Escatologie:

Istorie şi Premilenialism

 

Partea I

(Biserica Timpurie)

 

Amilenialistul argumentează adesea că părerea lor neliterală despre Mileniu, cu metoda spiritualizatoare de interpretarea a profeţiilor despre Împărăţia Vechiului Testament şi aplicarea acestora la Biserică, a fost părerea şi hermeneutica predominantă a bisericii timpurii. Totuşi, bazat pe fapte istorice acest argument este redat în mod fals. Următoarele informaţii sunt extrase din Teologia Sistematică a lui Chafer, Vol. IV, Escatologia.

 

Chiliasmul: De la cuvântul grecesc care înseamnă ‚o mie’. Acesta se referă într-un sens general la doctrina despre mileniu, sau a erei împărăţiei care are să vină, descrisă în mod grafic de profeţii Vechiului Testament. „Caracteristica distinctă a doctrinei este că El (Hristos) se va reîntoarce înaintea celor o mie de ani şi prin urmare va caracteriza acei ani prin prezenţa Sa spirituală şi prin exerciţiul autorităţii Sale de drept, asigurând şi susţinând toate binecuvântările de pe pământ care sunt atribuite acelei perioade. Termenul chiliasm a fost înlocuit de desemnarea premilenialism…”

 

AŞTEPTAREA CHILIASTICĂ A CONTINUAT PÂNĂ LA APOSTAZIA ROMANĂ

 

Alături de justificarea prin credinţă şi aproape fiecare altă doctrină vitală, aşteptarea chiliastică a fost pierdută în Era întunecată. Că aceasta a fost susţinută de părinţii bisericeşti timpurii este evident dincolo de orice îndoială. Dintr-o masă de o astfel de mărturie doar unul ar trebui să fie citat aici, şi acesta prin Iustin Martirul. Această mărturie, ca a multor altora, fiind aşa de directă şi de depărtată, a fost atacată de oponenţii chiliasmului în mare parte cum necredincioşii sunt obişnuiţi să atace însăşi Cuvântul lui Dumnezeu. Prezentarea lui George N. H. Peters despre declaraţia lui Iustin este reprodusă în întregime:

 

„Doctrina noastră [despre Împărăţie] este trasată în mod continuu de la însăşi Apostoli, astfel că (Prop.72, Obs. 3, nota 1) primii părinţi, care prezintă părerile Milenare au văzut şi au conversat ori cu Apostolii sau cu bătrânii care i-au urmat pe aceştia. Atât de extensiv, atât de general a fost de perpetuat Chiliasmul încât Iustin Martirul afirmă în mod pozitiv că toţi ortodocşii au adoptat şi au susţinut acesta. Limbajul lui Iustin este explicit (Dial. Cu Trypho, sec. 2); căci după declararea doctrinei Chiliaste, el afirmă: „trebuie să fie dovedit în mod temeinic că acesta se va întâmplă. Dar am semnat către tine, pe de altă parte, că mulţi – chiar şi cei din rasa de creştini care nu urmează nici o doctrină pură şi evlavioasă – nu o recunosc. Căci ţi-am demonstrat că aceştia sunt într-adevăr numiţi creştini, dar de fapt sunt ateişti şi eretici profani, deoarece în toate lucrurile ei învaţă ceea ce este hulitor, şi neevlavios şi nesănătos” etc. El adaugă: „Dar eu şi oricare alţii creştini ce sunt ortodocşi în toate lucrurile cunoaştem că va fi o înviere a trupului, şi o mie de ani în oraşul Ierusalimului, clădit, împodobit şi lărgit, conform cu ceea ce Ezechiel, Isaia şi alţi profeţi au promis. Căci Isaia spune despre aceşti o mie de ani (65:17) ‚Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte’, etc. Ba mai mult, un anumit om dintre noi, a cărui nume este Ioan, fiind unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, în acea revelaţie care i-a fost arătată lui profeţea că cei care cred în Hristosul nostru vor împlini o mie de ani la Ierusalim; şi după aceea generala şi, într-un cuvânt, veşnica înviere, şi ultima judecată a tuturor laolaltă. De aceasta a vorbit şi Domnul nostru când a spus că în ea oamenii nici nu se vor căsătorii, nici nu vor da spre căsătorie, ci vor fi egali cu îngerii, fiind făcuţi fii învierii de Dumnezeu” – Împărăţia Teocratică I, 480 (The Theocratic Kingdom).

