Scrierile Primelor Secole:

NOTĂ INTRODUCTVĂ LA IRENEU ÎMPOTRIVA EREZIILOR.

[120-202 d.Hr.] Această istorie ne introduce în Biserică în avanpostul ei vestic. Am ajuns pe malurile Ronului, unde misiunile creştine au înflorit timp de aproape un secol. Se pare că între Marseilles şi Smirna a existat un comerţ prosper, iar Policarp l-a trimis pe Pothinus în Gaulul Celtic înainte de această dată ca să fie evanghelist acolo. El şi-a fixat privirea la Lyons, când Ireneu i s-a alăturat ca şi presbiter, după ce fusese discipol împreună cu acesta avându-l pe Policarp ca învăţător. Acolo, sub domnia „bunului Aureliu”, aşa cum este numit greşit acesta (în anul 177 d.Hr.), a început o prigoană îngrozitoare care i-a făcut memorabili pe „martirii din Lyons şi Viena”. În timpul acestei persecuţii Ireneu a fost trimis la Roma cu scrisori de protest împotriva ciumei de erezie care se răspândea; şi probabil el a fost autorul povestirii suferinţelor martirilor care este ataşată la mărturia lor.1 Dar el fost umilit să afle că erezia montanistă patronată de Eleutherus, Episcopul Romei; iar acolo el a întâlnit un prieten vechi de la şcoala lui Policarp, care a îmbrăţişat erezia Valentiniană. Nu putem să ne îndoim de faptul că acestei vizite îi datorăm conflictul de o viaţă a lui Ireneu împotriva ereziilor care au intrat, ca şi lăcustele, ca să devoreze recoltele Evangheliei. Să se ştie că, că departe de a fi „mama şi amanta” Bisericilor vestice, însăşi Roma este o misiune a grecilor;2 Galia de sud este evanghelizată din Asia Mică, şi Lyons verifică tendinţele eretice ale Episcopului la Roma. Creştinătatea ante-Niceeană şi chiar Biserica însăşi apare într-un costum grec care durează în perioada sinodică; iar creştinătatea latină, atunci când a început să apară este africană şi nu romană. Este ciudat că cei care au înregistrat acest mare eveniment istoric au perceput atât de puţin direcţiile pe care le-a impus asupra pretenţiilor romane în Evul Mediu şi în vremea noastră.

Întorcându-se în Lyons, autorul nostru a descoperit că venerabilul Pothinus şi-a sfârşit cariera sa sfântă prin moartea martirului; şi în mod firesc Ireneu a devenit succesorul acestuia. Când emisarii ereziei l-au urmat, şi au început să-şi răspândească practicile lor imorale şi doctrinele lor ridicole cu ajutorul unor „femei prostuţe”, a început marea lucrare a vieţii sale. El s-a coborât ca să studieze aceste boli ale minţii umane ca un doctor înţelept; şi, dezgustat aşa cum a fost şi procesul de clasificare şi descriere a lor, şi-a făcut din aceasta sarcina sa laborioasă, pentru ca alţii să se opună lor şi să le biruie. Lucrările pe care el ni le-a lăsat sunt monumentele fidelităţii lui faţă de Hristos, bazate pe Sf. Pavel, Sf. Petru şi Sf. Iuda, a căror avertizări solemne s-au dovedit acum a fi profeţii. Nu este de mirare că marele apostol, „zi şi noapte cu lacrimi”, a avertizat mai dinainte bisericile de „lupii haini” care urmau să distrugă stâna.

