt lucrurile care vor trece şi cine va rămâne pe vecie – Dumnezeu şi slujitorii Săi. În mod asemănător, Isaia spune: „Ridică-ţi ochii spre ceruri şi priveşte jos, spre pământ; căci cerul arde cu trosnet şi pământul se învecheşte ca o haină, iar cei ce îl locuiesc vor pieri la fel. Dar mântuirea Mea va dăinui pentru totdeauna şi neprihănirea Mea nu va trece”.35

Capitolul IV – Răspuns la altă obiecţie. Distrugerea Ierusalimului, care era cetatea marelui Împărat, nu a diminuat cu nimic maiestatea şi puterea lui Dumnezeu, căci această distrugere a fost hotărâtă de sfatul cel înţelept al aceluiaşi Dumnezeu.

1. Mai departe, în ce priveşte Ierusalimul şi pe Domnul, ei îndrăznesc să spună că, dacă oraşul ar fi fost „cetatea marelui Împărat”, 36 nu ar fi fost părăsit. 37  Aceasta este ca şi cum am spune că, dacă paiul ar fi fost creat de Dumnezeu, nu ar trebui să se despartă niciodată de grâu şi că mlădiţele viei, dacă ar fi fost create de Dumnezeu, nu ar fi fost niciodată curăţate sau culese de ciorchini. Dar, aşa cum aceste [mlădiţe de vie] nu au fost create ca un scop în sine, ci pentru ca pe ele să crească rodul, care este cules când ajunge la maturitate, iar mlădiţele sunt lăsate în urmă şi cele care nu dau rod, sunt tăiate de tot, la fel [a fost şi cu] Ierusalimul, care purta jugul robiei (sub care era apăsat omul care, în vremurile trecute, când stăpânea moartea, nu era supus lui Dumnezeu, însă după ce acesta a fost cucerit, libertatea i-a devenit accesibilă); iar când rodul libertăţii a venit şi a ajuns la maturitate, a fost cules şi pus în hambar. Cei care aveau puterea de a aduce rod au fost luaţi din el [din Ierusalim] şi împrăştiaţi în toată lumea. După cum a spus Isaia: „Copiii lui Iacov vor prinde rădăcină şi Israel va înflori şi întreaga lume va fi umplută de rodul lui”. 38 Prin urmare, fiindcă rodul a fost semănat în toată lumea, cetatea (Ierusalimul) a fost părăsită pe drept, iar lucrurile care dăduseră rod înainte au fost luate, căci din acestea au ieşit, după trup, Cristosul şi apostolii, careu au adus rod. Însă acum, acestea nu mai sunt de folos pentru a aduce rod, căci toate lucrurile care au un început, trebuia să aibă şi un sfârşit în cursul timpului.

2. Dacă legea a început cu Moise, ca o consecinţă necesară, ea s-a încheiat o dată cu Ioan. Cristos a venit să o împlinească: prin urmare, „legea şi profeţii au fost” cu ei „până la Ioan”. 39 La fel şi Ierusalimul, care a început cu David,40 şi-a împlinit vremea şi trebuia să cunoască un final al stăpânirii lui,41 când noul legământ a fost revelat. Dumnezeu face toate lucrurile cu măsură şi în ordine. Nimic nu este fără măsură la El, pentru că nimic nu iese în afara ordinii Lui. Bine a spus cel care a zis că Tatăl cel nemăsurabil a fost El Însuşi supus măsurării, în Fiul, căci Fiul este măsura Tatălui, El Îl cuprinde pe Tatăl. Isaia a spus următoarele cu privire la faptul că administrarea dată lor (iudeilor) era temporară: „Şi fiica Sionului va rămâne ca o colibă în vie şi ca o covercă într-un câmp de castraveţi”. 42 Când vor fi lăsate în urmă aceste lucruri? Nu atunci când rodul va fi luat şi vor rămâne numai frunzele, care nu au acum nici o putere de a da rod?

3. Dar de ce vorbim despre Ierusalim dacă, într-adevăr, slava întregii lumi trebuie să treacă şi ea, când va veni vremea ca ea să piară, pentru ca rodul să fie adunat în grânar, iar pleava, lăsată în urmă şi mistuită în foc? „Căci ziua Domnului vine ca un foc mistuitor şi toţi păcătoşii vor fi seceraţi, toţi cei ce fac răul şi ziua aceea îi va arde”. 43 Ioan Botezătorul arată cine este acest Domn care aduce o astfel de zi, când spune despre Cristos: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc; El are lopata în mână şi Îşi va curăţa aria; El va strânge grâul în grânar şi pleava o va arde în focul care nu se stinge”. 44 Căci Cel care face pleava şi Cel care face grâul nu sunt persoane diferite, ci unul şi acelaşi, care îi judecă pe oameni, adică îi separă. Grâul şi pleava, care sunt lipsite de suflare şi de raţiune, au fost făcute astfel prin natura lor. Însă omul, care este înzestrat cu raţiune, fiind în această privinţă ca Dumnezeu, are o voinţă liberă, stăpânire asupra lui însuşi, este el însuşi cauza a ceea ce este, aşa încât uneori devine grâu, iar alteori pleavă. Aşadar, el va fi condamnat pe drept, căci a fost creat ca fiinţă raţională, dar şi-a pierdut adevărata raţiune şi, printr-o trăire iraţională, s-a opus neprihănirii lui Dumnezeu şi s-a dedat la toate plăcerile pământeşti, slujind poftelor, după cum spune profetul: „Omul pus în cinste şi fără pricepere, este ca dobitoacele”. 45

Capitolul V – Autorul revine la argumentul său anterior şi arată că legea şi profeţii vesteau un singur Dumnezeu, pe care Cristos L-a mărturisit ca Tată şi care, prin Cuvântul Său, S-a făcut cunoscut oamenilor în ambele legăminte.

1. Aşadar, Dumnezeu este unul şi acelaşi, care face sul cerul, ca pe o carte, şi care înnoieşte faţa pământului, care a făcut toate lucrurile pentru om, pentru ca acesta ajungând la maturitate, să aibă parte de nemurire. Dumnezeu, din pricina bunătăţii Lui, [îi] dă lucrurile veşnice, „pentru ca în veacurile care vor veni să arate bogăţia nemaipomenită a harului Său”. 46  El a fost vestit de lege şi de profeţi şi recunoscut de Cristos ca Tată. El este Creatorul, Cel care este Dumnezeu peste toate, după cum spune Isaia: „Eu sunt martor, zice Domnul, şi robul Meu pe care L-am ales, ca voi să ştiţi, să credeţi şi să înţelegeţi că EU SUNT. Nu a fost nici un alt Dumnezeu înainte de Mine şi nici nu va fi după Mine. Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este alt Mântuitor. Eu am vestit şi Eu am mântuit”. 47 Apoi: „Eu sunt cel dintâi Dumnezeu şi sunt mai presus de lucrurile care vor veni”. 48 El nu spune aceste lucruri într-o manieră ambiguă, arogantă sau lăudăroasă, dar dat fiind faptul că era cu neputinţă ca, fără Dumnezeu, oamenii să ajungă să Îl cunoască, El îi învaţă să Îl cunoască prin Cuvântul Lui. Prin urmare, celor care sunt ignoranţi în ce priveşte aceste lucruri şi îşi închipuie că au descoperit un alt Tată, pe bună dreptate li se spune: „Vă rătăciţi, căci nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. 49

2. Domnul şi Stăpânul nostru, în răspunsul dat saducheilor, care spun că nu există înviere şi care, astfel, Îl necinstesc pe Dumnezeu şi micşorează credibilitatea legii, a vorbit despre înviere şi L-a revelat pe Dumnezeu, spunându-le: „Vă rătăciţi, căci nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Căci, vorbind despre învierea morţilor, El spune: „Nu aţi citit ce a spus Dumnezeu: ‚Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?’ 50 Şi a adăugat: ‚El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci toţi trăiesc prin El’”. Prin aceste argumente, El a arătat dincolo de orice îndoială că Cel care i-a vorbit lui Moise din rug şi care a declarat că este Dumnezeul patriarhilor, este Dumnezeul celor vii. Căci cine este Dumnezeul celor vii dacă nu Cel ce este Dumnezeu şi mai presus de care nu este altul? Daniel, profetul, L-a proclamat atunci când Cirus, împăratul perşilor i-a spus: „De ce nu închini înaintea lui Baal?” 51 Daniel a răspuns: „Pentru că eu nu mă închin unor idoli făcuţi de mâini omeneşti, ci Dumnezeului celui viu, care a întocmit cerul şi pământul şi care stăpâneşte toate lucrurile”. El a mai spus: „Îl voi adora pe Domnul Dumnezeul meu, pentru că El este Dumnezeul cel viu”. Deci Cel care a fost adorat de profeţi ca Dumnezeul cel viu este Dumnezeul celor vii, iar Cuvântul Lui este Cel care i-a vorbit lui Moise, care le-a închis gura saducheilor, care a dat darul învierii, revelând astfel celor orbi [ambele] adevăruri, adică învierea şi pe Dumnezeu [cu caracterul Lui adevărat]. Dacă El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, dar a fost numit Dumnezeul patriarhilor care erau adormiţi, este evident că ei trăiesc cu Dumnezeu şi nu şi-au încetat existenţa, căci sunt fii ai învierii. Domnul nostru Însuşi este învierea, după cum declară El: „Eu sunt învierea şi viaţa”. 52 Însă patriarhii sunt copiii Lui, căci profetul spune astfel: „Copiii tăi vor lua locul părinţilor tăi”.53  Aşadar, Cristos Însuşi, împreună cu Tatăl, este Dumnezeul celor vii, care i-a vorbit lui Moise şi care S-a arătat patriarhilor.

3. Când vorbea despre acest lucru, Isus a spus iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a văzut ziua Mea şi s-a bucurat”. 54 Despre ce este vorba? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i s-a socotit neprihănire”. 55  Mai întâi, [el a crezut] că El era Creatorul cerului şi al pământului, singurul Dumnezeu; în al doilea rând, că va face sămânţa lui ca stelele cerului. La aceasta se referă Pavel [când spune]: „ca lumini în lume”. 56 Aşadar, el şi-a părăsit rudele şi a urmat Cuvântul lui Dumnezeu, umblând cu el ca un peregrin, ca să poată [apoi] să locuiască împreună cu Cuvântul.

4. La fel şi apostolii, care erau din spiţa lui Avraam, au părăsit corabia şi pe tatăl lor şi au urmat Cuvântul. În acelaşi fel noi, care avem aceeaşi credinţă ca şi Avraam şi care purtăm crucea aşa cum a dus Isaac lemnele, 57 Îl urmăm pe El. Prin Avraam, omul a învăţat înainte şi s-a obişnuit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Avraam, potrivit credinţei lui, a urmat porunca dată de Cuvântul lui Dumnezeu şi, cu mintea pregătită, a adus, ca jertfă pentru Dumnezeu, pe singurul şi iubitul lui fiu, pentru ca şi Dumnezeu să dea, pentru întreaga lui sămânţă, pe singurul şi iubitul Lui Fiu, ca jertfă pentru răscumpărarea noastră.

 5. Pentru că Avraam a fost un profet şi a văzut în Duhul ziua venirii Domnului şi dispensaţia suferinţelor Lui, prin care au fost mântuiţi el însuşi şi toţi cei care, urmându-i exemplul, s-au încrezut în Dumnezeu, s-a bucurat nespus. Aşadar, lui Avraam nu îi era necunoscut Domnul, căci dorea să vadă ziua Lui, 58 nici Tatăl Domnului, întrucât Avraam învăţase din Cuvânt despre El şi a crezut, lucru care i s-a socotit drept neprihănire. Căci credinţa în Dumnezeu îl justifică pe om şi de aceea a spus el: „Îmi voi întinde mâna către Dumnezeul cel preaînalt, care a făcut cerul şi pământul”. 59 Totuşi, susţinătorii opiniilor pervertite caută să răstoarne aceste adevăruri, din pricina unui pasaj pe care, cu siguranţă, nu îl înţeleg corect.

 Capitolul VI – Explicarea cuvintelor lui Cristos: „Nimeni nu Îl cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul”, cuvinte pe care ereticii le interpretează greşit. Dovada faptului că, prin revelarea Fiului de către Tatăl şi prin revelarea Tatălui prin Fiul, Tatăl nu a fost niciodată necunoscut.

1. Domnul, care S-a revelat pe Sine ucenicilor, arătându-le că El este Cuvântul, care comunică cunoaşterea Tatălui, şi care i-a condamnat pe iudei, care îşi închipuiau că ei deţin [cunoaşterea] lui Dumnezeu, în vreme ce Îi respingeau Cuvântul prin care Dumnezeu este făcut cunoscut, a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”. 60 Astfel a scris Matei, ca şi Luca şi Marcu61; Ioan omite acest pasaj. Însă cei care vor să fie mai înţelepţi decât apostolii scriu [versetul] astfel: „Nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere” şi  explică versetul ca şi cum Dumnezeul adevărat nu a fost cunoscut de nimeni înainte de venirea Domnului, iar despre Dumnezeul care a fost vestit de profeţi, ei presupun că nu este Tatăl lui Cristos.

2. Însă dacă Isus Cristos a început să existe [numai] când a venit [în lume] ca om şi [dacă] Tatăl Şi-a amintit [numai] în vremea lui Tiberius Cezar să Se îngrijească [de nevoile] oamenilor, iar Cuvântul Lui nu a coexistat dintotdeauna cu creaturile Lui, [putem remarca faptul că] nici nu a fost nevoie de proclamarea unui alt Dumnezeu, ci [mai degrabă] că motivele unei asemenea neglijenţe şi lipse de grijă din partea Lui ar trebui supuse cercetării. Este limpede că nu ar trebui să se ridice astfel de întrebări, care să capete o asemenea putere încât să Îl schimbe pe Dumnezeu şi să ne distrugă credinţa în Creatorul care ne întreţine prin intermediul creaţiei Sale. În vreme ce ne îndreptăm credinţa spre Fiul, ar trebui să avem şi o dragoste fermă şi neclintită faţă de Tatăl. În cartea sa împotriva lui Marcion, Iustin62 spune corect: „Nu L-aş fi crezut pe Domnul Însuşi dacă ar fi vestit pe vreun altul decât pe Cel care este creatorul, întemeietorul şi susţinătorul. Dar pentru că singurul Fiu a venit la noi de la unicul Dumnezeu, care a creat această lume şi pe noi, care cuprinde şi administrează toate lucrurile, însumând în Sine întreaga Lui creaţie, credinţa mea în El este fermă şi dragostea mea faţă de Tatăl neclintită, căci Dumnezeu ni le-a dat pe amândouă”.

3.Nimeni nu Îl poate cunoaşte pe Tatăl decât prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin revelarea [Lui] de către Fiul şi nimeni nu Îl poate cunoaşte pe Fiul decât prin buna plăcere a Tatălui. Însă Fiul împlineşte buna plăcere a Tatălui, căci Tatăl trimite şi Fiul este trimis şi vine. Iar Cuvântul ştie că Tatăl, în ce ne priveşte pe noi, este invizibil şi infinit şi, pentru că El nu poate fi vestit [de nimeni altcineva], El Însuşi ni-L vesteşte. Pe de altă parte, Tatăl este singurul care Îşi cunoaşte Cuvântul. Domnul nostru a declarat aceste două adevăruri. Prin urmare, Fiul revelează cunoaşterea Tatălui prin propria Lui manifestare, căci manifestarea Fiului este cunoaşterea Tatălui şi toate lucrurile sunt manifestate prin Cuvânt. De aceea, pentru ca noi să cunoaştem că Fiul care a venit este Cel care conferă celor ce cred în El cunoaşterea Tatălui, El a spus ucenicilor: 63 „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Astfel, El Se prezintă împreună cu Tatăl, aşa cum este acesta [cu adevărat], ca noi să nu primim vreun alt Tată decât pe Cel revelat de Fiul.

4. Acest [Tată] este Creatorul cerului şi al pământului, după cum arată cuvintele Lui şi nu tatăl cel fals inventat de Marcion, de Valentinus, de Basilides, de Carpocrates, de Simon sau de restul „gnosticilor” pe nedrept numiţi astfel. Căci nici unul dintre aceştia nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci [a fost] Cristos Isus, Domnul nostru, împotriva căruia se îndreaptă învăţătura lor, a celor care îndrăznesc să predice un Dumnezeu necunoscut. Însă ei ar trebui să audă [aceasta]: Cum se face că cel cunoscut de ei este necunoscut? Căci orice este cunoscut chiar numai de câţiva, nu mai este necunoscut. Însă Domnul nu a spus că nici Tatăl, nici Fiul nu pot fi cunoscuţi deloc (in totum), căci în acest caz, venirea Lui ar fi fost de prisos. De ce a venit El la noi? Ca să ne spună: „Nu vă osteniţi să Îl căutaţi pe Dumnezeu, căci El este necunoscut şi nu Îl veţi găsi” – aşa cum declară în mod fals discipolii lui Valentinus că ar fi spus Cristos eonilor lor? Acest lucru ar fi în van. Căci Domnul ne-a spus că nici un om nu este în stare să Îl cunoască pe Dumnezeu decât dacă este învăţat de Dumnezeu, adică Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără Dumnezeu, dar aceasta este voia expresă a Tatălui, ca Dumnezeu să fie cunoscut. Cei cărora Fiul li-L revelează, Îl vor cunoaşte64 pe Dumnezeu.

5. Acesta este motivul pentru care Tatăl L-a revelat pe Fiul, pentru ca prin El, Dumnezeu să fie descoperit tuturor şi să îi primească pe cei drepţi, care cred în El, în neputrezirea şi bucuria veşnică (a crede în El înseamnă a face voia Lui); însă El îi va închide afară, în întuneric, pe cei care au ales astfel, adică pe cei care nu cred şi care, în consecinţă, se feresc de lumina Lui. Prin urmare, Dumnezeu S-a revelat tuturor, prin faptul că a făcut Cuvântul să fie vizibil pentru toţi, iar Cuvântul a vestit tuturor pe Tatăl şi pe Fiul, căci a devenit vizibil pentru toţi. De aceea, judecata dreaptă a lui Dumnezeu [va cădea] asupra tuturor care, asemenea altora, au văzut dar, spre deosebire de alţii, nu au crezut.

 6. Prin intermediul creaţiei înseşi, Cuvântul Îl revelează pe Dumnezeu, Creatorul, şi prin intermediul lumii [Îl declară] pe Domnul – Creatorul lumii; prin plămădirea [omului] – pe Artizanul care l-a modelat, iar prin Fiul, pe Tatăl care L-a născut; aceste lucruri, într-adevăr, se adresează tuturor oamenilor în acelaşi mod, însă nu toţi aceştia le cred în acelaşi fel. Prin lege şi profeţi, Cuvântul a predicat despre Sine şi despre Tatăl [tuturor] deopotrivă şi toţi oamenii au auzit, dar nu toţi au crezut. Prin Cuvântul Însuşi, care a fost făcut vizibil şi palpabil, Tatăl a fost arătat, deşi nu toţi au crezut în El. Însă toţi L-au văzut pe Tatăl în Fiul, căci Tatăl este partea nevăzută a Fiului, în vreme ce Fiul este partea vizibilă a Tatălui. De aceea, toţi au vorbit cu Cristos, când El era prezent [pe pământ] şi L-au numit Dumnezeu. Da, chiar şi demonii au exclamat la vederea Fiului: „Te ştim cine eşti. Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”. 65 Iar diavolul, pe când Îl privea şi Îl ispitea, I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. 66 Astfel, toţi L-au văzut şi au vorbit despre Fiul şi despre Tatăl, dar nu toţi au crezut [în ei].

7. Era potrivit ca adevărul să primească mărturii din partea tuturor şi să devină [un mijloc] de mântuire a celor ce cred şi de condamnare a celor care nu cred, ca toţi să fie judecaţi după dreptate, iar credinţa în Tatăl şi în Fiul să fie aprobată de toţi, adică să fie recunoscută de toţi [ca singura cale de mântuire], primind mărturii atât de la cei care îi aparţin, care îi sunt prieteni, cât şi de la cei care nu au nici o legătură cu ea, fiindu-i duşmani. O astfel de dovadă, care obţine mărturii izbitoare67 chiar din partea adversarilor, este adevărată şi nu poate fi contrazisă. Aceştia ajung să fie convinşi cu privire la ea, în urma contemplării ei şi astfel depun mărturie în favoarea ei şi o afirmă. 68 Dar după o vreme, aceşti oameni trec de partea duşmanilor ei şi devin acuzatori [ai lucrurilor pe care le aprobaseră] şi ar dori ca mărturia lor să nu fie [privită ca] adevărată. Însă Cel care a fost cunoscut nu diferea de Cel care a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl”, ci era unul şi acelaşi, căruia Tatăl I-a supus toate lucrurile, în vreme ce a primit mărturii din partea tuturor că El era om şi Dumnezeu – mărturii depuse de Tatăl, de Duhul Sfânt, de îngeri, de creaţia însăşi, de oameni, de duhurile apostate şi de demoni, de duşmanul Lui şi, în cele din urmă, de moartea însăşi. Însă Fiul, care administrează toate lucrurile pentru Tatăl, lucrează de la început până la sfârşit şi, fără El, nici un om nu poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci Fiul reprezintă cunoaşterea Tatălui, iar cunoaşterea Fiului este în Tatăl şi a fost revelată prin Fiul. Acesta este motivul pentru care Domnul a declarat: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl şi de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere”. 69 Expresia „să i-L descopere” nu se referă numai la viitor, ca şi cum Cuvântul a început să Îl manifeste pe Tatăl [numai] când S-a născut din Maria, ci se aplică tuturor vremurilor. Căci Fiul, care a fost prezent alături de lucrarea mâinilor Lui încă de la început, Îl revelează pe Tatăl tuturor celor cărora voieşte, când voieşte şi după cum Tatăl voieşte. Aşadar, în toate lucrurile şi în toate vremurile, există un singur Dumnezeu, Tatăl, un singur Cuvânt, un singur Fiu, un singur Duh şi o singură mântuire pentru toţi cei ce cred în El.

Capitolul VII – Recapitularea argumentului anterior, arătând că Avraam, prin revelaţia Cuvântului, L-a cunoscut pe Tatăl şi venirea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, el s-a bucurat să vadă ziua lui Cristos, când promisiunile care i-au fost făcute aveau să fie împlinite. Rodul acestei bucurii s-a transmis posterităţii, adică celor care sunt părtaşi credinţei lui Avraam, însă nu şi iudeilor care resping Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Aşadar Avraam, la rândul lui, cunoscându-L prin Cuvânt pe Tatăl, care a făcut cerul şi pământul, L-a mărturisit ca Dumnezeu şi aflând, prin înştiinţarea [care i s-a dat], că Fiul lui Dumnezeu va fi un om printre oameni şi prin venirea Lui sămânţa lui va deveni ca stelele cerului, a dorit să vadă acea zi, ca să-L poată îmbrăţişa şi el pe Cristos. Văzând acea zi prin duhul profeţiei, Avraam s-a bucurat. 70 La fel şi Simeon, unul dintre descendenţii lui, a continuat bucuria patriarhului şi a spus: „Doamne, acum slobozeşte în pace pe robul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să aducă revelaţia Neamurilor71  şi slava poporului Tău Israel”. 72 La fel şi îngerii au anunţat vestea bună a bucuriei păstorilor care păzeau noaptea turmele. 73 Mai mult, Maria a spus: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” 74 – bucuria lui Avraam a coborât asupra celor care s-au născut din el, adică asupra celor care vegheau, care L-au văzut pe Cristos şi care au crezut în El, în vreme ce, pe de altă parte, a existat o bucurie reciprocă ce s-a transmis invers, de la copii spre Avraam, care a dorit să vadă ziua venirii lui Cristos. Prin urmare, Domnul a adus pe bună dreptate mărturia despre Avraam: „Părintele vostru Avraam a văzut ziua Mea şi s-a bucurat”.

2. Domnul nu a spus aceste lucruri numai cu privire la Avraam, ci pentru a arăta că toţi cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu de la început şi care au prevăzut venirea lui Cristos, au primit revelaţia de la Fiul Însuşi, care – în vremurile din urmă, a devenit vizibil, a vorbit rasei umane, ca să ridice din pietre fii lui Avraam şi să împlinească promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam, pentru a face sămânţa lui ca stelele cerului, 75 după cum a spus Ioan Botezătorul: „Căci Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fii lui Avraam”. 76 Isus a făcut acest lucru smulgându-ne din religia pietrelor şi din gândirea stearpă şi fără rod, punând în noi o credinţă ca a lui Avraam. După cum mărturiseşte şi Pavel, noi suntem copii ai lui Avraam din pricina credinţei noastre asemănătoare şi a promisiunii moştenirii. 77 

3. Prin urmare, El este unul şi acelaşi Dumnezeu, care l-a chemat pe Avraam şi i-a făcut promisiunea. El este şi Creatorul care, prin Cristos, pregăteşte lumini în lume, [adică] pe aceia dintre Neamuri care cred. El spune: „Voi sunteţi lumina lumii”, 78 adică suntem asemenea stelelor de pe cer. Am arătat că El nu este cunoscut de nici un om, ci numai de Fiul şi de cei cărora vrea Fiul să li-L descopere. Însă Fiul Îl descoperă pe Tatăl tuturor celor cărora vrea ca El să le fie cunoscut şi nici un om nu Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu fără bunăvoinţa Tatălui şi fără intermedierea Fiului. De aceea, Domnul a spus ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut”. 79 Aceste cuvinte arată evident că El poate fi cunoscut prin Fiul, adică prin Cuvânt.

4. Iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, neprimind Cuvântul Lui şi închipuindu-şi că Îl puteau cunoaşte pe Tatăl [separat], prin El Însuşi, fără Cuvânt, adică fără Fiul; ei erau ignoranţi în ce-L priveşte pe Dumnezeul care i-a vorbit lui Avraam, 80 luând formă umană, şi lui Moise, spunând: „Am văzut apăsarea poporului Meu care este în Egipt şi am coborât să îl izbăvesc”. 81 Fiul, care este Cuvântul lui Dumnezeu, a pregătit aceste lucruri dinainte, de la început, căci Tatăl nu a avut nevoie de îngeri pentru a aduce în fiinţă creaţia, pentru a modela omul, pentru care a şi fost făcută creaţia, nici nu avea nevoie de mijloace prin care să întocmească lucrurile create sau pentru a pune o ordine în lucrurile care îl priveau pe om. [În acelaşi timp], El dispunea de un număr vast şi necuprins de slujitori. Vlăstarul şi asemănarea82 Lui Îi slujesc în orice privinţă – este vorba de Fiul şi de Duhul Sfânt, Cuvântul şi Înţelepciunea, cărora le slujesc toţi îngerii şi cărora le sunt supuşi. Prin urmare, este inutilă lucrarea celor care, din pricina declaraţiei ‚Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul’83 prezintă un alt Tată necunoscut.

Capitolul VIII – Tentativele inutile ale lui Marcion şi ale urmaşilor lui, care îl exclud pe Avraam de la mântuirea dată de Cristos care, atunci când a vindecat în ziua de Sabat, nu l-a eliberat numai pe Avraam, ci şi sămânţa acestuia, prin împlinirea şi nu prin distrugerea legii.

1. De asemenea, zadarnic este [efortul lui] Marcion şi al urmaşilor lui, care [caută] să îl excludă pe Avraam de la moştenire, deşi Duhul mărturiseşte despre el prin mulţi oameni şi acum prin Pavel, că „el L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit neprihănire”. 84 Şi Domnul [mărturiseşte despre el] prin faptul că îi ridică din pietre copii şi îi face sămânţa ca stelele cerului, spunând: „Vor veni unii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor” 85 şi apoi, cu privire la iudei: „Îi veţi vedea pe Avraam, Isaac, Iacov şi pe toţi profeţii în împărăţia cerurilor şi pe voi izgoniţi afară”. 86 Acesta este un argument clar că cei ce resping mântuirea Lui şi care conturează ideea unui alt Dumnezeu decât Cel care i-a făcut promisiunea lui Avraam, rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi sunt dezmoşteniţi de [darul] neputrezirii, pentru că nu ţin cont de Dumnezeu şi rostesc blasfemii la adresa Celui care, prin Isus Cristos, l-a primit pe Avraam în împărăţia cerurilor şi pe sămânţa lui, adică Biserica, cea căreia îi este dată, de asemenea, înfierea şi moştenirea promisă lui Avraam.

2. Domnul i-a reabilitat pe urmaşii lui Avraam, eliberându-i din legăturile lor şi chemându-i la mântuire, aşa cum a făcut cu femeia pe care a vindecat-o, spunând deschis celor care nu aveau credinţă ca şi Avraam: „Făţarnicilor, 87 nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul în ziua sabatului şi nu îl adapă? Şi femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” 88 Este limpede, deci, că El i-a eliberat şi i-a adus la viaţă pe cei care au crezut în El cum a crezut Avraam. Isus nu a încălcat legea atunci când a vindecat în ziua de sabat, căci legea nu interzicea vindecarea în ziua de sabat, [dimpotrivă], iudeii erau circumcişi în acea zi şi legea poruncea ca preoţii să slujească poporului în acea zi. Legea nu interzicea nici vindecarea animalelor. La Siloam şi cu numeroase alte89 ocazii, El a vindecat oameni în ziua de sabat şi, de aceea, mulţi apelau la El în astfel de zile. Legea le poruncea să nu facă nici o muncă, adică să nu alerge după bogăţia câştigată prin negustorie sau prin alte afaceri lumeşti, ci îi îndemna să se preocupe de exerciţiul sufletului, care consta în meditaţie şi într-o comportare folositoare celor din jur. De aceea, Domnul i-a mustrat pe cei care Îl condamnau pe nedrept pentru că vindecase în ziua de sabat. Căci El nu desfiinţase legea, ci o împlinise, oficiind slujba marelui preot, împăcându-L pe Dumnezeu în locul oamenilor, curăţind leproşii, vindecând bolnavii şi suferind El Însuşi moartea, pentru ca cei surghiuniţi să scape de condamnare şi să treacă de la frică la moştenirea Sa.

3. Apoi, legea nu interzicea în ziua de sabat celor flămânzi să mănânce mâncarea gata pregătită, însă nu le îngăduia oamenilor să culeagă şi să strângă în grânare. De aceea, Domnul a spus celor care îi acuzau pe ucenicii care mâncau boabe de grâu, frecând spicele în palme: „Nu aţi citit ce a făcut David când a flămânzit? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înainte şi a dat celor care erau cu el, deşi numai preoţilor le era îngăduit să mănânce din ele?” 90 justificându-i astfel pe ucenicii Lui prin cuvintele legii şi arătând că legea permitea preoţilor să acţioneze liber. Căci David fusese desemnat ca preot de către Dumnezeu, deşi Saul îl prigonea. Toţi cei neprihăniţi posedă un rang sacerdotal. 91 Toţi apostolii Domnului sunt preoţi, care nu moştenesc aici nici pământuri, nici case, ci slujesc necurmat lui Dumnezeu, la altar. Despre aceştia spunea Moise în Deuteronom, când l-a binecuvântat pe Levi: „El a spus tatălui şi mamei sale: ‚Nu te cunosc’ şi nu i-a recunoscut nici pe fraţii lui şi şi-a dezmoştenit fiii: el a păzit poruncile Tale şi a ţinut legământul Tău”. 92 Dar cine sunt cei care şi-au părăsit tatăl şi mama, şi-au luat rămas bun de la toţi vecinii lor, din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi al legământului Său, dacă nu ucenicii Domnului? Despre cine a spus Moise: „Ei nu vor avea nici o moştenire, căci Domnul Însuşi este moştenirea lor”93 şi „preoţii şi leviţii nu vor avea nici o parte în seminţia lui Levi, nici moştenire în Israel; moştenirea lor sunt jertfele (rodul) Domnului: aceasta este ceea ce vor mânca ei”. 94 La fel spune şi Pavel: „Eu nu caut daruri, ci caut roade”. 95 Domnul a spus ucenicilor Lui, care aveau preoţia Domnului96 şi care puteau mânca grâu când erau flămânzi fără a încălca legea: 97  „vrednic este lucrătorul de hrana lui”. 98 Preoţii din templu, deşi încălcau sabatul, erau nevinovaţi. De ce? Pentru că, atunci când se aflau în templu, nu se ocupau de lucruri laice, ci erau în slujba Domnului, împlinind legea, fără a merge dincolo de ea, cum a făcut acel om care a adus lemne uscate în tabăra Domnului şi a fost ucis cu pietre, 99 după dreptate. „Căci orice pom care nu aduce rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” 100 şi „oricine necinsteşte templul lui Dumnezeu, Îl necinsteşte pe Dumnezeu”. 101

Capitolul IX – Există un singur Autor şi un singur final al ambelor legăminte.

1. Aşadar, toate lucrurile provin din aceeaşi substanţă, adică din unul şi acelaşi Dumnezeu, după cum a spus şi Domnul ucenicilor: „Orice om învăţat, care cunoaşte împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi şi lucruri vechi”. 102 El arăta astfel că cel care adusese lucrurile vechi era unul, iar cel care le adusese pe cele noi era altul, dar că cei doi erau unul şi acelaşi. Căci Domnul este gospodarul care conduce întreaga casă a Tatălui Său şi care aduce o lege potrivită pentru robi şi pentru cei care sunt încă indisciplinaţi, şi dă precepte bune celor ce sunt liberi şi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă, deschizându-Şi împărăţia pentru cei care au calitatea de fii. El i-a mai numit pe ucenicii Săi şi „cărturari” şi „învăţători ai împărăţiei cerurilor”, spunând iudeilor astfel despre ei: „Iată că vă trimit oameni înţelepţi, cărturari şi învăţători. Pe unii dintre ei îi veţi omorî, pe alţii îi veţi prigoni din cetate în cetate”. 103 Fără a Se contrazice, când vorbeşte despre lucrurile noi şi vechi din vistierie, El Se referă la cele două legăminte: cel vechi dădea legea şi a avut loc înainte, iar cel nou vizează modul de viaţă cerut de Evanghelie, despre care David spunea: „Cântaţi Domnului o cântare nouă”, 104 iar Isaia: „Cântaţi Domnului un cântec nou. Începutul Lui (initium), numele Lui este glorificat de pe înălţimile pământului: ostroavele declară puterile Lui”; 105 Ieremia spune: „Iată că voi face un nou legământ, nu ca cel pe care l-am făcut cu părinţii voştri” 106 pe muntele Horeb. Dar unul şi acelaşi gospodar stă la baza ambelor legăminte – Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, care a vorbit cu Avraam şi cu Moise şi care ne-a restaurat, redându-ne libertatea, şi care a înmulţit harul care vine de la El.

2. El declară: „Este aici unul care este mai mare decât templul”. 107 Dar [cuvintele] mai mare şi mai mic nu se aplică acelor lucruri care nu au nimic în comun unele cu altele, care au o natură opusă şi se resping reciproc, ci sunt folosite cu privire la cele care au aceeaşi substanţă şi care au proprietăţi comune, dar care diferă numai în privinţa numărului şi mărimii. Astfel se compară apa cu apa, lumina cu lumina şi harul cu harul. Aşadar, este mai presus acea lege care dă libertatea decât cea care aduce sclavia şi, de aceea, cea dintâi a fost răspândită nu [numai] într-o singură naţiune, ci în întreaga lume. Căci unul şi acelaşi Domn, care este mai mare decât templul, mai mare decât Solomon şi decât Iona, dă daruri oamenilor, adică asigură prezenţa Sa şi învierea din morţi. Însă El nu Îl schimbă pe Dumnezeu, nici nu proclamă un alt Tată, ci pe acelaşi Tată, care are întotdeauna mai mult de dat celor din casa Lui. Pe măsură ce dragostea lor faţă de Dumnezeu creşte, El le dă [daruri] mai multe şi mai mari, după cum a spus şi Domnul ucenicilor: „Veţi vedea lucruri mai mari decât acestea”. 108 Şi Pavel declară: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârşit, acest ‚în parte’ se va sfârşi”. 109 Prin urmare, când va veni ce este desăvârşit, nu vom vedea un alt Tată, ci pe Cel pe care dorim acum să Îl vedem (căci „binecuvântaţi sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” 110), nici nu vom căuta un alt Cristos sau Fiu al lui Dumnezeu, ci pe Cel care [S-a născut] din fecioara Maria, Cel care a suferit, în care ne încredem şi pe care Îl iubim, după cum spune Isaia: „În ziua aceea Îl vor vedea: ‚Iată-L pe Domnul, Dumnezeul nostru în care ne-am încrezut şi de mântuirea căruia ne-am bucurat”. 111 În epistola sa, Petru spune: „Cel pe care Îl iubiţi, fără să Îl vedeţi, în care credeţi fără să-L fi văzut şi de care vă bucuraţi cu o bucurie negrăită”. 112 Noi nici nu vom primi un alt Duh Sfânt decât Cel care este în noi şi care strigă „Ava, Tată”, 113 iar noi vom spori în aceleaşi lucruri [ca şi acum] şi vom înainta aşa încât ne vom bucura de darurile lui Dumnezeu nu ca într-o oglindă, sau în mod neînţeles, ci faţă în faţă. Şi acum, noi am primit mai mult decât templul, mai mult decât Solomon – am primit venirea Fiului lui Dumnezeu şi nu am învăţat despre un alt Dumnezeu afară de Creatorul şi Făcătorul tuturor, care ne-a fost arătat de la început, nici despre un alt Isus, Fiul lui Dumnezeu, afară de Cel prevestit de profeţi.

