Erezii:

KENOSIS   

 

 

Doctrina kenotică

Robert R. McLaughlin Bible Ministries

"Kenosis" derivă din cuvântul grecesc "KENOO" care înseamnă a goli pe cineva ori a lua cuiva o funcţie adecvată, Phi 2:7a.

Umilinţa reală a întrupării.

În timpul dezlegării de uniunea hipostatică, Domnul nostru Isus Hristos şi-a restrâns în mod voluntar folosirea independentă a atributelor Sale divine în concordanţă cu planul Tatălui pentru Întrupare şi Prima Venire. Asta înseamnă că Isus Hristos nu şi-a folosit atributele naturii Sale divine pentru a căpăta vreun privilegiu, pentru a se înzestra pe Sine, pentru a se slăvii pe Sine sau pentru a acţiona independent faţă de planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa prin vreun compromis în viaţa spirituală. Un singur compromis de natură omenească din partea lui Isus Hristos în viaţa spirituală şi nu ar mai fi existat vreo viaţă spirituală în viaţa bisericii.

Obiectivele dezlegării din uniunea hipostatică au fost legate de natura omenească a lui Isus Hristos. Pentru a rezista ispitei, natura umană a lui Isus Hristos nu trebuia să apeleze la natura divină pentru ajutor. El trebuia să folosească cele patru mecanisme ale vieţii spirituale pentru a-şi menţine perfecţiunea omenească şi pentru a avea calificarea de a merge pe cruce şi a fi judecat pentru păcatele lumii. În timpul dezlegării de la uniunea hipostatică, Domnul nostru Isus Hristos a încetat de bună voie folosirea independentă a calităţilor Sale divine în conformitate cu scopurile Sale şi intenţia de a trăi printre oameni cu limitările lor. Făcând astfel, El a stabilit în umanul său o viaţă spirituală care este un precedent pentru Biserica Sa. Hristos şi-a limitat în mod voluntar folosirea atributelor Sale divine, dar anumite funcţii ale dumnezeirii au rămas în vigoare, precum menţinerea universului ca întreg. Isus Hristos a renunţat la exercitarea independentă a atribuţiilor Sale divine doar pe timpul dezlegării de uniunea hipostatică. El nu a renunţat de tot la atributele divinităţii Sale – aceasta este o erezie.

În timpul dezlegării de uniunea hipostatică, Domnul nostru a învăluit slava premergătoare întrupării a dumnezeirii Sale prin renunţarea la apariţia  în chip de Dumnezeu şi luând de bună voie forma omului. Aceasta înseamnă că slava lui Hristos era voalată, dar niciodată abandonată. De fapt, această slavă a fost temporar dezvăluită pe Muntele Transfigurării, iar în Ghetsemani a fost doar o scânteiere a acelei slave. Mat 17:1-5 După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul, şi a zis lui Isus: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. "Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!" A mai fost o străfulgerare a acestei slave şi în Ioan 18:6 Când le-a zis Isus: "Eu sunt", ei s-au dat înapoi, şi au căzut jos la pământ.
Chiar dacă omenescul lui Hristos în uniunea hipostatică era perfect şi impecabil, cu toate astea, dumnezeirea lui Hristos era în uniune cu omenescul lipsit de slavă. Isus Hristos nu a renunţat la nici un atribut al dumnezeirii Sale. Aceasta se numeşte doctrina umilinţei lui Hristos. Uniunea lui Hristos cu omenescul lipsit de slavă este un factor necesar al umilinţei. În timp ce divinitatea din Hristos era unită cu o perfectă şi adevărată umanitate, El era totuşi subiectul suferinţei, al slăbiciunii, al durerii, tristeţii, limitării şi a unor ispite pe care le va înfrunta, Evr 4:15.