Dacă descoperirea acestei stări de lucruri îl şochează pe studentul anilor de puritate creştină, atunci el ar trebui să mediteze la faptul că aceasta a fost prezisă de Hristos însuşi, şi demonstrează răutatea şi puterea adversarului. „Un duşman a făcut aceasta,” a spus Stăpânul. Duhul care lucra atunci „în copiii neascultării”, s-a manifestat acum el însuşi. Viziunile îngrozitoare din Apocalipsa au început să se realizeze. Acum era evident în ce sens „Prinţul păcii” şi-a declarat misiunea Sa, „nu pace, ci o sabie.” Pe scurt, a devenit evident că aici pe pământ Biserica este „militantă;” în timp ce, în acelaşi timp, s-a văzut că în comentariul apostolic era o filozofie profundă:3 „Trebuie să fie şi erezii printre voi, pentru ca să se vadă clar cei care sunt aprobaţi.” În economia divină a Providenţei s-a îngăduit ca fiecare formă de erezie care urma să infesteze Biserica trebuiau să îşi expună principiul esenţial, şi să atragă criticile celor credincioşi. Aşa a fost ocrotită şi înregistrată mărturia adevărului primar: limba ortodoxiei catolice s-a dezvoltat şi s-a definit, şi jaloanele credinţei au fost puse ca să fie o memorie perpetuă pentru toate generaţiile. Este un exemplu extraordinar în economia divină, că vederea Romei a permis expunerea căderii sale în păcat care este foarte evidentă acum, nu numai pentru a primi mustrările lui Ireneu, ci să le accepte ca fiind sănătoase şi necesare; pentru că erezia lui Eleutherus, şi duhul lui Diotref din Victor, le-au permis de atunci reformatorilor şi chiar până în zilele întunecate ale despotismului pontific, ca să mărturisească împotriva erorilor felurite patronate de Roma. Hilary şi alţi gali au fost întăriţi de exemplul lui Ireneu, şi prin cuvintele sale credincioase de dojană şi îndemn de a rezista Romei, până în vremurile noastre.

Faptul că absurdităţile intolerabile ale gnosticismului i-a cucerit pe atât de mulţi ucenici, şi s-a dovedit a fi el însuşi un adversar cu care trebuie să te lupţi şi nu să-l dispreţuieşti, aduce lumină asupra condiţiei minţii umane sub păgânism, chiar şi atunci când ea a profesat „cunoaşterea” şi „filozofia”. Sarcina lui Ireneu a fost dublă: (1) să facă oricui imposibilă confundarea Gnosticismului cu creştinismul, şi (2) să facă imposibilă supravieţuirea unui sistem atât de monstruos, sau să se mai ridice vreodată. Sarcina sa a fost greţoasă; dar niciodată nu s-a mai impus cu mai multă răbdare duhul prin Scriptură, şi nici cu un succes mai întreg.4 Dacă Iulian ar fi găsit Gnosticismul potrivit pentru el, şi suficient de puternic pentru a se potrivi cu scopurile sale, întreaga istorie a încercării sale de a învia Păgânismul ar fi fost în mod considerabil diferită. Ireneu a demonstrat unitatea sa esenţială cu mitologia veche şi cu sistemele păgâne de filozofie. Dacă ceaţa şi malaria care s-au ridicat odată cu soarele şi l-au întunecat, au fost rapid dispersate, autorul nostru poate fi identificat cu strălucirea care a curs de la Soarele neprihănirii, şi cu suflarea Duhului care le-a izgonit pentru totdeauna.

Episcopatul lui Ireneu s-a distins prin munci „de sezon şi înafara sezonului”, pentru evanghelizarea Gaulului de sud; şi se pare că el a trimis misionari în alte regiuni pe care noi le numim acum Franţa. În ciuda păgânismului şi a ereziei, el a oferit celor din Lyons un oraş creştin; şi se pare că Marcu s-a retras înaintea pedepsei sale teribile, mergând în regiunile de dincolo de Pirinei. Dar numele paşnic pe care îl poartă a fost exprimat şi mai strălucit de intervenţia sa de a compune Controversa Paştilor, care a ameninţat cu deteriorarea dacă nu chiar distrugerea unităţii Bisericii. Frumosul acord dintre est şi vest, în care Policarp şi Anicetus a lăsat suspiciunea, era deranjat acum de Victor, Episcop al Romei, a cărui duh turbulent nu accepta compromisul predecesorului său. Ireneu protestează cu el într-un spirit catolic, şi respinge caracterul său năvalnic. La Consiliul de la Nice, regula datinii Paştilor a fost stabilită definitiv pentru toată Biserica; iar exemplul de abţinere a lui Ireneu a contribuit fără îndoială foarte mult la acest rezultat fericit. Binecuvântatul împăciuitor a supravieţuit acestui mare triumf doar pentru o scurtă perioadă, încheindu-şi viaţa ca un adevărat păstor, cu mii din turma sa în masacrul (din anul 202 d.Hr.) stimulat de lupescul Împărat Severus.