3. Noul legământ a fost cunoscut şi predicat de profeţi, iar Cel care avea să îl ducă la îndeplinire, potrivit voii celei bune a Tatălui, a fost, de asemenea, vestit şi a fost revelat oamenilor aşa cum a voit Dumnezeu, pentru ca ei să poată înainta crezând în El şi, prin intermediul legămintelor [succesive], să ajungă treptat la mântuirea desăvârşită.114  Căci există o singură mântuire şi un singur Dumnezeu, dar preceptele care îi modelează pe oameni sunt numeroase şi treptele care îi conduc spre Dumnezeu nu sunt puţine. Unui rege de pe pământ i se permite, deşi este [doar] un om, să acorde uneori supuşilor săi avantaje mai mari – nu ar fi atunci îngăduit acelaşi lucru pentru Dumnezeu, care este [întotdeauna] acelaşi şi care doreşte mereu să dea o mai mare [măsură de] har rasei umane şi să cinstească necurmat cu multe daruri pe cei care Îi sunt plăcuţi? Dar dacă acesta ar fi progresul – şi anume găsirea altui Tată, pe lângă Cel care a fost predicat de la început, şi apoi, alături de cel închipuit a fi fost descoperit în urmă, să se găsească un al treilea – atunci progresul unui astfel de om va consta în trecerea de cel de-al treilea la al patrulea, iar de la acesta din urmă la alţii. Astfel, cel care crede că progresează în acest fel, nu se va odihni niciodată în singurul Dumnezeu. Îndepărtându-se de Cel care este într-adevăr [Dumnezeu] şi întorcându-se în spate, va fi într-o căutare continuă, fără a-L găsi vreodată pe Dumnezeu, 115 ci va înota mereu într-un abis fără limite, dacă nu se converteşte prin pocăinţă, întorcându-se în locul de unde a fost alungat, mărturisindu-L pe singurul Dumnezeu, Tatăl, Creatorul, şi crezând [în Cel] vestit de lege şi profeţi, în favoarea căruia Cristos a depus mărturie. Cristos a declarat celor care îi acuzau pe ucenicii Lui că nu respectau tradiţia bătrânilor: „De ce călcaţi voi legea lui Dumnezeu din pricina tradiţiei voastre? Căci Dumnezeu a spus: ‚Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ şi ‚oricine îşi blestemă tatăl sau mama să fie omorât’”. 116 Apoi, El le-a spus a doua oară: „Voi aţi încălcat Cuvântul lui Dumnezeu117 din pricina datinii voastre”. Cristos a mărturisit astfel în modul cel mai limpede că Cel care a spus în lege: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi meargă bine” 118 era Tatăl, Dumnezeu. Căci adevăratul Dumnezeu a mărturisit că poruncile legii erau cuvântul lui Dumnezeu şi nu a numit pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl Său.

Capitolul X – Pasajele Vechiului Testament şi mai ales cele scrise de Moise Îl menţionează pretutindeni pe Fiul lui Dumnezeu şi prevestesc venirea şi pătimirea Sa. De aici reiese faptul că ele au fost inspirate de unul şi acelaşi Dumnezeu.

1. Ioan relatează în această privinţă ceea ce Domnul a spus iudeilor: „Cercetaţi Scripturile, în care credeţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine, dar voi nu vreţi să veniţi la Mine şi să aveţi viaţa”. 119 Însă cum puteau Scripturile să mărturisească despre El dacă nu ar fi venit de la unul şi acelaşi Tată, care i-a înştiinţat pe oameni dinainte despre venirea Fiului Său, prevestind mântuirea adusă de El? „Dacă l-aţi fi crezut pe Moise, M-aţi fi crezut şi pe Mine, căci el a scris despre Mine” 120 [El a spus aceasta], fără îndoială, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se regăseşte pretutindeni în scrierile lui Moise: la un moment dat a vorbit cu Avraam, pe când urma să mănânce cu el, altă dată cu Noe, dându-i dimensiunile [corăbiei], l-a chemat pe Adam, a adus judecata asupra sodomiţilor, a devenit vizibil121 când l-a călăuzit pe Iacov în călătoria sa şi când i-a vorbit lui Moise din rug. 122 Sunt nenumărate [ocaziile] cu care Fiul lui Dumnezeu este prezentat de Moise. Acesta nu a fost în neştiinţă nici cu privire la patimile Lui, ci le-a prezis în mod figurat, prin numele dat paştelui123 şi chiar la această sărbătoare, instituită cu atât de mult timp în urmă de către Moise, Domnul nostru a suferit, împlinind astfel paştele. Moise nu a descris numai ziua, ci şi locul şi momentul din zi în care suferinţele aveau să înceteze124 şi semnul apunerii soarelui, spunând: „Nu poţi aduce ca jertfă paştele în nici una din cetăţile pe care Domnul tău ţi le dă, ci în locul peste care Domnul Dumnezeul tău va alege să fie chemat numele Său, acolo să jertfeşti paştele la asfinţit, când apune soarele”. 125

2. Domnul declarase deja venirea Lui prin cuvintele: „Din Iuda nu va lipsi un cârmuitor, nici un conducător între leii lui, până când va veni Cel pentru care este păstrată stăpânirea şi El este speranţa popoarelor. El Îşi va lega măgarul de vie şi mânzul de butucul viei. Îşi va spăla haina în vin şi veşmântul în sângele strugurilor; ochii Îi vor străluci de vin126 şi dinţii Îi sunt mai albi decât laptele”.127  Cei care au reputaţia unora care cercetează totul, să cerceteze în ce vreme a lipsit un conducător din Iuda, cine este speranţa popoarelor, cine este via, cine este mânzul [despre care se spune că era] al Lui, ce erau hainele, ochii, dinţii, vinul – să investigheze fiecare din lucrurile menţionate şi vor descoperi că nu era vestit prin ele nimeni altul decât Domnul nostru, Isus Cristos. Moise, când mustra poporul pentru lipsa lui de recunoştinţă, a spus: „Popor îngâmfat şi nepriceput, aşa Îl răsplătiţi pe Domnul?” 128 El indică din nou că Cel care i-a întocmit şi i-a creat de la început, Cuvântul, care ne şi răscumpără şi ne dă viaţă acum, este arătat ca atârnând pe lemn, în vreme ce ei nu vor crede în El. Moise spune: „Viaţa voastră va fi atârnată înaintea ochilor voştri şi nu o veţi crede”; 129 „Oare nu singurul tău Tată este stăpân peste tine, te-a creat şi te-a întocmit?” 130

Capitolul XI – Profeţii din vechime şi oamenii neprihăniţi au ştiut dinainte despre venirea lui Cristos şi au dorit cu adevărat să Îl vadă şi să Îl audă. El S-a revelat în Scripturi prin Duhul Sfânt, fără să Se schimbe, şi i-a îmbogăţit zi de zi pe oameni cu beneficii, pe care le-a oferit cu o mai mare abundenţă generaţiilor din urmă decât celor dinainte.

1. Nu numai profeţii şi mulţi oameni neprihăniţi care, prevăzând prin Duhul Sfânt venirea Domnului, s-au rugat să ajungă vremurile în care să Îl vadă pe Domnul lor faţă în faţă şi să Îi audă cuvintele – ne arată Domnul când spune ucenicilor: „Mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzi”. 131 În ce fel au dorit ei să audă şi să vadă, dacă nu ar fi avut cunoştinţă de venirea Lui viitoare? Dar cum ar fi putut cunoaşte dinainte, dacă nu ar fi primit această cunoaştere de la El Însuşi? Şi cum mărturisesc Scripturile despre El, dacă nu prin faptul că toate lucrurile au fost revelate şi arătate credincioşilor de unul şi acelaşi Dumnezeu, prin Cuvânt? El a vorbit la un moment dat cu creatura Lui, altădată a dat legea, a mustrat şi a îndemnat, apoi Şi-a eliberat slujitorul şi l-a adoptat ca fiu (in filium) pentru ca, la vremea potrivită, să îi dea o moştenire nepieritoare, cu scopul de a-l aduce pe om la desăvârşire. Căci El l-a creat pentru creştere şi dezvoltare, după cum spune Scriptura: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă”.132

2. Dumnezeu Se deosebeşte de om în această privinţă, căci Dumnezeu creează, iar omul este creat; cel care creează este veşnic acelaşi, iar cel creat trebuie să aibă un început, o fază de mijloc, să cunoască adăugiri şi să se dezvolte. Dumnezeu, într-adevăr, creează cu pricepere, iar [în ce-l priveşte] pe om, acesta este creat cu pricepere. Dumnezeu este cu adevărat desăvârşit în toate lucrurile, fiind egal şi similar cu Sine, fiind cu totul lumină, înţelepciune, substanţă şi izvorul tuturor lucrurilor bune. Omul înaintează şi creşte înspre Dumnezeu. După cum Dumnezeu este întotdeauna acelaşi, omul care se găseşte în Dumnezeu va înainta întotdeauna spre Dumnezeu. Dumnezeu nu încetează niciodată să confere beneficii sau să îl îmbogăţească pe om, nici omul nu încetează vreodată să primească beneficiile şi să fie îmbogăţit de Dumnezeu. Căci omul care este recunoscător Celui care l-a făcut este receptorul bunătăţii lui Dumnezeu şi instrumentul glorificării Lui, iar omul nerecunoscător, care îşi dispreţuieşte Creatorul şi nu se supune Cuvântului Lui, este receptorul judecăţii Sale drepte. Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc mereu rod şi mai mult [şi mai mult] celor care au banii lui Dumnezeu. El a spus: „Bine, rob bun şi credincios: pentru că ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului Tău”.133 Astfel, Domnul Însuşi promite foarte mult.

3. Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc rod, potrivit darului harului Său şi nu potrivit caracterului schimbător al „cunoaşterii”, căci Domnul rămâne acelaşi şi nouă ne este revelat acelaşi Tată; prin urmare, unul şi acelaşi Domn a dat, prin intermediul venirii Lui, un mai mare dar al harului pentru cei din perioada mai târzie decât pentru cei din vremea dispensaţiei Vechiului Testament. Aceştia, într-adevăr, au auzit – prin slujitorii [Lui] – că Împăratul va veni şi s-au bucurat pentru că aşteptau venirea Lui. Însă cei care efectiv L-au văzut prezent şi care au primit eliberarea, devenind părtaşi darurilor Sale, beneficiază de o mai mare măsură de har şi de bucurie, veselindu-se de venirea Împăratului, după cum a spus David: „Sufletul mi se veseleşte în Domnul şi mă bucur de mântuirea Lui”. 134 De aceea, la intrarea Lui în Ierusalim, toţi cei care I-au ieşit în cale135 L-au recunoscut în tristeţea sufletului Lui pe regele lor, David şi şi-au aşternut hainele înaintea Lui, au împodobit drumul cu ramuri verzi, strigând de bucurie şi veselie: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana în locurile preaînalte!” 136 Însă slujitorii cei răi, care i-au înşelat pe cei peste care erau puşi şi care au stăpânit peste cei fără prea multă pricepere137 – motiv pentru care nu doreau ca împăratul să vină – I-au zis: „Nu auzi ce spun aceştia?” Domnul le-a răspuns: „Nu aţi citit niciodată cuvintele: ‚Ţi-ai scos laude din gura copiilor şi a celor ce sug?’”138  - arătând astfel că lucrurile declarate de David cu privire la Fiul lui Dumnezeu se împlineau în propria Lui persoană şi că ei erau într-adevăr ignoranţi în ce priveşte înţelesul Scripturii şi dispensaţia lui Dumnezeu. Isus a declarat că El era cel vestit de profeţi drept Cristosul, al cărui nume este lăudat pe tot pământul şi care scoate laude la adresa Tatălui Său din gura pruncilor şi a celor ce sug. De aceea, şi slava Lui Se ridică mai presus de ceruri.

4. Aşadar, dacă persoana anunţată de profeţi este prezentă - Domnul nostru Isus Cristos, şi dacă venirea Lui a adus o mai mare [măsură de] har şi daruri mai mari celor care L-au primit, atunci este limpede că şi Tatăl este Cel care a fost vestit de profeţi, iar Fiul, la venirea Lui, nu a adus cunoaşterea altui Tată, ci a aceluiaşi Tată care a fost predicat de la început. De la acest Tată, El a adus libertatea celor care Îi slujesc respectând legea cu toată inima lor şi având o minte însetată după El. Celor batjocoritori, celor care nu sunt supuşi lui Dumnezeu, ci caută o purificare exterioară, ca să obţină lauda oamenilor (aceste ritualuri au fost date ca prefigurare a lucrurilor viitoare – legea, aşa cum a fost dată, întruchipa ca în umbră anumite lucruri şi delimita lucrurile veşnice de cele temporare, pe cele cereşti de cele pământeşti) şi celor pretind că respectă mai mult decât li s-a cerut, preferând râvna lor în locul lui Dumnezeu Însuşi, în vreme ce înăuntru sunt plini de făţărnicie, de invidie şi toată răutatea, [acestora] Dumnezeu le-a pregătit pieirea veşnică, lipsindu-i de viaţă.

Capitolul XII – Se vede clar că există un singur autor al legii celei vechi şi noi, prin faptul că Isus Cristos a condamnat tradiţiile şi obiceiurile care contraveneau primei legi, în vreme ce a confirmat cele mai importante principii ale acesteia şi a arătat că El Însuşi era sfârşitul legii mozaice.

1. Tradiţia bătrânilor, despre care aceştia pretindeau că provine din lege, era contrară legii date de Moise. Isaia spune: „Negustorii tăi amestecă vinul cu apă”, 139 arătând că bătrânii aveau obiceiul de a amesteca o tradiţie diluată cu porunca simplă a lui Dumnezeu; astfel, ei stabilesc o lege contrafăcută şi contrară legii [adevărate], după cum arată şi Domnul limpede atunci când le spune: „De ce încălcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?” 140 Căci ei nu minimalizau legea lui Dumnezeu numai prin acest păcat, al amestecării vinului cu apa, ci şi prin faptul că stabileau o lege a lor, contrară celei divine, lege numită până astăzi legea fariseică. În această [lege] ei suprimă unele lucruri, adaugă altele, le interpretează pe altele aşa cum cred de cuviinţă; ea este folosită de învăţătorii lor. Dorind să păstreze aceste tradiţii, ei nu au fost gata să se supună legii lui Dumnezeu, care îi pregătea pentru venirea lui Cristos. În schimb, ei L-au acuzat pe Domnul pentru că vindeca în ziua de sabat, fapt care, aşa cum am arătat deja, nu era interzis de lege. Într-un anumit sens, ei înşişi înfăptuiau în ziua de sabat acte de vindecare, atunci când tăiau împrejur pe cineva [în acea zi], dar nu se acuzau pe ei înşişi de încălcarea poruncii lui Dumnezeu prin tradiţia lor şi prin legea fariseică şi de nerespectarea poruncii legii – care este iubirea de Dumnezeu.

2. Domnul a propovăduit că aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi următoarea implica iubirea faţă de aproape. Întreaga lege şi profeţii se cuprind în aceste două porunci. Mai mult, El nu a coborât cu Sine, [din cer], vreo altă poruncă mai mare decât aceasta, ci a înnoit-o pe aceasta pentru ucenicii Lui, când le-a poruncit să Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima şi pe alţii ca pe ei înşişi. Dacă El ar fi coborât de la un alt Tată, nu ar fi folosit niciodată cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege ci, fără îndoială, au fi căutat să aducă una mai mare, de la Tatăl cel desăvârşit, ca să nu recurgă la cea dată de Dumnezeul legii. În acest sens, Pavel declară: „Dragostea este împlinirea legii” 141 şi [el spune] că, atunci când toate celelalte lucruri vor fi fost nimicite, vor mai rămâne „credinţa, speranţa şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. 142   Separat de dragostea lui Dumnezeu, cunoaşterea nu valorează nimic, 143 nici înţelegerea tainelor, nici credinţa, nici profeţia, căci fără dragoste toate sunt goale şi zadarnice; în plus, acea dragoste îl face pe om desăvârşit, iar cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu este desăvârşit atât în această lume, cât şi în cea viitoare. Căci noi nu încetăm niciodată să Îl iubim pe Dumnezeu şi, cu cât Îl contemplăm mai mult, cu atât Îl iubim mai mult.

3. Prin faptul că în lege şi în Evanghelie [deopotrivă] cea dintâi şi cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu cu toată inima şi apoi urmează o poruncă similară, iubirea aproapelui, se vede că autorul legii şi al Evangheliei este unul şi acelaşi. Căci preceptele unui vieţi cu totul desăvârşite – care sunt aceleaşi în fiecare Testament, [ne] indică acelaşi Dumnezeu, care, desigur, a promulgat legi specifice, adaptate fiecărui Testament, dar El ne-a poruncit în ambele Testamente [să păzim] cea mai importantă şi mai mare [poruncă], fără de care nu poate [fi atinsă] mântuirea.

4. Domnul, de asemenea, nu sfârşeşte cu acest [Dumnezeu] când arată că legea nu provenea de la un alt Dumnezeu, ci S-a exprimat astfel înaintea celor pe care îi învăţa, mulţimile şi ucenicii: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. De aceea, toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi! Căci ei zic şi nu fac, însă leagă sarcini apăsătoare şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte”. 144 Prin urmare, El nu a dat vina pe legea dată de Moise, când a îndemnat la păzirea legii, pe când Ierusalimul era încă în siguranţă, dar i-a condamnat pe aceia care repetau cuvintele legii, dar nu aveau dragoste. Acesta este motivul pentru care ei erau consideraţi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu şi de aproapele lor. Isaia spune, de asemenea: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima îi este departe de Mine: în zadar Mi se închină, în timp ce învaţă pe alţii învăţături şi porunci omeneşti”. 145 El nu numeşte legea lui Moise ‚porunci omeneşti’, ci tradiţiile bătrânilor, pe care ei le născociseră şi prin păzirea cărora lipsiseră de importanţă legea lui Dumnezeu, motiv pentru care nici nu erau supuşi Cuvântului Lui. Iată ce spune Pavel cu privire la aceşti oameni: „Căci ei, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să îşi stabilească o dreptate a lor şi nu s-au suspus astfel dreptăţii lui Dumnezeu. Căci Cristos este sfârşitul legii, pentru îndreptăţirea fiecărui credincios”. 146 Cum este Cristos sfârşitul legii dacă nu este şi Cauza ei ultimă? Căci Cel care a adus sfârşitul este Cel care a adus şi începutul şi acesta este Cel care i-a zis lui Moise: „Am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt şi M-am coborât să-l izbăvesc”, căci era un lucru obişnuit ca, încă de la început, Cuvântul lui Dumnezeu să se suie şi să coboare pentru a-i scăpa pe cei aflaţi în suferinţă.

5. Legea i-a învăţat dinainte pe oameni necesitatea de a-l urma pe Cristos, după cum a arătat El Însuşi când a răspuns celui care L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” 148 Când omul L-a întrebat „Care porunci?” Domnul i-a răspuns din nou: „Să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”, înşiruind ca grade ascendente (velut gradus) înaintea celor care doresc să Îl urmeze pe El, preceptele legii ca mijloc de a avea viaţa. Ceea ce a spus unuia, El a spus tuturor. Dar când tânărul I-a zis: „Am făcut toate aceste lucruri” (şi probabil că nu le respectase pe toate, căci atunci Domnul nu i-ar fi spus: „Păzeşte poruncile”), Domnul, expunând întreaga lui zgârcenie, i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai şi împarte săracilor; apoi vino şi urmează-Mă”. Astfel, El promitea celor care vor face aşa că vor primi partea care se cuvine apostolilor (apostolorum partem). El nu a predicat celor ce Îl urmau un alt Dumnezeu Tatăl decât Cel proclamat de lege de la început, nici un alt Fiu, nici Mama, entimema eonului, care se regăseşte în suferinţă şi apostazie, nici Pleroma celor treizeci de eoni, care s-a dovedit a fi inutilă şi nedemnă de crezare, nici născocirile inventate de alţi eretici. Isus i-a învăţat că trebuia să asculte poruncile date de Dumnezeu de la început şi să dea deoparte zgârcenia lor dinainte, făcând fapte bune149 şi urmându-l pe Cristos. Faptul că împărţirea averilor la săraci anulează zgârcenia anterioară este dovedit de Zacheu, care a spus: „Iată că jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva, îi dau înapoi împătrit”. 150

 Capitolul XIII – Cristos nu a abrogat preceptele naturale ale legii, ci mai degrabă le-a împlinit şi le-a extins. El a îndepărtat jugul şi legăturile vechii legi, aşa încât omenirea, fiind acum eliberată, să Îl poată sluji pe Dumnezeu cu acea pietate plină de încredere care se potriveşte fiilor.

 1. Domnul nu a abrogat [preceptele] naturale ale legii, prin care omul151 este justificat, fapt pe care şi cei care au fost îndreptăţiţi prin credinţă şi care au fost plăcuţi lui Dumnezeu l-au observat înainte de darea legii. Faptul că Domnul a extins şi a împlinit aceste precepte reiese din cuvintele Lui: „Căci”, spune El, „s-a spus în vechime: ‚Să nu preacurveşti’; dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui”. 152 De asemenea, „S-a zis: ‚Să nu ucizi.’ Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său fără pricină, va fi judecat.” 153 Apoi, „S-a zis: ‚Să nu juri strâmb’. Dar Eu vă spun să nu juraţi nicidecum, ci ‚da’ al vostru să fie da şi ‚nu’ al vostru să fie nu”. 154  Sunt şi alte afirmaţii de acelaşi fel. Toate acestea nu conţin şi nu implică o opoziţie sau o răsturnare a [preceptelor] din trecut, cum susţin adepţii lui Marcion, ci [ele înfăţişează] o împlinire şi o extindere a acestor precepte, după cum declară Domnul Însuşi: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. 155 La ce se referea depăşirea acestor oameni? Mai întâi, [trebuie] să credem nu numai în Tatăl, ci şi în Fiul revelat acum, căci El îi conduce pe oameni spre părtăşia şi unitatea cu Dumnezeu. În al doilea rând, [trebuie] nu numai să spunem, ci să şi facem, căci ei spuneau, fără să facă. Şi [trebuie] nu doar să ne ferim de faptele rele, ci şi de dorinţa de a le săvârşi. El nu ne-a învăţat aceste lucruri ca fiind opuse legii, ci ca o împlinire a legii şi o sădire în noi a variatei neprihăniri a legii. Ar fi fost împotriva legii ca El să poruncească ucenicilor să facă ceva interzis de lege. Dar lucrurile poruncite de El, adică nu numai abţinerea de la lucrurile interzise prin lege, ci şi de la tânjirea după ele, nu sunt contrare [legii], după cum am remarcat, nici nu sunt cuvintele rostite de cineva care doreşte nimicirea legii, ci de unul care urmăreşte împlinirea, extinderea şi conferirea unui scop mai înalt acestei legi.

2. Căci legea, care fusese dată celor prinşi în legături, a folosit pentru instruirea sufletului mijloacele unor obiecte fizice de natură externă, pentru a-l atrage, ca printr-o legătură, spre ascultarea poruncilor, pentru ca omul să înveţe să Îl slujească pe Dumnezeu. Dar Cuvântul a eliberat sufletul şi l-a învăţat că, prin el, trupul trebuie purificat de bună voie. După împlinirea acestui lucru, legăturile robiei aveau să fie înlăturate (legături cu care omul se obişnuise deja), iar omul avea să Îl urmeze pe Dumnezeu fără piedici: mai mult, legile libertăţii aveau să fie extinse şi supunerea faţă de împărat sporită, aşa încât nici unul din cei chemaţi să nu apară nevrednic de Cel care l-a eliberat, ci pietatea şi ascultarea datorată Stăpânului casei să fie dată şi de slujitori şi de copii; copiii au o mai mare încredere [decât slujitorii], căci lucrarea libertăţii este mai mare şi mai glorioasă decât ascultarea oferită într-o [stare] de robie.

3. Din această cauză Domnul, în locul acelei [porunci]: „Să nu preacurveşti”, a interzis până şi pofta; iar în locul poruncii care spune: „Să nu ucizi”, a interzis mânia; în locul legii care poruncea darea zeciuielii, [El ne-a spus] să împărţim156 toate averile noastre cu cei săraci; El ne-a cerut să nu ne iubim numai vecinii, ci şi duşmanii, să nu dăruim numai unora, ci şi celor care ne iau lucrurile cu forţa. Căci „celui ce-ţi ia haina”, spune El, „lasă-i şi cămaşa şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi; ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”: 157 astfel, nu suferim ca unii care nu vor să fie înşelaţi, ci ne putem bucura, ca unii care au dat de bună voie, ca unii care au făcut o favoare aproapelui, mai degrabă decât ca unii care s-au supus inevitabilului. „Dacă îţi cere cineva”, spune El, „[să mergi] cu el o milă de loc, mergi cu el două”; 158  astfel, nu îl urmezi ca un rob, ci mergi înaintea lui ca un om liber, arătându-te în toate lucrurile dispus să fii de folos aproapelui tău, fără a privi la intenţiile lui rele, ci îndeplinindu-ţi cu bunătate slujba şi asemănându-te cu Tatăl, „care face să răsară soarele Lui şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.159  Toate aceste [precepte], aşa cum am observat deja, nu erau poruncile cuiva care respingea legea, ci a unuia care o împlinea, o extindea şi o lărgea printre noi. Cu cât este mai extinsă lucrarea de eliberare, cu atât implică într-o mai mare măsură o supunere şi afecţiune deplină faţă de Eliberatorul nostru. Căci El nu ne-a eliberat ca noi să ne îndepărtăm de El (într-adevăr, nimeni nu are puterea, în afara sferei beneficiilor aduse de Domnul, să îşi asigure mijloacele necesare mântuirii) ci, cu cât primim mai mult harul Său, cu atât trebuie să Îl iubim mai mult. Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât vom primi mai multă slavă când vom fi continuu în prezenţa Tatălui.

4. Întrucât toate aceste precepte simple sunt comune nouă şi lor (iudeilor), ei au în ele începutul şi originea, dar în noi au primit creşterea şi desăvârşirea. Căci a capitula înaintea lui Dumnezeu, a urma Cuvântul Lui, a-L iubi mai presus de toate şi a iubi aproapele ca pe sine (omul este aproapele omului), abţinerea de la orice faptă rea şi toate celelalte lucruri de aceeaşi natură sunt comune ambelor [legăminte] şi revelează unul şi acelaşi Dumnezeu. Acesta este Domnul nostru, Cuvântul lui Dumnezeu, care la început a făcut robi pentru Dumnezeu, dar care i-a eliberat apoi pe cei care I-au fost supuşi şi El Însuşi declară ucenicilor Lui: „Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face stăpânul, ci v-am numit prieteni, căci v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. 160 Prin cuvintele: „Nu vă mai numesc robi”, El indică limpede faptul că, El Însuşi, a pregătit iniţial această robie a omului faţă de Dumnezeu, prin lege, pentru ca apoi să îi dea libertatea. Cu privire la aceasta, El spune: „Căci robul nu ştie ce face stăpânul”, indicând prin venirea Sa, ignoranţa poporului aflat într-o condiţie servilă. Când Îşi numeşte ucenicii „prietenii lui Dumnezeu”, El declară clar că El era Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Avraam l-a urmat de bunăvoie şi neconstrâns de nimic (sine vinculis), din pricina naturii nobile a credinţei lui şi a devenit astfel „prietenul lui Dumnezeu”. 161 Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu a acceptat prietenia lui Avraam ca şi cum ar fi avut nevoie de ea, căci El era desăvârşit de la început („înainte să fie Avraam”, spune El, „Eu sunt”162), ci pentru a-i da lui Avraam, în bunătatea Lui, viaţa veşnică, întrucât prietenia lui Dumnezeu conferă nemurirea celor care o îmbrăţişează.

Capitolul XIV – Faptul că Dumnezeu pretinde omului ascultare, că l-a creat, l-a chemat şi l-a aşezat sub lege, a fost numai pentru bunăstarea omului; Dumnezeu nu avea nevoie de om ci, plin de har, i-a conferit acestuia bunăvoinţa Sa în toate modurile posibile.

1. Prin urmare, Dumnezeu l-a creat la început pe Adam nu pentru că ar fi avut nevoie de el, ci ca să aibă [pe cineva] asupra căruia să Îşi reverse binecuvântările. Nu numai înainte de Adam, ci înainte să existe întreaga creaţie, Cuvântul Îl glorifica pe Tatăl, rămânând în El, iar El Însuşi era glorificat de Tatăl, după cum declară: „Tată, proslăveşte-Mă cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. 163 Nici când ne porunceşte să Îl urmăm, El nu are nevoie de serviciile noastre, ci în acest fel, El ne conferă mântuirea. Căci a-L urma pe Mântuitorul înseamnă a lua parte la mântuire, iar a urma lumina înseamnă a primi lumină. Cei ce sunt în lumină nu o iluminează ei, ci ei sunt iluminaţi de această lumină şi nu contribuie cu nimic la ea, ci primesc beneficiile ei, fiind luminaţi de ea. De asemenea, serviciile [aduse] lui Dumnezeu nu sunt în beneficiul Lui şi El nu are nevoie de ascultarea oamenilor, însă El dă celor care Îl urmează şi Îi slujesc viaţă, o natură nepieritoare şi slava veşnică şi binecuvântări celor care [Îl] slujesc, pentru această slujire a lor şi celor care Îl urmează, pentru faptul că merg după El. Însă El nu primeşte vreun beneficiu de pe urma lor, căci El este bogat, desăvârşit şi nu Îi lipseşte nimic. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu cere oamenilor să Îl slujească: pentru că El este bun şi îndurător şi vrea să reverse binecuvântări peste cei care perseverează în slujirea Lui. În vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de nimic, omul are nevoie de părtăşie cu Dumnezeu. Căci în aceasta constă slava omului: să continue să rămână permanent în slujba Domnului. De aceea le-a spus Domnul ucenicilor: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, 164 arătând că ei nu Îl glorificau pe El atunci când Îl urmau, ci că, urmându-l pe Fiul lui Dumnezeu, ei erau glorificaţi de El. Apoi, „Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie şi ei, ca să vadă slava Mea” 165 – El nu Se lăuda în van cu slava Lui, ci dorea ca ucenicii Lui să facă parte din această slavă, despre care Isaia spune: „Îmi voi aduce sămânţa de la răsărit şi vă voi aduna din apus, voi spune miazănoaptei: ‚Dă-i încoace’ şi miazăzilei: ‚Nu-i opri’, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului, pe toţi cei ce poartă numele Meu, căci i-am făcut spre slava Mea, i-am întocmit şi i-am alcătuit”. 166 După cum „unde este stârvul, acolo se adună vulturii”, 167 noi luăm parte la slava Domnului, care ne-a creat şi ne-a pregătit pentru aceasta, pentru ca, atunci când vom fi cu El, să putem lua parte la slava Lui.

2. Domnul l-a creat pe om datorită generozităţii Sale, dar i-a ales pe patriarhi de dragul mântuirii lor şi Şi-a pregătit dinainte un popor, învăţându-i pe cei încăpăţânaţi să Îl urmeze pe Dumnezeu, a ridicat profeţi, ca omul să se deprindă să poarte Duhul Lui [în el] şi să aibă comuniune cu Dumnezeu. El Însuşi, într-adevăr, nu avea nevoie de nimic, dar a oferit comuniunea cu El celor care aveau nevoie de El şi a pus la cale, ca un arhitect, planul mântuirii celor care Îi erau plăcuţi. El Însuşi i-a călăuzit pe cei care nu L-au văzut în Egipt în vreme ce, pentru cei care nu I S-au supus în pustiu, a promulgat o lege potrivită [situaţiei lor]. Celor care au intrat în ţara cea bună, le-a dat o moştenire nobilă şi a tăiat viţelul îngrăşat pentru cei care s-au convertit, venind la Tatăl, şi i-a îmbrăcat cu haina cea mai bună. 168  Astfel, într-o varietate de forme, El I-a pregătit pe oameni pentru mântuire. În acest sens, Ioan declară în Apocalipsa: „Glasul Lui este ca sunetul multor ape”. 169 Căci, într-adevăr, Duhul [lui Dumnezeu] este [ca] multe ape, căci Tatăl este mare şi bogat deopotrivă. Iar Cuvântul, trecând pe la toţi aceşti [oameni], le-a conferit cu generozitate beneficiile Lui celor care Îi erau supuşi, conturând în scris o lege adaptată şi aplicabilă fiecărui grup [dintre ei].

3. Astfel, El a poruncit poporului [iudeu] să ridice cortul, să construiască templul, să-i aleagă pe leviţi, a instituit pentru ei jertfele, avertismentele legii şi toate celelalte prevederi ale legii. El nu a dorit cu adevărat nici unul din aceste lucruri, căci El este plin de orice bunătate, are în Sine întregul miros al blândeţii, orice mireasmă dulce de parfum, înainte să fi existat Moise. Mai mult, El a învăţat poporul, care era înclinat spre întoarcerea către idoli, instruindu-i prin apeluri repetate să persevereze şi să Îl slujească pe Dumnezeu, chemându-i spre lucrurile de primă importanţă prin intermediul celor secundare, adică spre lucrurile reale prin intermediul celor ce ţin de tipic, prin cele temporare i-a chemat spre cele eterne, prin cele carnale spre cele spirituale, prin cele pământeşti spre cele cereşti, după cum i-a spus lui Moise: „Să faci toate lucrurile după modelul pe care ţi l-am arătat pe munte”. 170 Căci timp de patruzeci de zile el a învăţat să păstreze [în memorie] cuvintele lui Dumnezeu şi modelele cereşti, imaginile spirituale şi modelul lucrurilor viitoare. Pavel a spus: „Căci au băut din stânca aceea care venea după ei şi stânca era Cristos”. 171 Menţionând mai întâi lucrurile cuprinse în lege, el continuă şi spune: „Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Prin astfel de pilde ei au învăţat să se teamă de Dumnezeu şi să Îl slujească în continuare cu devotament.

Capitolul XV – La început, Dumnezeu a socotit că era suficient să înscrie Legea sau Decalogul în inimile oamenilor; dar apoi a găsit că era nevoie să ţină în frâu, cu jugul legii mozaice, poftele iudeilor, care abuzau de libertatea lor, şi chiar să adauge unele porunci speciale, din pricina împietririi inimii lor.