Aici găsim adevărul despre umilinţa Primei Veniri. El a rezolvat aceste probleme din viaţa spirituală a omenescului Său prin folosirea unor procedee care au dus problemele la bun sfârşit. Slăvirea omenescului din Hristos nu a fost completă până când El nu a înviat, înălţat şi aşezat de-a dreapta Tatălui. Esenţa dumnezeirii Domnului nostru este alcătuită din suma atributelor Sale divine, astfel că o schimbare a atributelor va implica fără îndoială o schimbare a esenţei, iar asta este imposibil odată ce Domnul nostru este imuabil. Prin urmare, în timpul uniunii hipostatice, nici un atribut al naturii divine a Domnului nu a fost schimbat. Nu a fost o tăinuire a esenţei divine. În uniunea hipostatică, firile divină şi umană sunt unite fără vreun transfer de atribute. Firea divină a lui Hristos nu a fost schimbată de Întrupare, neschimbată - însă voluntar restricţionată. Nici un atribut divin nu a fost transferat omenescului Său şi nici un atribut omenesc nu a fost transferat dumnezeirii Sale.

Nemărginirea nu poate fi transferată în ceva mărginit fără a se distruge nemărginirea. Atributele dumnezeirii nu pot fi revărsate în omenesc şi atributele omenescului nu pot fi revărsate în divinitate. A-I fura lui Dumnezeu un singur atribut al divinităţii Sale ar însemna distrugerea întregii Sale dumnezeiri. A fura omenescului lui Hristos un singur atribut uman ar distruge omenescul Său din uniunea hipostatică. Teoria kenotică este bazată pe faptul că uniunea dumnezeirii lui Hristos cu modesta, dar adevărata umanitate, este un factor necesar în umilinţa Sa. De aceea, El ne învaţă în Ioan 15:20 "Un rob nu este mai presus decât stăpânul său." El a spus în Ioan 15:13 "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. 1Jo 3:16-17 "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.
17. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?"

Doctrina kenotică recunoaşte că în timpul dezlegării din uniunea hipostatică, Domnul nostru şi-a limitat voit folosirea independentă a calităţilor sale divine pentru executarea planului lui Dumnezeu Tatăl, a voinţei şi a scopului Întrupării. El a făcut astfel în conformitate cu planul Tatălui pentru victoria strategică în conflictul îngerilor. Pentru planul Întrupării nu numai că a chemat la judecarea păcatelor noastre, ca pregătire a mântuirii veşnice pentru toţi membrii rasei umane, ci concomitent şi pentru victoria strategică în conflictul îngerilor. În adevărata doctrină kenotică, Domnul nostru a căpătat adevărata umanitate pentru a îndeplini planul Tatălui de dezlegare din uniunea hipostatică. Domnul Isus Hristos de bună voie a luat asupră-I latura omenească, pentru a izbăvi omenirea de păcat, pentru a-L împăca pe Dumnezeu Tatăl şi pentru a reconcilia omenirea cu Dumnezeu. În timpul Întrupării, Isus Hristos nu a exercitat folosirea independentă a propriilor Sale atribute divine nici măcar o dată, nici pentru a se ajuta, nici pentru a se avantaja sau slăvii pe Sine.

Manifestarea kenotică în încercarea dovedită de Domnul nostru.

Doctrina kenotică reală este ilustrată de omenescul lui Hristos la înfruntarea încercărilor la care a fost supus, Mat 4:1-10. În toate cele trei încercări, El a folosit puterea Cuvântului asigurată de omnipotenţa Tatălui şi puterea Duhului asigurată de planul prevăzut de Dumnezeu (PPD) pentru viaţa Sa.

Prima încercare ilustrează principiul. La prima încercare, Mat 4:3-4, Isus a rezistat patruzeci de zile fără mâncare şi era foarte flămând. Omenescul lui Hristos a fost tentat să relaţioneze cu trimisa putere omnipotentă a Sfântului Duh. Domnul nostru a folosit doctrina arătată în PPD pentru a rezolva situaţia. Nu şi-a folosit omnipotenţa pentru a transforma pietrele în pâine. În starea Sa de foame extremă, Satan I-a spus, Mat 4:3 Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.