 

Chafer continuă să scrie:

Au fost întotdeauna aceia, aşa cum mărturiseşte şi Iustin Martirul cu privire la ziua sa, care se opuneau învăţăturii clare a Bibliei despre chestiunea mileniului. Negările moderne merg într-una din cele trei direcţii. Ei diminuează Scripturile în această temă; ei diminuează subiectul în sine; sau ei diminuează ştiinţa de carte a acelora care apără chiliasmul. Unii scriitori moderni par să realizeze doar puţin faptul că chiliasmul sau premilenialismul era numai-universalul crez al bisericii primare, sau extinderea acelei convingeri în toate secolele când vreun adevăr a fost primit câtuşi de puţin. Este chiar nevrednic din partea oricărui cercetător să afirme că aceasta este o depărtare modernă, sau, dacă era susţinută în secolele timpurii, era privită ca o erezie. S-a recunoscut faptul că aceasta a fost „pierdută”, alături de alte adevăruri vitale, la finalul secolului al 3lea şi a rămas ascunsă până la Reformă. Aceasta, ca şi alte adevăruri, trebuie să fie redescoperită şi reafirmată, ceea ce necesită mult timp şi studiu.

 

Peters listează pe acei oamenii influenţi care erau avocaţi ai Premilenialismului până în secolul al 3lea. Dintre oamenii influenţi din timpul acela TOŢI în afară de patru erau Premilenialişti. Pentru citatul complet vezi Volumul IV, Cap. XIV, V, pag. 271.

 

Avocaţii Premilenialişti ai primului secol:

1. Andrei

2. Petru

3. Filip

4. Toma

5. Iacov

6. Ioan

7. Matei

8. Aristio

9. Ioan Prezbiterul

 

Peters susţine cu privire la cei de mai sus: „Toţi aceştia au trăit între anii 1-100 d. Hr.; Ioan, se presupune – ca Mosheim, etc. – a murit în jurul lui 100 d. Hr. (Toate acestea sunt citate de Papias, care, conform cu Irineu, era unul din ascultătorii lui Ioan, şi apropiat al lui Policarp. Ioan este de asemenea menţionat în mod expres de Iustin. Acum această referinţă la apostoli este în acord cu faptele pe care le-am dovedit: (a) că ucenicii lui Isus au susţinut părerile evreieşti ale domniei Mesianice în prima partea a acestui secol, şi (b) că, în loc să-i ignore, ei i-au legat cu A Doua Venire)”.

 

10. Clement de Roma 40-100 d. Hr.

11. Barnaba 40-100 d. Hr.

12. Hermas 40-150 d. Hr.

13. Ignatius 50-115 d. Hr.

14. Policarp 70-167 d. Hr.

15. Papias 80-163 d. Hr.

 

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste.

 

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 2lea:

1. Pothinus 87-177 d. Hr.

2. Iustin Martirul 100-168 d. Hr.

3. Melito 100-170 d. Hr.

4. Hegisippus 130-190 d. Hr.

5. Tatian 130-190 d. Hr.

6. Irineu 140-202 d. Hr.

7. Bisericile din Vienne şi Lyons – o scrisoare din 177 d. Hr.

8. Tertulian 150-220 d. Hr.

9. Hipolit 160-240 d. Hr.

10. Apollinaris 150-200 d. Hr.

 

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste. Crezul comun al Bisericii era Chiliastic (Premilenial).

 

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 3lea:

1. Ciprian 200-258 d. Hr.

2. Commodian 200-270 d. Hr.

3. Nepos 230-280 d. Hr.

4. Coracion 230-280 d. Hr.

5. Victorinus 240-303 d. Hr.

6. Metodius 250-311 d. Hr.

7. Lactantius 240-330 d. Hr.

 

Au existat numai patru în acest secol care s-au opus părerii Premilenialiste:

1. Caius (sau Gaius), care a scris în circa 210 d. Hr.

2. Clemens Alexandrinus, mort 202 d. Hr., cu o mare influenţă asupra lui Origin

3. Origin 185-254 d. Hr.

4 Dionysius 190-265 d. Hr.

 

Au existat şi alţii care au fost influenţaţi dar aceştia au fost „campionii” menţionaţi drept ostili faţă de Premilenialism.