1. Ei (iudeii) au avut deci legea, un curs al disciplinei şi o profeţie a lucrurilor viitoare. Căci iniţial Dumnezeu, într-adevăr, i-a avertizat prin preceptele naturale, pe care le implantase în omenire de la început, adică prin intermediul Decalogului (a cărui nerespectare împiedică mântuirea), şi nu le-a cerut nimic mai mult. După cum spune Moise în Deuteronom: „Acestea sunt cuvintele pe care Domnul le-a spus întregii adunări a fiilor lui Israel pe munte şi nu a mai adăugat nimic; le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie”. 172 Acesta este motivul pentru care [El a făcut aşa], pentru ca cei care doreau să Îl urmeze să poată păzi aceste porunci. Dar când ei şi-au făcut un viţel şi s-au întors în gândul lor în Egipt, dorind să fie robi şi nu oameni liberi, au fost puşi pentru viitor într-o stare de sclavie potrivită dorinţei lor, [o robie] care nu i-a separat într-adevăr de Dumnezeu, dar care i-a supus jugului ei. Arătând motivele pentru care a fost dată o asemenea lege, profetul Ezechiel declară: „Ochii lor umblau după poftele inimii lor şi le-am dat porunci care nu erau bune şi judecăţi în care nu este viaţă”. 173 Luca relatează, de asemenea, că Ştefan, cel dintâi diacon ales de apostoli174 şi primul ucis pentru mărturia lui Cristos, a vorbit astfel despre Moise: „Acest om a primit într-adevăr poruncile Dumnezeului celui viu, ca să ni le dea nouă; dar părinţii voştri nu au vrut să asculte, ci L-au îndepărtat [de la ei] şi în inimile lor s-au întors spre Egipt şi i-au zis lui Aaron: ‚Fă-ne nişte dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci nu ştim ce s-a făcut cu [acest] Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului. Şi în zilele acelea au făcut un viţel, au adus jertfă idolului şi s-au bucurat de lucrul mâinilor lor. Dar Dumnezeu S-a întors de la ei şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea profeţilor: 175 ‚Mi-aţi adus voi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel? Aţi purtat cortul zeului Moloh şi steaua zeului Remfan, 176 chipurile acelea pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor”. 177 Aceste cuvinte arată că legea care le-a fost dată nu venea de la un alt Dumnezeu, ci era adaptată condiţiei lor de robie; ea [îşi avea originea] în acelaşi [Dumnezeu căruia ne închinăm noi]. El îi spune lui Moise în Exod: „Voi trimite îngerul Meu înaintea ta; nu voi merge Eu cu tine, căci eşti un popor încăpăţânat”. 178

2. Nu numai atât, dar Domnul a arătat şi că anumite precepte au fost aplicate pentru ei de Moise, din pricina împietririi [inimii lor] şi a lipsei dorinţei lor de a fi ascultători. Când I-au zis: „De ce a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire?”, El le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a îngăduit aceste lucruri, dar la început nu a fost aşa”. 179 Aceste cuvinte îl disculpă pe Moise, slujitorul credincios, şi recunosc un singur Dumnezeu, care a creat de la început bărbat şi femeie, în vreme ce îi condamnă pe iudei pentru împietrirea şi neascultarea lor. Prin urmare, ei au primit de la Moise această lege a divorţului, adaptată naturii lor împietrite. Dar de ce spun aceste lucruri referitoare la Vechiul Testament? Pentru că apostolii fac acelaşi lucru în Noul Testament, pe temeiul menţionat, iar Pavel declară lămurit: „Eu vă spun aceste lucruri, nu Domnul” 180 şi „lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă, nu fac din el o poruncă”; 181  „cât despre fecioare, nu am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare”. 182  Mai departe, în alt loc, el spune: „Să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre”. 183 Aşadar, dacă şi în Noul Testament apostolii formulează anumite precepte având în vedere infirmitatea naturii umane, din pricina nestăpânirii unora, pentru ca aceştia, ajungând împietriţi şi pierzându-şi cu totul nădejdea mântuirii, să nu devină apostaţi faţă de Dumnezeu – nu este de mirare că, şi în Vechiul Testament, acelaşi Dumnezeu a îngăduit unele concesii în beneficiul poporului Său, atrăgându-i spre El prin ritualurile deja menţionate, ca să poată obţine darul mântuirii prin ele, prin ascultarea lor de Decalog şi fiind ţinuţi în frâu de El, să nu se întoarcă la idolatrie şi apostazie, ci să înveţe să Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima. Dacă unii oameni, din cauza neascultării şi a ruinei izraeliţilor consideră că dătătorul (doctor) legii avea puteri limitate, vor vedea în dispensaţia noastră că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”, 184 că sunt unii care, pe dinăuntru, sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie în ochii lumii (foris) şi că Dumnezeu a respectat întotdeauna libertatea omului şi puterea acestuia de a se auto-guverna, formulând în acelaşi timp propriile îndemnuri, pentru ca cei ce nu Îl ascultă să fie judecaţi (condamnaţi) pe drept pentru neascultarea lor, iar cei care L-au ascultat şi au crezut în El să fie răsplătiţi cu nemurirea.

Capitolul XVI – Neprihănirea desăvârşită nu a fost dată nici prin circumcizie, nici prin alte ceremonii ale legii. Totuşi, Decalogul nu a fost anulat de Cristos, ci rămâne întotdeauna în vigoare: oamenii nu au fost niciodată scutiţi de poruncile lui.

1. Mai mult, învăţăm din Scriptură că Dumnezeu a dat circumcizia nu ca pe o completare a neprihănirii, ci ca pe un semn, ca spiţa lui Avraam să se deosebească de celelalte. Scriptura spune astfel: „Dumnezeu i-a zis lui Avraam: ‚Tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru, ca semn al legământului între Mine şi tine’”. 186  Profetul Ezechiel spune acelaşi lucru cu privire la sabat: „Le-am dat sabaturile Mele să fie un semn între Mine şi ei, ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţeşte”. 187 În Exod, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Să păziţi sabaturile Mele, căci acesta va fi un semn între Mine şi tine cât vor dura veacurile”. 188  Aşadar, aceste lucruri au fost date ca semne, însă semnele nu erau lipsite de simbolism, adică nu erau lipsite de semnificaţie sau de un scop, căci erau date de înţeleptul Artist, iar circumcizia în trup o întruchipa pe cea în Duh. Căci „noi”, spune apostolul, „am fost tăiaţi împrejur cu tăierea împrejur care nu este făcută de mâini omeneşti”. 189 Iar profetul declară: „Tăiaţi-vă împrejur inimile”. 190  Sabatul ne învaţă că trebuie să fim în slujba Domnului zi de zi. 191 „Toată ziua am fost socotiţi”, spune apostolul Pavel, „ca oile de tăiat”, 192 adică consacraţi [lui Dumnezeu] şi lucrând continuu în ce priveşte credinţa noastră, perseverând în ea, abţinându-ne de la orice zgârcenie, fără a ne aduna comori pe pământ. 193 Mai mult, sabatul lui Dumnezeu (requietio Dei), adică împărăţia, era indicat prin lucrurile create; în această [împărăţie], omul care a perseverat în a-L sluji pe Dumnezeu (Deo assistere) va lua parte la masa lui Dumnezeu, intrând în odihnă.

2. Faptul că omul nu era îndreptăţit prin aceste lucruri, ci că ele au fost date oamenilor ca semne, este dovedit de către Avraam însuşi care, fără a fi circumcis şi fără să respecte sabatul, „a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu”. 194  Apoi, Lot a fost scos din Sodoma fără să fie circumcis şi a primit astfel salvarea de la Dumnezeu. La fel şi Noe era plăcut lui Dumnezeu deşi nu era circumcis şi a primit dimensiunile [corăbiei] şi lumea celui de-al doilea neam [de oameni]. Şi Enoh, care era plăcut lui Dumnezeu, fără să fie circumcis, a preluat slujba legământului lui Dumnezeu de la îngeri şi, deşi era om, a fost strămutat şi este păstrat şi acum ca martor al judecăţii drepte a lui Dumnezeu, pentru că îngerii care au păcătuit au căzut pe pământ pentru a fi judecaţi, în vreme ce omul plăcut [lui Dumnezeu] a fost strămutat spre mântuire. 195 Mai mult, toţi ceilalţi oameni neprihăniţi care au trăit înainte de Avraam şi patriarhii dinainte de Moise, au fost îndreptăţiţi independent de lucrurile menţionate mai sus şi fără legea lui Moise. În Deuteronom, Moise însuşi spune poporului: „Domnul Dumnezeul tău a încheiat un legământ pe muntele Horeb. Domnul nu a încheiat acest legământ cu părinţii voştri, ci cu voi”. 196

3. De ce nu încheiase Domnul legământul cu părinţii lor? Pentru că „legea nu a fost dată pentru oamenii neprihăniţi”. 197 Căci părinţii lor cei drepţi aveau înscris în inimile şi în sufletele lor198 sensul Decalogului, adică Îl iubeau pe Dumnezeul care îi crease şi nu făceau nici un rău semenilor. Prin urmare, nu se ivise nici o ocazie pentru avertizarea lor prin mandate prohibitorii (correptoriis literis),199  căci aveau în ei înşişi neprihănirea legii. Dar când această neprihănire şi dragoste de Dumnezeu au fost date uitării şi au pierit în Egipt, datorită marii Lui bunăvoinţe faţă de oameni, Dumnezeu S-a revelat printr-un glas şi a scos cu mare putere poporul din Egipt, pentru ca omul să devină din nou ucenicul şi urmaşul lui Dumnezeu. El i-a pedepsit pe cei neascultători, ca să nu se arate dispreţuitori faţă de Creatorul lor. Dumnezeu i-a hrănit cu mană, ca să primească hrană pentru sufletele lor (uti rationalem acciperent escam) – după cum spune Moise în Deuteronom: „El v-a hrănit cu mana pe care părinţii voştri nu o cunoşteau, ca să ştiţi că omul nu se hrăneşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.200 Aceste lucruri le-au poruncit iubirea de Dumnezeu şi i-au învăţat să se poarte corect cu aproapele, ca să nu fie nedrepţi sau nedemni de Dumnezeu, care pregăteşte oameni pentru prietenia cu El, prin intermediul Decalogului, şi pentru buna înţelegere cu semenul – lucruri care, cu siguranţă, erau în folosul omului, în vreme ce Dumnezeu nu avea nevoie de nimic din partea acestuia.

4. De aceea spune Scriptura: „Domnul a spus aceste cuvinte întregii adunări a copiilor lui Israel şi nu a mai adăugat nimic”, 201 întrucât, aşa cum am observat deja, El nu avea nevoie de nimic din partea lor. Moise mai spune: „Şi acum, Israele, ce alta cere Domnul de la tine decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în căile Lui, să Îl iubeşti şi să Îl slujeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău?” 202  Într-adevăr, aceste lucruri au adus omului slavă, prin faptul că i-au dat ceea ce îi lipsea – prietenia cu Dumnezeu, însă nu i-au adus vreun beneficiu lui Dumnezeu, căci El nu avea nevoie de iubirea omului. Omului îi lipsea slava lui Dumnezeu şi nu o putea obţine decât slujindu-L pe Dumnezeu. De aceea, Moise le-a mai spus: „Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El, căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale”. 203 Pregătindu-l pe om pentru această viaţă, Domnul Însuşi a dat cuvintele Decalogului tuturor şi, prin urmare, ele rămân mereu cu noi, 204 fiind extinse şi lărgite o dată cu venirea Lui şi nu abrogate.

5. Legile robiei au fost date una câte una poporului de către Moise, fiind potrivite pentru instruirea sau pentru pedepsirea lor, după cum a declarat Moise însuşi: „Domnul mi-a poruncit atunci să vă învăţ legi şi porunci”. 205 Prin urmare, aceste lucruri care au fost date spre robie şi ca semn pentru ei, au fost anulate de El prin noul legământ al libertăţii. Dar El a lărgit şi a mărit acele legi care sunt naturale, nobile şi comune tuturor, permiţându-le oamenilor, prin înfiere, să Îl cunoască pe Dumnezeu Tatăl fără oprelişti şi să Îl iubească cu toată inima şi să Îl urmeze cu credincioşie, în vreme ce se abţin de la fapte rele şi chiar de la pofta după asemenea fapte. De asemenea, El a sporit şi sentimentul de reverenţă, căci fiii trebuie să manifeste mai multă veneraţie decât robii şi o mai mare dragoste pentru tatăl lor. De aceea spune Domnul: „În ziua judecăţii oamenii vor da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-au rostit” 206 şi „cel care se uită după o femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”; 207 „cel ce se mânie fără motiv pe fratele lui va fi judecat”. 208 [Toate acestea sunt spuse] pentru ca noi să ştim că vom da socoteală lui Dumnezeu nu numai pentru fapte, ca robii, ci şi pentru cuvinte şi gânduri, ca unii care au primit într-adevăr puterea libertăţii, [situaţie] în care omul este testat mai sever dacă are reverenţă, teamă şi dragoste de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Petru spune că „nu avem libertatea ca pe o haină a răutăţii”, 209 ci ca pe un mijloc de testare şi de evidenţiere a credinţei.

Capitolul XVII – Dovada faptului că Dumnezeu nu a introdus dispensaţia levitică de dragul Lui sau ca o cerinţă a unei astfel de slujbe, căci El nu are nevoie de nimic din partea oamenilor.

1. Mai mult, profeţii arată în cel mai limpede mod că Dumnezeu nu avea nevoie de ascultarea lor servilă, ci din pricina lor a inclus anumite porunci în lege. La fel, Domnul a arătat că Dumnezeu nu avea nevoie de jertfele lor, ci [le-a pretins numai] în folosul celui care le oferea. Când a văzut că ei au neglijat neprihănirea şi s-au îndepărtat de dragostea de Dumnezeu, închipuindu-şi că Dumnezeu poate fi îmblânzit prin jertfele lor sau prin alte ritualuri, a spus astfel prin Samuel: „Dumnezeu nu doreşte arderi de tot şi jertfe, ci vrea ca glasul Lui să fie auzit. Iată că ascultarea face mai mult ca jertfele şi supunerea mai mult decât grăsimea berbecilor”. 210 David spune, de asemenea: „Tu nu vrei jertfe şi daruri de mâncare, ci mi-ai deschis urechile; 211 Tu nici nu ai cerut arderi de tot pentru păcat”. 212  Astfel, el îi învaţă pe oameni că Dumnezeu doreşte ascultare mai degrabă decât sacrificii şi jertfe, care nu ajută neprihănirii lor. [Prin această declaraţie] el profeţea în acelaşi timp noul legământ. El vorbeşte şi mai clar despre aceste lucruri în Psalmul 50: „Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu Îţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; El nu dispreţuieşte o inimă zdrobită şi mâhnită”. 213  Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, El declară în Psalmul anterior: „Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale. Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pământului, turmele şi berbecii munţilor: Eu cunosc toate păsările cerului şi tot ce se mişcă214 pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea cu tot ce cuprinde ea. Oare mănânc Eu carnea taurilor şi beau sângele ţapilor?” 215  Apoi, ca să nu se creadă că a refuzat în mânia Sa aceste lucruri, El continuă, sfătuindu-l pe om: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”, 216 respingând într-adevăr acele lucruri prin care păcătoşii îşi închipuiau că Îl pot îmbuna pe Dumnezeu şi arătând că El nu are nevoie de nimic. El îi îndeamnă şi îi sfătuieşte să facă acele lucruri prin care omul este îndreptăţit şi care îl aduc mai aproape de Dumnezeu. Isaia face aceeaşi declaraţie: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre? Zice Domnul. Sunt sătul de ele”. 217 După ce a respins jertfele şi darurile de mâncare, ca şi sabaturile, lunile noi, sărbătorile şi toate celelalte servicii care le însoţeau, El continuă, îndemnându-i spre lucrurile care ţineau de mântuire: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă. Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut: încetaţi să mai faceţi răul, învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă; veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul”.

 2. El nu a respins jertfele pentru că era mânios, ca un om, aşa cum îndrăznesc mulţi să spună, ci datorită compasiunii faţă de orbirea lor şi pentru a le arăta adevărata jertfă, prin aducerea căreia Îl puteau împăca pe Dumnezeu, ca să primească de la El viaţa. În alt loc, El declară: „O jertfă plăcută Domnului este o inimă mâhnită: inima care Îl slăveşte pe Cel care a întocmit-o este o mireasmă dulce înaintea lui Dumnezeu”. 218  Dacă El ar fi respins jertfele lor din pricina mâniei, ca şi cum ei ar fi fost nedemni de compasiunea Lui, cu siguranţă nu i-ar fi îndemnat să facă aceleaşi lucruri pentru a fi mântuiţi. Dar pentru că Dumnezeu este îndurător, nu i-a lipsit de sfaturi bune. După ce le-a spus prin Ieremia: „Pentru ce Îmi aduceţi tămâie din Seba şi scorţişoară dintr-o ţară îndepărtată? Nu pot primi arderile voastre de tot şi jertfele voastre”, 219 El continuă: „Ascultaţi cuvântul Domnului, casa lui Iuda. Iată ce spune Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă încredeţi în cuvinte înşelătoare zicând: ‚Templul Domnului, templul Domnului este [aici]’”.220

3. El arată din nou prin Ieremia că nu i-a scos din Egipt ca ei să Îi aducă jertfe ci ca, uitând de idolatria egiptenilor, să poată auzi glasul Domnului, care însemna pentru ei mântuire şi slavă: „Aşa vorbeşte Domnul: ‚Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre şi mâncaţi-le carnea. Căci nu am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi de tot şi jertfe, în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: ‚Ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu. Umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi. Dar ei n-au ascultat şi nu s-au supus, ci au urmat pornirile inimii lor rele, au dat înapoi şi nu au mers înainte’”. 221 Apoi El declară prin acelaşi om: „cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care face milă, dreptate şi judecată pe pământ!”; 222 El adaugă: „Căci în acestea găsesc Eu plăcere, zice Domnul”, nu în jertfe sau daruri de mâncare. Căci poporul nu a primit aceste precepte ca fiind de primă importanţă (principaliter), ci ele erau secundare, din motivul enunţat deja, după cum spune şi Isaia: „Nu Mi-ai [adus] oile tale ca ardere de tot şi nu M-ai cinstit cu jertfele tale. Nu M-ai slujit pe Mine prin jertfele tale şi nici [în ce priveşte tămâia] nu te-ai obosit; nu Mi-ai cumpărat trestie mirositoare şi nici Eu nu am dorit grăsimea jertfelor tale; dar tu ai stat înaintea Mea în păcatele şi nelegiuirile tale”. 223  De aceea El spune: „Voi privi spre omul care este smerit, blând şi care se teme de cuvintele Mele”. 224 „Căci grăsimea şi carnea nu vor îndepărta de la tine nelegiuirea ta”. 225 „Iată postul plăcut Mie, zice Domnul. Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile înţelegerilor nedrepte, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug. Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost. Dacă vezi un om gol, acopere-l şi nu întoarce spatele semenului tău (domesticos seminis tui). Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi; atunci tu vei chema şi Eu îţi voi răspunde ‚Iată-Mă’”.226 Zaharia, unul din cei doisprezece profeţi, arătând oamenilor voia lui Dumnezeu, spune: „Aşa a vorbit Domnul oştirilor: ‚Faceţi cu adevărat dreptate şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unii faţă de alţii. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac, şi nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său’”. 227   El spune iarăşi: „Iată ce cuvinte trebuie să rostiţi. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii; nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva aproapelui său, nici să nu iubiţi jurământul strâmb. Căci Eu urăsc toate aceste lucruri’, zice Domnul cel Atotputernic.” 228   Şi David spune asemănător: „Cine este omul care vrea viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare. Depărtează-te de rău şi fă binele: caută pacea şi aleargă după ea”.229

4. Toate acestea arată clar că Dumnezeu nu a căutat jertfe şi ofrande din partea lor, ci credinţă, ascultare şi neprihănire, în vederea mântuirii lor. Învăţându-i voia Lui prin profetul Osea, Dumnezeu spune: „Milă voiesc, nu jertfe şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot”. 230  În plus, Domnul i-a îndemnat la aceleaşi lucruri atunci când a spus: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă [aceasta]: ‚Milă voiesc, nu jertfe’, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi”. 231  Astfel, El depune mărturie în favoarea profeţilor, arătând că ceea ce au predicat ei este adevărat şi îi acuză pe aceşti oameni (ascultătorii Lui) că sunt nepricepuţi din vina lor.

5. Învăţându-i pe ucenici să Îi ofere lui Dumnezeu cele dintâi roade232 din lucrurile create de El – nu pentru că ar fi avut nevoie de ele, ci pentru ca ei să nu fie neroditori sau nerecunoscători – El a luat acel lucru creat, pâinea, a mulţumit şi a spus: „Acesta este trupul Meu”. 233 A făcut la fel cu paharul, care face parte din creaţia căreia îi aparţinem şi noi, a spus că vinul era sângele Său şi i-a învăţat pe ucenici noua împărtăşire a noului legământ, pe care Biserica l-a primit de la apostoli, pe care îl oferă în întreaga lume lui Dumnezeu, Cel care ne dă ca mijloace de subzistenţă cele dintâi roade ale darurilor Sale din Noul Testament, despre care Maleahi, unul din cei doisprezece profeţi, spunea: „Nu găsesc nici o plăcere în voi, zice Domnul oştirilor şi darurile de mâncare din mâinile voastre nu Îmi sunt plăcute. Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, numele Meu este glorificat între neamuri şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea numelui Meu şi se aduc jertfe curate. Căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor”.234   Aceste cuvinte arată în cel mai clar mod că fostul popor [iudeii] va înceta să aducă daruri lui Dumnezeu, dar pretutindeni vor fi aduse jertfe curate înaintea Lui şi numele Său va fi glorificat printre neamuri. 235

6. Ce alt nume este glorificat printre neamuri afară de cel al Domnului nostru, prin care este glorificat şi Tatăl şi omul? Este [numele] propriului Său Fiu, care a fost făcut om prin El, de aceea Dumnezeu Îl numeşte al Lui. După cum un rege care pictează ceva care seamănă fiului său are dreptul să numească acea asemănare ca fiind a sa, atât pentru că este [asemănarea] fiului său, cât şi pentru că el a creat-o, la fel mărturiseşte Tatăl numele lui Isus Cristos, care este glorificat pretutindeni în lume de către Biserica Sa, ca fiind al Său, atât pentru că este Fiul Lui, cât şi pentru că Cel ce Îl descrie astfel pe Isus este Cel care L-a dat pentru mântuirea lumii. Aşadar, întrucât numele Fiului aparţine Tatălui, iar Biserica aduce jertfe Tatălui cel Atotputernic prin Isus Cristos, El are dreptul să spună, pe acest dublu temei, „Pretutindeni se arde tămâie în cinstea numelui Meu şi se aduc jertfe curate”. În Apocalipsa, Ioan declară că „tămâia” sunt „rugăciunile sfinţilor”. 236

Capitolul XVIII – Cu privire la jertfe şi daruri de mâncare şi la cei care le aduc cu adevărat.

1. Jertfa Bisericii, cu privire la care Domnul a cerut să fie adusă pretutindeni pe pământ, este socotită de Dumnezeu o jertfă curată, primită înaintea Lui. El nu are nevoie de jertfe  din partea noastră, însă cel care le aduce este slăvit prin ceea ce oferă, dacă darul lui este primit. Căci printr-un astfel de dar se exprimă cinstirea şi iubirea faţă de Împăratul nostru, iar Domnul, care a dorit să aducem darurile în toată simplitatea şi nevinovăţia, a spus astfel: „Când îţi aduci darul la altar şi îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul la altar şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul”. 237 Noi trebuie să Îi aducem lui Dumnezeu cele dintâi roade ale creaţiei Sale, după cum spune şi Moise: „Să nu vii cu mâna goală înaintea Domnului Dumnezeului tău”, 238  aşa încât omul, arătându-se recunoscător prin aducerea acelor daruri, să primească cinstea care curge din El. 239

2. În general, categoria darurilor de mâncare nu a fost dată deoparte, căci ele există acolo [printre iudei] şi aici [printre creştini]. Poporul iudeu aducea jertfe şi astăzi se aduc jertfe în Biserică, însă s-a schimbat felul acestora, căci ele nu mai sunt aduse de robi, ci de oameni liberi. Domnul este [întotdeauna] unul şi acelaşi, dar caracterul unui dar de mâncare este diferit, ca şi cel al unul om liber, pentru ca prin astfel de daruri să iasă în evidenţă libertatea. Căci la Dumnezeu nimic nu este lipsit de scop, fără semnificaţie sau structură. Acesta este motivul pentru care ei (iudeii) consacrau lui Dumnezeu zeciuiala din bunurile lor, însă cei care au primit libertatea au pus deoparte pentru scopurile Domnului toate posesiunile lor şi dădeau cu bucurie şi de bunăvoie, fără a păstra părţile mai valoroase ale proprietăţilor, căci ei aveau speranţa [viitoare] a lucrurilor mai bune, aşa cum a făcut acea văduvă, care a dat pentru visteria Domnului tot ce avea ca să trăiască.240

3. La început, Dumnezeu a primit darurile lui Abel, pentru că acesta a dat din toată inima şi cu neprihănire, însă nu le-a primit pe ale lui Cain, căci inima acestuia era împărţită de invidie şi răutate, pe care le nutrea împotriva fratelui său, după cum spune Dumnezeu când îl mustră pentru [gândurile] lui ascunse: „Chiar dacă jertfa ta este bună, dacă inima îţi este împărţită, nu ai păcătuit?” 241  Aşadar, Dumnezeu nu poate fi împăcat cu jertfe. Căci dacă ar încerca cineva să aducă jertfe numai pentru aparenţa exterioară, chiar dacă ele sunt aduse potrivit ritualului, la vremea potrivită, dacă în sufletul lui, cel ce le aduce nu are cu semenul său acea părtăşie pe care ar trebui să o aibă şi nici nu se teme de Dumnezeu, acest om care preţuieşte păcatul ascuns nu Îl înşală pe Dumnezeu prin acea jertfă care, după aparenţa exterioară, este corect adusă. O asemenea jertfă nu îi va folosi la nimic, ci [numai] renunţarea la răul care s-a născut înăuntrul său, pentru ca acel păcat să nu îl dea pe mâna nimicitorului, 242 prin intermediul acţiunilor făţarnice. De aceea, Domnul a spus: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, căci voi sunteţi ca nişte morminte văruite, care arată frumos pe dinafară, dar înăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de putreziciune; la fel şi voi vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de răutate şi de făţărnicie”. 243  În vreme ce căutau ca jertfele lor să fie bune sub aspect exterior, erau plini de gelozie înăuntru, ca şi Cain; de aceea L-au ucis pe Cel neprihănit, nesocotind Cuvântul lui Dumnezeu, cum a făcut şi Cain. Domnul le-a mai spus acelor oameni: „Farisei orbi, curăţaţi partea dinăuntru a paharului şi atunci şi partea dinafară va fi curată”, 244  dar ei nu L-au ascultat. Căci Ieremia spune: „Iată că nici ochii tăi, nici inima ta nu sunt bune, ci [s-au întors] spre pizmă, spre vărsarea de sânge nevinovat, spre nedreptate şi spre ucidere, ca să le săvârşeşti”. 245  Apoi Isaia spune: „Voi luaţi hotărâri fără Mine şi faceţi legăminte care nu vin din Duhul Meu”. 246   Ca să fie aduse la lumină dorinţele lor lăuntrice şi gândurile lor, arătând că Dumnezeu este fără vină şi că nu săvârşeşte răul, ci descoperă ce este ascuns [în inimă], El i-a spus lui Cain: „Dorinţa lui se va ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti”. 247 În acelaşi fel i-a vorbit şi lui Pilat: „Nu ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”. 248  Dumnezeu îngăduie întotdeauna ca cel neprihănit să treacă [în această viaţă prin suferinţe] pentru ca, după ce a fost încercat prin ceea ce a suferit şi a îndurat, să poată fi acceptat [în cele din urmă], în vreme ce omul nelegiuit, care este judecat după faptele lui, va fi respins. Prin urmare, jertfele nu îl sfinţesc pe om, căci Dumnezeu nu are nevoie de ele, însă conştiinţa celui care aduce jertfa o sfinţeşte, atunci când ea este curată şi aceasta Îl face pe Dumnezeu să primească [jertfa] ca din partea unui prieten. „Însă păcătosul”, spune El, „care aduce un viţel [ca jertfă] înaintea Mea, este ca şi cum ar fi înjunghiat un câine”. 249

4. Atunci când Biserica aduce daruri cu o inimă neîmpărţită, acestea sunt primite de Dumnezeu ca o jertfă curată. Pavel spunea filipenilor: „Am de toate de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis, un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu”. 250   Este de datoria noastră să aducem daruri Domnului şi în toate lucrurile să fim găsiţi recunoscători lui Dumnezeu, Creatorul nostru, având un cuget curat, o credinţă neprefăcută, o nădejde temeinică, o dragoste fierbinte, aducând cele dintâi roade din lucrurile create de El. Numai Biserica este cea care aduce Creatorului aceste daruri curate, oferindu-I, cu mulţumiri, [lucrurile luate] din creaţia Lui. Însă iudeii nu aduc astfel de daruri, căci mâinile lor sunt pline de sânge, întrucât nu au primit Cuvântul prin care sunt aduse lui Dumnezeu darurile.251 Nici adunările (synagogae) ereticilor nu [aduc astfel de daruri]. Căci unii care susţin că Tatăl nu este acelaşi cu Creatorul, atunci când Îi oferă lucrurile provenind din această creaţie a noastră, Îl prezintă ca pe unul care pizmuieşte bunurile altuia şi care doreşte lucruri care nu îi aparţin. Cei care susţin că lucrurile din jurul nostru îşi au originea în apostazie, ignoranţă şi pofte, oferind Tatălui roadele ignoranţei, poftelor şi apostaziei, păcătuiesc împotriva Lui şi Îi aduc mai degrabă insulte decât mulţumiri. Dar cum pot fi consecvenţi aceştia [când spun] că pâinea cu privire la care se aduc mulţumiri este trupul Domnului lor252 şi paharul este sângele Lui, dacă ei nu Îl numesc pe acesta Fiul Creatorului lumii, adică Cuvântul lui Dumnezeu, prin care pomii dau rod, munţii înverzesc şi pământul produce „mai întâi firul verde, apoi spicul şi boaba coaptă în spic”?253

5. Apoi, cum pot ei spune că trupul nostru, care se hrăneşte cu trupul şi sângele Domnului, va pieri şi nu va lua parte la viaţă? Ei ar trebui fie să îşi schimbe părerea, fie să renunţe la a mai aduce Domnului darurile lor. 254 Părerea noastră, în schimb, este în concordanţă cu Euharistia, căci ea este cea care stabileşte opinia noastră. Noi Îi oferim lui Dumnezeu ceea ce Îi aparţine, anunţând astfel o părtăşie şi o uniune a trupului cu Duhul.255  După cum pâinea, care vine din pământ, când este supusă invocării lui Dumnezeu, nu mai este pâine obişnuită, 256 ci Euharistia, care cuprinde două realităţi, una cerească şi alta pământească, la fel şi trupurile noastre, când primesc Euharistia, nu mai sunt pieritoare, ci au nădejdea învierii pentru veşnicie.

 6. Noi Îi aducem daruri lui Dumnezeu nu pentru că El ar avea nevoie de ele, ci Îi aducem mulţumiri pentru darul Lui257 şi pentru ca astfel să fie sfinţit ceea ce El a creat. Deşi Dumnezeu nu are nevoie de bunurile noastre, noi trebuie să Îi oferim ceva lui Dumnezeu, aşa cum a spus Solomon: „Cel ce are milă de sărac Îl împrumută pe Domnul”. 258 Căci Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic, primeşte faptele bune cu acest scop, ca să ne dea o răsplată din lucrurile Sale bune, după cum spune Domnul: „Veniţi voi, binecuvântaţii Tatălui de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau, am fost străin şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi aţi venit pe la Mine, în temniţă şi aţi venit să Mă vedeţi”. 259  Prin urmare, deşi nu are nevoie de aceste [servicii], El doreşte ca noi să le împlinim spre folosul nostru, ca să nu fim neroditori. De aceea Cuvântul a dat poruncile privitoare la daruri, deşi nu avea nevoie de ele, ci pentru ca oamenii să înveţe să Îl slujească pe Dumnezeu şi acesta este motivul pentru care El vrea ca noi să aducem fără întrerupere un dar pe altar. Altarul este în cer 260 (căci spre acel loc se îndreaptă rugăciunile şi darurile noastre); şi templul [este acolo], după cum spune Ioan în Apocalipsa: „Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu” 261 şi cortul, de asemenea: „Căci iată”, spune El, „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”.

Capitolul XIX – Lucrurile pământeşti pot fi prototipul celor cereşti, dar cele din urmă nu pot fi prototipul altora superioare şi necunoscute şi nici noi nu putem, fără să fim cu totul nebuni, să susţinem că Dumnezeu ne este cunoscut numai sub forma unei fiinţe necunoscute şi superioare.

1. Darurile de mâncare, jertfele şi toate sacrificiile au fost primite de oameni ca model al lucrurilor arătate lui Moise pe munte, de unul şi acelaşi Dumnezeu, al cărui nume este slăvit acum în Biserica din orice popor. Dar este potrivit ca lucrurile pământeşti care sunt răspândite printre noi să reprezinte modelul celor cereşti, [ambele] fiind create de acelaşi Dumnezeu. Căci nu ar fi putut asimila în nici un alt mod imaginea lucrurilor spirituale [pe măsura înţelegerii noastre]. Însă a spune că lucrurile cereşti şi spirituale care, din punctul nostru de vedere, sunt invizibile şi inefabile, reprezintă la rândul lor modelul altor lucruri cereşti şi al altei Pleroma, şi [a spune] că Dumnezeu este imaginea altui Tată, înseamnă a ne îndepărta de adevăr şi a juca rolul unora nechibzuiţi şi proşti. După cum am arătat în repetate rânduri, astfel de oameni cred că este necesar să găsească mereu modele ale modelelor şi imagini ale imaginilor, fără să [fie capabili] vreodată să îşi aţintească gândurile spre singurul Dumnezeu adevărat. Imaginaţia lor s-a extins dincolo de Dumnezeu şi inimile lor au trecut dincolo de Stăpânul Însuşi, ideile lor înălţându-se mai presus [de El], în vreme ce, în realitate, ei întorc spatele adevăratului Dumnezeu.

2. Unor astfel de oameni li se poate spune pe bună dreptate (după cum Scriptura însăşi sugerează): Până unde vă înălţaţi imaginaţia mai presus de Dumnezeu, oameni nechibzuiţi? Aţi auzit că „cerurile sunt măsurate cu palma mâinii [Lui]”: 262 spuneţi-mi măsura şi număraţi din nou mulţimea fără capăt a coţilor, explicaţi-mi plinătatea, lăţimea, lungimea, înălţimea, începutul şi sfârşitul măsurătorii – lucruri pe care inima omului nu le înţelege şi pe care nu le poate cuprinde. Căci, într-adevăr, comorile cereşti sunt mari: Dumnezeu nu poate fi măsurat nu inima, nici priceput cu mintea, El, care ţine pământul în căuşul mâinii Lui. Cine poate vedea măsura dreptei Lui? Cine i-a văzut degetul sau cine Îi înţelege mâna, cea cu care măsoară imensitatea, cea cu care măsoară cerurile şi care cuprinde în căuşul ei pământul şi abisurile, care cuprinde lărgimea, lungimea, adâncurile de dedesubt şi înălţimile de deasupra întregii creaţii, mâna care poate fi observată, auzită şi înţeleasă, deşi este nevăzută? Acesta este motivul pentru care Dumnezeu este „deasupra oricărei domnii, stăpâniri, puteri şi deasupra oricărui nume care se poate numi”, 263   deasupra tuturor lucrurilor create şi întocmite. El este Cel care umple cerurile şi vede în fundul abisurilor, Cel care este prezent totodată cu fiecare din noi. Căci El spune: „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape şi nu sunt şi un Dumnezeu de departe? Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu?” 264   Căci mâna Lui ţine toate lucrurile, ea luminează cerurile şi lucrurile de sub ceruri, cercetează frâiele inimii, este prezentă în lucrurile ascunse şi în [gândurile] noastre secrete, ea este cea care ne hrăneşte şi ne poartă de grijă.

3. Dar dacă omul nu înţelege plenitudinea şi măreţia mâinii Lui, cum ar putea cineva înţelege şi cunoaşte în inima lui un Dumnezeu atât de mare? Da, ca şi cum L-ar fi măsurat şi cercetat întru totul pe Dumnezeu, ca şi cum L-ar fi explorat pe toate părţile, 265 ei pretind că dincolo de El există o altă Pleroma şi un alt Tată. Cu siguranţă ei nu au ajuns aici privind în sus, la lucrurile cereşti, ci coborând într-un abis adânc (Bythus) al nebuniei, susţinând că Tatăl lor ajunge numai până la limita acelor lucruri care sunt dincolo de Pleroma şi că, pe de altă parte, Demiurgul nu ajunge atât de departe ca şi Pleroma. Astfel, ei consideră că nici unul din cei doi nu este desăvârşit şi nu cuprinde toate lucrurile, căci cel dintâi este deficitar în ce priveşte întreaga lume aflată în afara Pleromei, iar cel de-al doilea vizavi de acea lume [ideală] formată în interiorul Pleromei. [Prin urmare] nici unul din cei doi nu poate fi Dumnezeul tuturor. Este evident pentru toată lumea că nimeni nu poate declara pe deplin bunătatea lui Dumnezeu pe baza lucrurilor create de El. Oricine are concepţii corecte despre Dumnezeu va mărturisi că măreţia Lui nu este deficitară, ci cuprinde toate lucrurile, se extinde şi asupra noastră şi este cu noi.