Isus Hristos ca Dumnezeu este infinit, etern, neschimbat, omnipotent şi creator al universului, aşa cum a recunoscut Satan. Domnul are puterea de a transforma întregul univers în pâine, dar prin doctrina kenotică, El nu şi-a folosit omnipotenţa independent de cea a Tatălui. A refuzat să facă ceva independent de planul Tatălui. A refuzat să se bizuiască pe propria omnipotenţă pe toată durata întrupării. O doctrină falsă spune că El abandonase omnipotenţa; nu este deloc adevărat. A avut-o tot timpul; pur şi simplu nu a folosit-o. A folosit doar omnipotenţa Tatălui şi a Sfântului Duh. Domnul nostru a continuat să flămânzească, întâmpinând ispitele lui Satan cu vorbele din Deu 8:3 "omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul." Prin asta, Domnul a stabilit faptul că doctrina Bibliei este prioritatea nr. 1 în viaţa Sa, şi a folosit puterea doctrinei Bibliei.

Ispita lui Satan a fost gândită pentru a ademeni omenescul lui Hristos departe de sprijinul oferit de omnipotenţa Tatălui întru slava Sa, precum şi a omnipotenţei Sfântului Duh din cadrul PPD. Folosindu-şi propria omnipotenţă pentru a transforma pietrele în mâncare, Domnul ar fi acţionat independent de planul Tatălui. Omenescul Lui ar fi primit hrană, dar El nu ar mai fi mers spre cruce. Domnul nostru a folosit doctrina biblică pentru a înfrunta încercarea, doctrina pe care a învăţat-o ca parte a PPD. Referindu-ne la Luca 2:52, Domnul nostru "Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." Aceasta este o referire la partea Sa umană din cadrul PPD pentru viaţa Sa.

Aşadar, în teoria kenotică, omenescul lui Hristos în uniunea hipostatică, restricţionează deliberat folosirea atributelor divine, incluzând omnipotenţa, în conformitate cu planul Tatălui pentru Întrupare. În schimb, omenescul Domnului a depins de două categorii de omnipotenţe divine, care niciodată până atunci nu fuseseră accesibile la o scară aşa de mare: omnipotenţa Tatălui ca suport concret al slavei Sale şi omnipotenţa Sfântului Duh, doar în cadrul PPD. Iată de ce Domnul nostru nu a folosit propria omnipotenţă pentru a transforma pietrele în pâine, ci a folosit în loc doctrina Bibliei metabolizată sub oblăduirea Sfântului Duh.

Falsa doctrină depsre sensul teoriei kenotice.

Opinia tradiţională spune că atributele divine relative ale lui Hristos au fost abandonate în timpul Primei Veniri. Teologii kenotici susţin că Logos-ul (Isus Hristos), chiar dacă a păstrat conştiinţa de Sine divină şi atributele Sale nemijlocite (sfinţenie, iubire şi adevăr), şi-a abandonat atributele relative (omniscienţa, omniprezenţa, omnipotenţa). Opinia gnostică neagă faptul că Hristos avea un trup adevărat ori susţine că trupul Său era făcut dintr-un fel de substanţă cerească în loc de carne omenească. Opinia lutherană neagă că întruparea ar implica în vreun fel umilinţa. Toate sunt absolut şi fără echivoc greşite. Este imposibil pentru o zeitate să-şi abandoneze un atribut fără a schimba caracterul esenţei din care provine. De exemplu, mutarea oricărei culori din lumină distruge lumina. Mal 3:6 "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb." Evr 13:8 spune: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!  Ideea este că Dumnezeu nu se poate schimba; ca atare, a-I lua lui Dumnezeu vreun atribut ar distruge dumnezeirea Sa. Dacă Isus nu ar fi deţinut toate atributele esenţei divine, atunci El nu ar fi deţinut adevărata dumnezeire, în primul rând. Este imposibil să sustragi vreun atribut fără a distruge esenţa ca totalitate. Aşadar, nu există o bază logică pentru a face o distingere între atributele relative şi cele absolute ca fiind mai mult sau mai puţin esenţiale pentru dumnezeirea lui Hristos, cum fac teologii kenotici. Atributele absolute implică necesitatea atributelor relative. Sunt trei categorii de atribute absolute: spiritualitatea, infinitatea şi perfecţiunea.