 

Daniel Whitby:

La aceasta se adaugă admiterea lui Daniel Whitby (1638-1726), un teolog englez care, aproape mai mult decât oricare altul, s-a opus părerii chiliaste. Peters îl citează din lucrarea lui Tratat asupra Tradiţiei (Treatise on Tradition) după cum urmează:

 

„Doctrina despre Mileniu, sau domnia sfinţilor pe pământ pentru o mie de ani, este acum respinsă de toţi Romano-Catolicii, şi de cea mai mare parte a Protestanţilor; şi totuşi este transmisă printre creştinii cei mai buni, pentru 250 de ani, drept o tradiţie apostolică; şi, prin urmare, este transmisă de mulţi Părinţi din secolul al 2lea şi al 3lea, care vorbesc despre aceasta ca tradiţie a Domnului nostru şi a apostolilor Săi, şi toţi anticii care au trăit înaintea lor; care ne spun însăşi cuvintele în care a fost transmisă aceasta, Scripturile care erau pe atunci atât de interpretate; şi spun că aceasta a fost susţinută de toţi creştinii care erau în mod exact ortodocşi”. „Aceasta a fost percepută nu numai în părţile Răsăritene ale Bisericii, de Papias (în Frigia), Iustin (în Palestina), ci şi de Irineu (în Gaul), Nepos (în Egipt), Apollinaris, Metodius (în Răsărit şi Sud), Ciprian, Victorinus (în Germania), de Tertulian (în Africa), Lactantius (în Italia), şi Severus, şi de Conciliul de la Nice” (circa 323 d. Hr.). Chiar şi în Tratatul său despre Mileniu, în care se străduie să pună deoparte credinţa antică prin substituirea sa a „unei ipoteze noi”, el recunoaşte, conform cu Iustin şi Irineu, că (cap. 1, pag. 61) existau „trei feluri de oameni: (1) Ereticii, care negau învierea trupului şi Mileniul. (2) Ortodocşii cu exactitate, care afirmau atât învierea cât şi Împărăţia lui Hristos pe pământ. (3) Credincioşii, care încuviinţau cu cei drepţi, şi totuşi se străduiau să alegorizeze şi să facă într-o metaforă toate acele Scripturi produse pentru o domnie adecvată a lui Hristos, şi care aveau atitudini mai degrabă decât să fie de acord cu acei eretici care negau, decât acei ortodocşi exacţi care menţineau această domnie a lui Hristos pe pământ” (Vol. IV, Cap. XIV, General Features Of Eschatology, A Brief Survey of the History of Chiliasm – Caracteristici generala ale Escatologiei, O scurtă trecere în revistă a istoriei Chiliasmului , pg. 264).

 

Daniel Whitby a fost părintele părerii Post-Mileniale. Dar el a înţeles bine că pentru primele trei secole cei care erau numiţi „ortodocşi exacţi” susţineau părerea Premilenialistă, şi a atribuit această părere şi lui Hristos, Apostolilor Săi precum şi celora care au fost înaintea lor (adică credincioşii Vechiului Testament).

 

REFERITOR LA PREMILENIALISM CA FIIND O NOUĂ TEORIE:

 

Este o practică comună a anumitor teologi să marcheze chiliasmul (premilenialismul) ca o teorie modernă, fără să-şi amintească de faptul că, în forma sa restaurată, chiar şi justificarea prin credinţă este în mod comparativ un adevăr modern. Atât justificarea prin credinţă cât şi chiliasmul sunt predate în Noul Testament şi sunt prin urmare crezul bisericii primare. Aceste doctrine, ca şi alte adevăruri esenţiale, au ajuns în obscuritate în timpul Erelor întunecate. Reformatorii nu au restaurat toate caracteristicile doctrinei şi alături de justificare prin credinţă ei au reţinut noţiunea romană că biserica este împărăţia, îndeplinind legământul Davidic, şi a fost numită să cucerească lumea prin a o aduce sub autoritatea bisericii (Chafer, Vol. 4, Eschatology, Introduction. pg. 257).

 

Partea II

(Istoricii)

RECUNOAŞTEREA DE CĂTRE ISTORICI VREDNICI A LOCULUI ÎN CARE CHILIASMUL (PREMILENIALISMUL) A FOST SUSŢINUT ÎN BISERICA TIMPURIE

 

Următoarea listă cu declaraţiile lor este luată din pamfletul The History of the Doctrine of Our Lord's Return, de Dr. I.M. Haldeman – Istoria doctrinei revenirii Domnului nostru.