Capitolul XX – Singurul Dumnezeu a creat toate lucrurile din lumea aceasta, prin intermediul Cuvântului şi al Duhului Sfânt şi, cu toate că în această viaţă El este invizibil şi incomprehensibil pentru noi, totuşi El nu este necunoscut, întrucât lucrările Lui mărturisesc despre El şi Cuvântul Lui ne-a arătat că El poate fi văzut şi cunoscut în multe feluri.

1. În ce priveşte măreţia Sa, nu este cu putinţă să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, căci este imposibil ca Tatăl să fie măsurat; dar în ce priveşte dragostea Lui (căci ea este cea care ne conduce la Dumnezeu prin Cuvântul Lui), atunci când Îl ascultăm, învăţăm întotdeauna că Dumnezeu este atât de mare şi că, prin Sine Însuşi, El a întemeiat, a selectat, a împodobit toate lucrurile şi El le cuprinde, iar între aceste lucruri suntem incluşi şi noi şi lumea noastră. Şi noi am fost creaţi o dată cu lucrurile cuprinse în El. Despre El spune Scriptura: „Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă”. 266  Prin urmare, nu îngerii ne-au creat şi ne-au modelat, căci ei nu au puterea de a face ceva după chipul lui Dumnezeu, nici altcineva nu are această putere, ci Cuvântul lui Dumnezeu, nu vreo altă Putere îndepărtată, venind din altă parte decât de la Tatăl tuturor lucrurilor. Dumnezeu nu avea nevoie de aceste [fiinţe] pentru a duce la îndeplinire ceea ce stabilise dinainte că vrea să realizeze, ca şi cum El nu ar fi avut mâini. Cu El erau întotdeauna prezente Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul, prin care şi în care, în mod liber şi spontan, El a creat toate lucrurile şi cărora El le vorbeşte, spunând: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. 267  El a luat din Sine Însuşi substanţa creaturilor [formate], modelul lucrurilor întocmite şi al tuturor podoabelor acestei lumi.

2. Scriptura afirmă: „Mai întâi, 268 credeţi că este un singur Dumnezeu care a creat toate lucrurile, care le-a desăvârşit şi care, din nefiinţă, a adus lucruri în fiinţă”; El este Cel care cuprinde toate lucrurile, fără ca El să fie cuprins de ele. Maleahi, unul dintre profeţi, spunea, de asemenea: „Oare nu singurul Dumnezeu ne-a întocmit? Nu avem noi toţi un singur Tată?” 269  Potrivit cu aceste afirmaţii, apostolul spune: „Este un singur Dumnezeu şi Tată, care este deasupra tuturor şi care este în noi toţi”. 270  La fel afirmă şi Domnul: „Toate lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu” 271   - evident, este vorba despre Cel care a creat toate lucrurile. Căci El nu I-a dat Domnului lucrurile altcuiva, ci pe cele care Îi aparţineau. Dar prin toate lucrurile [se subînţelege faptul că] nimic nu este în afara controlului [Său] şi, prin urmare, aceeaşi persoană este Judecătorul celor vii şi al celor morţi, „având cheia lui David: El va deschide şi nici un om nu va închide; El va închide şi nici un om nu va deschide”. 272 Căci nimeni nu a putut, fie în ceruri, fie pe pământ sau sub pământ, să deschidă cartea Tatălui sau să Îl privească, afară de Mielul care a fost înjunghiat şi care ne-a răscumpărat cu sângele Lui. El a primit putere peste toate lucrurile din partea aceluiaşi Dumnezeu care a făcut toate lucrurile prin Cuvânt şi care le-a împodobit prin Înţelepciunea [Sa], când „Cuvântul S-a făcut trup”, pentru ca după cum Cuvântul lui Dumnezeu este suveran în ceruri, la fel să aibă suveranitatea şi pe pământ, întrucât [El a fost] un om neprihănit, „care nu a săvârşit nici un păcat şi în a cărui gură nu s-a găsit vreun vicleşug”. 273 Astfel, El are întâietate în toate lucrurile, căci El a fost „cel dintâi înviat din morţi”,274   pentru ca în toate lucrurile ei să Îl poată privi pe Împăratul lor, iar lumina Tatălui să se odihnească peste trupul Domnului nostru şi să vină la noi din trupul Lui plin de splendoare, pentru ca omul să poată ajunge astfel la nemurire, fiind învestit cu lumina Tatălui.

3. După cum am dovedit pe larg, Cuvântul, adică Fiul, a fost întotdeauna cu Tatăl; la fel şi Înţelepciunea, care este Duhul, era prezentă cu El, înainte să fie creaţia, după cum declară Solomon: „Dumnezeu a întemeiat pământul prin Înţelepciune şi a întărit cerul prin pricepere. Prin ştiinţa Lui s-au deschis adâncurile şi strecoară norii roua”. 275  „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui: eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile”. 276  „Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă şi când a aşezat izvoarele adâncului, când a întărit temeliile pământului eram cu El, pregătindu-le. În toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui pe când El Se bucura contemplând lumea şi Îşi găsea plăcerea în fiii oamenilor”. 277

4. Aşadar, există un singur Dumnezeu, care a creat şi a aranjat toate lucrurile prin Cuvânt şi prin Înţelepciune. Acesta este Creatorul (Demiurgul) care a încredinţat această lume rasei umane şi care, în ce priveşte mărimea, este într-adevăr necunoscut tuturor celor creaţi de El (căci nici un om nu I-a măsurat înălţimea, nici dintre cei din vechime, care se odihnesc acum, nici dintre cei ce sunt în viaţă); însă în ce priveşte dragostea Sa, El este cunoscut prin Cel prin care a aşezat toate lucrurile. Acesta este Cuvântul Lui, Domnul nostru Isus Cristos, care în vremurile din urmă a fost făcut om între oameni, ca să reunească sfârşitul şi începutul, adică pe om şi Dumnezeu. De aceea profeţii, care au primit darul profetic de la acelaşi Cuvânt, au anunţat venirea Lui în trup, prin care a avut loc legătura şi comuniunea lui Dumnezeu cu omul, după buna plăcere a Tatălui. Cuvântul lui Dumnezeu a prevestit de la început că Dumnezeu va fi văzut de oameni, va vorbi cu ei pe pământ, va fi prezent în mijlocul creaţiei Sale, mântuind-o, va putea fi perceput de aceasta şi ne va elibera din mâinile tuturor celor care ne urăsc, adică de orice duh al răutăţii, şi ne va face să Îl slujim în sfinţenie şi neprihănire în toate zilele noastre, 278 pentru ca omul, îmbrăţişând Duhul lui Dumnezeu, să poată intra în slava Tatălui.

5. Profeţii au arătat aceste lucruri într-o manieră profetică, dar ei nu [au proclamat] – cum susţin unii – că Cel care a fost văzut de profeţi era un [Dumnezeu] diferit, în vreme ce Tatăl tuturor rămâne invizibil. Aceasta este ceea ce declară acei [eretici], care sunt cu totul ignoranţi în ce priveşte natura profeţiei. Căci profeţia este o prevestire a lucrurilor viitoare, adică o anunţare anticipată a lucrurilor care urmează să se întâmple. Aşadar, profeţii au indicat dinainte că Dumnezeu avea să fie văzut de oameni, după cum spune Domnul: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. 279  Însă în ce priveşte măreţia şi slava Lui minunată, „nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască”, 280   pentru că Tatăl este incomprehensibil; în ce priveşte dragostea, bunătatea şi chiar puterea Sa infinită, El le încredinţează celor ce Îl iubesc, adică aceştia pot să Îl vadă, fapt care a fost prezis de profeţi, de asemenea. „Căci ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă”. 281 Omul nu Îl vede pe Dumnezeu prin propriile puteri, ci atunci când El doreşte, este văzut de cei care doreşte, când doreşte şi aşa cum doreşte. Dumnezeu este puternic în toate lucrurile şi El a fost văzut în acele vremuri în mod profetic, prin Duhul, şi apoi prin Fiul Său. De asemenea, El va fi văzut şi în împărăţia cerurilor, căci Duhul îi pregăteşte pe oameni prin Fiul282 lui Dumnezeu, iar Fiul îi conduce către Tatăl, în vreme ce Tatăl [le] conferă neputrezirea pentru viaţa veşnică, fapt ce vine în urma vederii lui Dumnezeu. După cum cei care văd lumina sunt în lumină şi iau parte la strălucirea ei, la fel şi cei care-L văd pe Dumnezeu sunt în Dumnezeu şi primesc din splendoarea Lui. Însă splendoarea [Lui] le dă viaţă; prin urmare, cei care Îl văd pe Dumnezeu primesc viaţă. Acesta este motivul pentru care El, [deşi] depăşeşte înţelegerea noastră şi este nelimitat şi invizibil, S-a făcut vizibil, comprehensibil şi accesibil celor care cred, ca să dea viaţă celor care Îl primesc şi Îl văd prin credinţă. 283 După cum măreţia Lui nu poate fi descoperită, şi bunătatea Lui întrece cuvintele; cei ce Îl văd pe Dumnezeu prin această bunătate a Lui, primesc viaţă de la El. Nu putem trăi separaţi de viaţă şi modul în care putem ajunge la viaţă este părtăşia cu Dumnezeu, iar aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne bucura de bunătatea Lui.

6. Aşadar, oamenii Îl vor vedea pe Dumnezeu, ca să trăiască, şi prin aceasta vor deveni nemuritori, ajungând la Dumnezeu. Acest fapt a fost declarat în mod figurat de către profeţi – şi anume că Dumnezeu va fi văzut de oamenii care au [în ei] Duhul Lui şi care aşteaptă cu răbdare venirea Lui. Moise a spus în Deuteronom: „În acea zi vom vedea că Dumnezeu va vorbi cu omul şi acesta va trăi”. 284 Unii dintre aceşti oameni au văzut Duhul profetic şi influenţa Lui activă revărsată sub forma a diferite daruri; alţii [au văzut] venirea Domnului, prin care El a împlinit voia Tatălui cu privire la lucrurile cereşti şi pământeşti, iar alţii [au văzut] slava Tatălui adaptată la acea vreme, la cei care i-au văzut şi i-au auzit atunci şi la cei care aveau să îi audă apoi. Astfel a fost revelat Dumnezeu, căci Dumnezeu Tatăl este descoperit prin toate aceste [operaţii], în vreme ce Duhul şi Fiul erau la lucru, Tatăl consimţea şi mântuirea omului era dusă la îndeplinire. Domnul declară prin profetul Osea: „Eu am vorbit profeţilor, am dat o mulţime de vedenii şi am spus pilde (in manibus)  prin lucrarea profeţilor”. 285  Apostolul a spus acelaşi lucru prin cuvintele: „Sunt mai multe daruri, dar este acelaşi Duh; sunt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”. 286   Întrucât Cel care lucrează totul în toţi este Dumnezeu, [în ce priveşte] natura şi mărimea Sa, [Dumnezeu] este invizibil şi nu poate fi descris de către creaţia Lui, dar în nici un caz El nu este necunoscut. Căci toate lucrurile ne învaţă prin Cuvântul Său că există un singur Dumnezeu Tatăl, care cuprinde toate lucrurile, care asigură existenţa tuturor, după cum este scris în Evanghelie: „Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl afară de Fiul, care este la sânul Tatălui; El L-a mărturisit”. 287

7. Prin urmare, Fiul Tatălui [Îl] mărturiseşte de la început, căci El a fost cu Tatăl dintotdeauna. El a arătat oamenilor viziuni profetice, diferite daruri şi slujbe, slava Tatălui, prin legătura creată cu oamenii, la vremea potrivită, în folosul [omenirii]. Acolo unde există o succesiune regulată, există şi stabilitate; unde este stabilitate, este şi adaptare în funcţie de perioadă şi deci, utilitate. De aceea Cuvântul a devenit distribuitorul harului Tatălui în folosul oamenilor pentru care S-a întrupat, revelându-L pe Dumnezeu oamenilor şi păstrând totodată caracterul invizibil al Tatălui, ca omul să nu ajungă să-L dispreţuiască pe Dumnezeu şi ca să-i rămână întotdeauna ceva spre care să poată înainta; pe de altă parte, Fiul L-a revelat oamenilor pe Tatăl în multe dispensaţii, ca omul care totuşi s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu, să nu piară. Căci slava lui Dumnezeu este omul viu şi viaţa omului constă în a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă manifestarea lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei dă viaţă tuturor vieţuitoarelor de pe pământ, cu atât mai mult revelarea Tatălui, care vine prin Cuvânt, dă viaţă celor care Îl văd pe Dumnezeu.

8. Duhul lui Dumnezeu a arătat prin profeţi lucrurile care aveau să vină, modelându-ne şi adaptându-ne cu scopul de a ne face supuşi lui Dumnezeu, însă rămânea încă de domeniul viitorul posibilitatea omului de a-L vedea [pe Dumnezeu], prin buna plăcere a Duhului Sfânt; de aceea, trebuia ca cei prin intermediul cărora erau anunţate lucrurile viitoare să Îl vadă pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu şi Fiul să nu fie numai anunţaţi profetic, ci să fie şi văzuţi de toţi cei care sunt sfinţiţi şi învăţaţi în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu, ca omul să fie disciplinat dinainte şi pregătit pentru primirea în slavă, care va fi descoperită la urmă în cei care Îl iubesc pe Dumnezeu. Profeţii nu au profeţit numai prin cuvinte, ci şi prin viziuni, prin modul lor de viaţă şi prin acţiunile săvârşite, potrivit indicaţiilor Duhului. Ei L-au văzut deci pe Dumnezeu în acest mod invizibil, după cum spune şi Isaia: „L-am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor”,288  arătând că omul trebuie să Îl vadă pe Dumnezeu cu ochii şi să Îi audă glasul. În acest fel, L-au văzut ei pe Fiul lui Dumnezeu ca om care vorbea cu oamenii, în vreme ce ei profeţeau lucruri care aveau să vină, spunând că Cel ce nu venise încă, era prezent şi proclama suferinţele viitoare şi faptul că Cel care se afla atunci în ceruri coborâse în ţărâna morţii. 289  Mai mult, [în ce priveşte] celelalte lucruri pe care El avea să le înfăptuiască, unii profeţi le-au văzut prin cuvintele proclamate, alţii prin viziuni, alţii prin intermediul unor acţiuni [exterioare], percepând în mod vizibil lucrurile care aveau să fie văzute. Ei au anunţat prin cuvintele gurii lor ceea ce avea să se audă şi au îndeplinit prin acţiuni efective ceea ce avea să se petreacă; dar, [în acelaşi timp], au anunţat toate lucrurile în mod profetic. La fel a declarat şi Moise că Dumnezeu era, într-adevăr, un foc mistuitor 290 (igneum) pentru oamenii care au încălcat legea şi a ameninţat că Dumnezeu va aduce asupra lor o zi de foc, în vreme ce acelora care s-au temut de Dumnezeu le-a spus: „Domnul Dumnezeu este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la al miilea neam de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea şi păcatul”. 291

9. Cuvântul i-a vorbit lui Moise şi i S-a arătat: „cum vorbeşte cineva cu prietenul lui”. 292  Dar Moise a vrut să-L vadă în faţă pe Cel ce îi vorbea şi i s-a spus: „Stai în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea. Când va trece slava Mea, Mă vei vedea pe dinapoi, dar faţa nu Mi-o poţi vedea, căci nu se poate omul să Mă vadă şi să trăiască”. 293  Aici sunt semnalate două lucruri: este cu neputinţă ca omul să Îl vadă pe Dumnezeu şi, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, omul Îl va vedea în vremurile din urmă, prin crăpătura stâncii, adică prin venirea Lui ca om. Acesta este motivul pentru care El [Domnul] a vorbit cu Moise faţă în faţă pe munte, împreună cu Ilie, după cum relatează Evanghelia294; astfel, El a îndeplinit în vremurile din urmă vechea promisiune.

10. Prin urmare, profeţii nu au văzut efectiv faţa lui Dumnezeu, dar [au văzut] dispensaţiile şi misterele prin care omul avea mai apoi să Îl vadă pe Dumnezeu. Lui Ilie i s-a spus: „Ieşi mâine şi stai înaintea Domnului. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt mare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile; Domnul nu [era] în vântul acela. După vânt, a venit un cutremur de pământ, dar Domnul nu [era] în cutremurul de pământ. După cutremurul de pământ a venit un foc, dar Domnul nu [era] în focul acela. Şi după foc a venit un susur blând şi subţire” (vox aurae tenuis).295  Prin astfel de mijloace a învăţat profetul, care era foarte mânios din pricina păcatului poporului şi a măcelăririi profeţilor, să acţioneze cu mai multă blândeţe; venirea Domnului, după cum s-a arătat, avea să fie subsecventă legii date de Moise, fiind blândă şi liniştită, căci El nu avea să rupă trestia frântă, nici să stingă fitilul care mai fumegă. 296 Natura blândă şi paşnică a împărăţiei Lui a fost indicată prin experienţa lui Ilie. După vântul care despica munţii, după cutremur şi după foc, au venit vremurile liniştite şi paşnice ale împărăţiei Lui, timpuri în care Duhul lui Dumnezeu, în cel mai blând mod, însufleţeşte şi ridică omenirea. Ezechiel a arătat şi mai clar faptul că profeţii au văzut în parte dispensaţiile lui Dumnezeu, dar nu L-au văzut efectiv pe Dumnezeu Însuşi. Când acestui om i s-a arătat viziunea297 lui Dumnezeu, heruvimii şi roţile lor, când a relatat misterul acelei întregi scene în mişcare şi a privit tronul de deasupra lor şi pe Cel a cărui înfăţişare semăna cu cea a unui om, înăuntrul unei luciri de aramă lustruită ca nişte foc, după ce descrie întreaga viziune a tronului, pentru ca nimeni să nu creadă că în acele [viziuni] i S-a arătat într-adevăr Dumnezeu, Ezechiel adaugă: „Astfel era arătarea slavei Domnului”. 298

11. Deci, dacă nici Moise, nici Ilie, nici Ezechiel, care au avut multe vedenii cereşti, nu L-au văzut pe Dumnezeu, ci asemănări ale slavei Sale şi profeţii ale lucrurilor viitoare, este limpede că Tatăl este, într-adevăr, invizibil; Domnul spune în acest sens: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. 299 Însă Cuvântul Lui, aşa cum a voit Dumnezeu şi pentru folosul celor care au privit, a arătat strălucirea Tatălui şi a explicat scopurile Lui (după cum a mai spus Domnul: „Singurul Fiu al lui Dumnezeu, 300 care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” şi El este cel care interpretează Cuvântul lui Dumnezeu, cel bogat şi măreţ); Dumnezeu nu S-a arătat sub un chip celor care L-au văzut, ci potrivit motivelor şi scopurilor urmărite în dispensaţiile Sale, după cum este scris în Daniel. La un moment dat, El a fost văzut alături de Anania, Mişael şi Azaria, în cuptorul de foc, protejându-i de [efectele] văpăii: „iar înfăţişarea celui de-al patrulea seamănă cu a Fiului lui Dumnezeu”. 301  Cu altă ocazie, [El este reprezentat ca] „o piatră tăiată din munte fără ajutorul vreunei mâini”, 302  o piatră care zdrobeşte toate împărăţiile pământeşti şi care le spulberă (ventilans ea), în vreme ce ea umple întregul pământ. Apoi, Fiul omului este înfăţişat venind pe norii cerului, apropiindu-Se de Cel Îmbătrânit de zile şi primind de la El toată puterea, slava şi o împărăţie. „Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi împărăţia Lui nu va pieri”. 303  De asemenea şi Ioan, ucenicul Domnului, privind venirea sacerdotală şi glorioasă a împărăţiei Lui, a spus în Apocalipsa: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor. Glasul Lui [era] ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Înfăţişarea Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui”. 304 În aceste cuvinte El prezintă o parte din slava [pe care a primit-o] de la Tatăl Său, [prin menţiunile despre] cap şi despre slujba preoţească, reprezentată de haina lungă până la picioare. Acesta este motivul pentru care Moise l-a îmbrăcat pe marele preot în acest fel. Încă ceva face trimitere la sfârşitul [tuturor lucrurilor], acolo [unde se vorbeşte despre] arama arsă în foc, ce denotă puterea credinţei şi rugăciunile neîntrerupte, dat fiind focul mistuitor care va veni la sfârşitul vremurilor. Când Ioan nu a putut îndura priveliştea (căci el spune: „Am căzut la picioarele Lui ca mort”, 305  ca să se împlinească cele scrise: „Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască” 306 ), Cuvântul l-a întărit şi i-a amintit că El era Cel pe pieptul căruia se rezemase la cină, când Ioan Îl întrebase cine avea să Îl vândă, şi a declarat: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu; am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor”. După aceste lucruri, când L-a văzut pe acelaşi Domn într-o a doua viziune, Ioan spune: „La mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul”. 307   El spune din nou, vorbind despre acelaşi Miel: „Iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el se cheamă ‚Cel credincios’ şi ‚Cel adevărat’ şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului;  capul Îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge: numele Lui este ‚Cuvântul lui Dumnezeu’. Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui (pascet) cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: ‚Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor’”. 308   Cuvântul lui Dumnezeu evidenţiază întotdeauna elementele de bază ale lucrurilor viitoare şi indică oamenilor diferitele forme (species) ale dispensaţiilor Tatălui, învăţându-ne lucrurile referitoare la Dumnezeu.

12.  Totuşi, nu numai prin viziunile avute sau prin cuvintele proclamate a fost văzut Dumnezeu de profeţi, ci şi prin lucrări reale, prin care a prefigurat şi a arătat evenimentele viitoare înainte să aibă loc. De aceea profetul Osea şi-a luat de soţie o curvă, profeţind prin acţiunea lui „că, prin preacurvia săvârşită, ţara s-a îndepărtat de Domnul”, 309  adică oamenii de pe cuprinsul ei. Dumnezeu a găsit cu cale ca, din astfel de oameni, să scoată310  o Biserică sfinţită prin părtăşia cu Fiul Său, după cum acea femeie a fost sfinţită prin relaţia ei cu profetul. Din acelaşi motiv Pavel declară că „soţia necredincioasă este sfinţită prin soţul credincios”. 311   Apoi, profetul şi-a numit copiii „Cea fără îndurare” şi „Nu-i poporul meu” 312  pentru că, după cum spune apostolul, „Voi numi ‚popor al Meu’ pe cel ce nu era poporul Meu şi ‚preaiubită’ pe cea care nu era preaiubită. Şi acolo unde li se zicea: ‚Voi nu sunteţi poporul Meu’, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu”. 313   Ceea ce profetul a făcut prin acţiunile sale, apostolul dovedeşte că a fost îndeplinit de Cristos în Biserică. La fel şi Moise a luat de soţie o femeie etiopiană, pe care a făcut-o astfel israelită, arătând anticipat că măslinul sălbatic este altoit în cel bun şi că ia parte la grăsimea acestuia. Căci Cel ce S-a întrupat, Cristos, a trebuit să fie căutat de popor pentru a fi ucis, dar a fost liber în Egipt, adică printre neamuri, ca să-i sfinţească pe cei care erau într-un stadiu de copilărie şi dintre care Şi-a format Biserica în acel loc (căci Egiptul cuprindea neamurile, ca şi Etiopia); de aceea, prin căsătoria lui Moise, era prefigurată căsătoria Cuvântului; 314  iar soţia etiopiană întruchipa Biserica luată dintre neamuri; cei care o acuză sau o batjocoresc nu vor fi găsiţi curaţi, ci vor fi plini de lepră şi scoşi afară din tabăra celor drepţi. Astfel, curva Rahav, care se învinovăţea că făcea parte dintre neamuri, fiind vinovată de păcate, a primit totuşi cele trei iscoade315 care cercetau ţara şi le-a ascuns în casa ei. Fără îndoială, [cei trei erau] [o prefigurare a] Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Când întreaga cetate în care ea locuia s-a transformat în ruine la sunetul celor şapte trâmbiţe, când totul s-a nimicit [in ultimis], curva Rahav a scăpat împreună cu toată casa ei, prin credinţa în semnul stacojiu. Domnul a spus celor care nu au primit venirea Lui, fariseilor care, fără îndoială, anulează semnul acelei sfori stacojii, care semnifica Paştele, răscumpărarea şi ieşirea poporului din Egipt: „Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în împărăţia cerurilor”. 316

Capitolul XXI – Credinţa lui Avraam a fost identică cu a noastră. Această credinţă a fost prefigurată prin cuvintele şi faptele patriarhilor.

1. Apostolul cunoştea faptul că, prin Avraam, a fost prefigurată credinţa noastră, căi el a fost patriarhul credinţei noastre şi profetul ei; astfel, în Epistola către Galateni găsim scris: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, [le face] oare prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei? Tot aşa şi Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam că toate neamurile vor fi binecuvântate în el. Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. 317 Din aceste [motive apostolul] a declarat că acest om nu a fost numai profetul credinţei, ci şi tatăl acelora dintre neamuri care cred în Isus Cristos, întrucât credinţa lui şi a noastră sunt identice: căci el a crezut în lucrurile viitoare, ca şi cum ar fi fost deja împlinite, datorită promisiunii lui Dumnezeu; la fel şi noi, datorită promisiunii lui Dumnezeu, vedem prin credinţă acea moştenire [pregătită pentru noi] în împărăţia [viitoare].

2. Nici istoria lui Isaac nu este lipsită de o semnificaţie simbolică. În Epistola către Romani, apostolul declară: „Când Rebeca a rămas însărcinată de la părintele nostru Isaac”, a primit un răspuns318 din Cuvânt, „ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecăi: ‚Două neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade în trupul tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt şi cel mai mare va sluji celui mai mic’”. 319 Este limpede că acestea nu [erau] numai profeţii pentru patriarhi, ci copiii născuţi de Rebeca erau o prevestire a celor două popoare, din care unul acea să fie într-adevăr mai mare, iar celălalt mai mic, unul avea să fie rob, iar celălalt liber, dar [amândouă aveau să provină] din unul şi acelaşi tată. Dumnezeul nostru, unul şi acelaşi, este şi Dumnezeul lor, care cunoaşte lucrurile ascunse şi ştie toate lucrurile înainte să vină în fiinţă. De aceea El a spus: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”. 320

3. Dacă privim la faptele lui Iacov, vom descoperi că acestea nu sunt lipsite de semnificaţie, ci sunt pline de importanţă în ce priveşte dispensaţiile. Mai întâi, la naştere, pentru că l-a prins de călcâi pe fratele său, 321 a fost numit Iacov, adică înlocuitorul, cel ce prinde, dar nu este prins, cel ce leagă picioarele, dar nu este legat, cel ce luptă şi biruieşte, cel ce prinde în mână călcâiul adversarului său, adică victoria. Acesta a fost scopul pentru care S-a născut Domnul, iar modelul naşterii Sale a fost prevestit dinainte. Cu privire la El, Ioan spunea în Apocalipsa: „A plecat biruitor, ca să biruiască”. 322   În secvenţa următoare, [Iacov] primeşte drepturile de întâi născut, pe care fratele său le-a dispreţuit. În acelaşi fel, naţiunea mai tânără L-a primit pe Cristos, întâiul născut, în vreme ce poporul ce exista dinainte L-a respins, spunând: „Noi nu avem alt împărat afară de Cezar”. 323 Dar în Cristos [sunt însumate] toate binecuvântările şi astfel, poporul mai tânăr a luat de la Tatăl binecuvântările celui dintâi, aşa cum Iacov i-a luat lui Esau binecuvântarea. Ca urmare, Iacov a suferit comploturile şi prigonirea fratelui său, întocmai cum Biserica suferă aceleaşi lucruri din partea iudeilor. Poporul lui Israel, cele doisprezece seminţii s-au născut într-o ţară străină, după cum şi Cristos S-a născut într-o ţară străină, unde a pus fundaţia întemeiată pe doisprezece stâlpi ai Bisericii Sale. Lui Iacov i-au fost date ca simbrie oi de diferite culori; plata lui Cristos sunt fiinţele umane, care vin din diferite popoare pentru a se alătura singurei grupări a credinţei, după cum I-a promis Tatăl, spunând: „Cere-Mi şi-Ţi voi da Neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire”. 324 După cum din mulţimea fiilor lui Iacov s-au ridicat [apoi] profeţii Domnului, trebuia ca Iacov să aibă fii din cele două surori – la fel cum şi Cristos a avut fii din ambele legi ale aceluiaşi Tată – şi din cele două slujnice, arătând că Isus Cristos avea să ridice fii ai lui Dumnezeu atât din cei liberi, cât şi din cei ce sunt robi după trup, dând tuturor, în acelaşi fel, darul Duhului, care ne dă viaţă. 325 Dar el (Iacov) a lucrat numai de dragul celei mai tinere, care avea ochi frumoşi, 326 Rahela, care prefigura Biserica pentru care Cristos a suferit în răbdare. În acea vreme, prin patriarhii şi prin profeţii Săi, Domnul prefigura şi declara dinainte lucrurile viitoare, îndeplinindu-Şi anticipat lucrarea dispensaţiilor Sale şi învăţându-i pe cei ce făceau parte din moştenirea Sa să asculte de Dumnezeu, să treacă prin lume ca nişte peregrini, să urmeze cuvântul Lui şi să arate dinainte lucrurile care aveau să vină. Căci la Dumnezeu, nimic nu este lipsit de scop şi semnificaţie.

Capitolul XXII – Cristos nu a venit numai pentru oamenii dintr-o singură epocă, ci pentru toţi cei care, trăind în neprihănire şi pietate, au crezut în El şi, de asemenea, pentru cei care vor crede.

1. În zilele din urmă, când a venit plinătatea vremurilor de libertate, Cuvântul Însuşi „a spălat păcatele fiicei Sionului”, 327  când Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi.328  Acesta este scopul rasei umane – de a-L moşteni pe Dumnezeu. După cum la început, din pricina primilor noştri [părinţi], noi toţi am fost duşi în robie, fiind supuşi morţii, la fel la sfârşit, prin Omul cel nou, cei care [au fost] de la început ucenicii Lui şi au fost curăţaţi şi spălaţi de lucrurile care aparţin morţii, vor avea viaţa lui Dumnezeu. Cel care a spălat picioarele ucenicilor, a sfinţit întregul trup şi l-a făcut curat. De aceea, El i-a hrănit şi pe cei care zăceau în pământ, cărora a venit să le dea viaţă, după cum spune Ieremia: „Domnul cel sfânt Şi-a adus aminte de Israelul cel mort, care dormea în locuinţa celor morţi. A coborât la ei ca să le facă de cunoscut mântuirea Lui, ca să poată fi salvaţi”. 329 De aceea s-au îngreunat ochii ucenicilor când se apropiau patimile lui Cristos; când Domnul i-a găsit dormind prima oară, i-a lăsat, indicând astfel răbdarea lui Dumnezeu faţă de starea de adormire în care se găsesc oamenii. Când a venit a doua oară, i-a trezit şi i-a făcut să se ridice, ca simbol al faptului că patimile Lui aveau ca scop trezirea ucenicilor Săi adormiţi, din pricina cărora „A coborât în părţile de jos ale pământului”, 330  ca să vadă cu ochii Lui starea celor care se odihneau după truda lor; 331 cu privire la aceştia spusese El ucenicilor: „Mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă şi să audă ce vedeţi şi ce auziţi voi”. 332

2. Cristos nu a venit numai pentru cei care au crezut în El în vremea lui Tiberius Cezar şi nici Tatăl nu Şi-a exercitat providenţa numai pentru oamenii care sunt acum în viaţă, ci pentru toţi oamenii care, de la început, potrivit capacităţii lor, în generaţia lor, L-au iubit pe Dumnezeu şi s-au temut de El, au trăit în dreptate şi pietate faţă de semenii lor şi au dorit cu sinceritate să Îl vadă pe Cristos şi să Îi audă glasul. Prin urmare, la a doua Sa venire, El îi va trezi mai întâi din somn pe toţi aceia care corespund acestei descrieri, îi va ridica împreună cu cei ce vor fi judecaţi şi va da celor dintâi un loc în împărăţia Sa. Căci, într-adevăr, este „un singur Dumnezeu care” i-a îndreptat pe patriarhi spre vremea venirii Lui şi a „îndreptăţit circumcizia prin credinţă şi netăierea împrejur prin credinţă”. 333 După cum noi suntem prefiguraţi în cei dintâi, ei sunt reprezentaţi în noi, adică în Biserică, şi primesc răsplata pentru acele lucruri pe care le-au înfăptuit.

Capitolul XXIII – Patriarhii şi profeţii indicau spre venirea lui Cristos, întărind astfel drumul posterităţii spre credinţa în Cristos; prin urmare, truda apostolilor a fost micşorată, întrucât ei culegeau roadele muncii altora.

1. Domnul a spus ucenicilor: „Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele (regiones), căci sunt [deja] albe, gata pentru seceriş. Cine seceră primeşte o plată şi strânge roade pentru viaţa veşnică, pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privinţă este adevărată zicerea: ‚Unul seamănă, iar altul seceră’. Eu v-am trimis să seceraţi unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor”. 334   Atunci cine sunt cei care s-au ostenit şi au ajutat la înaintarea lucrării lui Dumnezeu? Este clar că aceştia sunt patriarhii şi profeţii, care au prefigurat credinţa noastră şi au semănat pe pământ vestea venirii Fiului lui Dumnezeu, arătând cine şi ce avea El să fie, aşa încât posteritatea, având frică de Dumnezeu, să poată accepta cu uşurinţă venirea lui Cristos, ca urmare a înştiinţării din partea profeţilor. De aceea, când Iosif a aflat că Maria era însărcinată şi se gândea să o părăsească în ascuns, îngerul i-a spus noaptea: „Nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. 335  După acest îndemn, el a adăugat: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin profetul care zice: ‚Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel’”, influenţându-l prin cuvintele profetului; el a înlăturat vina în ce o privea pe Maria şi a arătat că ea era fecioara despre care Isaia menţionase dinainte că Îi va da naştere lui Emanuel. Prin urmare, când Iosif a fost convins dincolo de orice îndoială, a luat-o pe Maria şi a ascultat cu bucurie cele ce trebuiau împlinite pentru creşterea lui Cristos, a întreprins o călătorie până în Egipt şi înapoi şi, pe urmă, s-au mutat în Nazaret. [De aceea], cei care nu cunoşteau Scripturile, nici promisiunea lui Dumnezeu, nici vremea venirii lui Cristos, l-au numit în cele din urmă pe Iosif tatăl copilului. Din acelaşi motiv, Domnul Însuşi a citit în Capernaum profeţia din Isaia336 care spune: „Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război eliberarea şi orbilor căpătarea vederii”. 337 În vreme ce arăta că El era cel anunţat de profetul Isaia, El le-a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”.

2. Din acelaşi motiv şi Filip, când l-a găsit pe famenul etiopian al reginei citind cuvintele: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; şi ca un miel fără glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu Şi-a deschis gura. În smerenia Lui, judecata I-a fost luată” 338 şi celelalte lucruri pe care profetul le-a relatat cu privire la pătimirea Lui şi la întrupare, felul în care a fost necinstit de cei care nu au crezut în El – i-a fost uşor să îl convingă să creadă că El era Isus Cristos, cel răstignit în timpul lui Pilat din Pont, care a suferit lucrurile prezise de profet, că El era Fiul lui Dumnezeu, cel care dă oamenilor viaţa veşnică. Imediat după ce [Filip] l-a botezat, s-a îndepărtat de la el. Căci famenului nu îi lipsea nimic altceva [decât botezul], după ce fusese învăţat de către profeţi. El nu era în neştiinţă cu privire la Dumnezeu Tatăl, nici la regulile unui mod de viaţă [corect], ci numai cu privire la venirea Fiului lui Dumnezeu. Când a aflat despre aceasta, şi-a continuat drumul plin de bucurie, devenind un crainic al venirii lui Cristos în Etiopia. Aşadar, Filip nu s-a ostenit mult cu acest om, întrucât acesta avea deja frica de Dumnezeu, fiind învăţat de profeţi. La fel şi apostolii au adunat oile pierdute ale casei lui Israel şi le-au vorbit din Scripturi, dovedind că acest Isus crucificat era Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Ei au convins o mare mulţime, care avea [deja] frica de Dumnezeu. Într-o singură zi au fost botezaţi trei, patru şi cinci mii de oameni. 339

Capitolul XXIV – Convertirea neamurilor a fost mai dificilă decât cea a iudeilor. Aşadar, osteneala apostolilor care s-au angajat să îndeplinească cea dintâi sarcină, a fost mai mare decât a celorlalţi.