Spiritualitatea include viaţa şi personalitatea lui Dumnezeu.

Infinitatea include auto-existenţa, permanenţa şi unitatea Sa.
Perfecţiunea include sfinţenia Sa, adevărul şi dragostea.

Atributele relative ale lui Dumnezeu includ:

Atribute referitoare la timp şi spaţiu: eternitatea şi imensitatea.

Atribute referitoare la creaţie: omniscienţa, omnipotenţa, omniprezenţa.
Atribute referitoare la fiinţele morale: sinceritate şi credinţă, care sunt legate de adevărul Său; îndurare şi bunătate, legate de dragostea Sa; şi dreptate şi virtute, care sunt legate de sfinţenia Sa.

Dacă o categorie de atribute este necesară pentru dumnezeire, este logic că urmează şi necesitatea celorlalte. De fapt, ţelul Evangheliei lui Ioan este să dovedească dumnezeirea lui Hristos, faptul că el a rămas dumnezit în timpul întrupării Sale, că omniprezenţa s-a continuat şi prin carne, Ioan 1:48, 3:13.

Adevăratul concept al kenosis-ului.

În timpul Primei Veniri, Isus Hristos a fost deopotrivă dumnezeire neştirbită şi omenesc adevărat într-o persoană. Ca atare, ca dumnezeire neştirbită, Hristos nu şi-a abandonat atributele divine sau nu s-a golit de dumnezeire. Însă Hristos şi-a restricţionat deliberat folosirea independentă a atributelor Sale relative în conformitate cu planul Tatălui asupra Întrupării. Aceasta a şi fost chestiunea legată de cele mai sălbatice ispite prin care a trecut. Aşadar, Hristos nu şi-a folosit atributele divine pentru propria Sa slavă. Nu a renunţat la Dumnezeirea Lui, dar de bună voie s-a dezis de de exprimarea independentă a acelei dumnezeiri care ar fi încurcat planul Tatălui. Pentru a împlini planul Tatălui asupra Primei Veniri, omenescul lui Hristos s-a bizuit pe PPD, slava concretă, pe oblăduirea lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, şi pe doctrina Bibliei – în sufletul Său. În consecinţă, exprimarea independentă a dumnezeirii Sale şi exercitarea independentă a atributelor Sale divine nu erau "un câştig de deţinut şi păstrat," altminteri planul Tatălui pentru Prima Venire ar fi fost neutralizat. Hristos de bună voie a luat formă de servitor, în scopul de a izbăvi omul de păcat, de a reconcilia omul cu Dumnezeu şi de a-L îmbuna pe Tată. Pentru îndeplinirea misiunii Primei Veniri, Isus Hristos nu şi-a exercitat atributele divine pentru a se ajuta pe Sine, pentru a se privilegia sau a se slăvii pe Sine.

Factori ai Kenosis-ului.