 

Eusebius, istoricul timpuriu al Bisericii, admite că majoritatea eclesiasticilor din zilele sale erau milenariani. Adică ei credeau în venirea lui Hristos înaintea mileniului. Gieseler, în „Church History” (Istoria Bisericii), Vol. I, p. 166 spune: „Milenarianismul a devenit crezul general al vremii şi nu s-a confruntat cu nici o altă opoziţie decât cea oferită de gnostici”.

 

Dr. Horatius Bonar spune în lucrarea sa „Prophetic Landmarks” (Borne Profetice), „Milenarianismul a predominat în timpul primelor trei secole. Aceasta este acum un fapt istoric asigurat şi presupune faptul că chiliasmul era un articol al crezului Apostolic”. Muncher spune la p. 415 din History of Christian Doctrine (Istoria Doctrinei Creştine), Vol. 11, „Cât de mult a predominat doctrina milenarianismului în primele trei secole apare din aceasta, că era universal primită de majoritatea învăţătorilor ei”.

 

W. Chillingworth spune: „Orice doctrină este crezută sau învăţată de cei mai eminenţi părinţi ai oricărei ere a bisericii, şi de nici unul dintre contemporanii lor opuşi sau condamnaţi, aceasta trebuie să fie stimata drept doctrina Catolică a bisericii din acele vremuri. Dar despre doctrina milenarianilor se credea, şi era învăţată de majoritatea părinţilor eminenţi ai următoarei ere după apostoli, şi de nici unul din era opusă sau condamnată, prin urmare aceasta era doctrina Catolică sau universală a acelor vremi”.

 

Stackhouse, în lucrarea sa „Complete Body of Divinity” (Trupul complet al Divinităţii), spune: „Doctrina era odată opinia tuturor creştinilor ortodocşi”. Episcopul Thomas Newton spune: „Doctrina a fost crezută în general în primele trei şi cele mai pure ere”. Episcopul Russell, în „Discourse on the Millennium” (Discurs despre Mileniu), spune: „Până în secolul al 4lea crezul a fost universal şi nedisputat”.

 

Mosheim, în Vol I, p. 185 din lucrarea sa „Ecclesiastical History” (Istoria Eclesiastică), spune: „Că Salvatorul va domni o mie de ani printre oameni înainte de sfârşitul lumii, a fost un fapt crezut de mulţi din secolul precedent (adică, al doilea), fără nici o ofensă faţă de vreunul”….

 

Neander, eminentul istoric bisericesc, spune în lucrarea sa despre Istoria Bisericii, p. 650, Vol. I: „Mulţi creştini au cuprins o imagine care le-a fost transmisă lor de la iudei, şi care se părea că se adaptează pe sine cu situaţia lor prezentă. Ideea unei domnii mileniale pe care avea să o stabilească Mesia pe pământ la sfârşitul întregului curs pământesc al erei sale – când toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor trăi împreună în Sfântă Comuniune…”.

 

Gibbon, autorul acelei lucrări imense, „The Decline and Fall of the Roman Empire” (Declinul şi căderea Imperiului Roman), nu poate fi acuzat de simpatie faţă de Creştinism…. În primul volum al lucrării sale, p. 532, el scrie: „se credea în mod universal că sfârşitul lumii era aproape. Abordarea apropiată a acestui minunat eveniment a fost prezis de apostoli. Tradiţia acestuia a fost păstrată de ucenicii lor cei mai timpurii, şi cei care au înţeles în sensul lor literal discursurile lui Hristos prin care erau obligaţi să aştepte A Doua şi glorioasa Venire a Fiului Omului înainte ca acea generaţie să se stingă”. Şi acum, notaţi ceea ce spune el: „Atâta timp cât pentru scopuri înţelepte această eroare a fost permisă să existe în biserică, ea a fost productivă a celor mai salutare efecte asupra credinţei şi practicii creştinilor care trăiau în aşteptarea îngrozitoare a acelui moment”. … „Antica şi populara” – notaţi vă rog, antica şi populara – „doctrină a mileniului era în mod intim legată cu a Doua Venire a lui Hristos: Aşa cum lucrările creaţiei au fost terminate în şase zile, durata lor din starea prezentă, conform tradiţiei, era fixată la şase mii de ani. Prin aceiaşi analogie se deducea că această lungă perioadă de trudă şi dispută, care era acum aproape scursă, ar fi urmată de un Sabat bucuros de o mie de ani, şi că Hristos cu trupa Lui triumfătoare de sfinţi şi cei aleşi care au scăpat de moarte, sau care au fost înviaţi în mod miraculos, ar domni pe pământ până la timpul rânduit pentru ultima şi generala înviere”. „Asigurarea unui astfel de mileniu … era atent imprimată de o succesiune de părinţi de la Iustin Martirul şi Irineu, care au conversat cu ucenicii imediaţi ai apostolilor, până la Lactantius, care era preceptor către fiul lui Constantin. Se pare că a fost sentimentul predominant al credincioşilor ortodocşi, şi … se pare aşa de bune adaptat faţă de dorinţele şi temerile omenirii încât trebuie să fi contribuit în fiecare grad considerabil la progresul credinţei creştine”. … „Dar când clădirea bisericii era aproape completată s-a pus deoparte suportul temporar. Doctrina domniei lui Hristos pe pământ a fost mai întâi vestită ca o alegorie profundă, era considerată prin grade ca o opinie îndoielnică şi nefolositoare, şi era în cele din urmă respinsă ca invenţie absurdă de erezie şi fanaticism”.