1. Pavel, care a fost apostolul neamurilor, a spus din acest motiv: „M-am ostenit mai mult decât ei toţi”. 340  Instruirea celor dintâi [a iudeilor] fusese o sarcină uşoară, pentru că aceştia aveau dovezile Scripturii şi pentru că ei, care erau obişnuiţi să îi audă pe Moise şi pe profeţi, L-au putut primi de îndată pe Cel întâi născut din morţi, Prinţul vieţii lui Dumnezeu – Cel care, prin întinderea mâinilor l-a nimicit pe Amalec, i-a vindecat pe cei muşcaţi de şerpi, prin credinţa [pusă] în El. După cum am arătat în cartea anterioară, mai întâi apostolul i-a învăţat pe cei dintre neamuri să se depărteze de superstiţiile legate de idoli şi să se închine singurului Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel ce a modelat întreaga creaţie; i-a mai învăţat că Fiul Lui era Cuvântul Lui, prin care Dumnezeu a întocmit toate lucrurile şi că, în vremurile din urmă, El S-a făcut om şi a umblat printre oameni, a reformat omenirea, l-a nimicit şi l-a învins pe vrăjmaşul omului şi a dat lucrării mâinilor Sale victoria asupra duşmanului. Chiar dacă cei tăiaţi împrejur nu au ascultat cuvintele lui Dumnezeu, ci le-au dispreţuit, totuşi ei au fost învăţaţi dinainte să nu curvească, să nu preacurvească, să nu fure sau să înşele şi că orice lucru care aduce o pagubă aproapelui este rău şi urât de Dumnezeu. Aceştia au putut să accepte cu uşurinţă să se abţină de la aceste lucruri, căci deja fuseseră învăţaţi să nu le facă.

2. Apostolii a trebuit să înveţe şi neamurile aceleaşi lucruri, şi anume că astfel de fapte erau rele, dăunătoare, nefolositoare şi distructive pentru cei ce le săvârşeau. De aceea, cel care a primit apostolia printre neamuri341 s-a ostenit mai mult decât cei care L-au predicat pe Fiul lui Dumnezeu printre cei tăiaţi împrejur. Aceştia aveau Scripturile, pe care Domnul le-a confirmat prin faptul că a venit aşa cum fusese prevestit; însă aici [în cazul neamurilor], trebuia primită o erudiţie din afară şi o nouă doctrină, şi anume aceea că zeii popoarelor nu numai că nu erau câtuşi de puţin dumnezei, ci erau idoli ai demonilor, că există un singur Dumnezeu, care este „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice nume care se poate numi”, 342   iar Cuvântul acestui Dumnezeu, deşi era invizibil prin natura Sa, a devenit palpabil şi vizibil pentru oameni, S-a smerit „până la moarte, şi încă moarte de cruce”. 343  De asemenea, neamurile au fost învăţate că cei ce cred în El nu vor pieri şi nu vor fi supuşi suferinţei, şi vor primi împărăţia cerurilor. Aceste lucruri au fost predicate neamurilor prin cuvinte, fără [ajutorul] Scripturilor; de aceea, cei care le-au predicat au avut de înfruntat o mare osteneală. Însă, pe de altă parte, credinţa neamurilor s-a dovedit a fi mai nobilă, căci ele au urmat cuvântul lui Dumnezeu fără instrucţiunile [provenite] din scrierile [sfinte] (sine instructione literarum).

Capitolul XXV – Ambele legăminte au fost prefigurate de Avraam şi de durerile naşterii lui Tamar. Totuşi, pentru fiecare legământ a existat unul şi acelaşi Dumnezeu.

1. Se cuvenea ca fiii lui Avraam [să fie] astfel, ei – cei pe care Dumnezeu i-a ridicat din pietre344 şi i-a aşezat alături de cel care a fost făcut căpetenia şi premergătorul credinţei noastre (care a primit şi legământul circumciziei, după ce a fost îndreptăţit prin credinţă, înainte să fie tăiat împrejur, pentru ca în el să fie prefigurate ambele legăminte, iar el să fie tatăl tuturor celor care urmează Cuvântul lui Dumnezeu şi care duc o viaţă de peregrini în această lume, adică tatăl celor care sunt credincioşi, atât dintre cei circumcişi cât şi dintre cei necircumcişi, în vreme ce „Cristos345 este piatra din capul unghiului”, care susţine toate lucrurile); El i-a reunit într-o singură credinţă a lui Avraam pe aceia, din orice legământ, care sunt demni de a fi aleşi pentru clădirea lui Dumnezeu. dar credinţa care există în netăierea împrejur şi care leagă sfârşitul de început, a fost făcută [deopotrivă] cea dintâi şi cea din urmă. Căci, după cum am arătat, ea a existat în Avraam înainte ca el să fie circumcis şi s-a regăsit în toţi ceilalţi oameni drepţi, care au fost plăcuţi lui Dumnezeu, iar în aceste vremuri din urmă, a izvorât din nou printre oameni, prin venirea Domnului. Circumcizia şi legea faptelor au ocupat perioada intermediară. 346

2. Acest fapt este atestat de multe alte [evenimente], dar în special de [istoria lui] Tamar, nora lui Iuda.347  Când ea a zămislit cei doi gemeni, unul dintre ei a scos primul mâna afară, iar moaşa, crezând că acesta era întâiul născut, i-a legat-o cu un fir cărămiziu. Însă după aceea, el şi-a tras mâna înapoi şi fratele lui, Pereţ, s-a născut primul, iar Zerah, cel cu firul cărămiziu, [s-a născut] al doilea. Scriptura indică limpede că cei care au avut semnul cărămiziu, adică au avut credinţa în starea de tăiere împrejur, care a fost arătată mai întâi, prin patriarhi, au făcut apoi loc fratelui lor. În acelaşi fel, cel mai vârstnic s-a născut al doilea - [el] care a fost recunoscut după semnul cărămiziu [legat] pe el, adică patimile Celui neprihănit, care au fost prefigurate încă de la început, prin Abel, şi au fost descrise de profeţi, s-au împlinit în vremurile din urmă prin Fiul lui Dumnezeu.

3. Era necesar ca unele fapte să fie anunţate dinainte de părinţii noştri, altele să fie prefigurate de profeţi, iar altele să fie descrise după Cristos, de cei care au primit înfierea; totuşi, toate lucrurile sunt prezentate de singurul Dumnezeu. Deşi Avraam a fost unul singur, el a întruchipat două legăminte, în care unii au semănat, iar alţii au secerat, căci s-a zis: „În această privinţă este adevărată zicerea: ‚Unul seamănă, iar altul seceră’”; 348 este un singur Dumnezeu, care dă fiecăruia lucrul potrivit: sămânţă semănătorului şi pâine culegătorului. La fel, unul seamănă, altul udă, dar Dumnezeu face să crească. 349  Patriarhii şi profeţii au semănat cuvântul [referitor] la Cristos, dar Biserica a secerat, adică a cules rodul. Cu privire la această vreme se rugau aceşti oameni (profeţii), să ajungă să o vadă, după cum spune Ieremia: „Cine îmi va da în pustiu cea din urmă locuinţă?” 350  - pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure împreună în împărăţia lui Cristos, care este prezentă cu toţi cei ce au fost de la început primiţi de Dumnezeu, care le-a dat Cuvântul Săi să-i însoţească.351

Capitolul XXVI – Comoara ascunsă în Scripturi este Cristos; interpretarea corectă a Scripturilor se găseşte numai în Biserică.

1. Cel care citeşte Scripturile cu atenţie va găsi în ele o prezentare a lui Cristos şi o prevestire a noii chemări (vocationis). Căci Cristos este comoara ascunsă în ţarină, 352 adică în lumea aceasta (căci „ţarina este lumea” 353), iar comoara ascunsă în Scripturi este Cristos, căci El a fost vestit prin exemple şi pilde. Natura Lui umană nu putea354 fi înţeleasă înainte de împlinirea acestor lucruri care au fost prezise, adică înainte de venirea lui Cristos. De aceea i s-a spus profetului Daniel: „Ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea împlinirii. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte. Căci atunci, când va avea loc împrăştierea, vor cunoaşte toate aceste lucruri”. 355   Ieremia spune, de asemenea: „În zilele din urmă vor înţelege aceste lucruri”. 356  Înainte să se împlinească, orice profeţie pare oamenilor [plină de] enigme şi neclarităţi. Însă când a venit vremea ca previziunea să se împlinească, atunci profeţiile au o interpretare clară şi sigură. De aceea, când legea este citită acum iudeilor, ea pare o născocire, căci ei nu deţin explicaţia tuturor lucrurilor care ţin de venirea Fiului lui Dumnezeu în trup; dar când ea este citită de creştini, este o comoară ascunsă într-adevăr într-o ţarină, dar adusă la lumină de crucea lui Cristos şi explicată, este o comoară care îmbogăţeşte înţelegerea omului; ea arată înţelepciunea lui Dumnezeu şi prezintă dispensaţiile Lui cu privire la omenire, formează împărăţia lui Dumnezeu, predică anticipat moştenirea Ierusalimului celui sfânt şi proclamă dinainte că omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu va ajunge să Îl vadă pe El, să Îi audă cuvântul şi, ca urmare, să fie glorificat într-o aşa măsură încât ceilalţi nu vor putea privi slava înfăţişării sale, după cum spunea Daniel: „Cei ce înţeleg vor străluci ca strălucirea cerului, iar cei drepţi 357 ca stelele, în veac şi în veci de veci”. 358   Astfel se întâmplă, după cum am arătat, 359 cu cei ce citesc Scripturile. Căci aşa a vorbit Domnul cu ucenicii, după ce a înviat din morţi, dovedindu-le din Scripturi că „Cristos trebuia să sufere, să intre în slava Sa şi că iertarea de păcat trebuie predicată în numele Lui până la marginile pământului”. 360   Iar ucenicii vor fi desăvârşiţi şi [făcuţi] asemenea stăpânului casei, „care scoate din visteria lui lucruri noi şi lucruri vechi”. 361

2. Prin urmare, trebuie ascultaţi prezbiterii care sunt în Biserică – aceia care, după cum am arătat, deţin succesiunea de la apostoli şi care, împreună cu succesiunea episcopală, au primit şi darul adevărului, potrivit bunei plăceri a Tatălui. Dar [trebuie, de asemenea] să privim cu suspiciune pe cei care se îndepărtează de succesiunea iniţială şi care se adună separat în vreun loc, [considerându-i] fie drept eretici cu o minte perversă, fie schismatici care urmăresc să se mulţumească pe ei înşişi, fie făţarnici care acţionează de dragul câştigului sau a gloriei deşarte. Toţi aceştia s-au îndepărtat de adevăr. Iar ereticii, care aduc foc străin pe altarul Domnului, adică doctrine străine, vor fi mistuiţi de foc din cer, ca şi Nadab şi Abihu. 362 Cei care se ridică împotriva adevărului şi îi stârnesc pe alţii împotriva Bisericii lui Dumnezeu, [vor] rămâne cu cei ce sunt în iad (apud inferos), fiind înghiţiţi de un cutremur, ca şi cei ce au fost cu Core, Datan şi Abiram. 363  Dar cei ce dezbină unitatea Bisericii [vor] primi de la Domnul aceeaşi pedeapsă ca şi Ieroboam. 364

3. Însă cei despre care mulţi cred că sunt prezbiteri, dar care slujesc propriilor pofte şi nu pun frica de Dumnezeu pe locul dintâi în inima lor, ci se poartă cu dispreţ faţă de alţii şi se umflă de mândrie pentru că ocupă o poziţie de conducere şi înfăptuiesc în ascuns fapte rele, spunând: „Nimeni nu ne vede”, vor fi condamnaţi de Cuvânt, care nu judecă după înfăţişarea exterioară (secundum gloriam), nici după aparenţe, ci după inimă. Aceştia vor auzi cuvintele spuse de profetul Daniel: „O, sămânţa ta din Canaan şi nu din Iuda, frumuseţea te-a înşelat şi pofta ţi-a pervertit inima. 365    Ai îmbătrânit şi păcatele pe care le-ai săvârşit înainte au ieşit la lumină, căci ai rostit judecăţi mincinoase, ai condamnat pe cel nevinovat şi ai lăsat slobod pe cel vinovat. Iată, zice, Domnul, nu îi vei mai ucide pe cei nevinovaţi şi neprihăniţi”.366  Cu privire la aceştia, Domnul a spus: „Dacă robul acela rău va zice în inima lui: ‚Stăpânul meu zăboveşte să vină’ şi va începe să bată pe tovarăşii săi de slujbă, să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi”. 367

4. Aşadar, este datoria noastră să ne ţinem departe de astfel de oameni şi să ne apropiem de cei care, după cum am arătat, păstrează doctrina apostolilor şi care, alături de ordinea preoţească (presbyterii ordine), au o vorbire sănătoasă şi o purtare ireproşabilă pentru confirmarea şi corectarea altora. 368  Astfel, Moise, căruia i s-a încredinţat o asemenea conducere, bazându-se pe conştiinţa lui curată, s-a dezvinovăţit înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Nu am luat nimic din lucrurile acestor oameni şi nu am făcut nici un rău vreunuia din ei”. 369 Şi Samuel, care judeca poporul de atât de mulţi ani, care deţinea stăpânirea peste Israel fără nici un fel de mândrie, a spus în cele din urmă: „Am umblat înaintea voastră din tinereţe până în ziua de astăzi. Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi a unsului Lui (Christi ejus): cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi vă voi da înapoi.” 370 Iar când poporul i-a răspuns: „Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi nici nu ai primit nimic din mâna nimănui”, el L-a chemat pe Domnul ca martor şi a zis: „Domnul şi unsul Lui sunt martori în ziua aceasta că n-aţi găsit nimic în mâinile mele’. Şi ei au răspuns: ‚Sunt martori’”. Alături de aceştia, şi apostolul Pavel, care avea o conştiinţă curată, a zis corintenilor: „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inima curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos”.371 „N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni”.372

5. Astfel de prezbiteri hrănesc Biserica. Profetul spune despre ei: „Îţi voi da căpetenii în timp de pace şi preoţi în neprihănire”, 373 iar Domnul declară: „care este deci robul (actor) credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor lui, ca să le dea hrana la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa !”374  Pavel, învăţându-ne unde putem găsi astfel de oameni, spune: „Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători”.375  Aşadar, acolo unde au fost aşezate darurile Domnului, trebuie să învăţăm adevărul, [adică] de la cei care deţin succesiunea Bisericii care vine de la apostoli 376 şi printre care există unii a căror purtare este sănătoasă, fără pată şi a căror vorbire este curată şi nepervertită. Aceştia păstrează şi credinţa noastră într-un singur Dumnezeu care a creat toate lucrurile şi sporesc acea dragoste [pe care o avem] pentru Fiul lui Dumnezeu, care a înfăptuit lucrări atât de minunate de dragul nostru. Nu este nici un pericol în felul în care aceşti oameni interpretează Scripturile, nici vreo blasfemie la adresa lui Dumnezeu, nici vreo necinstire a patriarhilor, nici dispreţ faţă de profeţi.

Capitolul XXVII – Păcatele oamenilor din vechime, care au atras mânia lui Dumnezeu, au fost consemnate în scris prin providenţa Lui, pentru ca noi să putem învăţa din ele şi să nu ne mândrim. Prin urmare, nu trebuie să deducem că atunci exista un alt Dumnezeu decât cel predicat de Cristos; mai degrabă ar trebui să ne temem ca nu cumva unul şi acelaşi Dumnezeu care a adus pedeapsa asupra celor din vechime, să nu aducă pedepse şi mai grele asupra noastră.

1. Am auzit de la un prezbiter, 377 care a aflat de la cei care i-au văzut pe apostoli şi de la cei care fuseseră ucenicii lor, că pedeapsa [declarată] în Scriptură era suficientă pentru cei din vechime pentru ceea ce făcuseră fără călăuzirea Duhului. Dat fiind faptul că Dumnezeu nu se uită la faţa omului, El a aplicat pedeapsa potrivită pentru faptele neplăcute Lui. Astfel, David, 378 pe când era prigonit de Saul din pricina neprihănirii, când fugea de împărat şi nu a vrut să se răzbune el pe duşmanul său, ci a cântat despre venirea lui Cristos şi a învăţat popoarele înţelepciunea, făcând totul după călăuzirea Duhului şi fiind plăcut lui Dumnezeu. Însă când pofta l-a îndemnat să o ia pe Batşeba, nevasta lui Urie, Scriptura spune despre el: „Fapta (sermo) lui David a fost un lucru rău în ochii Domnului” 379 şi profetul Natan a fost trimis la el ca să-i arate păcatul săvârşit, aşa încât David, condamnându-se în căindu-se să poată primi îndurare şi iertare de la Cristos: „Şi [Natan] i-a spus: ‚Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. Săracul n-avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea la el, împreună cu copiii lui; mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el şi o privea ca pe fata lui. A venit un oaspete la omul acela bogat. Şi bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz oaspetelui, ci a luat oaia săracului şi a pregătit-o omului care venise la el.’ David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: ‚Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte (filius mortis est): să dea înapoi patru miei pentru că a săvârşit fapta aceasta şi nu a avut milă de cel sărac.’ Şi Natan i-a zis: ‚Tu eşti omul care a făcut aceasta.’” 380 Şi apoi continuă cu restul [naraţiunii], mustrându-l şi amintindu-i binecuvântările lui Dumnezeu faţă de el şi [arătându-i] cât de mult Îl întristase pe Domnul. Căci [el a declarat] că faptele naturii umane nu sunt plăcute lui Dumnezeu şi că mânia Lui stătea deasupra casei lui David. Împăratul a fost cuprins de remuşcări auzind aceste lucruri, a exclamat: „Am păcătuit împotriva Domnului” şi a cântat un psalm de penitenţă, în aşteptarea venirii Domnului, care spală şi curăţă omul care a fost legat cu [lanţul] păcatului. Asemănător s-a întâmplat şi cu Solomon, pe când a judecat după dreptate, a declarat înţelepciunea lui Dumnezeu, a construit templul ca model al adevărului şi a arătat slava Domnului, a anunţat pacea care avea să vină peste popoare, a prefigurat venirea împărăţiei lui Cristos, a rostit trei mii de pilde despre venirea Domnului şi cinci mii de cântece de laudă la adresa lui Dumnezeu, a vorbit despre înţelepciunea lui Dumnezeu în creaţie, [a cercetat] natura fiecărui copac, iarbă, pasăre, animal sau peşte şi a spus: „Oare Dumnezeu, pe care cerurile nu Îl pot cuprinde, va locui cu omul, pe pământ?”381  Solomon a fost plăcut lui Dumnezeu şi admirat de toţi şi toţi împăraţii pământului căutau să îl vadă (quaerebant faciem ejus), ca să audă din înţelepciunea pe care i-o dăduse Dumnezeu. 382 Şi împărăteasa de la miazăzi a venit la el de la capătul pământului, ca să se convingă de înţelepciunea care era în el. 383 Domnul S-a referit la ea ca la una care, în ziua judecăţii, se va ridica împotriva celor ce au auzit cuvintele Lui şi nu L-au crezut, şi ea îi va condamna, căci ea s-a supus înţelepciunii vestite de slujitorul lui Dumnezeu, în vreme ce aceşti oameni au dispreţuit înţelepciunea care venea direct de la Fiul lui Dumnezeu. Căci Solomon a fost un slujitor, pe când Cristos este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi Domnul lui Solomon. Acest împărat L-a slujit pe Dumnezeu fără pată şi a îndeplinit lucrarea Lui, apoi a fost glorificat; dar când şi-a luat neveste din toate popoarele şi le-a îngăduit să ridice idoli în Israel, Scriptura spune astfel despre el: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine şi, când îmbătrânit Solomon, inima lui nu a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, căci femeile străine i-au plecat inima spre alţi dumnezei. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, căci inima lui nu a fost în totul a Domnului, ca a tatălui său David”. 384 Scriptura îl condamnă îndeajuns, remarca acel prezbiter, ca nimeni să nu se semeţească înaintea Domnului.

2. De aceea Domnul a coborât şi în părţile de jos ale pământului, predicând şi acolo Evanghelia şi [proclamând] iertarea păcatelor primită de cei care cred în El. 385  În El au crezut toţi cei a căror nădejde era îndreptată spre El, adică cei care au proclamat venirea Lui şi s-au supus voii Sale – oamenii neprihăniţi, profeţii şi patriarhii, cărora El le-a iertat păcatele în acelaşi fel în care le-a iertat pe ale noastre; aşadar, nu ar trebui să mai punem în seama lor acele păcate care le-au fost iertate, dacă vrem să nu dispreţuim harul lui Dumnezeu. După cum aceşti oameni nu ne-au reproşat nouă (neamurilor) păcatele noastre, pe care le-am săvârşit înainte ca Isus Cristos să Se manifeste printre noi, nu este drept ca noi să îi învinovăţim pe cei care au păcătuit înainte de venirea lui Cristos. „Căci toţi oamenii sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” 386 şi nu sunt îndreptăţiţi prin ei înşişi, ci prin venirea Domnului – dacă îşi îndreaptă cu adevărat ochii spre lumina Lui. Faptele lor au fost consemnate în scris pentru instruirea noastră, ca noi să ştim, mai întâi, că Dumnezeul nostru este acelaşi cu al lor şi că păcatele nu Îi sunt pe plac nici când sunt săvârşite de oameni cu faimă; iar în al doilea rând, ca să ne ferim de răutate. Dacă aceşti oameni din vechime – care ne-au precedat în ce priveşte darurile [care le-au fost date] şi pentru care Fiul lui Dumnezeu nu suferise încă – a trebuit să îndure o asemenea ruşine atunci când au comis vreun păcat sau au slujit poftelor lor trupeşti, ce vor suferi oamenii din ziua de astăzi, care au dispreţuit venirea Domnului şi au devenit robii propriilor pofte? Într-adevăr, moartea Domnului a devenit [mijlocul de] vindecare şi iertare de păcat al celor dintâi, însă Cristos nu va mai muri o dată pentru cei care păcătuiesc acum, căci moartea nu va mai avea stăpânire asupra Lui, ci Fiul va veni în slava Tatălui, cerând cu dobândă de la administratorii Lui banii pe care li i-a încredinţat; de la cei cărora le-a încredinţat mai mult, va cere mai mult. Prin urmare, după cum remarca acel prezbiter, nu se cuvine să ne mândrim sau să îi judecăm aspru pe cei din vechime, ci ar trebui mai degrabă să ne temem, ca nu cumva, după [ce am ajuns la] cunoaşterea lui Cristos, să facem lucruri care nu Îi sunt plăcute lui Dumnezeu şi să nu mai putem fi iertaţi, ajungând să fim scoşi afară din împărăţia Lui. 387 De aceea a spus Pavel: „Dacă [Dumnezeu] nu a cruţat mlădiţele fireşti, [fii cu luare aminte] să nu fii tăiat şi tu, care pe când erai un măslin sălbatic, ai fost altoit într-un măslin bun şi ai avut parte de grăsimea lui”. 388

3. Puteţi vedea că păcatele oamenilor obişnuiţi au fost descrise astfel nu de dragul celor care au păcătuit atunci, ci pentru ca noi să învăţăm şi să înţelegem că aceşti oameni au păcătuit împotriva unuia şi aceluiaşi Dumnezeu împotriva căruia păcătuiesc acum unii dintre cei care pretind că au crezut în El. Acest lucru [după cum afirmă prezbiterul], a fost declarat de Pavel foarte clar în Epistola către Corinteni, când spune: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au fost botezaţi în mare, pentru Moise, toţi au mâncat aceeaşi mâncare spirituală şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, pentru că beau din stânca spirituală care venea după ei şi stânca era Cristos. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei nu au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde (in figuram nostri), ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu fiţi nici închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: 389 ‚Poporul a şezut să mănânce şi să bea şi s-au sculat să joace.’ Nici să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. Să nu ispitim pe Cristos, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi. Nici să nu cârtiţi, cum au cârtit unii dintre ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească nouă de pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care a venit sfârşitul veacurilor (saeculorum). Astfel, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” 390

4. De aceea, din moment ce apostolul arată fără îndoială că este unul şi acelaşi Dumnezeu, care judecă aceste lucruri trecute şi le cercetează pe cele prezente şi arată de ce au fost scrise aceste lucruri, aceşti oameni sunt nechibzuiţi şi îngâmfaţi, ba chiar lipsiţi de bun simţ când presupun, din pricina păcatelor celor din vechime şi a neascultării multora dintre ei, că a existat un Dumnezeu al acestor oameni şi că El era Creatorul lumii, care se găsea într-o stare de degenerare, dar că a existat un alt Tată – Cel declarat de Cristos, şi că această Fiinţă este cea care s-a născut în mintea fiecăruia dintre ei. Aceşti oameni nu au înţeles că, în numeroase cazuri, Dumnezeu nu a fost mulţumit de cei din vechime, care păcătuiau, după cum şi mai târziu „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. 391 Aşa cum atunci au pierit cei nedrepţi, cei idolatri şi preacurvari, la fel se întâmplă şi acum: Domnul declară cu privire la toţi aceştia că vor merge în focul veşnic, 392  iar apostolul spune: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici preacurvarii, nici idolatrii, nici curvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. 393 Pavel ne spune nouă aceste lucruri, ca nu cumva să fim aruncaţi afară din împărăţia lui Dumnezeu, prin săvârşirea unor asemenea fapte. El spune astfel: „Şi aşa eraţi unii din voi. Dar aţi fost spălaţi şi aţi fost sfinţiţi în numele Domnului nostru Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. După cum atunci cei care trăiau vieţi pline de vicii şi care îi atrăgeau şi pe alţii pe un drum greşit, au fost condamnaţi şi aruncaţi afară, şi acum ochiul care duce la păcat este scos afară, ca şi mâna sau piciorul, ca să nu piară şi restul trupului în acelaşi fel. 394  Noi avem acest precept: „Dacă vreun oameni care îşi zice ‚frate’ este curvar, lacom de bani, idolatru, defăimător, beţiv sau hrăpăreţ, nu trebuie să mâncaţi cu un astfel de om”. 395 Apostolul mai spune: „Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărăşiţi dar deloc cu ei”. 396  După cum atunci condamnarea păcătoşilor se extindea şi asupra celor care îi aprobau şi li se alăturau, la fel se întâmplă şi acum, căci „puţin aluat dospeşte toată plămădeala”. 397 Dacă atunci mânia lui Dumnezeu a coborât asupra celor nedrepţi, apostolul spune aici acelaşi lucru: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor”. 398  După cum, în acele vremuri, a venit răzbunarea lui Dumnezeu asupra egiptenilor, care îi asupreau pe nedrept pe izraeliţi, Domnul declară şi acum: „Nu îi va răzbuna Dumnezeu pe aleşii Lui, care strigă la El zi şi noapte? Vă spun că Îi va răzbuna în curând”. 399  Şi apostolul spune în mod asemănător în Epistola către Tesaloniceni: „Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Sale, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Lui şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut în El”. 400

Capitolul XXVIII – Acele persoane care exagerează îndurarea lui Cristos, dar nu vorbesc despre judecata Lui, ci privesc numai la harul mai bogat al Noului Testament, sunt nechibzuite. Ele uită gradul mai mare de perfecţiune pe care El îl pretinde de la noi şi caută să arate că există un alt Dumnezeu, mai presus de Cel ce a creat lumea.

1. În ambele Testamente vedem [desfăşurată] aceeaşi neprihănire a lui Dumnezeu, când El Se răzbună, într-un caz, într-adevăr, în mod tipic, temporar şi mai moderat, iar în altul mai îndelung şi mai rigid: căci focul este veşnic şi mânia lui Dumnezeu care se va descoperi din cer, de la faţa Domnului nostru (după cum spune şi David: „Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor ce fac răul, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ” 401) aduce o pedeapsă mai grea asupra celor care o stârnesc. Cei care [invocă] cele petrecute cu aceia care nu L-au ascultat pe Dumnezeu în trecut, dar care caută să prezinte un alt Tată, sunt lipsiţi de pricepere. Ei vor să arate, împotriva [acestor pedepse] lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul la venirea Sa, menită să îi mântuiască pe cei care L-au primit, arătându-le compasiune, însă ei nu pomenesc nimic despre judecata Lui, despre lucrurile care vor veni peste cei care au auzit cuvintele Lui, dar nu le-au împlinit şi faptul că ar fi fost mai bine pentru ei să nu se fi născut, 402 că va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora în ziua judecăţii decât pentru acea cetate care nu a primit cuvântul ucenicilor. 403

2. În Noul Testament, credinţa pe care oamenii trebuia [să şi-o pună] în Dumnezeu a fost sporită, primindu-L în plus [faţă de ce fusese deja revelat] pe Fiul lui Dumnezeu, ca omul să poată deveni părtaş cu Dumnezeu. Prin urmare, în trăirea noastră, trebuie să fim mai atenţi, căci nu ni se cere numai să ne abţinem de la faptele rele, ci şi de la gândurile rele, de la cuvintele nefolositoare, de la vorbele goale şi de la limbajul porcos. 404 Astfel, pedeapsa celor care nu cred Cuvântul lui Dumnezeu, care dispreţuiesc venirea Lui şi care îi întorc spatele este mai mare, nefiind doar temporară, ci veşnică. Căci cei cărora Domnul le va spune: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”, 405 vor fi condamnaţi pentru totdeauna, iar cei cărora le va zice: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită pentru veşnicie”,406 vor primi împărăţia pentru totdeauna. Aşadar, există unul şi acelaşi Dumnezeu Tatăl şi Cuvântul Lui, care a fost prezent întotdeauna alături de rasa umană, prin intermediul diferitelor dispensaţii, şi care a înfăptuit multe lucruri şi i-a mântuit de la început pe cei care sunt mântuiţi (căci aceştia sunt cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi care urmează Cuvântul lui Dumnezeu potrivit grupării căreia îi aparţin) şi i-a judecat pe cei ce sunt judecaţi, adică pe cei care Îl uită pe Dumnezeu, rostesc blasfemii la adresa Lui şi Îi încalcă Cuvântul.

3. Aceiaşi eretici pe care i-am menţionat Îl acuză pe Domnul în care pretind a crede. Acele aspecte asupra cărora ei atrag atenţia cu privire la Dumnezeu, care i-a pedepsit temporar pe necredincioşi şi i-a lovit pe egipteni, în vreme ce i-a salvat pe cei ascultători, aceleaşi lucruri deci, vor fi repetate de Domnul, care îi judecă pentru veşnicie pe cei pe care îi judecă şi îi scuteşte pentru veşnicie pe cei pe care îi scuteşte: şi [astfel] va fi El descoperit, potrivit limbajului folosit de aceşti oameni, ca fiind cauza celui mai cumplit păcat al acelora care au pus mâna pe El şi L-au străpuns. Căci dacă El nu ar fi venit astfel, reiese că aceşti oameni nu L-ar fi putut ucide. Dacă El nu le-ar fi trimis profeţi sau apostoli, ei nu i-ar fi putut ucide. Celor care ne atacă şi spun: ‚Dacă egiptenii nu ar fi fost loviţi de urgii şi dacă apoi, când i-au urmărit pe izraeliţi, nu ar fi fost înecaţi în mare, Dumnezeu nu Şi-ar fi putut scăpa poporul’, le răspundem astfel: ‚Dacă iudeii nu ar fi devenit ucigaşii Domnului (fapt care, într-adevăr, a luat de la ei viaţa veşnică) şi dacă nu ar fi căzut într-un abis al mâniei, în urma uciderii apostolilor şi a persecutării Bisericii – noi nu am fi putut fi mântuiţi. Căci după cum ei au fost salvaţi prin orbirea egiptenilor, la fel suntem şi noi, prin orbirea iudeilor, dacă, într-adevăr, moartea Domnului a însemnat condamnarea celor care L-au dus la cruce şi care nu au crezut în venirea Lui şi mântuirea celor care cred în El. Apostolul spune în a doua [Epistolă] către Corinteni: „Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă”. 407 Şi pentru cine suntem o mireasmă de la moarte spre moarte dacă nu pentru cei care nu cred şi nici nu se supun Cuvântului lui Dumnezeu? Şi cine sunt cei care şi atunci s-au dat pe ei înşişi morţii? Fără îndoială, aceştia sunt oamenii care nu cred şi nici nu se supun lui Dumnezeu. Apoi, cine sunt cei care au fost mântuiţi şi au primit moştenirea? Desigur, cei ce cred în Dumnezeu şi care au rămas în dragostea Lui, ca şi Caleb, [fiul] lui Iefune, Iosua, [fiul] lui Nun,408  şi copiii cei nevinovaţi,409 care nu cunosc răul. Cine sunt cei care sunt mântuiţi acum şi primesc viaţa veşnică? Nu cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu, care cred în promisiunile Lui şi care „la răutate sunt ca şi copiii”? 410

Capitolul XXIX – Respingerea argumentelor marcioniţilor, care au încercat să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului, întrucât El l-a orbit pe faraon şi pe slujitorii Lui.

1. „Dar”, spun ei, „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon şi a slujitorilor lui”. 411  Cei care invocă astfel de dificultăţi nu citesc pasajul din Evanghelie unde Domnul a răspuns ucenicilor care L-au întrebat: „De ce le vorbeşti în pilde?” „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat; de aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: ‚Împietreşte inima acestui popor, ia-le auzul şi văzul’. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud.” 412   Căci unul şi acelaşi Dumnezeu [care îi binecuvântează pe unii] aduce orbirea asupra celor care nu cred în El, după cum soarele, care este creat de El, [acţionează asupra] celor care, din pricina vreunei slăbiciuni a ochilor, nu îi pot vedea lumina; însă celor ce cred în El şi Îl urmează, El le iluminează în mai mare măsură mintea. Potrivit acestui cuvânt, apostolul spune în 2 Corinteni: „Lumea aceasta a orbit minţile celor necredincioşi, ca să nu vadă strălucind [asupra lor] lumina Evangheliei glorioase a lui Cristos”. 413  Apoi, în Romani, el spune: „Pentru că nu au căutat să Îl păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite”. 414 Vorbind despre anticrist, el spune clar în 2 Tesaloniceni: „Din această pricină Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”. 415

2. Prin urmare, dacă în zilele noastre Dumnezeu, care cunoaşte numărul celor care nu vor crede, căci El ştie dinainte toate lucrurile, i-a lăsat pe mâna necredinţei şi Şi-a întors faţa de la ei, lăsându-i în întunericul pe care ei înşişi l-au ales, de ce ar fi incredibil ca El să fi făcut la fel în vremea aceea şi cu faraon, care oricum nu ar fi crezut, împreună cu cei ce erau ce el? Domnul îi vorbise astfel lui Moise, din rug: „Ştiu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecaţi decât silit de o mână puternică”. 416  Din acelaşi motiv pentru care Domnul a vorbit în pilde şi a adus orbirea asupra lui Israel, ca să nu vadă, deşi vedeau, căci cunoştea [duhul de] necredinţă din ei, de aceea a împietrit El şi inima lui faraon, pentru ca deşi vedea că degetul lui Dumnezeu conducea poporul Israel, să nu creadă, ci să se repeadă într-o mare de necredinţă, continuând să-şi închipuie că ieşirea acestor [izraeliţi] fusese realizată prin puteri magice şi că nu prin lucrarea lui Dumnezeu se deschisese Marea Roşie înaintea lor, ci că ea se datorase unor cauze naturale (sed naturaliter sic se habere).

Capitolul XXX – Respingerea altui argument adus de marcioniţi, şi anume că Dumnezeu i-a învăţat pe iudei să îi jefuiască pe egipteni.

