Istorie Creştină:

Istoria Monotheletismului şi a Dyotheletismului
 

Triumful Dyotheletismului a fost rezultatul unui conflict amar de aproape 50 de ani (633 până în 680). Primul act ajunge la situaţia Ekthesis (638), al doilea la problema Type (648), al treilea şi ultimul la cel de-al şaselea Conciliu ecumenic (680). Liderii teologi ai Monofizitismului erau Theodore, episcop de Pharan în Arabia (cunoscut nouă numai din câteva fragmente ale scrierilor lui, Sergius şi succesorii lui. Pyrrhus şi Paul din eparhia patriarhală al Constantinopolului şi Cyrus, patriarh de Alexandria; liderii politici erau împăraţii Heraclius şi Constans II.

Campionii doctrinei Dyotheletice erau Sophronius din Palestina, Maximus din Constantinopole, precum şi papii Martin şi Agatho din Roma; sprijinitorul politic, Împăratul Constantin Pogonatus (668–685).

1. Conflictul a început cu un motiv politic, dar curând şi-a asumat un aspect teologic şi religios. Siguranţa imperiului bizantin era serios ameninţată, întâi de către persani, apoi de arabi şi pericolul a crescut de împărţirea dintre creştini. Împăratul Heraclius (610–640) după întoarcerea din campania persană a dorit să împace pe Monofiziţi, care erau mai numeroşi decât ortodocşii din Armenia, Siria, şi Egipt.¹ El a sperat ca printr-o unire a părţilor să poată proteja aceste ţări mai eficient împotriva invadatorilor mahomedani. Monofiziţii au fost ofensaţi de concluzia catolică a celor două energii (ejnevrgeiai) în persoana lui Hristos. Împăratul l-a consultat pe Sergius, patriarh al Constantinopolului (din 610), care avea o descendenţă siriană (poate iacobină). Ei au fost de acord cu privire la formula compromis a „o energie divin-umană” (miva qeandrikh; ejnevrgeia).² Sergius a asigurat încuviinţarea papei Honorius (625–638), care a fost după aceasta condamnat pentru erezie. Cyrus, patriarhul ortodox al Alexandriei, a publicat formula (633), şi a convertit mii de Monofiziţi.³

Dar Sophronius, un călugăr învăţat şi venerabil din Palestina, care întâmplător se afla în Alexandria în acea vreme, a protestat împotriva formulei de compromis ca fiind o intenţie vicleană a Monofiziţilor. Atunci când el a devenit patriarh al Ierusalimului (în 633 sau 634), a mărturisit deschis, în cadrul unei scrisori sinodice, către patriarhi, doctrina Dyotheletismului ca o parte necesară a Hristologiei Calcedoniene. Este unul dintre cele mai importante documente din această controversă.⁴

După câţiva ani, Saracenii au asediat şi cucerit Ierusalimul (637); Sophronius a murit şi a fost urmat de un episcop Monotheletic.

În anul 638 împăratul a emis un edict, ca răspuns la declaraţia lui Sophronius, un edict emis de Sergius, sub titlul de Expunerea Credinţei (e[kqesi" th'" pivstew"), care poruncea tăcerea cu privire la subiectul în dispută, dar se decidea destul de clar în favoarea Monotheletismului. Întâi profesa doctrina ortodoxă a Trinităţii şi întruparea în sensul Calcedonian şi apoi interzice folosirea termenilor „una” sau „două energii” (miva sau duvo ejnevrgeiai) deoarece ambele sunt interpretate în mod eretic şi declară doar o voinţă. (qevlhma) în Hristos.⁵

2. Două sinoade ale Constantinopolului (638 şi 639) au adoptat Ekthesis. Dar în provinciile îndepărtate a întâmpinat o rezistenţă puternică. Maximus Mărturisitorul a devenit susţinătorul Dyotheletismului în Orient şi în Africa de Nord, şi Papa Martinus I în Apus. Ei au înţeles complet controversa şi au avut curajul martirilor pentru incriminarea lor.

Maximus s-a născut în jurul anului 580 într-o familie distinsă din Constantinopole şi a fost pentru un timp secretar particular al împăratului Heraclius, dar a părăsit acest post de onoare şi influenţă în 630, după care a intrat într-o mănăstire în Chrysopolis (acum Scutari). A fost un gânditor profund şi un participant abil la discuţii. Când erezia Monotheletică s-a întins, el s-a hotărât să înainteze spre Roma, şi trecând prin Africa a ţinut în prezenţa guvernatorului imperial şi a mai multor episcopi o discuţie remarcabilă cu Pyrrhus, care l-a înlocuit pe Sergius în cadrul eparhiei din Constantinopole, dar a fost demis şi eliminat pentru motive politice. Discuţia a avut loc în iulie 645, dar nu ştim în ce oraş al Africii. A sondat toate profunzimile controversei şi s-a sfârşit cu schimbarea temporară a lui Pyrrhus la Dyotheletism.⁶

Cam în acelaşi timp, mai multe sinoade Nord Africane s-au declarat în favoarea doctrinei Dyotheletice.