Introducerea tradusă este următoarea:

Lucrarea lui Ireneu Împotriva Ereziilor este una din cele mai preţioase lucrări care ne-au rămas din antichitatea creştină timpurie. Ea este dedicată, pe de o parte povestirii şi respingerii ereziilor gnostice multiforme care au predominat în a doua jumătate a secolului al doilea; şi, pe de altă parte, pentru a expune şi a apăra credinţa catolică.

Pentru îndeplinirea acestui plan, autorul îşi împarte lucrarea sa în cinci cărţi. Prima dintre ele conţine o descriere scurtă a dogmelor unor felurite secte eretice, cu remarci ocazionale scurte în ilustrarea absurdităţii lor, şi în confirmarea adevărului căruia i s-au opus. În a doua sa carte, Ireneu continuă mai mult distrugerea acelor erezii pe care deja le-a explicat, şi are o discuţie lungă împotriva lor având fundamentul principal al raţiunii. Celelalte trei cărţi lămuresc mai direct adevăratele doctrine ale descoperirii, fiind într-un antagonism total cu punctul de vedere al învăţătorilor gnostici. În cursul acestui argument, sunt citate şi comentate multe pasaje din Scriptură; sunt făcute multe afirmaţii interesante, cu referire la stăpânirea credinţei; răspândind o lumină mai importantă asupra doctrinelor, ţinute, cât şi asupra practicilor observate, de Biserică în al doilea secol.

Din păcate o mare parte din lucrarea lui Ireneu este expusă speculaţiilor gnostice variate. Nimic mai absurd nu s-ar fi putut imagina de fiinţe raţionale. Unii oameni ingenioşi şi învăţaţi s-au străduit cu adevărat să împace teoriile sălbatice ale acestor eretici cu principiile raţiunii; dar, aşa cum remarcă Episcop Kaye (Istoria clericilor din secolele al doilea şi al treilea, p. 524), „o acţiune mai dificilă sau care nu promite nimic nu poate fi concepută bine.” Obiectul fundamental al speculaţiilor gnostice a fost fără îndoială rezolvarea celor două mari probleme din toată filozofia religioasă, şi anume, Cum justifici existenţa răului; şi, Cum să împaci finitul cu infinitul. Dar aceşti teoreticieni nu au fost mai biruitori în lupta cu astfel de întrebări decât au fost succesorii lor în vremurile noastre. Şi dându-şi frâu liber imaginaţiei lor, ei au construit cele mai incongruente şi mai ridicole sisteme; în timp ce, prin părăsirea călăuzirii Scripturii ei au fost trădaţi în cele mai periculoase şi mai extravagante erori.

Astfel, răbdarea cititorului este foarte încercată, în urmărirea autorului în timp ce acesta trece prin labirinturile absurdităţii, în explicarea şi respingerea acelor speculaţii gnostice. Aceasta se simte mai ales în lectura primelor lui două cărţi, despre care s-a spus că sunt în principal dedicate expunerii şi ruinării diferitelor sisteme eretice. Dar minţile noastre umane capricioase, oricât de melancolice ar fi, nu sunt niciodată laolaltă lipsite de învăţământ. Tratând lucrurile care ne stau în faţă în această lucrare, nu numai că vom avea satisfacţia că ne vom familiariza cu acele curente ale gândirii care predominau în vremea aceea, dar vom obţine multă informaţie preţioasă cu privire la Biserica primară, care, dacă nu ar fi existat acele planuri eretice, probabil că nu ar fi ajuns la noi azi.

Nu puţine lucruri care sunt cuprinse în paginile următoare vor fi aproape ne inteligibile cititorului englez. Ele sunt puţin mai inteligibile pentru cei care au reflectat îndelung faţă de original. Am introdus scurte note explicative acolo unde acestea erau în special necesare. Dar nu am considerat că se merită să dedicăm un spaţiu atât de mare pentru clarificarea acelor puncte de vedere gnostice care ne sunt înfăţişate în această lucrare sub multe forme diverse. Din acest motiv nu povestim aici despre originea, istoria şi fazele succesive ale Gnosticismului. Cei care vor să cunoască opiniile celor care cunosc bine aceste lucruri, pot consulta scrierile lui Neander, Baur, şi a altor germani, sau lecturile Dr. Burton în engleză; în timp ce o descriere sumară asupra întregii chestiuni se poate găsi în „Observaţii preliminare asupra sistemului Gnostic,” care se află la începutul ediţiei lui Harvey despre Ireneu.