1. Apoi, cei care obiectează şi reproşează faptul că poporul, la porunca lui Dumnezeu, în ajunul plecării lui, a luat de la egipteni vase de tot felul şi veşminte,417  cu care au plecat şi din această [pradă] a fost construit cortul în pustiu – aceşti oameni se dovedesc a fi ignoranţi în ce priveşte modul drept de a lucra al lui Dumnezeu şi dispensaţiile Lui; după cum remarca acel prezbiter: „Dacă Dumnezeu nu ar fi procedat aşa la ieşirea lor din Egipt, nici unul dintre noi nu ar putea fi salvat acum, în exodul nostru, adică în credinţa în care ne-am înrădăcinat şi prin care am fost scoşi din numărul neamurilor. Căci în unele cazuri suntem însoţiţi de proprietăţi mai restrânse, în altele de proprietăţi mai mari, pe care le-am dobândit dintre bogăţiile nedrepte. Căci din ce sursă provin casele în care locuim, hainele pe care le purtăm, vasele pe care le folosim şi toate celelalte lucruri întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dacă nu din acele lucruri pe care, pe când făceam parte dintre neamuri, le-am dobândit prin lăcomie sau le-am primit de la părinţii noştri păgâni, de la rudele sau prietenii noştri, care le-au obţinut pe căi nedrepte? Ca să nu amintim că şi acum, când suntem la credinţă, dobândim astfel de lucruri. Căci cine vinde ceva, fără să urmărească să obţină vreun profit de la cel ce cumpără? Sau cine cumpără ceva fără să vrea să obţină un preţ bun de la vânzător? Ce negustor nu face astfel încât să poată trăi de pe urma negustoriei lui? În ce-i priveşte pe credincioşii de la curtea împăratului, lucrurile întrebuinţate de ei, nu vin din proprietatea care aparţine Cezarului? Celor care duc lipsă, nu le dau fiecare din aceşti [creştini] după puterea lor? Egiptenii erau datori poporului [iudeu] nu numai în ce priveşte bunurile, ci şi vieţile lor, din pricina bunătăţii patriarhului Iosif, în vremurile de odinioară; dar în ce fel ne sunt nouă datori păgânii, de la care obţinem câştig? Deşi suntem la credinţă, noi folosim fără trudă ceea ce agonisesc ei prin muncă.

2. Până la ieşirea din Egipt, poporul lui Israel slujise egiptenilor în cea mai cruntă robie, după cum spune Scriptura: „Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară, prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp. Şi în toate muncile acestea pe care îi sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. 418  Izraeliţii au construit pentru egipteni, cu mare trudă, cetăţi întărite, sporind avuţia acestor oameni de-a lungul multor ani, prin robia la care au fost supuşi, în vreme ce aceşti [stăpâni] nu doar că nu s-au arătat recunoscători, dar şi urmăreau nimicirea lor. Atunci, în ce fel au acţionat nedrept [izraeliţii] dacă au luat o parte din multele lucruri care ar fi trebuit să le aparţină dacă nu ar fi fost robi şi ar fi trebuit să iasă bogaţi din Egipt, în vreme ce, primind numai o recompensă nesemnificativă pentru robia lor grea, au plecat de fapt săraci? Este la fel de corect ca atunci când un om liber, care a fost luat rob cu forţa de altul, şi l-a slujit mulţi ani, sporindu-i averea, ar fi învăţat de cineva să ia o mică parte din posesiunile [stăpânului] său şi ar pleca au acest puţin, ca rezultat al trudei sale, în locul marilor averi care se strânseseră şi apoi ar fi acuzat pentru aceasta, ca şi cum ar fi acţionat nedrept.419 El (acuzatorul) ar părea mai degrabă un judecător nedrept faţă de cel care a fost luat cu sila în robie. La fel sunt şi aceşti oameni care îi acuză pe izraeliţi pentru că şi-au însuşit o mică parte din bunuri, dar care nu reproşează nimic celor care i-au răsplătit pentru slujirea părinţilor lor, ci i-au supus celei mai grele robii, obţinând un mare profit de la ei. [Cei care obiectează] afirmă că [izraeliţii] au acţionat necinstit când au luat recompensa pentru munca lor, sub forma câtorva vase de aur şi argint, în vreme ce ei spun despre ei înşişi (ca să rostim adevărul, chiar dacă unora li se va părea ridicol) că acţionează cinstit când poartă în brâiele lor monede de aur, argint şi aramă, care poartă pe ele cuvintele şi chipul Cezarului.

3. Dacă s-ar face o comparaţie între noi şi ei, [vreau să întreb] care din cele două părţi pare să fi primit [bunurile ei lumeşti] într-o mod mai corect? Poporul [iudeu], [care a luat] de la egiptenii care le erau datori în toate privinţele, sau noi [care primim bunuri] de la romani şi de la alte naţiuni, care nu sunt datoare faţă de noi cum erau egiptenii faţă de iudei? Mai mult, datorită lor este pace în lume, călătorim fără teamă pe drumuri şi navigăm oriunde dorim. 420 De aceea, împotriva unor astfel de oameni (adică eretici) se aplică acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune: „Făţarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”.421  Dacă cel care îi acuză pe iudei şi se mândreşte cu înţelepciunea lui, s-a separat de tovărăşia neamurilor şi nu posedă nici un lucru [care provine] din bunurile altora, ci este efectiv gol şi desculţ şi locuieşte în munţi, sub cerul liber, asemenea animalelor care se hrănesc cu iarbă, i se poate permite [să folosească un astfel de limbaj], ca unul care nu cunoaşte necesităţile felului nostru de trai. Dar dacă el ia parte la ceea ce, în opinia oamenilor, este proprietatea altora şi dacă, [în acelaşi timp] îi vorbeşte de rău pe alţii, 422 se dovedeşte a fi nedrept şi îndreaptă acest fel de acuzaţii împotriva lui însuşi. Căci el este unul care deţine lucruri care nu îi aparţin şi râvneşte la bunuri care nu sunt ale lui. De aceea a spus Domnul: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura”. 423 [Sensul acestor cuvinte nu este] acela că nu ar trebui să vedem nimic greşit în cei păcătoşi, nici că ar trebui să ne dăm acordul celor ce săvârşesc răul, ci că nu ar trebui să rostim o judecată nedreaptă cu privire la modul lui Dumnezeu de a lucra, căci El Însuşi Se îngrijeşte ca lucrurile să meargă spre bine, într-un mod care corespunde dreptăţii. Dat fiind faptul că El ştia că vom folosi într-un mod bun lucrurile pe care le avem şi pe care le-am primit de la alţii, a spus: „Cel ce are două haine să împartă cu cel ce n-are nici una şi cel ce are de mâncare, să facă la fel”. 424  „Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncare, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat”. 425  „Când faci o binefacere, să nu ştie stânga ta ce face dreapta”. 426 Noi ne dovedim a fi drepţi prin ceea ce facem bine, răscumpărând bunurile noastre din mâinile străinilor. Când spun „din mâinile străinilor”, nu mă refer la faptul că lumea nu îi aparţine lui Dumnezeu, ci la faptul că noi primim astfel de daruri din mâinile altora, aşa cum iudeii le-au primit de la egiptenii care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi prin intermediul acestor daruri ridicăm în noi înşine cortul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu locuieşte în cei care duc o viaţă dreaptă, după cum spune Domnul: „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, 427 să vă primească în corturile veşnice”. 428 Căci indiferent de lucrurile dobândite prin nedreptate, pe când eram păgâni, suntem dovediţi neprihăniţi, odată ce am devenit credincioşi, dacă le folosim în folosul Domnului.

4. Lucrurile întâmplate atunci cu iudeii au avut loc ca model şi astfel s-a construit cortul Domnului; iudeii au primit pe drept acele bunuri, după cum am arătat, în vreme ce noi eram întruchipaţi dinainte în acel eveniment, [noi] cei care aveam să Îl slujim apoi pe Dumnezeu cu lucrurile altora. Căci întregul exod din Egipt al poporului, care a avut loc sub călăuzirea divină, 429 reprezenta un model şi o imagine a exodului Bisericii, care trebuie să aibă loc dintre neamuri 430 , pentru ca în cele din urmă El să o conducă afară din această lume, spre moştenirea Sa, pe care Moise, slujitorul lui Dumnezeu nu [a primit-o], dar pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu o va da ca moştenire. Cei care vor acorda atenţie lucrurilor afirmate de profeţi cu privire la [vremurile] sfârşitului şi la cele pe care Ioan, ucenicul Domnului, le-a văzut în Apocalipsa, 431 va descoperi că toate popoarele [urmează să] treacă prin aceleaşi urgii prin care au trecut egiptenii.

Capitolul XXXI – Nu ar trebui să imputăm în pripă oamenilor din vechime lucruri pe care Scriptura nu le condamnă, ci ar trebui mai degrabă să căutăm în ele întruchipări ale lucrurilor viitoare: un astfel de exemplu este incestul săvârşit de Lot.

1. Când ne relata anumite situaţii de acest fel referitoare la cei din vechime, prezbiterul [menţionat înainte] obişnuia să ne înveţe, spunându-ne astfel: „În ce priveşte acele greşeli pentru care Scripturile însele îi condamnă pe patriarhi şi pe profeţi, nu ar trebui să îi condamnăm aspru, nici să ajungem asemeni lui Ham, care şi-a bătut joc de ruşinea tatălui său şi a căzut astfel sub blestem, ci ar trebui [mai degrabă] să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ei, căci păcatele lor au fost iertate prin venirea Domnului nostru, căci El a spus că ei au mulţumit [pentru noi] şi s-au bucurat de mântuirea noastră. 432 Deci, cu privire la acele acţiuni pe care Scriptura nu le cenzurează, ci doar le expune [aşa cum s-au petrecut], nu se cuvine să devenim acuzatorii [celor care le-au săvârşit], căci noi nu suntem mai corecţi decât Dumnezeu, nici nu putem fi superiori Stăpânului nostru. Ar trebui ca noi să căutăm semnificaţia acelor fapte. Căci nici unul din lucrurile care au fost menţionate în Scriptură, fără să fie condamnate, nu este lipsit de semnificaţie”. Găsim un astfel de exemplu în cazul lui Lot, care şi-a condus fiicele afară din Sodoma şi acestea au rămas apoi însărcinate de la tatăl lor, care şi-a lăsat în urmă, în hotarele [ţării], soţia – sub forma unui stâlp de sare, [care se vede] şi astăzi. Lot nu a acţionat sub impulsul propriei voinţe, nici al îndemnului dorinţelor carnale, ci fără să aibă cunoştinţă de cele întâmplate; şi, [de fapt] a constituit astfel o întruchipare [a lucrurilor viitoare]. Scriptura spune: „Şi cea mai mare s-a dus şi s-a culcat cu tatăl ei. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat”. 433 Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu cea mai mică: „El n-a băgat de seamă”, ni se spune, „nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat”. 434 Din moment ce Lot nu a ştiut [ce făcuse], nici nu era robit de poftă [în acţiunile lui], modul de desfăşurare a lucrurilor [pregătit de Dumnezeu] a fost dus la îndeplinire şi, prin el, cele două fiice (care reprezintă cele două biserici 435 ), care au dat naştere unor copii provenind de la acelaşi tată, au fost puse în lumină separat de [influenţa] poftei trupeşti. Căci nu era nici o altă persoană, [după cum au presupus ele], cu care să poată rămâne însărcinate, ca să poată da naştere la fii, după cum este scris: „Cea mai mare a zis celei mai tinere: ‚Nu mai este nici un bărbat în ţinutul acesta, care să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor. Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin şi să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru”. 436

2. Astfel, aceste fiice [ale lui Lot] au vorbit aşa în simplitatea şi inocenţa lor, închipuindu-şi că toată omenirea pierise, asemenea sodomiţilor, şi că mânia lui Dumnezeu venise peste tot pământul. Prin urmare, acţiunea lor poate fi trecută cu vederea, din moment ce ele au presupus că numai ele şi tatăl lor au rămas în viaţă, pentru perpetuarea rasei umane, motiv pentru care l-au înşelat pe tatăl lor. Cuvintele folosite de ele indică următorul fapt: nimeni altul nu poate conferi bisericii mai vechi şi celei mai tinere [puterea de a] da naştere copiilor, în afară de Tatăl. Tatăl rasei umane este Cuvântul lui Dumnezeu, după cum arată Moise când spune: „Nu este El tatăl tău care te-a plămădit şi te-a creat?” 437  În ce vreme a turnat El asupra rasei umane sămânţa dătătoare de viaţă, adică Duhul iertării de păcate, prin care suntem învioraţi? Nu atunci când El a mâncat cu oamenii şi a băut vin pe pământ? Căci este scris: „Fiul omului a venit mâncând şi bând” 438  şi când a şezut, a adormit şi S-a odihnit. El Însuşi spune prin David: „Am dormit şi M-am odihnit”. 439  Pentru că El obişnuia să facă astfel pe când locuia printre noi, a mai spus: „Şi somnul Mi-a fost dulce”. 440  Întreagă această chestiune a fost indicată prin Lot, şi anume că sămânţa Tatălui tuturor, adică Duhul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, S-a unit cu carnea, adică cu lucrarea mâinilor Sale; din această unire, cele două sinagogi, adică cele două biserici, au dat naştere – de la tatăl lor – la fii vii pentru Dumnezeul cel viu.

3. În vreme ce se petreceau aceste lucruri, soţia lui Lot a rămas pe [teritoriul] Sodomei, trupul ei muritor fiind transformat într-un stâlp de sare, care rămâne veşnic; 441 prin acele procese naturale, 442 care ţin de rasa umană, acest caz indica faptul că şi Biserica – sarea pământului 443 – a fost lăsată pe pământ şi supusă suferinţelor umane; în timp ce o serie dintre membrii ei sunt luaţi de pe pământ, stâlpul de sare continuă să rămână, 444 întruchipând astfel temelia credinţei, care îi întăreşte şi îi trimite înainte pe copii spre Tatăl lor.

Capitolul XXXII – Faptul că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor Testamente este confirmat de autoritatea unui prezbiter care a primit învăţătură de la apostoli.

1. Un prezbiter 445  care a fost un ucenic al apostolilor a judecat în acest fel cu privire la cele două testamente, dovedind că ambele proveneau de la unul şi acelaşi Dumnezeu. Căci [el a susţinut] că nu există un alt Dumnezeu afară de Cel care ne-a creat şi ne-a modelat şi că pretenţiile oamenilor care afirmă că această lume a noastră a fost creată fie de îngeri, fie de vreo altă putere sau de un alt Dumnezeu, nu au nici un temei. Căci dacă vreun om se îndepărtează de Creatorul tuturor lucrurilor şi pretinde că această creaţie căreia îi aparţinem a fost întocmită de vreun altul sau prin vreun altul [decât singurul Dumnezeu], el va fi inconsecvent şi va fi prins în multe contradicţii de acest fel, cărora nu [va fi capabil să] le dea vreo explicaţie care să poată fi privită ca probabilă sau adevărată. Din acest motiv, cei care promovează alte doctrine, ascund de noi părerea pe care o au ei înşişi cu privire la Dumnezeu, pentru că sunt conştienţi de natura uşor de combătut 446 şi absurdă a doctrinei lor şi se tem că, dacă vor fi învinşi, le va fi greu să aibă o retragere onorabilă. Dar dacă cineva crede [numai] în singurul Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, aşa cum spune Moise: „Şi Dumnezeu a zis: ‚Să fie lumină!’ Şi a fost lumină” 447 şi, după cum citim în Evanghelie, „Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” 448 , iar apostolul Pavel [spune] în mod similar: „Este un Domn, o credinţă, un botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” 449 – un astfel de om „se va ţine de capul prin care întregul trup, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste”. 450  Atunci, fiecare cuvânt i se va părea consecvent unui asemenea om, 451 dacă el citeşte Scripturile împreună cu prezbiterii Bisericii, care deţin doctrina apostolică, după cum am arătat.

2. Potrivit învăţăturii apostolilor, au existat, într-adevăr, două testamente pentru cele două popoare, însă unul şi acelaşi Dumnezeu le-a desemnat în folosul acelor oameni (pentru care452 au fost ele date) care aveau să creadă în Dumnezeu. Am arătat aceste lucruri în cea de-a treia carte despre învăţătura apostolilor. Cel dintâi testament nu a fost dat fără un scop şi fără o motivaţie, sau în mod accidental, ci el i-a supus 453 pe cei cărora le-a fost dat slujirii lui Dumnezeu, pentru folosul lor (căci Dumnezeu nu are nevoie de slujirea oamenilor), şi a prezentat un model al lucrurilor cereşti, întrucât omul nu putea încă să vadă lucrurile lui Dumnezeu în plan imediat. 454  Primul testament a prevestit imaginea acelor lucruri care există [acum cu adevărat] în Biserică, aşa încât credinţa noastră să poată să aibă o temelie puternică; 455  el cuprindea o profeţie a lucrurilor viitoare, pentru ca oamenii să înveţe că Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile.

Capitolul XXXIII – Oricine mărturiseşte că singurul Dumnezeu este autorul ambelor Testamente şi citeşte cu sârguinţă Scripturile, împreună cu prezbiterii Bisericii, este un adevărat ucenic spiritual şi va înţelege şi va interpreta corect toate lucrurile declarate de profeţi cu privire la Cristos şi la libertatea Noului Testament.

1. Un ucenic spiritual de acest fel primeşte Duhul lui Dumnezeu, care a fost de la început, în toate dispensaţiile lui Dumnezeu, prezent alături de omenire, a anunţat lucrurile viitoare, le-a revelat pe cele prezente şi le-a narat pe cele trecute. [Un astfel de om], într-adevăr, „judecă pe toţi oamenii, dar el însuşi nu este judecat de nimeni”. 456  Căci el judecă Neamurile, „care slujesc făpturii în locul Făcătorului” 457 şi, din pricina minţii lor întunecate, îşi irosesc truda pe lucruri deşarte. El îi judecă şi pe iudei, care nu acceptă cuvântul libertăţii, nici nu sunt dornici să fie liberi, deşi au [cu ei] un Eliberator şi pretind, într-o vreme nepotrivită [pentru o astfel de purtare], că [prin ritualuri] care le depăşesc [pe cele cerute] de lege Îl slujesc pe Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic; ei nu recunosc venirea lui Cristos, îndeplinită pentru mântuirea oamenilor, nici nu sunt dispuşi să înţeleagă că toţi profeţii anunţă cele două veniri ale Sale: una în care, într-adevăr, a devenit un om supus durerilor, cunoscând ce înseamnă să poarte neputinţele, 458 a şezut pe mânzul unei măgăriţe,459 a fost o piatră lepădată de zidari,460 a fost dus ca o oaie la măcelărie461 şi prin întinderea mâinilor Sale l-a nimicit pe Amalec;462 a strâns de la marginile pământului, în turma Tatălui, pe copiii împrăştiaţi pretutindeni,463 Şi-a amintit de ai Lui, cei care muriseră şi erau adormiţi464 şi a coborât ca să-i elibereze. A doua oară, El va veni pe nori, 465 aducând ziua care arde ca un cuptor, 466  lovind pământul cu cuvintele gurii Lui,467 nimicindu-i pe necredincioşi cu răsuflarea buzelor Lui; va avea în mână o lopată şi Îşi va curăţa aria, strângând grâul în hambar şi arzând pleava în focul care nu se stinge.468

2. Un ucenic adevărat va cerceta şi doctrina lui Marcion, [întrebând] cum susţine acesta că există doi dumnezei, separaţi unul de altul printr-o distanţă infinită 469 şi cum poate fi bun cel care îi atrage la el pe oamenii care nu îi aparţin, îndepărtându-i de cel ce i-a creat şi chemându-i în propria lui împărăţie; de ce este bunătatea lui, care nu îi salvează pe toţi [aceştia], deficitară; de ce acesta, care pare bun în ce-i priveşte pe oameni, este nedrept în raport ce cel care i-a creat pe oameni, aşa încât îl lipseşte de posesiunile lui; mai mult, dacă Domnul ar fi aparţinut altui tată, cum ar fi putut El, fără să încalce dreptatea, să spună că pâinea este trupul Lui, deşi era luată din creaţia căreia îi aparţinem şi noi, şi să afirme că vinul era sângele Lui? 470 De ce ar fi spus El că era Fiul omului dacă nu ar fi experimentat naşterea, ca orice făptură omenească? Cum putea El să ne ierte de păcatele pentru care răspundem înaintea Creatorului şi Dumnezeului nostru? Apoi, presupunând că El a fost om numai în aparenţă, dar că nu a avut trup, cum putea fi răstignit şi cum putea să curgă sânge şi apă din coasta Lui străpunsă? 471 În plus, ce fel de trup au pus în mormânt cei care L-au îngropat? Şi ce era ceea ce a înviat din morţi?

3. [Acest om spiritual] îi va judeca, de asemenea, pe toţi adepţii lui Valentinus, pentru că aceştia mărturisesc, într-adevăr, un singur Dumnezeu şi Tată şi faptul că toate lucrurile îşi au originea în El, dar în acelaşi timp susţin că Cel care a creat toate lucrurile este rodul apostaziei sau al unei defecţiuni. [Îi va judeca şi pe aceştia pentru că] ei mărturisesc cu limba un Domn, pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, însă Îi atribuie în [sistemul lor] de doctrine o origine proprie singurului Fiu, una Cuvântului, alta lui Cristos şi alta Mântuitorului; potrivit lor, toate aceste fiinţe sunt prezentate [în Scripturi ca fiind] una, [în vreme ce ei susţin] totuşi că fiecare dintre ele ar trebui înţelese [ca existând] separate [de restul] şi ca având propria origine specială. [Se pare], atunci 472 că numai limba lor recunoaşte unitatea [lui Dumnezeu], în vreme ce opinia lor [reală] şi înţelegerea lor s-a îndepărtat de [această doctrină a] unităţii (din pricina obiceiului lor de a cerceta lucrurile profunde) şi astfel au preluat noţiunea de divinităţi multiple - [aceasta se va vedea] când vor fi verificaţi de Cristos cu privire la [doctrina] pe care au născocit-o. Ei spun despre El că S-ar fi născut după Pleroma şi că ar fi apărut după [ce a avut loc] degenerarea sau apostazia. Ei mai susţin că ei înşişi s-au născut în urma pasiunii experimentate prin Sophia. Însă chiar profetul lor, Homer, în urma ascultării căruia au inventat ei asemenea doctrine, îi contrazice când spune următoarele:

„Îmi este urât ca porţile Hadesului acel om care gândeşte un lucru şi spune altul”. 473 [Acest om spiritual] va judeca şi discursurile deşarte ale gnosticilor, arătând că aceştia sunt discipolii lui Simon Magul.

4. El îi va judeca şi pe ebioniţi, [căci] cum ar putea fi ei mântuiţi dacă Dumnezeu nu ar fi adus mântuirea pe pământ? Sau cum ar putea omul să devină ca Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ar fi devenit [mai întâi] ca omul? Şi cum va scăpa (omul) dintre cei ce sunt supuşi morţii, dacă nu prin intermediul474 unui neam nou, format într-un mod minunat şi neaşteptat (ca semn al mântuirii) de către Dumnezeu, - [mă refer la] regenerarea care vine prin fecioară, prin credinţă? 475 Cum poate primi cineva înfierea de la Dumnezeu, dacă rămâne în [acest fel de] neam, căruia îi aparţin oamenii din lume? Şi cum ar fi putut El (Cristos) să fie mai mare decât Solomon, 476 decât Iona sau să fie Domnul lui David, 477 El care avea aceeaşi natură ca şi noi? Apoi, cum ar fi putut El să-l supună478 pe cel care era mai puternic decât oamenii479 şi care nu numai că-l biruise pe om, dar îl şi ţinea sub puterea lui, cum ar fi putut Cristos să-l biruiască pe cel ce biruise şi să elibereze omenirea care fusese învinsă, dacă nu ar fi fost mai mare decât omul care fusese înfrânt? Cine altcineva este superior şi mai presus decât omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dacă nu Fiul lui Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat omul? De aceea a arătat El asemănarea în aceste zile din urmă, 480 [căci] Fiul lui Dumnezeu a fost făcut om, asumându-Şi ca natură481 vechea creaţie [a mâinilor Lui], după cum am arătat înainte.

5. Ucenicul adevărat îi va judeca şi pe cei ce Îl descriu pe Cristos ca unul [care a devenit om] numai în închipuirea [oamenilor]. Dar cum îşi pot imagina ei că poartă o discuţie reală, când Stăpânul lor a fost numai o fiinţă imaginară? Sau cum pot ei primi ceva trainic din partea Lui, dacă El a fost o făptură imaginară şi nu o realitate? Şi cum cred aceşti oameni că pot lua parte la mântuire, dacă Cel în care mărturisesc a crede S-a manifestat numai ca o fiinţă imaginară? Prin urmare, nimic din ce are legătură cu aceşti oameni nu este real şi nu [posedă caracterul] adevărului; în aceste circumstanţe, se poate pune întrebarea dacă (în cazul în care, într-o manieră asemănătoare, nici ei nu sunt oameni, ci dobitoace fără judecată) în cele mai multe cazuri, nu prezintă482 şi ei doar o umbră de umanitate.

6. Ucenicul îi va judeca şi pe profeţii falşi, care nu au primit darul profeţiei de la Dumnezeu şi care nu au frică de Dumnezeu, ci fie de dragul slavei deşarte, fie urmărind vreun folos personal, ori acţionând sub influenţa vreunui duh rău, pretind că rostesc profeţii, în vreme ce ei mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El îi va judeca şi pe cei care dau naştere la schisme, oameni care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu, care caută mai degrabă folosul propriu decât unitatea Bisericii, care, pentru motive neînsemnate sau pentru orice pricină care le trece prin gând, rup în bucăţi şi împart marele şi slăvitul trup al lui Cristos şi îl distrug; ei sunt oameni care vorbesc despre pace, în vreme ce stârnesc războiul, care strecoară ţânţarul, dar înghit cămila. 483 Ei nu pot produce o reformă de o asemenea importanţă încât să compenseze daunele provocate de schisma lor. El îi va judeca şi pe cei ce depăşesc limitele adevărului, adică pe cei ce sunt în afara Bisericii, dar el însuşi nu va fi judecat de nimeni, căci în ce îl priveşte, toate lucrurile sunt solide: el are o credinţă deplină în singurul Dumnezeu Atotputernic, din care vin toate lucrurile; în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, Domnul nostru, prin care sunt toate lucrurile şi în dispensaţiile legate de El, prin intermediul cărora Fiul lui Dumnezeu a devenit om; şi o credinţă fermă în Duhul lui Dumnezeu, care ne conferă cunoştinţa adevărului şi care a îndeplinit lucrările Tatălui şi ale Fiului, căci El locuieşte alături de fiecare generaţie de oameni, 484 potrivit voii Tatălui.

8. Adevărata cunoştinţă485 este [cea care constă în] doctrina apostolilor, în vechea constituţie 486  a Bisericii din întreaga lume şi în modul distinct de manifestare a trupului 487 lui Cristos, potrivit succesiunii episcopilor, prin care ei au transmis mai departe Biserica existentă pretutindeni, care a ajuns până la noi, fiind păzită şi păstrată488 fără vreo denaturare a Scripturilor, printr-un sistem489 complet de doctrine, fără a primi vreo adăugire şi fără a [suferi] vreo micşorare [a adevărurilor în care crede Biserica]; această cunoştinţă [constă în] citirea [cuvântului lui Dumnezeu] fără a-l falsifica şi într-o interpretare corectă şi atentă a acestuia, în armonie cu Scripturile, evitând pericolele şi blasfemiile. [Mai presus de toate, ea constă în] darul extraordinar al dragostei, 490 care este mai preţios decât cunoştinţa, mai glorios decât profeţia şi care întrece toate celelalte daruri [ale lui Dumnezeu].

9. De aceea, în orice loc, datorită acestei iubiri de Dumnezeu pe care o preţuieşte Biserica, ea trimite mereu o mulţime de martiri la Tatăl, în vreme ce toţi ceilalţi491 nu numai că nu se pot lăuda cu astfel de lucruri, ci şi susţin că o asemenea mărturie nu este necesară, căci sistemul lor de doctrine este adevăratul martor [pentru Cristos], cu excepţia unuia sau doi dintre ei, care în tot acest răstimp de când a venit Domnul pe pământ, sporadic, împreună cu martirii noştri, au suferit ocară pentru numele lor (ca şi cum şi el [ereticul] ar fi primit îndurare) şi au fost duşi [la moarte], ca un fel de suită a lor. Numai Biserica susţine în curăţie suferinţa celor supuşi persecuţiei din pricina neprihănirii, pedepselor de tot felul şi chiar morţii – din cauza iubirii pe care i-o poartă lui Dumnezeu şi a mărturisirii Fiului Său. Deşi Biserica este adesea slăbită, numărul membrilor ei creşte îndată şi ea devine din nou întreagă, după modelul492 soţiei lui Lot, care a devenit un stâlp de sare. Astfel, [ea trece printr-o experienţă] asemănătoare celei a profeţilor din vechime, după cum spune Domnul: „Căci aşa i-au prigonit şi pe profeţii care au fost înainte de voi;” 493  Biserica suferă persecuţia, într-un mod nou, din partea celor care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, în vreme ce asupra ei494 odihneşte acelaşi duh [ca şi asupra profeţilor din vechime].

10. Într-adevăr, profeţii – pe lângă celelalte lucruri pe care le-au prevestit, au spus şi că toţi aceia asupra cărora se va odihni Duhul lui Dumnezeu, care vor asculta cuvântul Tatălui şi care Îl vor sluji pe El după puterea lor, vor fi prigoniţi, loviţi cu pietre şi ucişi. Profeţii au prefigurat aceste lucruri în ei înşişi, datorită iubirii lor de Dumnezeu şi pe baza cuvântului Său. Ei înşişi erau mădulare ale lui Cristos şi fiecare la locul lui a spus profeţia [care i-a fost dată], prefigurându-L pe Cristos şi proclamând lucrurile care aveau să I se întâmple. După cum trupul lucrează cu toate membrele sale şi nu este reprezentat de unul singur, ci de toate luate împreună, la fel toţi profeţii L-au prefigurat pe [Cristos], în vreme ce fiecare dintre ei, în locul pe care îl avea ca mădular şi potrivit acestuia, a îndeplinit lucrarea care îi fusese încredinţată şi a anunţat astfel lucrarea specială a lui Cristos, care era legată de fiecare din aceste mădulare.

11. Unii dintre ei, văzându-L în slavă, au privit starea Lui glorioasă (conversationem) la dreapta Tatălui; 495 alţii L-au văzut venind pe norii cerului ca Fiul omului496 şi cei care au spus despre El: „Atunci Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns”, 497 se refereau la [cea de-a doua] Lui venire, despre care El Însuşi a spus: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” 498 Pavel vorbeşte şi el despre acest eveniment când spune: „Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc”. 499  Alţii, care se referă la El ca la un judecător şi la ziua Domnului ca la un cuptor aprins, spun că El „va strânge grâul în grânar şi pleava o va arde în focul care nu se stinge”, 500  ameninţându-i astfel pe cei necredincioşi, cu privire la care Domnul Însuşi declară: „Depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii lui”. 501 Apostolul spune în mod asemănător: „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Lui şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut în El”. 502  Alţii au spus: „Eşti mai frumos decât fiii oamenilor”503 şi „Domnul Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi”;504 şi „Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, cu frumuseţea şi slava Ta, fii biruitor şi propăşeşte; stăpâneşte prin adevăr, blândeţe şi neprihănire”.505 Toate lucrurile spuse cu privire la El şi care indică frumuseţea şi splendoarea din împărăţia Lui, alături de înălţarea extraordinară a celor conduşi de El, sunt menite să stârnească dorinţa celor ce le aud de a ajunge şi ei acolo, făcând lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Alţii au spus: „El este un om şi cine Îl va cunoaşte?” 506 şi „Am mers la prorociţă, ea a născut un fiu şi numele Lui este Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Atotputernic”, 507   iar aceia [dintre ei] care L-au proclamat ca Emanuel, [născut] din fecioară, au arătat astfel unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu lucrarea mâinilor Sale, [declarând] că acest Cuvânt S-a făcut trup, iar Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului (Cel curat a deschis în mod curat acel pântece curat, care regenerează oamenii pentru Dumnezeu şi pe care El Însuşi l-a curăţat); Isus a devenit ceea ce suntem şi noi, [totuşi] El este Dumnezeul Atotputernic, a cărui obârşie nu poate fi cunoscută. Alţi profeţi au spus: „Domnul a vorbit în Sion şi glasul Lui s-a auzit din Ierusalim” 508 şi „Dumnezeu este cunoscut în Iuda” 509  - indicând astfel venirea Lui, care a avut loc în Iudea. Apoi, cei care au declarat că „Dumnezeu vine de la miazăzi şi de pe un munte plin de verdeaţă”510 au anunţat venirea Lui în Betleem, aşa cum am arătat în cartea anterioară. 511  Din acel loc a venit Cel care cârmuieşte şi care hrăneşte poporul Tatălui Său. S-a spus că la venirea Lui „ologul va sări ca cerbul şi limba celui mut va [vorbi] desluşit, ochii celor orbi vor fi deschişi şi urechile celor surzi vor auzi”, 512  „încheieturile şi genunchii slăbănogiţi vor fi întăriţi” 513 şi „morţii din morminte vor învia”, 514 iar El Însuşi „va lua [asupra Lui] slăbiciunile noastre şi va purta durerile noastre” 515 - [toate acestea] au proclamat lucrările de vindecare înfăptuite de El.

12. În plus, unii dintre ei - [când au prevestit că] El, având înfăţişarea unui om slab şi lipsit de slavă, ca unul care va cunoaşte ce înseamnă să poarte slăbiciunile, 516 avea să vină la Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe,517  dându-Şi spatele să fie lovit, 518 obrajii să fie pălmuiţi, că avea să fie dus ca o oaie la măcelărie, 519 că I se va da să bea oţet şi fiere, 520 că va fi părăsit de prieteni şi de cei apropiaţi, 521 că va sta cu braţele întinse întreaga zi, 522 că va fi batjocori de cei ce Îl priveau, 523 că hainele Îi vor fi împărţite şi pentru cămaşa Lui se va trage la sorţi, 524 că va coborî în ţărâna morţii525 ca toate [celelalte] lucruri de aceeaşi natură – toate acestea profeţeau venirea Lui sub înfăţişarea unui om, când a intrat în Ierusalim, unde a suferit toate lucrurile menţionate, prin patimile şi crucificarea Sa. Altundeva s-a spus: „Domnul cel sfânt Şi-a amintit de cei morţi ai Lui, care dormeau în ţărână, şi a coborât să îi învie, ca să-i mântuiască”, 526 arătându-ne astfel motivul pentru care a suferit El toate aceste lucruri. Mai mult, cei care au spus: „În ziua aceea, zice Domnul, soarele va asfinţi la amiază şi va fi întuneric pe pământ ziua în amiaza mare; vă voi preface sărbătorile în jale şi cântecele în bocet”, 527 anunţau întunericul care s-a coborât pe când era El răstignit, timp de şase ore şi faptul că după acest eveniment, acele zile care, după lege, erau zile de sărbătoare, aveau să fie zile de durere şi bocet, când iudeii au fost daţi pe mâinile neamurilor. Ieremia arată şi mai limpede acest lucru, când vorbeşte despre Ierusalim: „Cea care născuse [şapte] fii tânjeşte, îşi dă sufletul; soarele ei apune când este încă ziuă: este roşie, acoperită de ruşine. Pe cei ce mai rămân îi dau pradă săbiei, înaintea vrăjmaşilor lor”. 528

13. Cei care au vorbit despre adormirea Lui şi despre înălţarea Lui, datorită dreptei lui Dumnezeu, care L-a sprijinit 529 şi a poruncit căpeteniilor din cer să deschidă porţile veşnice, să intre Împăratul slavei, 530 au proclamat dinainte învierea Lui din morţi, prin puterea Tatălui, şi primirea Lui în cer. Cel ce a spus: „El vine din înaltul cerului şi Se întoarce în cerul preaînalt; nimeni nu se poate ascunde de căldura Lui”,531  vorbea despre înălţarea Lui în locul de unde venise şi despre faptul că nimeni nu poate scăpa de judecata Lui cea dreaptă. Cei ce au spus: „Domnul domneşte, popoarele se clatină; El şade pe un heruvim, pământul se cutremură”, 532 prevesteau mânia care a venit din partea tuturor neamurilor, după înălţarea Lui, asupra celor ce credeau în El, când întregul pământ s-a pus în mişcare împotriva Bisericii; textul se referă şi la venirea Lui din cer, cu îngerii Săi, când întregul pământ se va clătina, după cum El Însuşi spune: „Va fi un cutremur de pământ cum n-a mai fost niciodată”. 533 Cuvintele „Cine este judecat să stea în picioare şi cine este îndreptăţit, să se apropie de slujitorul534 lui Dumnezeu”; 535 „Vai de voi, căci vă veţi învechi asemeni unei haine şi vă vor mânca moliile” şi „Carnea va fi smerită şi numai Domnul va fi înălţat în locurile preaînalte” 536  - indică faptul că, după patimile şi înălţarea Sa, Dumnezeu îi va pune sub picioarele Lui pe toţi cei care I s-au opus, El va fi înălţat deasupra tuturor şi nimeni nu se va putea măsura sau compara cu El. 