 

Kitto, în enciclopedia sa de „Literatură Biblică”, la articolul „Mileniu”, declară că doctrina milenară era în general predominantă în secolul al 2lea, şi că aceasta şi-a primit prima sa lovitură zguduitoare de la Origen, urmat de Augustin, Jerome şi alţii din secolul al 4lea. În „Encyclopaedia Britannica”, sub articolul „mileniu”, scriitorul, un cercetător nu mai puţin distins decât Adolf Harnack, D.D., Profesor de Istorie Creştină la University of Giessen, Germani, spune: „Această doctrină a venirii a doua a lui Hristos, şi împărăţia, apare aşa de timpuriu încât ar putea fi pus în discuţie faptul dacă aceasta nu cumva ar trebui să fie privită ca o parte esenţială a religiei creştine”.

 

Sheldon, “Church History," Vol. I., p. 145, ch. 6, mărturiseşte că „premilenialismul era doctrina creştinilor în primul şi al doilea secol. Părinţii au aşteptat ca Antihristul să apară şi să domnească, şi să-şi întâlnească răsturnarea sa la venirea personală a Domnului. După care Împărăţia lui Hristos de o mie de ani, ar fi stabilită pe pământ”.

 

Crippen, în Istoria Doctrinei, p. 231, sec. 12, spune că „Părinţii timpurii trăiesc în aşteptarea revenirii rapide a Domnului nostru”; la p. 232 el remarcă: „Ei fac distincţia între o primă înviere a sfinţilor şi a doua sau generala înviere. Acestea ei le presupuneau că ar fi separate de o perioadă de o mie de ani, timp în care Hristos va domni peste sfinţi în Ierusalim”. … „În timp ce biserica era persecutată în mod alternativ şi tolerată în mod dispreţuitor de Imperiul Roman, crezul în revenirea rapidă a lui Hristos şi a domniei sale milenare era susţinut în mare parte”. … „Când Biserica a fost recunoscută şi patronată de stat, noua ordine a lucrurilor părea aşa de oportună încât încheierea dispensaţiei a încetat să mai fie aşteptată sau dorită”.

 

Smith în „New Testament History” (Istoria Noului Testament), p. 273, spune: „Imediat după triumful lui Constantin, Creştinismul a devenit dominant şi prosper, creştinii au început să-şi piardă aşteptarea lor însufleţită despre revenirea rapidă a Domnului nostru, şi să mai privească la supremaţia temporală a Creştinismului ca o împlinire a domniei promise de Hristos pe pământ” – p. 14-20, 24.

 

Doctrina bazată pe Biblie a Premilenialismului a dispărut atunci când Creştinismul a devenit o putere mondială:

 

VI. CHILIASMUL A ÎNCEPUT SĂ FIE RESTAURAT ÎN REFORMĂ

 