Din nefericire, marea operă a lui Ireneu, care acum a fost pentru prima dată tradusă în engleză, nu mai există în original. Aceasta a venit la noi într-o versiune scrisă în latina veche, cu excepţia celei mai mari părţi din prima carte care s-a păstrat în greaca originală, prin citatele abundente făcute de Hippolytus şi Epiphanius. Textul, cel latin şi cel grec este adesea nesigur. Se ştie că doar trei din manuscrisele operei Împotriva Ereziilor există azi. Oricum, în cea mai timpurie dintre ediţiile tipărite de Erasmus au folosit alte manuscrise. Regretăm că aceste manuscrise au dispărut sau au fost distruse deoarece ele erau mai vechi decât cele care sunt disponibile acum. Una din dificultăţile pe care le-am avut din toate privinţele a fost să fixăm care scrieri să le adoptăm, în special în prima carte. S-au observat varietăţi de citire existente sau presupuse doar atunci când se părea că este implicat un anumit punct de o importanţă deosebită.

După ce textul a fost stabilit, după cea mai bună părere care se poate forma, a rămas munca traducerii; şi în cazul acesta, ea a fost destul de grea. Chiar şi în greaca originală, Ireneu este un scriitor foarte obscur. Uneori el se exprimă cu o claritate remarcabilă şi este foarte concis; dar, în ansamblu, stilul lui este foarte amestecat şi plicticos. Versiunea latină adaugă la aceste dificultăţi ale originalului fiind ea însăşi o caracteristică sălbatică. De fapt, adesea este necesară o re-traducere ipotetică a acesteia în greacă, pentru a obţine o aluzie la ceea ce a scris autorul. Dodwell presupune că această versiune latină a fost alcătuită la sfârşitul secolului al patrulea; sar de vreme ce se pare că Terulian a folosit-o, mai degrabă ar trebui să o situăm la începutul secolului al treilea. Autorul ei este necunoscut, dar cu siguranţă el era puţin calificat pentru această sarcină. Ne-am străduit să oferim o traducere cât mai clară şi mai apropiată a lucrării, atât cât am putut, dar nu sunt puţine pasaje în care doar se poate ghici care este înţelesul probabil.

Ireneu a suferit în mod clar pentru a se informa cu privire la feluritele sisteme eretice pe care le descrie. Modul său de a expune şi de a respinge aceste sisteme este în general foarte eficient. Este clar că el învăţase mult şi că avea o înţelegere stabilă a doctrinelor Scripturii. În mod frecvent el se răsfăţa cu un umor sarcastic, în timp ce critica violent nebunia şi necuviinţa ereticilor. Dar uneori el exprimă opinii foarte ciudate. De exemplu, el este foarte ciudat când îşi închipuie că Domnul nostru a trăit că fie un om bătrân, şi că slujirea sa publică a fost cel puţin de zece ani. Dar deşi, aici şi în alte puncte, judecata lui Ireneu este greşită, lucrarea sa conţine multe expuneri răsunătoare preţioase ale Scripturii, în opoziţie cu sistemele fanteziste de interpretare care predominau în vremea lui.

Avem doar câteva întâmplări scurte ale istoriei personale a lui Ireneu. În general s-a presupus că s-a născut în Smirna, sau în unul din oraşele vecine, în Asia Mică. Totuşi, Harvey crede că el s-a născut în Siria, şi a fost dus în timpul copilăriei în Smirna. El însuşi ne spune (iii. 3, 4) că îl cunoştea în tinereţea timpurie pe Policarp, strălucitul episcop al acelui oraş. Totuşi ni se dă un indiciu cu privire la data naşterii lui. Dodwell presupune că el s-a născut în anul 97 d.Hr., dar aceasta este o greşeală evidentă; şi în data naşterii lui este în general undeva între anul 120 şi 140 d.Hr.