14. Cei care declară că Dumnezeu va încheia cu oamenii un nou legământ, 537 diferit de cel făcut cu iudeii pe Muntele Horeb, şi că va da oamenilor o inimă nouă şi un duh nou, 538 şi cei ce afirmă „Uitaţi lucrurile vechi: iată că El fac lucruri noi şi voi le veţi vedea; voi face un drum prin pustiu şi un râu în locurile uscate, ca să bea poporul Meu ales, poporul pe care Mi l-am câştigat şi ei Îmi vor aduce laude” 539 – anunţau clar acea libertate care diferenţiază noul legământ şi vinul cel nou care este pus în burdufuri noi, 540 [şi anume] credinţa în Cristos, prin care a proclamat El ivirea unei căi a neprihănirii în pustiu şi a izvoarelor Duhului Sfânt într-un pământ uscat, ca să dea apă poporului ales al lui Dumnezeu, pe care El Şi l-a câştigat, ca ei să-I aducă laude şi nu blasfemii la adresa Celui care a făcut aceste lucruri, adică Dumnezeu.

15. Toate aceste lucruri pe care am arătat că le-au rostit profeţii în numeroase pasaje din Scriptură vor fi interpretate de cel care este cu adevărat spiritual prin sublinierea fiecărui segment al lucrării lui Dumnezeu la care se refereau, [expunând astfel] întregul sistem al lucrării Fiului lui Dumnezeu, recunoscându-L mereu pe acelaşi Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt al Lui, deşi El ne-a fost descoperit numai acum, precum şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu, deşi acesta a fost turnat asupra noastră într-un mod nou în aceste vremuri din urmă, [ştiind că El coboară] încă de la crearea lumii şi până la finalul ei asupra rasei umane, iar cei ce cred în Dumnezeu şi Îi urmează cuvântul primesc de la Duhul Sfânt mântuirea care curge din El. Pe de altă parte, cei care se îndepărtează de El, care Îi dispreţuiesc preceptele, care Îl necinstesc prin faptele lor pe Cel ce i-a creat şi care, prin părerile lor, aduc blasfemii la adresa Celui care îi hrăneşte, atrag asupra lor cea mai dreaptă judecată. 541 Aşadar el (omul spiritual) îi cercetează şi îi testează pe toţi, în vreme ce însuşi nu este testat de nici un om: 542  el nici nu rosteşte blasfemii împotriva Tatălui său, nici nu dă deoparte lucrarea Lui, nu îi critică pe înaintaşi, nu îi necinsteşte pe profeţi, susţinând că aceştia au fost [trimişi] de un alt Dumnezeu [decât Cel căruia i se închină el] sau că profeţiile lor proveneau din alte surse.543

Capitolul XXXIV – Dovada faptului că profeţii s-au referit la Cristos al nostru în toate prevestirile lor, în pofida celor afirmate de marcioniţi.

1. În opoziţie cu toţi ereticii şi în special împotriva adepţilor lui Marcion şi a celor care susţin, ca şi aceştia, că profeţii veneau de la un alt Dumnezeu [decât Cel vestit în Evanghelie], eu spun următoarele: citiţi cu mare atenţie Evanghelia care ne-a fost dată de apostoli şi citiţi-i cu băgare de seamă pe profeţi şi veţi găsi că purtarea, învăţătura şi suferinţele Domnului au fost prevestite de ei. Dar dacă vă va veni vreun gând asemănător părerilor lor, întrebaţi-vă: ‚Ce ne-a adus Domnul nouă prin venirea Sa?’ Să ştiţi că El a adus cea mai mare noutate [posibilă] prin faptul că a venit El Însuşi, Cel anunţat. Căci acest lucru a fost prevestit, şi anume că va veni ceva nou, care va înnoi omenirea şi o va aduce la viaţă. Venirea Împăratului este anunţată de acei slujitori care sunt trimişi [înaintea Lui], pentru pregătirea şi echiparea acelor oameni care Îl vor primi pe Domnul. Dar când Împăratul a venit efectiv, iar supuşii Lui au fost umpluţi de bucuria vestită dinainte, au ajuns la libertatea dată de El, se bucură înaintea feţei Lui, ascultă cuvintele Lui, se bucură de darurile oferite de El, nimeni din cei cu bum simţ nu va mai întreba ce lucru nou a adus Împăratul în afară [de cele proclamate de] cei care I-au anunţat venirea. Căci El S-a adus pe Sine şi a dat oamenilor lucrurile bune care au fost anunţate dinainte şi la care îngerii doresc să privească. 544

2. Însă slujitorii lui Dumnezeu s-ar fi dovedit a fi mincinoşi şi nu unii trimişi de Domnul, dacă la venirea Sa, Cristos, nu ar fi împlinit cuvintele lor. De aceea a spus El: „Eu nu am venit să stric legea sau profeţii, ci am venit să le împlinesc. Căci adevărat, adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege, înainte să se fi întâmplat toate lucrurile”. 545 Căci El a împlinit toate lucrurile prin venirea Sa şi încă împlineşte în Biserică noul legământ prevestit de lege, până la sfârşitul [tuturor lucrurilor]. Pavel, apostolul Lui, spune astfel în Epistola către Romani: „Dar acum546 s-a arătat neprihănirea lui Dumnezeu fără lege; despre ea mărturisesc legea şi profeţii; după cum este scris: cel neprihănit va trăi prin credinţă”. 547   Faptul că cel neprihănit va trăi prin credinţă fusese vestit dinainte, 548 prin profeţi.

3. Dar de unde aveau profeţii puterea de a prevesti venirea Împăratului şi de a predica dinainte despre libertatea adusă de El, de a anunţa înainte toate lucrurile înfăptuite de Cristos, cuvintele Lui, lucrările şi suferinţele Lui şi de a prevesti noul legământ – dacă ar fi primit inspiraţia profetică de la un alt Dumnezeu [decât Cel revelat în Evanghelie] şi dacă ar fi fost ignoranţi în ce-L priveşte pe Tatăl cel inefabil, împărăţia Lui şi lucrările Sale, pe care Fiul lui Dumnezeu le-a îndeplinit când a venit pe pământ în aceste vremuri din urmă? Nu puteţi spune că aceste lucruri s-au petrecut din întâmplare, ca şi cum ar fi fost spuse de profeţi cu privire la o altă persoană şi că evenimente similare s-au întâmplat cu Domnul. Căci toţi profeţii au profeţit aceleaşi lucruri, care nu s-au împlinit cu privire la nici unul din cei din vechime. Dacă aceste lucruri s-ar fi împlinit cu vreunul din oamenii din vechime, aceşti [profeţi] nu ar mai fi prezis că ele vor avea loc în vremurile din urmă. Mai mult, în cazul nici unuia dintre înaintaşii iudeilor, dintre profeţi sau împăraţi nu s-a întâmplat efectiv şi specific vreunul din aceste lucruri. Toţi au profeţit despre suferinţele lui Cristos, dar nici unul nu a fost supus unor lucruri asemenea celor prevestite, iar faptele legate de patimile Domnului, care au fost prezise, nu au avut loc în nici un alt caz. La moartea nici unuia din oamenii din vechime nu a apus soarele la amiază, nu s-a sfâşiat perdeaua dinăuntrul templului, nu s-a cutremurat pământul, nu au înviat morţii, nici vreunul din aceşti oameni [din vechime] nu a înviat a treia zi, nu a fost primit în ceruri, nici nu s-au deschis cerurile la înălţarea lor, nici nu au crezut popoarele în numele vreunuia dintre ei, nici vreunul dintre ei, care să fi murit şi să fi înviat apoi, nu a deschis noul legământ al libertăţii. De aceea, profeţii nu au vorbit despre nimeni altcineva decât despre Domnul, în care s-au împlinit toate aceste lucruri spuse dinainte.

4. În ce îi priveşte pe susţinătorii cauzei iudeilor, care susţin că acest legământ nou consta în ridicarea templului construit de Zorobabel după emigrarea din Babilon şi în plecarea poporului de acolo, după o robie de şaptezeci de ani, să ştie că templul construit din pietre a fost, într-adevăr, refăcut atunci (căci legea scrisă pe table de piatră a fost respectată), totuşi nu a fost dat un legământ nou, ci ei l-au folosit pe cel mozaic până la venirea Domnului. Însă după venirea Lui, noul legământ, care aduce pacea şi legea care dă viaţa, s-a răspândit pe întreg pământul, după cum spune profetul: „Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim glasul Domnului; şi El va mustra pe mulţi şi aceştia îşi vor făuri din săbiile lor fiare de plug şi din suliţe cosoare şi nu vor mai învăţa războiul”. 549 Dacă o altă lege şi un alt cuvânt, pornit de la Ierusalim, a adus o asemenea [domnie a] păcii printre neamuri, care l-au primit (cuvântul) şi a convins, prin ele, multe popoare de nebunia lor, se pare deci că profeţii au vorbit despre o altă persoană. Dar dacă legea libertăţii, care este cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli (care au pornit din Ierusalim), pe întregul pământ, a adus o asemenea schimbare a sării lucrurilor, încât aceste [naţiuni] şi-au transformat săbiile în pluguri şi suliţele în cosoare, [adică] în instrumente utile unor scopuri paşnice, iar acum nu mai sunt obişnuite cu lupta, ci când sunt lovite, întorc şi celălalt obraz, 550 atunci profeţii nu au spus aceste lucruri despre o altă persoană, ci despre Cel care le-a împlinit. Această persoană este Domnul nostru şi în El este confirmată această declaraţie, căci El Însuşi a făcut plugul şi cosorul, adică prima înmulţire a omului, prin creaţia reprezentată de Adam 551  şi recoltarea din vremurile din urmă, prin Cuvânt. De aceea, pentru că El a reunit începutul cu sfârşitul şi pentru că este Domnul amândurora, El a venit cu plugul, în care lemnul a fost unit cu fierul, şi astfel Şi-a curăţat aria, întrucât Cuvântul – care a fost unit cu trupul şi prins în cuie552 în acest mecanism, avea nevoie de pământul sălbatic. Cosorul a fost mai întâi întruchipat prin Abel, arătând astfel că trebuia să aibă loc o strângere a celor neprihăniţi. El spune: „Iată cum piere cel neprihănit şi nimănui nu-i pasă; se duc oamenii de bine şi nimeni nu ia aminte”. 553 Aceste lucruri au fost vestite mai întâi în Abel, au fost apoi declarate de profeţi şi s-au împlinit în persoana Domnului nostru; acelaşi lucru [este adevărat] şi cu privire la noi, trupul care urmează exemplul Capului.

5. Acestea sunt argumentele potrivite554 [pentru a fi folosite] împotriva celor care susţin că profeţii [au fost inspiraţi] de un alt Dumnezeu şi că Domnul nostru [a venit] de la un alt Tată, pentru ca [aceşti eretici] să renunţe în cele din urmă la asemenea nebunii. Acesta este scopul meu sincer atunci când prezint aceste dovezi scripturale, şi anume ca prin confruntarea lor cu aceste pasaje, să îi îndepărtez de la o asemenea blasfemie şi de la crearea nebunească a acestei mulţimi de dumnezei.  

Capitolul XXXV – Combaterea celor care susţin că profeţii au rostit unele prevestiri sub inspiraţia altora decât Demiurgul. Neînţelegeri între valentinieni cu privire la aceste prevestiri.

1. Contrar celor spuse de valentinieni şi de alţi gnostici, pe nedrept numiţi astfel, care susţin că unele părţi din Scriptură au fost rostite la un moment dat de Pleroma (a summitate), prin intermediul seminţei [provenind] din acel loc, iar altele de către cutezătoarea mama Prunica, în vreme ce multe provin de la Creatorul lumii, Cel care le-a încredinţat şi profeţilor misiunea lor, noi spunem că este iraţională limitarea Tatălui universului în acest perimetru, potrivit căruia El este condus de propriile instrumente, prin care pot fi proclamate lucrurile ce ţin de Pleroma. Căci de cine S-a temut El, încât să nu-Şi reveleze voia după bunul plac, independent, liber şi fără a avea vreo legătură cu acel spirit care s-a născut într-o stare de degenerare şi ignoranţă? S-a temut El că vor fi mântuiţi prea mulţi când vor auzi adevărul nealterat? Sau nu a fost El în stare să îi pregătească pe cei care trebuia să anunţe venirea Domnului? 

2. Dar dacă, atunci când a venit Mântuitorul pe acest pământ, Şi-a trimis apostolii în lume să proclame cu acurateţe venirea Lui şi să-i înveţe pe oameni voia Tatălui, fără a avea ceva în comun cu doctrina Neamurilor şi cu cea a iudeilor, cu atât mai mult pe când exista sub forma Pleromei, El a desemnat propriii Săi vestitori, care să vestească viitoarea Sa venire în lume, fără a avea ceva în comun cu profeţiile Demiurgului. Dacă, pe când avea forma Pleromei, El S-a folosit de profeţii de sub lege şi Şi-a anunţat planurile prin intermediul lor, cu atât mai mult la venirea Sa aici, El a folosit aceiaşi învăţători şi ne-a predicat Evanghelia prin intermediul lor. Aşadar, să nu mai spună ei că Petru, Pavel şi ceilalţi apostoli au proclamat adevărul, dar că fariseii şi cărturarii au fost cei prin care a legea a fost expusă. Dacă la venirea Sa, El a i-a trimis pe apostoli în duhul adevărului şi nu în cel al erorii, la fel a făcut şi în cazul profeţilor; căci Cuvântul lui Dumnezeu a fost mereu acelaşi şi dacă Duhul din Pleroma a fost, potrivit sistemului acestor oameni, Duhul luminii, al adevărului, al perfecţiunii şi al cunoaşterii, în vreme ce acela al Demiurgului era un duh al ignoranţei, degenerării, erorii şi rezultatul întunericului, cum se poate ca în una şi aceeaşi fiinţă să existe desăvârşire şi deficienţe, cunoaştere şi ignoranţă, eroare şi adevăr, lumină şi întuneric? Dar dacă nu era cu putinţă să se întâmple acest lucru în cazul profeţilor, căci ei au predicat cuvântul Domnului, venind de la singurul Dumnezeu, şi au proclamat venirea Fiului Său, cu atât mai mult Domnul Însuşi nu ar fi rostit uneori cuvinte de sus, iar alteori cuvinte provenind din decăderea de jos, ajungând astfel un învăţător al cunoaşterii şi ignoranţei, nici nu L-ar fi slăvit la un moment dat ca Tată pe Întemeietorul lumii şi altă dată pe Cel ce este mai presus de acesta, după cum El Însuşi declară: „Nimeni nu pune un petic nou la o haină veche, nici vin nou în burdufuri vechi”. 555  De aceea, aceşti oameni trebuie fie să nu mai spună nimic cu privire la profeţi şi la oamenii din vechime şi să înceteze să afirme că aceştia, fiind trimişi de către Demiurg, au spus anumite lucruri sub influenţa care ţine de Pleroma, fie să se lase convinşi de Domnul nostru când El declară că vinul nou nu poate fi pus în burdufuri vechi.

3. Din ce sursă putea odrasla mamei lor să obţină cunoaşterea misterelor Pleromei şi puterea de a vorbi despre ele? Să presupunem că mama – aflându-se dincolo de Pleroma – a dat naştere acestei odrasle; dar ei spun că ceea ce se află dincolo de Pleroma depăşeşte sfera cunoaşterii, adică face parte din domeniul ignoranţei. Atunci cum putea acea sămânţă, care a fost concepută în ignoranţă, să aibă puterea de a vesti cunoaşterea? Sau cum putea mama însăşi, o fiinţă fără formă şi nedefinită, azvârlită afară, ca un prunc lepădat, să obţină cunoaşterea misterelor Pleromei, ea care se afla şi căreia i s-a dat o formă în afară, fiindu-i interzis de către Horos să intre înăuntru şi rămânând afară până la finalul [tuturor lucrurilor], adică în afară sferei cunoaşterii? Apoi, când ei spun că patimile lui Cristos reprezintă un model al extensiei lui Cristos cel de sus, pe care a realizat-o prin Horos, dând astfel o formă mamei lor, sunt combătuţi de celelalte aspecte [ale pătimirii Domnului], cu privire la care nu pot arăta că s-ar asemăna cu vreun model. Când I s-a dat lui Cristos cel de sus să bea oţet şi fiere? Sau când I s-au împărţit hainele? Când a fost El străpuns, aşa încât să curgă sânge şi apă? Când s-a transformat sudoarea Lui în picături de sânge? Şi [aceleaşi lucruri pot fi invocate] cu privire la celelalte fapte care I s-au întâmplat Domnului şi despre care au vorbit profeţii. Şi când au făcut mama şi vlăstarul ei divin lucrurile care nu s-au petrecut încă, dar care urmează să aibă loc?

4. Ei mai afirmă că şi alte lucruri, în afară de acestea, au fost spuse de Pleroma, dar sunt contrazişi de cele spuse de Scriptură cu privire la venirea lui Cristos. Ei nu au ajuns la un consens legat de cele spuse de Pleroma, ci răspunsurile lor sunt diferite în această privinţă. Căci dacă ar vrea cineva să îi testeze şi i-ar întreba pe conducătorii lor cu privire la vreun pasaj, va vedea că unii îl vor atribui lui Propator, adică lui Bythus, alţii lui Arche, adică Fiului, alţii Tatălui tuturor, care este Cuvântul, în vreme ce alţii îl vor atribui acelui metal care a fost [format prin contribuţia reunită] a eonilor din Pleroma; 556  unii [vor considera că pasajul] se referă la Cristos, iar alţii [că se referă] la Mântuitorul. Unul mai priceput decât aceştia, 557 după o tăcere prelungită, declară că a fost spus de Horos, un altul că pasajul reprezintă Sophia conţinută în Pleroma, altul că provine de la mama aflată în afara Pleromei, în vreme ce altul Îl aminteşte pe Dumnezeul care a creat lumea (Demiurgul). Între ei există astfel de variaţii în ce priveşte un [pasaj], căci ei au păreri discordante în legătură cu aceleaşi cuvinte din Scriptură, iar când este citit un pasaj, toţi se încruntă, clatină din cap şi spun că ar putea rosti, într-adevăr, un discurs extraordinar, însă că nu toţi pot înţelege măreţia gândurilor cuprinse în el. De aceea, printre cei înţelepţi, lucrul de căpătâi este tăcerea. Căci acea Tăcere care există sus trebuie reprodusă prin tăcerea păstrată de ei. Astfel, fiecare dintre ei se îndepărtează [de ceilalţi], având păreri diferite cu privire la aceleaşi lucruri şi păstrând secrete noţiunile lor înţelepte. Prin urmare, când vor cădea de acord asupra lucrurilor prevestite în Scripturile, atunci îi vom combate. Căci prin faptul că susţin păreri greşite se condamnă pe ei înşişi, nefiind de aceeaşi părere asupra aceloraşi cuvinte. Însă pentru că noi urmăm ca învăţător pe singurul Dumnezeu adevărat şi avem cuvintele Lui ca normă a adevărului, vorbim cu toţii în acelaşi fel cu privire la aceleaşi lucruri, cunoscând un singur Dumnezeu, Creatorul universului, Cel care a trimis profeţii, care Şi-a scos poporul din ţara Egiptului, care L-a arătat pe Fiul în aceste vremuri din urmă, pentru ca cei necredincioşi să fie nedumeriţi şi să caute roadele neprihănirii.

Capitolul XXXVI – Profeţii au fost trimişi de unul şi acelaşi Tată care L-a trimis şi pe Fiul.

1. Domnul nu Îl respinge [pe Dumnezeu], nici nu spune că profeţii [au vorbit] din partea altui dumnezeu decât Tatăl Lui sau din vreo altă sursă, ci de la unul şi acelaşi Tată, nici că lucrurile din această lume au fost create de vreo altă fiinţă decât Tatăl Lui, ci El spune astfel în învăţătura Sa: „Era un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui: pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât şi pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‚Vor primi cu cinste pe fiul meu’. Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‚Iată moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui’. Au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: ‚Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care Îi vor da roadele la vremea lor’”. 558 Domnul mai spune: „N-aţi citit niciodată: ‚Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?’ De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” 559   Prin aceste cuvinte El li-L arată limpede ucenicilor Lui pe unul şi acelaşi Gospodar, adică Dumnezeu şi Tatăl, care a făcut toate lucrurile prin Sine, în vreme ce [arată] că sunt diferiţi vieri, unii încăpăţânaţi, mândri, nevrednici, ucigaşi ai Domnului, însă alţii Îi dau, cu toată ascultarea, roadele la vremea cuvenită. Acelaşi Gospodar îi trimite la un moment dat pe slujitorii Săi, iar altădată pe fiul Său. Prin urmare, de la acelaşi Tată de la care a fost trimis Fiul la acei vieri care L-au ucis, au fost [trimişi] şi slujitorii. Însă Fiul, ca unul care venea de la Tatăl, având autoritatea supremă (principali auctoritate), obişnuia să spună: „Dar Eu vă spun”. 560   În schimb, slujitorii [care au venit] ca din partea Domnului lor, au vorbit ca nişte slujitori [care aduceau un mesaj]; de aceea, ei spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul”.

2. Cel pe care aceşti oameni L-au predicat necredincioşilor ca Domn este Cel vestit de Cristos celor care Îl ascultau; Dumnezeul care i-a chemat pe cei din dispensaţia trecută este acelaşi Dumnezeu care i-a primit pe cei de mai târziu. Cu alte cuvinte, Cel ce a folosit legea care aduce robia este acelaşi cu Cel care, în vremurile din urmă, [Şi-a chemat poporul] prin înfiere. Căci Dumnezeu a plantat via rasei umane când l-a creat la început pe Adam, i-a ales pe patriarhi şi a dat-o pe mâna unor vieri când a lăsat dispensaţia mozaică: a îngrădit-o, adică a dat instrucţiuni precise cu privire la închinarea lor; a zidit un turn, [adică] a ales Ierusalimul; a săpat un teasc, adică a pregătit un receptor al Duhului profetic. Şi astfel a trimis El profeţii înainte de mutarea în Babilon, şi pe alţii după acel eveniment, în număr chiar mai mare, ca să caute roade, spunând astfel (iudeilor): „Aşa vorbeşte Domnul: ‚Spălaţi-vă căile şi faptele, judecaţi drept şi fiecare să privească cu îndurare şi milă pe fratele său; nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, pe străin şi pe sărac; nimeni să nu adune răutate în inimă împotriva fratelui său şi nu iubiţi jurământul strâmb. Spălaţi-vă şi curăţiţi-vă; îndepărtaţi răul din inima voastră, învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului (pupillo), apăraţi pe văduvă. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul”. 561  „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare; depărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi aleargă după ea”. 562 Predicând aceste lucruri, profeţii căutau roadele neprihănirii. În cele din urmă, Dumnezeu L-a trimis la cei necredincioşi pe propriul Său Fiu, pe Domnul nostru Isus Cristos, pe care vierii cei răi L-au scos afară din vie şi L-au ucis. De aceea Domnul Dumnezeu a lăsat-o (nu a mai îngrădit via, ci a lăsat-o deschisă în toată lumea) altor vieri, care îi vor da rodul la vremea cuvenită – iar turnul frumos al celor aleşi este ridicat pretutindeni. Căci Biserica cea ilustră se găseşte [acum] peste tot şi teascul este săpat pretutindeni, căci cei care primesc Duhul sunt peste tot. După cum vierii dinainte L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au scos afară din vie, unde L-au omorât, şi Dumnezeu i-a respins pe ei şi a dat neamurilor din afara viei roadele cultivării ei. Aceasta concordă cu cele spuse de Ieremia: „Domnul a lepădat şi a scos afară poporul care săvârşeşte astfel de lucruri; căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, spune Domnul”. 563 Tot Ieremia spune, în mod asemănător: „Am pus nişte străjeri peste voi: fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei. Dar ei răspund: ‚Nu vrem să fim cu luare aminte.’ De aceea au ascultat neamurile”. 564  Aşadar, unul şi acelaşi Tată a sădit via, a condus poporul, i-a trimis pe profeţi, pe Fiul Său şi a dat via altor vieri, care îi vor da rodul la vremea cuvenită.

 3. De aceea a spus Domnul ucenicilor, ca să ne facă se devenim buni vieri: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi de băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră; căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului”. 565 „Mijlocul să vă fie încins şi candela aprinsă; să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă”. 566 „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului”. 567 „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul nostru”.568 [În aceste pasaje] El declară unul şi acelaşi Domn care, în zilele lui Noe, a adus potopul din pricina neascultării oamenilor şi care, în zilele lui Lot, a făcut să plouă cu foc din cer, din pricina mulţimii păcătoşilor din Sodoma, şi care, din cauza aceleiaşi neascultări şi a aceloraşi păcate, va aduce ziua judecăţii la sfârşitul vremurilor (in novissimo); El spune că în acea zi va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora decât pentru cetăţile şi casele care nu au primit cuvântul apostolilor Lui. „Şi tu Capernaume”, a spus El, „vei fi înălţat oare până la cer? 569 Dimpotrivă, vei fi coborât până în locuinţa morţilor, căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, îţi spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”. 570

4. Pentru că Fiul lui Dumnezeu este întotdeauna unul şi acelaşi, El dă celor ce cred în El un izvor de apă571 [din care ţâşneşte] viaţa veşnică, dar El face smochinul neroditor să se usuce îndată; în zilele lui Noe, El a adus potopul ca să nimicească cea mai infamă rasă de oameni existentă atunci, care nu putea aduce rod pentru Dumnezeu, căci îngerii care păcătuiseră se amestecaseră cu aceştia şi Dumnezeu [a acţionat astfel] ca să pună capăt păcatelor acestor oameni, păstrând [în acelaşi timp] arhetipul, 572 modelul lui Adam. În zilele lui Lot, El a făcut să plouă asupra Sodomei şi Gomorei cu foc şi pucioasă din cer, ca „exemplu al judecăţii drepte a lui Dumnezeu”, 573 pentru ca toţi să ştie că „orice pom care nu aduce roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc”. 574 El Însuşi foloseşte [cuvintele] care spun că, la judecată, va fi mai uşor pentru Sodoma decât pe cei care au privit minunile Lui şi nu au crezut în El, nici nu au primit învăţătura Lui. 575 După cum El a dat, prin venirea Sa, un mai mare privilegiu celor care cred în El şi care fac voia Lui, El a subliniat că, la fel, cei care nu au crezut în El vor fi pedepsiţi mai sever la judecată. Astfel, El a extins asupra tuturor aceeaşi dreptate şi pretinde mai mult de la cei cărora le-a dat mai mult. Aceştia au primit mai mult nu pentru că El le-a revelat cunoaşterea unui alt Tată, după cum am arătat în repetate rânduri, ci pentru că, prin venirea Sa, El a revărsat asupra omenirii darul mai mare al harului Tatălui.  

5. Totuşi, dacă ceea ce am afirmat până acum este insuficient pentru a convinge pe cineva că profeţii au fost trimişi de acelaşi Tată care L-a trimis şi pe Domnul nostru, acea persoană să-şi deschidă gura inimii, să strige la Stăpânul, Isus Cristos Domnul, şi să asculte ce spune El: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său şi a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă”. Când aceştia nu au vrut să asculte, El continuă şi spune: „A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ‚Spuneţi celor poftiţi: Iată că am pregătit ospăţule meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă. Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul, s-a mâniat. A trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: ‚Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care îi veţi găsi’. Robii au ieşit la răspântii şi au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplu de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ‚Prietene’, i-a zis el, ‚cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ‚Legaţi-i mâinile şi picioarele, luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi’”. 576 Prin aceste cuvinte, Domnul arată clar că există un singur Împărat şi Domn, Tatăl tuturor, despre care spusese anterior: „Să nu juri nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui Împărat”. 577  Acesta a pregătit de la început nunta Fiului Său şi i-a chemat la ospăţ, prin slujitorii Lui, pe oamenii din dispensaţia trecută. Când aceştia nu au vrut să asculte, El a continuat să îi invite, trimiţând alţi slujitori, dar oamenii aceia nu L-au ascultat nici atunci, ci i-au lovit cu pietre şi i-au ucis pe cei care le-au adus mesajul invitaţiei. Prin urmare, El a trimis oştile Lui, i-a nimicit şi le-a ars cetatea; apoi a chemat de la toate răspântiile, adică din toate popoarele, [oaspeţi] la ospăţul de nuntă al Fiului Său, după cum a spus şi prin Ieremia: „V-am trimis pe robii Mei, profeţii, să vă spună: ‚Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră rea şi îndreptaţi-vă faptele’”. 578 Prin acelaşi profet El spune: „V-am trimis pe toţi slujitorii Mei, profeţii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă. Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat aminte. De aceea, spune-le: ‚Acesta este poporul care n-ascultă glasul Domnului şi care nu vrea să ia învăţătură; credinţa a pierit din gura lor”. 579 Prin urmare, Domnul care ne-a chemat pe noi pretutindeni prin apostoli, este Cel care i-a chemat pe oamenii din vechime prin profeţi, după cum arată cuvintele Lui; deşi au predicat unor popoare diferite, profeţii nu au venit de la un Dumnezeu, iar apostolii de la un altul, ci [venind] de la unul şi acelaşi, unii L-au vestit pe Domnul, alţii L-au predicat pe Tatăl, unii au prevestit venirea Fiului lui Dumnezeu, iar alţii au declarat celor care erau departe, că El era deja prezent.

6. Mai departe, El arată că, după ce am fost chemaţi, noi trebuie să fim împodobiţi cu faptele neprihănirii, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să se odihnească peste noi; căci aceasta este haina de nuntă, despre care apostolul spune: „Nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă”. 580 Dar cei care, într-adevăr, au fost chemaţi la cina Domnului, însă nu au primit Duhul Sfânt, din pricina purtării lor rele, „vor fi”, declară El, „aruncaţi în întunericul de afară”. 581 Astfel, El arată clar că acelaşi Împărat care i-a strâns de pretutindeni pe cei credincioşi pentru nunta Fiului Său, oferindu-le ospăţul cel nepieritor, porunceşte [de asemenea] să fie aruncat afară omul care nu avea haina de nuntă, adică cel ce o dispreţuieşte. După cum în vechiul legământ, „mulţi dintre ei nu I-au fost plăcuţi”, 582 la fel se întâmplă şi în cel nou, în care „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. 583  Deci nu există un Dumnezeu care judecă şi un alt Tată, care ne cheamă la mântuire, nici unul care oferă viaţa veşnică şi altul care porunceşte să fie scoşi afară, în întuneric, cei care nu au haina de nuntă, ci este unul şi acelaşi Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, Cel care le-a încredinţat profeţilor misiunea lor şi care, în bunătatea Lui infinită, îi cheamă pe cei nevrednici. Însă El îi verifică pe cei chemaţi, [să Se convingă] că sunt îmbrăcaţi cu haina potrivită pentru nunta Fiului Său, căci nimic nepotrivit sau rău nu Îi este plăcut. Aceasta concordă cu ceea ce i-a spus Domnul omului care fusese vindecat: „Iată că ai fost vindecat. Du-te şi să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. 584  Căci Cel ce este bun, drept, curat şi fără pată, nu va îngădui să intre în odaia sa de nuntă nimic rău, nedrept sau necurat. Acesta este Tatăl Domnului nostru, prin a cărui providenţă există toate lucrurile şi ele sunt administrate la porunca Lui. El dă daruri fără plată celor care trebuie [să le primească]; însă Cel neprihănit, care răsplăteşte, dă [pedepse] după dreptate celor nerecunoscători şi celor insensibili faţă de bunătatea Lui; de aceea, El spune: „şi-a trimis oştile lui, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea”. 585 El spune aici: „oştile Lui”, pentru că toţi oamenii sunt proprietatea lui Dumnezeu. Căci „al Domnului este pământul, cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc”. 586  În Epistola către Romani, apostolul Pavel spune: „Căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile, căci dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta”. 587  Atât Domnul, cât şi apostolul afirmă că singurul Dumnezeu este Tatăl, care a dat legea, i-a trimis pe profeţi şi a făcut toate lucrurile. De aceea, după cum am spus înainte, El zice: „Şi-a trimis oştile”, pentru că fiecare om este lucrarea mâinilor Lui, chiar dacă este ignorant cu privire la Dumnezeu. Căci El dă viaţă tuturor lucrurilor, El „care face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. 588

7. Nu numai prin cele afirmate anterior, ci şi prin pilda celor doi fii – dintre care cel mai tânăr şi-a cheltuit averea ducând o viaţă destrăbălată – ne-a învăţat Domnul despre unul şi acelaşi Tată, care nu i-a dat fiului mai mare nici măcar un ied, în vreme ce pentru fiul care fusese pierdut, [adică] pentru cel mai tânăr, a poruncit să fie tăiat viţelul cel îngrăşat şi i-a dat haina cea mai bună. 589 De asemenea, prin pilda lucrătorilor care au fost trimişi în vie la diferite ore din zi, este prezentat unul şi acelaşi Dumnezeu, 590 care i-a chemat pe unii la început, când a fost creată lumea, pe alţii mai apoi, pe alţii în perioada de mijloc, pe alţii după o perioadă îndelungată şi pe alţii în vremurile sfârşitului. Aşadar, sunt mulţi lucrători, în diferite perioade, dar este un singur vier care îi cheamă pe toţi. Este o singură vie, pentru că este o singură neprihănire şi unul singur care o oferă şi un singur Duh al lui Dumnezeu, care aranjează toate lucrurile. În acelaşi fel, este o singură plată, căci fiecare lucrător a primit un ban, care avea [imprimate pe el] chipul şi însemnele regale, cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, care este nemurirea. El a început să dea plata celor [care au fost angajaţi] ultimii, pentru că în vremurile din urmă, când a fost revelat Domnul, El S-a prezentat tuturor [ca fiind răsplata lor].

8. Apoi, în cazul vameşului care l-a depăşit pe fariseu prin rugăciunea lui, [vedem] că nu pentru că s-ar fi închinat altui Tată a primit el de la Domnul mărturia că a fost îndreptăţit mai degrabă [decât celălalt], ci pentru că el, cu mare umilinţă, fără urmă de laudă sau mândrie, s-a căit înaintea aceluiaşi Dumnezeu. 591 De asemenea, şi în pilda celor doi fii: unul este trimis la vie, se împotriveşte tatălui său, dar se căieşte apoi, deşi aceasta nu îi aducea nici un folos; celălalt a promis că va merge, dar nu s-a dus (căci „orice om este un mincinos”;592  „are voinţa, dar nu şi mijloacele de a acţiona”593 ) - [această pildă, spun eu], indică spre unul şi acelaşi Tată. Acest adevăr a fost arătat limpede şi de pilda smochinului, despre care Domnul spune: „Iată că sunt trei ani de când caut rod în acest smochin şi nu găsesc” 594 (indicând prin profeţi spre venirea Lui, El a venit prin aceştia, din când în când, căutând roadele neprihănirii, fără să le găsească), precum şi prin circumstanţele în care, din motivele deja amintite, smochinul trebuia tăiat. Fără a folosi vreo pildă, Domnul a spus Ierusalimului: „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe profeţi şi îi omori cu pietre pe cei trimiţi la tine. De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie”. 595 Cele spuse prin pildă: „Iată că sunt trei ani de când caut rod” şi apoi, [când spune] în termeni mai clari: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi” ar fi neadevărate dacă El ar fi venit la ei o singură dată. Dar Cel care i-a ales pe patriarhi şi pe cei [care au trăit sub primul legământ], este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care i-a vizitat pe ei prin Duhul profetic, iar noi am fost chemaţi cu toţii, de pretutindeni, după venirea Lui. Pe lângă cele spuse deja, El a declarat: „Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor rămâne în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.596 Atunci, dacă cei care cred în El, în urma predicării apostolilor Lui în răsărit şi apus, vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, în împărăţia cerurilor, luând parte cu ei la ospăţul [ceresc], unul şi acelaşi Dumnezeu este prezentat ca Acela care i-a chemat pe patriarhi, a vizitat toate popoarele şi a chemat neamurile.