Întregul caracter al mărturiei Biblice a fost schimbat de influenţele gnostice şi alexandriniene, şi, alături de adevărul vital, biserica şi-a pierdut concepţia sa despre speranţa purificatoare a revenirii lui Hristos, şi, eventual, sub Constantin, a schimbat programul divin al unei reveniri a Domnului cu o biserică cuceritoare de lume. Despre aceasta, Dr. James M. Brooks (Maranatha, p. 536) îl citează pe Bengel că spune: „Când Creştinismul a devenit o putere lumească prin Constantin, speranţa viitorului a fost slăbită de bucuria din succesul prezent”. În mod similar, Auberlen (Daniel, p. 375) are să spună aceasta: „Chiliasmul a dispărut în proporţie pe măsură ce Catolicismul Roman Papal a avansat. Papalitatea a luat la sine, ca o tâlhărie, acea glorie care este un obiect de speranţă, şi poate fi atinsă doar de ascultarea şi umilinţa crucii. Când Biserica a devenit o desfrânată, ea a încetat să mai fie o mireasă care merge să-şi întâlnească mirele; şi astfel a dispărut Chiliasmul. Acesta este adevărul profund de la baza interpretării Protestante, anti-papale a Apocalipsei” (ambele referinţe citate de Peters, op. cit, I, 499) (Chafer Vol. 4, p. 277-278).

 

Chafer îl citează pe Peters care îl citează pe Cotton Mather (1663-1728), fiul lui Increase Mather (1639-1723), al şaselea preşedinte de la Harvard University:  

 

Este bine cunoscut, că în partea cea mai timpurie a vremurilor primitive cei credincioşi, într-un sens literal, credeau în „a doua venire” a Domnului Isus Hristos, şi învierea şi domnirea sfinţilor cu El, pentru o mie înainte ca „restul celor morţi să trăiască din nou”, o doctrină care, totuşi, unii din anii de mai apoi au socotit-o drept eretică; cu toate acestea în zilele lui Irineu, nu au fost cercetaţi de nimeni decât de cei care erau socotiţi eretici. Este evident de la Iustin Martirul că doctrina Chiliadă a fost îmbrăţişată printre creştinii ortodocşi; şi nici nu se punea la îndoială începerea Împărăţiei Domnului nostru până ce Împărăţia lui Antihrist începea să avanseze într-o figură considerabilă, şi apoi să cadă în principal sub reproşurile unor astfel de oameni care erau bucuroşi să nege autoritatea divină a Cărţii Apocalipsa, şi a Doua Epistolă a lui Petru. El este un străin faţă de antichitatea care nu găseşte şi nu deţine antichităţile generale ale convingerii. Cu toate acestea, au apărut oameni în cele din urmă, nu numai pentru a pune deoparte modestia exprimată de unul din primii Anti-Milenariani, anume Jerome, ci şi cu violenţa de a persecuta adevărul Milenar ca o particularitate eretică. Aşa că misterul „apariţiei Domnului nostru în Împărăţia Sa” stătea îngropată în întunericul Papal, până ce lumina s-a ivit proaspăt. Din moment ce Antihristul intrase în ultima jumătate de timp a perioadei alocate lui, şi acum în cadrul a ultimii şapte ani, pe măsură ce lucrurile se apropiau de realizare, oamenii învăţaţi şi pioşi, în numere mari, au ajuns să primească pretutindeni, să explice, şi să menţină, vechea credinţă cu privire la aceasta” – Citat de Peters, I. 541-42.

 

Metoda literală de interpretare nu se schimbă:

 

„Povestirea profetică este în mare împlinirea Legământului Avraamic, Palestinian, şi cel Davidic. Aceasta include, de asemenea, realizarea a două scopuri divine – scopul pământesc centrat în Israel şi consumat conform cu Psalmul 2:6, şi scopul ceresc centrat în Biserică şi consumat conform cu Evrei 2:10. Aici este declarat cu asigurarea completă că, după cum se împlinesc acum profeţiile după cum erau împlinite în înţelesul lor natural, literal şi gramatical, în aceiaşi manieră ceea ce rămâne – care ajunge până la erele eterne – vor fi împlinite în felul natural, literal şi gramatic pe care-l implică prezicerile. Nimeni nu ar putea pune la îndoială cu corectitudine faptul că profeţia care se împlineşte acum a urmat metoda literală până la ultimul detalii. Este prin urmare atât exagerat cât şi de necrezut a presupune că, pentru a uşura o anumită incredulitate, prezicerile încă neîmplinite vor fi realizate într-o manieră spiritualizată”.

 

Chafer despre metoda alegorică de interpretare a Scripturilor profetice:

 

„În legănata imaginaţie fantastică această metodă întrece Russellismul, Eddyismul, şi Adventismul de Ziua a Şaptea, din moment ce înţelesul clar, gramatical al limbajului este abandonat, şi termenii simplii sunt deviaţi în cursul lor şi se încheie în orice doreşte interpretul” (Eschatology, Vol. 4 p. 281-282).