În anul 648 împăratul Constans II (642–668) a încercat în zadar să restaureze pacea prin mijlocul unui nou edict numit Typos sau Type, care poruncea tăcere cu privire la subiectul disputat, fără a oferi vreo preferinţă nici uneia din vederi⁷. Acesta punea deoparte Ekthesis-ul şi se declara în favoarea neutralităţii. Scopul ambelor edicte era de a opri controversa şi de a preveni o dezvoltare cristologică dincolo de al patrulea şi al cincilea conciliu ecumenic. Dar Type era mai consistent în a interzice toată controversa nu numai despre o energie (miva ejnevrgeia), ci şi despre o singură voinţă (e{n qevlhma). Cei ce încălcau Type erau ameninţaţi cu destituirea; dacă erau clerici, cu excomunicarea; dacă erau călugări, cu pierderea demnităţii şi a locului, a funcţionarilor militari sau civili.

3. Un conflict nestăpânit nu poate fi redus la tăcere printr-un decret imperial. Papa Martin I, fost Apocrisiarios al eparhiei papale din Constantinopole, şi distins pentru virtute, cunoştinţă şi frumuseţe personală, imediat după alegerea sa, (5 iulie 649), a adunat primul Conciliu Lateran (octombrie 649), numit astfel deoarece a avut loc în biserica Laterană din Roma. Au participat 105 episcopi şi a anatemizat doctrina voinţei unice şi cele două edicte imperiale, şi s-a confirmat doctrina celor două voinţe. Acesta a anticipat în mod considerabil decizia celui de al şaselea conciliu ecumenic şi vine imediat după el în autoritate cu privire la acest articol de credinţă. ⁸

Actele acestui conciliu roman, împreună cu enciclicul papei ce avertiza împotriva lui Ekthesis şi a lui Type, au fost trimise în toate părţile lumii creştine. În acelaşi timp, papa a trimis o traducere grecească a actelor împăratului Constans II şi l-a informat politicos că Sinodul confirmase adevărata doctrină şi condamnase erezia. Theodore din Pharan, Sergius, Pyrrhus, şi Paulus încălcaseră întreaga umanitate a lui Hristos şi înşelaseră împăraţii prin Ekthesis şi Type.

Dar împăratul, deşi reprezentantul său, Theodore Calliopa, exarhul din Ravena, l-a demis pe papă ca fiind rebel şi eretic şi l-a îndepărtat din Roma (iunie 653). L-a închis împreună cu criminalii de rând, în Constantinopole, l-a expus la frig, foame şi tot felul de răniri şi în cele din urmă, l-a trimis cu vaporul la o peşteră în Cherson la Marea Neagră (martie 655). Martin a purtat acest tratament crud cu demnitate şi a murit în 16 septembrie 655, în exil, ca martir pentru credinţa sa în doctrina celor două voinţe.

Maximus a fost de asemenea transportat la Constantinopole (653) şi tratat cu mai mare cruditate. A fost (cu doi din discipolii săi) închis în închisoare pentru mai mulţi ani, chinuit, i s-a tăiat limba şi mâna dreaptă, şi a fost trimis la bătrâneţe la Lazica în Colchis în Pontus Euxinus, unde a murit din cauza acestor răni, 13 august 662. Cei doi care l-au însoţit au murit de asemenea în exil.

Persecutarea acestor martiri a pregătit calea pentru triumful doctrinei lor. În acest timp, provincie după provincie a fost cucerită de către Saraceni.

Note de subsol

¹ In Egypt the Monophysitic or national Coptic church numbered between five and six millions, the orthodox and imperial party only three hundred thousand heads. Renaudot, Hist. Patriarch. Alexandr. Jacob. (Par., 1713), p 163 sq., as quoted by Hefele, III. 130.

² The phrase was borrowed from the mystic writings of Dionysius Areopagita (Epist. IV. ad Cajum). Maximus, who was an admirer of Pseudo-Dionysius, gave this passage and a similar one from Cyril Of Alexandria a different meaning. See Hefele, III. 129.

³ See the nine chapters of Cyrus in Mansi, XI. 563, and Hefele, III. 138.

⁴ It is preserved in the acts of the sixth oecumenical council. See Mansi, XV. 461-508; and Hefele, III. 159-166.

⁵ Mansi, X. 991 sq.; Hefele, III. 179 sq.

⁶ The disputation is printed in the Opera of Maximus, ed. Combefis, II. 159 sqq., and Migne, I. 287 sqq. Compare Walch, IX. 203 sqq., and Hefele, III. 190-204. The report in Mansi, X. 709-760, is full of typographical errors (as Hefele says). Maximus dealt in nice metaphysical distinctions, as θέλησις, βούλησις, ἐνέργεια, βουλευτικὸνθέλημα, ὑποστατικόν, ἐξουσιαστικόν, προαιρετικόν, γνωμικόν, οἰκονομικόν. Pyrrhus returned afterwards to the see of Constantinople and adopted the absurd theory of three wills in Christ, one personal anti two natural.

⁷ Also called τύποςπερὶπίστεως. In Mansi, X. 1029; Walch, IX. 167; Hefele, III. 210; also Gieseler, 1. 539, note 9. The Typos was composed by Paul, the second successor of Sergius, who had written the Ekthesis.

⁸ See the acts in Mansi, X., and Hefele, III. 212-230.