Capitolul XXXVII – Oamenii posedă o voinţă liberă şi sunt înzestraţi cu facultatea de a alege. Prin urmare, nu este adevărat că, prin natura lor, unii sunt buni, iar alţii sunt răi.

1. Această expresie [a Domnului nostru]: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut” 597 prezintă vechea lege a libertăţii umane, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om liber de la început, având o putere proprie şi fiind capabil să asculte poruncile (ad utendum sententia) lui Dumnezeu de bună voie şi nefiind constrâns de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu foloseşte coerciţia [faţă de noi], ci numai voinţa liberă. De aceea, El dă sfaturi bune tuturor. În oameni şi în îngeri, deopotrivă, Dumnezeu a pus puterea de a alege (căci îngerii sunt făpturi raţionale), pentru ca cei ce se supun, în ascultare, să aibă ceea ce este bun, dat de Dumnezeu şi păstrat de ei înşişi. Pe de altă parte, cei care nu au ascultat, pe bună dreptate, nu vor fi în posesia a ceea ce este bun şi vor primi pedeapsa meritată: căci Dumnezeu le-a dat ce este bun, dar ei nu l-au păstrat, nici nu l-au socotit preţios, ci au arătat dispreţ faţă de bunătatea Lui extraordinară. Prin faptul că resping binele, toţi aceştia vor atrage în mod meritat judecata dreaptă a lui Dumnezeu, după cum certifică şi apostolul Pavel în Epistola către Romani, unde spune: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea Lui te îndeamnă la pocăinţă? Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” „Dar slavă şi cinste,” spune el, „va veni peste oricine face binele”. 598 Aşadar, Dumnezeu a dat ceea ce este bun, după cum ne spune apostolul în epistolă, iar cei care săvârşesc binele vor primi slavă şi cinste, pentru că au făcut ceea ce este bine atunci când stătea în puterea lor să nu facă astfel; însă cei care nu fac ce este bine, vor primi judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că nu au săvârşit binele când stătea în puterea lor să o facă.

2. Dacă prin natura lor, unii ar fi fost făcuţi răi, iar alţii buni, aceştia din urmă nu ar merita laude pentru faptul că sunt buni, din moment ce au fost creaţi astfel, nici cei dintâi nu ar fi de condamnat, dacă aşa au fost creaţi iniţial. Dar întrucât toţi oamenii au aceeaşi natură, fiind capabili să facă ce este bine şi, pe de altă parte, având de asemenea puterea de a îndepărta binele şi de a nu-l face – prin urmare, unii primesc laude pe bună dreptate, chiar printre oameni, care se află sub controlul unor legi bune (şi cu atât mai mult din partea lui Dumnezeu) şi obţin mărturia meritată că sunt oameni care aleg binele, în general, şi care perseverează în această direcţie; ceilalţi sunt blamaţi şi condamnaţi pe merit, pentru că au respins ce este bun şi drept. De aceea, profeţii îi îndemnau pe oameni să facă binele, să acţioneze corect şi să lucreze în neprihănire, după cum am arătat pe larg, pentru că stă în puterea noastră să facem astfel şi pentru că, din pricina unei neglijenţe excesive, putem ajunge să uităm şi de aceea avem nevoie de acel sfat bun, pe care bunul Dumnezeu ni l-a dat prin intermediul profeţilor.

3. Din această pricină a spus Domnul: „Lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” 599  şi „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia”; 600 „Mijlocul să vă fie încins şi candelele aprinse; să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui”. 601 „Slujitorul care cunoaşte voia stăpânului său şi nu o face, va fi bătut cu multe lovituri”. 602  „De ce Îmi ziceţi ‚Doamne, Doamne’ şi nu faceţi ce vă poruncesc Eu?” 603  „Dar dacă robul zice în inima lui: ‚Stăpânul meu zăboveşte să vină’ şi va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul lui va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor”. 604 Toate aceste pasaje dovedesc voinţa independentă605  a omului şi, în acelaşi timp, sfatul pe care i-l dă Dumnezeu, prin care El ne îndeamnă să ne supunem Lui şi prin care caută să ne îndepărteze de [păcatul] necredinţei faţă de Dumnezeu, fără să ne constrângă în vreun fel.

4. Fără îndoială, dacă cineva nu doreşte să urmeze Evanghelia, stă în puterea lui [să o respingă], însă acest lucru nu este indicat. Căci stă în puterea omului să nu Îl asculte pe Dumnezeu şi să respingă ce este bun, însă [un astfel de comportament] provoacă pagube şi necazuri însemnate. În acest sens, Pavel spunea: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”606 – referindu-se la libertatea omului, vizavi de care „toate lucrurile sunt îngăduite”, căci Dumnezeu nu exercită vreun fel de constrângere asupra lui; iar [prin expresia] „nu sunt de folos”, el arată că noi „nu trebuie să ne folosim libertatea ca o haină a răutăţii”, 607 căci aceasta nu este de folos. Pavel mai spune: „Fiecare să spună aproapelui său adevărul”608 şi „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă cuvinte de mulţumire”; 609  „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii, nu în chefuri şi beţii, nu în curvii şi fapte de ruşine, nici în mânie şi gelozie. Căci aşa eraţi unii dintre voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi în numele Domnului nostru”.610  Dacă nu ar fi stat în puterea noastră să facem sau să nu facem aceste lucruri, ce motiv ar fi avut apostolul şi, mai mult, Domnul Însuşi, să ne sfătuiască să facem unele lucruri şi să ne abţinem de la altele? Dar pentru că omul a avut de la început voinţa liberă şi Dumnezeu are voinţa liberă, căci după asemănarea Lui am fost creaţi, omul este sfătuit mereu să se ţină tare de bine, lucru realizabil prin ascultarea de Dumnezeu.

5. Dumnezeu nu a păstrat liberul arbitru al omului numai în ce priveşte faptele, ci şi în domeniul credinţei, spunând: „Facă-ţi-se după credinţa ta”, 611 arătând astfel că există o credinţă a omului; „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” 612 şi „Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta”. 613 Astfel de expresii demonstrează că omul are controlul asupra credinţei lui. De aceea, „cine crede în El are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu are viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. 614 În mod similar, arătându-Şi bunătatea şi indicând faptul că omul este liber în ce priveşte voinţa şi puterea sa, Domnul a spus Ierusalimului: „De câte ori am vrut să îţi strâng copiii cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut. Iată că acum ţi se lasă casa pustie”. 615

6. Cei care susţin contrarul acestor [concluzii] Îl înfăţişează pe Domnul ca fiind lipsit de putere, ca şi cum nu ar fi fost în stare să-Şi împlinească voia sau, pe de altă parte, ca necunoscând faptul că ei erau prin natura lor „materiali”, aşa cum se exprimă ei, şi că nu puteau primi nemurirea Lui. „El nu ar fi trebuit”, spun ei, „să creeze îngeri cu o asemenea natură încât să fie capabili să păcătuiască, nici oameni care s-au dovedit îndată nerecunoscători faţă de El; căci ei au fost creaţi ca fiinţe raţionale, înzestrate cu puterea de a cerceta şi de a judeca şi nu au fost [modelaţi] ca lucruri iraţionale, nici nu li s-a dat o natură animală, care nu poate face nimic din propria voinţă, ci este împinsă de necesitate şi constrângere spre ceea ce este bine şi acţionează mecanic pe un singur făgaş (inflexibiles et sine judicio), fiind incapabilă de altceva în afară de ceea ce a fost creată să fie”. Dar în acest caz, comuniunea cu Dumnezeu nu ar mai fi preţioasă, binele nu ar mai fi căutat, ci s-ar petrece fără vreun efort, grijă sau cercetare a lor şi ar fi implantat fără vreo contribuţie a lor. Astfel, faptul că oamenii ar fi buni nu ar avea nici o consecinţă, pentru că ar fi aşa prin natura lor, nu în urma unui act de voinţă; ar deţine binele în mod spontan, nu ca o urmare a alegerii lor. În consecinţă, ei nu ar înţelege că binele este preţios, nici nu s-ar bucura de el. Căci cum s-ar putea bucura de bine cei care sunt ignoranţi cu privire la el? Sau ce merit au cei ce săvârşesc binele fără să fi urmărit aceasta? Şi ce cunună se cuvine celor ce nu au umblat căutându-l, asemenea învingătorilor dintr-o competiţie?

7. Acesta este şi motivul pentru care Domnul a afirmat că împărăţia cerurilor revine celor „care o iau cu năvală”; după cum spune El: „cei ce dau năvală pun mâna pe ea”, 616 adică cei care, prin căutarea sinceră şi stăruitoare vor să şi-o însuşească. De aceea, apostolul Pavel spune corintenilor: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul. Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări, şi ei [fac lucrul acesta] ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat”. 617  Acest luptător ne îndeamnă să luptăm şi noi pentru nemurire, ca să primim cununa şi să o socotim preţioasă, căci a fost dobândită prin lupta noastră şi nu în pofida voinţei noastre (sed non ultro coalitam). Şi cu cât luptăm mai mult, cu atât devine cununa mai valoroasă, iar cu cât devine mai valoroasă, cu atât ar trebui să o preţuim mai mult. Într-adevăr, lucrurile primite spontan nu sunt preţuite atât de mult ca cele obţinute cu mari eforturi. Dat fiind faptul că nouă ne-a fost conferită aceasta putere, atât Domnul cât şi apostolul ne îndeamnă să Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, ca să primim acest [premiu], în urma străduinţei noastre. Altfel, fără îndoială, binele săvârşit de noi ar fi [practic] lipsit de raţiune, nefiind rezultatul testării noastre. Tot astfel, capacitatea de a vedea nu ar fi de dorit dacă nu am şti ce pierdere înseamnă absenţa văzului; la fel şi sănătatea este mai preţuită când întâlnim boala; tot aşa şi lumina, prin contrast cu întunericul, iar viaţa cu moartea. În acelaşi fel este preţuită împărăţia cerurilor de către cei ce au cunoscut-o pe cea lumească. Şi cu cât este mai valoroasă, cu atât o preţuim mai mult; cu cât o preţuim mai mult, cu atât vom cunoaşte o mai mare slavă în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a răbdat toate aceste lucruri din partea noastră, ca noi, învăţând din ele, să fim cu băgare de seamă în vremurile care vin şi, după ce am învăţat să Îl iubim pe Dumnezeu raţional, să perseverăm în iubirea Lui desăvârşită: căci Dumnezeu a arătat îndelungă răbdare faţă de apostazia omului, pentru ca omul să înveţe din aceasta, după cum spune profetul: „le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor”. 618 Astfel, Dumnezeu a stabilit dinainte toate lucrurile, pentru aducerea omului la desăvârşire, pentru zidirea lui, pentru revelarea dispensaţiilor Sale, aşa încât bunătatea Lui să se vadă şi neprihănirea Lui să fie desăvârşită, iar Biserica să fie modelată după chipul Fiului Său şi omul să ajungă în viitor la maturitate şi la coacere, în urma privilegiului de a-L vedea şi de a-L înţelege pe Dumnezeu. 619

Capitolul XXXVIII – De ce nu a fost făcut omul desăvârşit de la început.

1. Dacă ar spune cineva: „Nu ar fi putut Dumnezeu să îl facă pe om desăvârşit de la început?” să ştie că, întrucât Dumnezeu este într-adevăr neschimbat şi fără început, toate lucrurile Îi sunt cu putinţă. Însă lucrurile create trebuie să fie inferioare Celui care le-a creat şi din pricina apariţiei lor mai târzii; căci nu era cu putinţă ca nişte lucruri de curând create să fie necreate; dat fiind faptul că ele nu sunt necreate, sunt lipsite de perfecţiune. Pentru că aceste lucruri au apărut mai târziu, ele se află în stadiul copilăriei, nefiind obişnuite şi deprinse cu disciplina desăvârşită. După cum stă în puterea unei mame să dea hrană tare copilaşului ei, [dar nu o face], pentru că acesta nu poate primi o hrană mai consistentă, la fel ar fi putut şi Dumnezeu să îl creeze de la început pe om desăvârşit, însă omul nu ar fi putut primi această [desăvârşire], căci era încă un copil. De aceea, în vremurile din urmă, când a însumat în Sine toate lucrurile, Domnul nostru a venit la noi nu aşa cum ar fi putut să vină, ci aşa cum eram noi capabili să Îl privim. El ar fi putut cu uşurinţă să vină la noi în slava Sa veşnică, însă noi nu am fi putut rezista în faţa măreţiei slavei Sale şi, de aceea, El a fost pâinea desăvârşită a Tatălui, oferindu-Se nouă ca laptele, [pentru că noi eram] ca nişte copii. El a făcut aceasta când S-a arătat ca om, pentru ca noi, fiind hrăniţi astfel de la sânul trupului Lui, cu lapte, obişnuindu-ne să mâncăm şi să bem Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungem să avem în noi Pâinea nemuririi, care este Duhul Tatălui.

2. Din acelaşi motiv, Pavel declară corintenilor: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi”. 620 Aceasta înseamnă că aţi învăţat despre venirea Domnului nostru ca om, totuşi, din pricina neputinţelor voastre, Duhul Tatălui nu a rămas peste voi. „Când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi fireşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” 621 Aceasta însemna că Duhul Tatălui nu era cu ei încă, din pricina imperfecţiunilor şi a scăpărilor felului lor de trai. Aşadar, apostolul avea puterea să le dea hrană tare – căci cei peste care apostolii şi-au pus mâinile au primit Duhul Sfânt, care este hrana vieţii [veşnice] – dar ei nu erau în stare să o primească, întrucât facultăţile conştiente ale sufletului lor erau încă slabe şi nedisciplinate în ce priveşte practicarea lucrurilor care au de-a face cu Dumnezeu. În acelaşi fel, Dumnezeu avea puterea să îl facă pe om desăvârşit de la început, dat pentru că acesta din urmă era de curând creat, nu avea capacitatea de a primi această desăvârşire sau, chiar dacă ar fi primit-o, nu ar fi putut să o cuprindă ori, dacă ar fi cuprins-o, nu ar fi fost capabil să o păstreze. De aceea Fiul lui Dumnezeu, deşi era desăvârşit, a trecut prin starea de copilărie comună tuturor oamenilor, luând parte la ea nu spre folosul Său, ci pentru cel al stării de copilărie al existenţei omului, pentru ca omul să Îl poată primi. Prin urmare, nimic nu era imposibil pentru Dumnezeu sau deficitar cu privire la El, prin faptul că omul nu a fost o fiinţă necreată, ci aceste trăsături s-au aplicat celui care a fost creat, adică omului.

3. Dumnezeu este simultan plin de putere, înţelepciune şi bunătate. Puterea şi bunătatea Lui [se văd] prin faptul că El a chemat în fiinţă şi a modelat, de bună voie, lucruri care nu existaseră înainte; înţelepciunea Lui [se arată] prin faptul că a creat lucrurile ca parte a unui întreg armonios şi logic, iar ele, prin bunătatea Lui nemaipomenită, îşi primesc creşterea şi o existenţă îndelungată, reflectând slava Celui necreat, a Celui care dă ce este bun fără să Îi pară rău. Chiar din faptul că aceste lucruri au fost create, [reiese] că ele nu au fost necreate, însă prin existenţa lor de-a lungul vremurilor, vor primi o caracteristică a Celui necreat, prin acordarea gratuită din partea Lui a existenţei lor veşnice. Astfel, în toate lucrurile, Dumnezeu are prioritatea, fiind singurul necreat, cel dintâi dintre toate şi cauza primară a existenţei tuturor, în vreme ce toate celelalte lucruri rămân supuse lui Dumnezeu. Dar supunerea faţă de Dumnezeu se continuă în nemurire, iar nemurirea este slava Celui necreat. Însă această aranjare a lucrurilor, această armonie şi această secvenţă a naturii, omul, o fiinţă creată şi organizată, este întocmit după chipul şi asemănarea Dumnezeului necreat – în care Tatăl plănuieşte totul bine şi porunceşte Fiului, Fiul duce la împlinire şi realizează lucrarea de creaţie, iar Duhul hrăneşte şi creşte [ceea ce este creat], aşa încât omul să progreseze în fiecare zi, apropiindu-se de desăvârşire, adică de Cel necreat. Căci Cel necreat este desăvârşit, şi acesta este Dumnezeu. Astfel, trebuia ca, mai întâi, omul să fie creat, apoi să îşi primească creşterea, să fie întărit, apoi să aibă din belşug şi să fie restaurat [în urma bolii păcatului], pentru ca în final să fie proslăvit şi să Îşi vadă Domnul. Dumnezeu nu poate fi încă văzut şi vederea Lui produce nemurirea, iar nemurirea ne duce aproape de Dumnezeu.

4. Prin urmare, în toate privinţele sunt iraţionali cei care nu aşteaptă vremea creşterii, ci pun pe seama lui Dumnezeu slăbiciunile naturii lor. Astfel de persoane nu Îl cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe ele însele, fiind nemulţumite şi nerecunoscătoare, nedorind să fie la început ceea ce au fost create – fiinţe umane supuse patimilor; aceşti oameni merg dincolo de limitele legii rasei umane şi, înainte de a deveni oameni, doresc să fie şi ei de pe acum ca Dumnezeu, Creatorul lor; deşi ei sunt mai lipsiţi de raţiune decât animalele fără minte, [insistă] că nu este nici o diferenţă între Dumnezeul cel necreat şi om, o creatură vremelnică. Căci acestea, [animalele fără minte], nu Îl acuză pe Dumnezeu că nu le-a creat ca pe oameni, ci fiecare, după cum a fost întocmit, mulţumeşte pentru felul în care a fost creat. Noi însă Îl învinuim pe Dumnezeu că nu am fost creaţi de la început ca dumnezei – ci ca simpli oameni, ca să devenim mai apoi dumnezei – deşi El a ales acest curs al lucrurilor după buna Lui voie, ca nimeni să nu Îl acuze de imparţialitate sau rea voinţă. El declară: „Eu am zis: ‚Sunteţi dumnezei; toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt’”. 622 Însă pentru că nu puteam să ducem puterea divinităţii, El adaugă: „Dar veţi muri ca oamenii”, arătând astfel ambele adevăruri – bunătatea darului Său gratuit şi slăbiciunea noastră, precum şi faptul că aparţinem unei puteri mai presus de noi înşine. În marea Lui bunătate, El ne-a dat binele, a făcut pe oameni după asemănarea Sa, [adică] le-a dat voinţă proprie, în vreme ce cunoştea, prin preştiinţa Lui, slăbiciunile fiinţelor omeneşti şi consecinţele care aveau să decurgă din ele. Dar prin dragostea şi puterea [Lui], va depăşi substanţa naturii create; 623 trebuia ca, mai întâi, natura să fie expusă, pentru ca apoi ceea ce este muritor să fie cucerit şi înghiţit de nemurire, iar putrezirea de neputrezire şi omul să fie făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, primind cunoştinţa binelui şi răului.

Capitolul XXXIX – Omul este înzestrat cu capacitatea de a distinge binele şi răul; prin urmare, fără a fi constrâns, el are puterea ca, prin propria voinţă şi alegere, să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi, făcând astfel, să evite răul pregătit pentru cei răzvrătiţi.

1. Omul a primit cunoştinţa binelui şi răului. Este bine ca omul să Îl asculte pe Dumnezeu, să creadă în El şi să Îi păzească poruncile, iar aceasta îi aduce viaţa, după cum neascultarea este rea şi aduce moartea. Dumnezeu a dat [omului] o asemenea putere mentală (magnanimitatem) încât acesta să cunoască binele ascultării şi răul neascultării, pentru ca ochiul minţii, văzând experienţa amândurora, să poată alege cu judecată lucrurile bune şi să nu ajungă indolent sau neglijent cu privire la porunca Domnului, ci învăţând din experienţă că neascultarea de Dumnezeu este un lucru rău, care îl lipseşte de viaţă, să nu o încerce niciodată; dimpotrivă, cunoscând că ceea ce îi păstrează viaţa, şi anume ascultarea de Dumnezeu, este bună, să o poată păstra cu toată seriozitatea. Prin urmare, omul a avut o experienţă dublă, având cunoştinţă cu privire la amândouă, ca să poată alege, în disciplină, lucrurile mai bune. Dacă nu ar fi cunoscut şi opusul, cum ar fi putut să înveţe ce este bine? Înţelegerea lucrurilor supuse nouă este mai sigură şi clară decât simpla presupunere bazată pe o părere cu privire la ele. După cum limba experimentează ce este dulce şi amar gustând astfel de lucruri, iar ochiul distinge între negru şi alb după ce vede, urechea recunoaşte distincţia între sunete în urma auzirii, la fel face şi mintea, primind prin experienţa amândurora cunoaşterea a ceea ce este bine, devenind mai tenace în a păstra aceste lucruri, acţionând în ascultare de Dumnezeu. Mai întâi, prin pocăinţă, ea alungă neascultarea, ca pe ceva neplăcut şi dezgustător, iar apoi ajunge să înţeleagă cu adevărat ce este ea – opusul bunătăţii şi dulceţei, aşa încât mintea nici să nu mai încerce să guste din neascultarea de Dumnezeu. Cel care se fereşte de cunoaşterea ambelor lucruri şi de percepţia duală a cunoaşterii, se lipseşte în mod inconştient pe sine de trăsăturile fiinţei umane.

2. Acum, va ajunge să fie un dumnezeu cel care nu a fost încă făcut om? Sau cum poate fi desăvârşit cel care tocmai a fost creat? Cum poate fi nemuritor cel care, în natura lui muritoare, nu L-a ascultat pe Creatorul lui? Căci trebuie ca voi, la sfârşit, să aveţi statutul de oameni, şi apoi să luaţi parte la slava lui Dumnezeu. Căci nu voi L-aţi creat pe Dumnezeu, ci El v-a creat pe voi. Deci, dacă voi sunteţi lucrarea mâinilor Lui, aşteptaţi mâna Creatorului vostru, care face fiecare lucru la vremea lui; şi în ce vă priveşte pe voi, creaţia Lui este dusă la bun sfârşit. 624 Oferiţi-I Lui inima voastră, maleabilă şi gata să fie prelucrată, şi păstraţi forma în care v-a întocmit Creatorul, ca să nu vă împietriţi şi să pierdeţi amprenta mâinii Lui. Dar păstrând forma care v-a fost dată, vă veţi apropia de ce este desăvârşit, căci lutul moale care este în voi este ascuns [acolo] prin lucrarea lui Dumnezeu. Mâna Lui v-a modelat; El vă va acoperi [de asemenea], pe dinăuntru şi pe dinafară, cu aur şi cu argint curat şi vă va împodobi în aşa măsură încât „Împăratul Însuşi va găsi plăcere în frumuseţea ta”. 625 Însă dacă voi vă împietriţi cu încăpăţânare şi respingeţi lucrarea Lui, arătându-vă nerecunoscători faţă de El, întrucât aţi fost creaţi ca simpli oameni, prin nerecunoştinţa voastră pierdeţi deopotrivă lucrarea şi viaţa Lui. Creaţia este un atribut al bunătăţii lui Dumnezeu, iar a fi creat ţine de natura umană. Deci, dacă Îi veţi da ceea ce Îi aparţine, şi anume credinţa în El şi supunerea, veţi primi pecetea Lui şi veţi fi o lucrare desăvârşită a lui Dumnezeu.

3. Însă dacă nu veţi crede în El şi veţi fugi din mâna Lui, cauza imperfecţiunii voastre va fi în voi, care nu aţi ascultat, şi nu în Cel ce v-a chemat. Căci El a trimis [mesageri] să îi cheme pe oameni la nuntă, dar cei care nu L-au ascultat s-au lipsit pe ei înşişi de ospăţul împărătesc. 626 Prin urmare, nu puterea lui Dumnezeu este deficientă, căci El poate ridica din pietre fii lui Avraam, 627 ci omul care nu ajunge la desăvârşire este cauza propriei lui stări. [În acelaşi fel], nu lumina a eşuat din cauza celor care s-au orbit singuri, ci ea rămâne aceeaşi, în vreme ce aceia care au fost orbiţi [astfel] rămân în întuneric din vina lor. Lumina nu robeşte pe nimeni cu forţa, nici Dumnezeu nu îi constrânge pe cei care nu vor să accepte exercitarea lucrării Lui. Aceşti oameni, care au lepădat lumina dată de Tatăl şi au încălcat legea libertăţii, au acţionat astfel din vina lor, din moment ce au fost creaţi liberi şi au avut puterea asupra lor înşişi.

4. Însă Dumnezeu, care cunoaşte dinainte toate lucrurile, a pregătit locuri potrivite pentru fiecare; El oferă cu bunătate lumina celor care caută lumina neputrezirii şi apelează la ea; însă dispreţuitorilor şi batjocoritorilor care ocolesc şi întorc spatele luminii acesteia şi care se orbesc singuri, El le-a pregătit întunericul care se potriveşte unora care se opun luminii şi va da o pedeapsă corespunzătoare celor care caută să nu I se supună. Supunerea faţă de Dumnezeu aduce odihna veşnică, iar cei care se feresc de lumină vor avea un loc potrivit purtării lor; cei care fug de odihna veşnică, vor locui într-un loc corespunzător îndepărtării lor. Întrucât toate lucrurile bune sunt la Dumnezeu, cei care – prin propria lor alegere – fug de Dumnezeu, se lipsesc pe ei înşişi de toate lucrurile bune şi, fiind lipsiţi [astfel] de toate lucrurile bune care ţin de Dumnezeu, vor cădea în consecinţă sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Cei care se feresc de odihnă vor primi pedeapsa, după dreptate, iar cei ce evită lumina, vor locui în întuneric. După cum se întâmplă cu lumina aceasta, cei care se feresc de ea stau în întuneric, devenind ei înşişi pricina pentru care sunt lipsiţi de lumină şi locuiesc în întuneric, iar nu lumina este cauza sării [nefericite] a existenţei lor, tot aşa cei care fug de lumina veşnică a lui Dumnezeu, care cuprinde în ea însăşi toate lucrurile bune, sunt ei înşişi cauza pentru care locuiesc în întunericul veşnic, fiind lipsiţi de toate lucrurile bune şi pricina pentru care [sunt condamnaţi la] o astfel de locuinţă.

Capitolul XL – Unul şi acelaşi Tată aplică celor respinşi pedeapsa şi dă răsplata celor aleşi.

1. Unul şi acelaşi Dumnezeu Tatăl a pregătit lucruri bune, împreună cu Sine, pentru cei care doresc părtăşia cu El şi care rămân în supunere faţă de El, şi focul cel veşnic pentru căpetenia apostaziei, diavolul, şi cei care s-au răzvrătit împreună cu el; Domnul628 a declarat că în acest [foc] vor fi trimişi acei oameni pe care i-a pus la stânga Lui. Aceasta a spus profetul prin cuvintele: „Căci Eu sunt un Dumnezeu gelos, care face pace şi dă lucruri rele”;629 El are o relaţie de pace şi prietenie cu cei ce se pocăiesc şi se întorc la El şi îi aduce împreună, în vreme ce pregăteşte celor care nu se căiesc şi care se feresc de lumină, focul cel veşnic şi întunericul de afară, care sunt într-adevăr lucruri rele pentru cei care le cad pradă.

2. Dacă ar fi fost adevărat că este un Tată care dă odihna şi un alt Dumnezeu, care a pregătit focul, fiii lor ar fi fost diferiţi [unul de celălalt] – unul i-ar trimite pe [oameni] în împărăţia Tatălui, iar celălalt i-ar trimite în focul cel veşnic. Dar pentru că unul şi acelaşi Domn a arătat că rasa umană va fi împărţită la judecată,  „după cum desparte păstorul oile de capre”, 630 iar unora le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită”, 631 iar celorlalţi le va zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii Lui” 632 – unul şi acelaşi Tată este arătat [în acest pasaj], „făcând pace şi dând lucruri rele” – pregătind ce se potriveşte fiecăruia. La fel, există un singur Judecător, care trimite pe fiecare în locul corespunzător, după cum spune Domnul în pilda cu grâul şi neghina: „Cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”.633 Aşadar, Tatăl care a pregătit împărăţia pentru cei neprihăniţi, în care Fiul i-a primit pe cei vrednici de ea, este Cel care a pregătit şi cuptorul aprins, în care îngerii desemnaţi de Fiul omului îi vor arunca pe cei care o merită, potrivit poruncii lui Dumnezeu.

3. Într-adevăr, Domnul a semănat sămânţă bună în ogorul Lui634 şi El spune: „Ogorul este lumea”. Dar pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul şi „a semănat neghină între grâu şi a plecat”. 635 Aflăm deci că acesta a fost îngerul cel apostat sau vrăjmaşul, pentru că era invidios pe lucrarea lui Dumnezeu şi a căutat să pună vrăjmăşie între această [lucrare] şi Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu l-a alungat din prezenţa Lui pe cel care a semănat pe furiş neghina, adică cel care a adus păcatul, 636  dar Dumnezeu a avut milă de omul care a devenit neascultător şi a îndreptat vrăjmăşia prin care [diavolul] vroia să îl facă [pe om] duşmanul lui Dumnezeu, împotriva autorului ei, îndepărtând mânia Lui de la om înspre şarpe: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Ea 637 îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”.638 Domnul a rezumat în Sine această vrăjmăşie, când a fost făcut om, născându-Se din femeie, şi a zdrobit capul [şarpelui], după cum am arătat în cartea precedentă.

Capitolul XLI – Aceia care nu cred în Dumnezeu, ci sunt neascultători, sunt îngerii şi fiii diavolului, nu prin natura lor, ci prin imitarea lui. Finalul acestei cărţi şi scopul celei următoare.

1. Domnul a spus că există îngeri ai diavolului, pentru care a fost pregătit focul cel veşnic şi apoi, cu privire la neghină, a spus: „neghina sunt fiii celui rău”; 639 prin urmare, El i-a atribuit pe toţi cei apostaţi căpeteniei păcatului. Însă El nu i-a creat nici pe îngeri, nici pe oameni, cu o asemenea natură. Căci nu găsim că diavolul ar fi creat ceva, ci el însuşi este o creatură a lui Dumnezeu, ca şi ceilalţi îngeri. Dumnezeu a creat toate lucrurile, după cum spune David despre ele: „El a rostit cuvântul şi ele au fost făcute; a poruncit şi ele au luat fiinţă”. 640

2. De aceea, toate lucrurile au fost create de Dumnezeu şi dat fiind faptul că diavolul a devenit pricina apostaziei sale şi a altora, Scriptura îi numeşte pe drept pe aceia care rămân într-o stare de apostazie „fiii diavolului” şi „îngerii celui rău” (maligni). Căci [cuvântul] „fiu” are o dublă semnificaţie: una se referă [la fiul] natural, care s-a născut ca fiu, iar cealaltă la fiul care s-a făcut astfel, care are reputaţia de fiu, chiar dacă este o diferenţă între cel ce se naşte ca fiu şi cel ce se face fiu. Cel dintâi se naşte din persoana al cărui fiu este, dar al doilea este făcut fiu fie în ce priveşte natura, fie prin învăţarea doctrinei aceluia al cărui fiu devine. Când o persoană a învăţat din gura alteia, este numită fiul celui care o învaţă, iar cel din urmă [este numit] tatăl lui. În ce priveşte natura, adică sub aspectul creării noastre, noi toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, căci toţi am fost creaţi de Dumnezeu. Dar în ce priveşte ascultarea şi învăţătura nu suntem toţi fii ai lui Dumnezeu, ci numai cei care cred în El şi fac voia Lui. Cei care nu cred şi care nu fac voia Lui, sunt fiii şi îngerii diavolului, pentru că ei fac lucrările diavolului. El a arătat că aşa stau lucrurile în Isaia: „Am născut şi am crescut copii, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” 641 şi apoi spune că aceşti copii sunt străini: „Copii străini care M-au minţit”.642 Potrivit naturii, ei sunt copiii [Lui], pentru că au fost creaţi astfel, dar în ce priveşte faptele, nu sunt copiii Lui.  

3. Aşa cum printre oameni, acei fii care nu îşi ascultă taţii şi sunt dezmoşteniţi, continuă să fie prin natura lor fiii acestora, dar sunt dezmoşteniţi prin lege şi nu devin moştenitorii părinţilor lor fireşti, la fel se întâmplă şi în relaţia cu Dumnezeu – cei care nu Îl ascultă sunt dezmoşteniţi de El şi încetează să mai fie fiii Lui. Prin urmare, ei nu pot primi moştenirea Lui, după cum a spus David: „Păcătoşii sunt îndepărtaţi din pântece; mânia lor seamănă cu cea a unui şarpe”. 643 De aceea i-a numit Domnul pe aceştia „un neam de năpârci”, 644 pentru că se aseamănă cu felul în care acest animal se apropie pe furiş şi face rău altora. Căci El a spus: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor”. 645 De asemenea, vorbind despre Irod, Domnul a spus: „Mergeţi şi spuneţi vulpii aceleia” 646 – referindu-Se la viclenia şi înşelăciunea lui. Profetul David spune: „Dar omul pus în cinste este asemeni dobitoacelor”, 647 iar Ieremia spune: „Sunt ca nişte cai care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său”. 648  Isaia, când predica în Iudea şi vorbea lui Israel, i-a numit „conducători ai Sodomei”şi „oameni din Gomora”, 649  arătând că erau asemeni sodomiţilor în ce priveşte răutatea şi că aceleaşi păcate erau răspândite printre ei – de aceea le dă acelaşi nume, pentru că aveau aceeaşi purtare. Întrucât ei nu fuseseră creaţi de Dumnezeu astfel, prin natura lor, ci aveau puterea de a acţiona corect, Isaia le-a mai spus, dându-le un sfat bun: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă; luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul”. 650  Astfel, pentru că au păcătuit ca şi sodomiţii, au primit aceeaşi mustrare ca şi aceştia. Însă când se vor converti şi se vor căi, încetând să facă răul, ei vor avea puterea să devină fii ai lui Dumnezeu şi să primească moştenirea nemuririi pe care o dă El. Din acest motiv, El i-a numit pe acei oameni „îngeri ai diavolului” şi „copii ai celui rău”, 651 căci aceştia ascultau de cel rău şi făceau lucrările lui. În acelaşi timp, ei sunt însă creaţi de unul şi acelaşi Dumnezeu. Atunci când cred şi se supun lui Dumnezeu, când păzesc învăţătura Lui, sunt fiii lui Dumnezeu, dar când cad în apostazie şi păcat, ajung ai stăpânului lor, diavolul – cel care a devenit mai întâi pricina apostaziei proprii şi, mai apoi, a altora.

4. Întrucât cuvintele Domnului sunt numeroase şi toate proclamă unul şi acelaşi Tată, Creatorul lumii, era de datoria mea ca, de dragul lor, să îi combat prin multe [argumente] pe cei ce sunt victimele unor erori, aşa încât, confruntându-i cu multe [dovezi], să se întoarcă la adevăr şi să fie mântuiţi. Dar este necesar să adaug la această expunere, în ceea ce urmează, şi doctrina lui Pavel bazată pe cuvintele Domnului, să examinăm părerea acestui om, să o explicăm şi să lămurim [pasajele] care au primit alte interpretări din parte ereticilor, care au înţeles greşit tot ceea ce a spus Pavel, să evidenţiem nebunia părerilor lor nechibzuite şi să demonstrăm din [scrierile] lui, din care ne presează ei cu întrebări, că ei rostesc lucruri neadevărate, în vreme ce apostolul a fost un predicator al adevărului şi că a învăţat numai lucruri care corespund predicării adevărului; el a arătat că este un singur Dumnezeu Tatăl, Cel care i-a vorbit lui Avraam, care a dat legea, care i-a trimis dinainte pe profeţi, care în vremurile din urmă L-a trimis pe Fiul Său şi a oferit lucrării mâinilor Lui mântuirea, adică naturii omeneşti. Într-o altă carte voi aranja celelalte cuvinte ale Domnului, pe care le-a spus cu privire la Tatăl, fără a folosi pilde, ci prin expresii luate în sensul lor evident (sed simpliciter ipsis dictionibus), şi voi prezenta epistolele binecuvântatului apostol, oferind astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, o lucrare completă care să expună şi să combată cunoştinţa pe nedrept numită astfel, pregătindu-mă pe mine şi pe voi, prin [aceste] cinci cărţi, ca să-i putem combate pe toţi ereticii.