Este sigur că Ireneu a fost episcop în Lyons, Franţa, în timpul ultimului sfert al celui de-al doilea secol. Perioada exactă sau circumstanţele ordinării sale nu pot fi determinate. Eusebiu afirmă (Istoria Eclesiastă, v. 4) că în timp ce încă era un presbiter a fost trimis cu o scrisoare către Eleutherus, episcop al Romei, de la anumiţi membri ai Bisericii din Lyons care aşteptau martirajului; şi că (v. 5) el a fost succesorul lui Pothinus ca şi episcop la Lyons, probabil în anul 177 d.Hr. Marea sa operă Împotriva Ereziilor a fost scrisă în timpul episcopatului lui Eleutherus, adică între anii 182 d.Hr. şi 188 d.Hr., pentru că Victor a urmat la episcopia Romei în anul 189 d.Hr. Acest nou episcop al Romei a luat măsuri foarte aspre pentru a forţa uniformitatea în Biserică în ritualul ceremonialelor pascale. Cu ocazia acestei manifestării unei astfel de severităţi, Ireneu i s-a adresat într-o scrisoare (din care a mai rămas doar un fragment), avertizându-l că dacă persistă în felul acesta, efectul va fi că va rupe Biserica Catolică în bucăţi. Această scrisoare a avut rezultatul dorit; şi chestiunea a fost dezbătută mai temperat până ce a fost stabilită de Consiliul de la Nice.

Titlul complet al principalei lucrări a lui Ireneu, aşa cum este dată de Eusebiu (Istoria Eclesiastă, v. 7), indicată frecvent de autorul în sine, este O respingere şi o răsturnare a cunoştinţei, care este numită aşa în mod greşit, dar în general este cunoscută sub titlul scurt, Împotriva Ereziilor. Mai multe tratate mai mici sunt atribuite lui Ireneu; şi anume, O epistolă către Florinus, din care a fost păstrat un mic fragment de către Eusebiu; un tratat Despre VAlentinian Ogdoad; o lucrare născută din controversa pascală, numită Despre Schismă, şi alta Despre Ştiinţă; toate care au rămas vor fi găsite în următorul nostru volum al scrierilor sale. Se presupune că Ireneu a murit în anul 202 d.Hr., dar probabil nu este nici un fundament real al afirmaţiei lui Jerome, repetat de autorii ulteriori, că el a suferit martirizarea, de vreme ce nici Tertulian şi nici Eusebiu şi nici alte autorităţi mai timpurii nu au menţionat acest lucru.

Aşa cum s-a mai afirmat, prima copie tipărită a autorului nostru este oferită lumii de către Erasmus. Aceasta a fost în anul 1526. Între data aceasta şi anul 1571, au fost produse un număr de retipăriri în format de hârtie şi în format in-octavo (8 file = 16 pagini). Toate acestea conţineau doar versiunea latină veche barbară, şi erau deficiente spre sfârşit de cinci capitole întregi. Aceste ultime capitole au fost suplinite de ediţia lui Feuardent, Profesor de Divinitate la Paris, care a fost publicată în 1575, şi a avut şase ediţii ulterioare. Totuşi, înainte de aceasta, altă ediţie a fost scoasă de Gallasius, un slujitor din Geneva, care a conţinut primele porţiuni ale textului grec oferite de Epiphanius. Apoi, în anul 1702, a apărut ediţia lui Grabe, un învăţat prusian care s-a stabilit în Anglia. Ea a fost publicată la Oxford, şi conţine adăugări considerabile la textul grecesc, cu fragmente. La zece ani după aceasta a apărut o ediţie importantă în Paris prin călugărul Benedectin Massuet. Aceasta a fost retipărită în Veneţia în anul 1724, în două volume de hârtie subţiri, şi a fost tipărită din nou în Paris în formă in-octavo mare, de Abbe Migne, în 1857. O ediţie germană a fost publicată de Stieren în 1853. În anul 1857 a fost adusă şi o ediţie Cambridge, de Reverendul Wigan Harvey, în două volume in-octavo. Cele două caracteristici principale ale acestei ediţii sunt: adăugările care au fost făcute textului grec din lucrarea recent descoperită a lui Hippolytus, Philosophoumena; şi adăugarea ulterioară a celor treizeci şi două de fragmente a unei versiuni siriene a textului grecesc a lui Ireneu, alese din colecţia Nitriană a manuscriselor siriene din Muzeul Britanic. Aceste fragmente sunt importante, şi în unele locuri rectifică citirile din versiunea latină barbară, unde, fără un astfel de ajutor, acestea ar fi fost ne inteligibile. Ne vom referi în mod constant la ediţia lui Harvey în notele adăugate traducerii noastre.