Hristos a renunţat la apariţia exteriorizată ca Dumnezeu, nu şi la esenţa de Dumnezeu, Fil 2:7. Hristos deliberat s-a preschimbat "făcându-Se asemenea oamenilor," Fil 2:7. Pentru acest motiv El s-a rugat pentru glorificarea omenescului din El, Ioan 17:4-5 "Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea." Isus Hristos nu s-a golit de dumnezeirea Sa ori de slava Sa divină, dar în acel moment El încă nu obţinuse izbânda strategică în conflictul angelic. De aceea, în Ioan 17:5, Hristos s-a rugat pentru izbânda pe câmpul de luptă al umanităţii Sale, nu pentru reinstaurarea slavei Sale divine, care nu i-a fost luată niciodată. O parte a kenosis-ului este oblăduirea susţinătoare a omenescului lui Hristos de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Isaia a proorocit că un sistem al acestei puteri va veni, adică Dumnezeu Duhul Sfânt va sălăşlui într-un om şi-i va umple sufletul. Isus Hristos a fost primul care a primit această oblăduire. Isa 11:1-3, 42:1, 61:1. Isa 11:1-3 "Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite;" Isa 42:1 "Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. Isa 61:1 "Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea." Această oblăduire a Sfântului Duh este relatată la naşterea Fecioarei în Mat 1:20; Psa 40:6; Evr 10:5. Hristos a fost în mod constant plin de Duh încă de la naştere, Ioan 3:34. Împlinirea cu Duhul Sfânt este legată de botezul lui Isus, Mat 3:13-17. Este legată de oblăduirea Sa publică, Mat 12:18, 28; Luca 4:14-15, 17-18, 21. Omnipotenţa Sfântului Duh l-a sprijinit pe Isus Hristos când purta povara păcatelor noastre pe cruce, Evr 9:14. Oblăduirea de către Sfântul Duh a lui Hristos este continuată ca un agent  în înviere, Rom 8:11; 1Pe 3:18-19. Aceeaşi oblăduire şi putere este transferată şi familiei domnitoare, Ioan 7:38-39, 16:13-14; 2Co 3:1-3; Efe 3:16-17.

În doctrina kenotică este important să observăm că cele două firi ale lui Hristos îşi menţin completa identitate prin faptul că au fost alăturate într-o uniune personală de-a pururi. Caracteristicile firii Sale umane aparţin părţii omeneşti a Lui; caracteristicile firii Sale divine aparţin părţii Sale dumnezeieşti. Fiecare fire îşi are propriile atribute, care sunt adecvate acelei firi. Cu alte cuvinte, nu este un amestec al celor două firi.

El nu este niciodată jumătate Dumnezeu şi jumătate om sau jumătate om şi jumătate Dumnezeu.

Uneori El acţionează doar cu partea Sa omenească.
Uneori El acţionează doar cu firea Sa divină.
Şi alteori El acţionează cu ambele Sale firi, dar nu amestecate.

De exemplu, în omenescul Său El devine flămând, Mat 4:2, dar în Dumnezeirea Sa nu flămânzeşte niciodată, Ioan 6:35.  În omenescul Său , El devine însetat, Ioan 19:28, dar în dumnezeirea Sa El este apa vieţii, Apo 22:17.

În umanitatea Sa, El va spune lucruri precum Ioan 14:28 " căci Tatăl este mai mare decât Mine." Iar apoi în dumnezeirea Sa va zice Ioan 10:30 " Eu şi Tatăl una suntem." Ioan 5:23 " pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl."

Alteori El acţionează cu ambele Sale firi, însă nu amestecate, când glăsuieşte precum în Ioan 14:6 " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." Acesta este motivul pentru care sunt atât de multe culte care tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos, iar asta pentru că ele nu înţeleg această doctrină, sau doctrina uniunii hipostatice, Treimea şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos. Chestiunea este că natura umană în Hristos rămâne mereu natură umană şi natura divină rămâne mereu natură divină. Din acest motiv ne putem referi la El ca la Dumnezeul - om.

În dumnezeirea Sa, El este atotştiutor, Ioan 2:25, dar limitarea Sa în cunoaştere se poate concluziona din faptul că Hristos poate fi uimit, Mat 8:10.

În dumnezeirea Sa, El nu poate fi ispitit, Iac 1:13; în omenescul Lui, poate fi ispitit, Evr 4:15.

În dumnezeirea Sa, El este cel ce dă credinţa; în omenescul Său, El posedă credinţa, Evr 12:2

El deţine toată cunoaşterea, totuşi se spune că a învăţat Luca 2:52; Evr 5:8. În Mar 13:32 şi Mat 24:36, Hristos susţine categoric că este neştiutor cu privire la timpul exact al celei de A Doua Veniri, dar ca Dumnezeu, ştie.

 Doctrina kenotică este un subiect important pentru a fi însuşit. Cu acest adevăr, credinciosul devine înarmat pentru a înfrunta atacurile din partea cultelor, pentru a apăra credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

(courtesy of http://www.gbible.org/kenosis.htm)