Erezii:

KENOSIS   

 

  Enciclopedia catolică

Un termen care provine din discuţia cu privire la sensul real al vrs. Filipeni 2:6 şi în continuare : “El, măcar ca avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat [ekenosen] pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om.

 Opinii prostestante

Primii reformatori, nemulţumiţi cu doctrina teologiei catolice în acest punct, au pretins un sens mai profund cuvintelor Sf. Pavel, dar Luther şi Melanchton au falimentat în presupunerile lor. John Brenz (m. 10 September, 1570), din Tübingen, a afirmat că având în vedere modul în care Cuvântul înţelege natura umana a lui Cristos, aceasta nu numai că a dispus de caraterul divin, dar a avut şi puterea de a se folosi de el, deşi s-a reţinut în mod voluntar de la a-l folosi. Chemnitz nu este de acord cu acest punct de vedere. El a negat faptul că Isus Cristos a dispus de caracterul divin într-un asemenea mod încât să aibă dreptul de a-l folosi. Conform lui Brenz, kenosis-ul, sau golirea atributelor Sale divine a fost, prin urmare, un act voluntar al lui Cristos; după Chemnitz a fost consecinţa inerentă a întrupării.

Dintre adepţii protestantismului modern, opiniile urmatoare sunt cele mai răspândite:

bullet

Thomasius, Delitzcsh şi Kahnis consideră întruparea drept o golire a sinelui de modul de existenţă divin, drept o limitare a sinelui faţă de omniscienţa, omniprezenţa etc. ale Cuvântului.

bullet

Gess, Reuss şi Godet susţin că întruparea implică o depotenţare reală a Cuvântului; Cuvântul a devenit, mai degrabă decât şi-a asumat, sufletul uman al lui Cristos.

bullet

Ebrard afirmă că atributele divine în Cristos au apărut sub forma temporară kantiană proprie omului; kenosis-ul Lui se redice la un schimb al formei de existenţă eternă pentru una temporară.

bullet

Martensen şi probabil Hutton deosebesc o viaţă dublă a Cuvântului: În Omul-Cristos ei disting un kenosis şi o depotenţare reală a Cuvântului; în lume Cuvântul divin pur are lucrarea de mijlocitor şi destăinuitor. Potrivit lui Godet, şi probabil lui Gore de asemenea, Cuvântul în kenosis-ul Său se dezbracă pe Sine chiar şi de sfinţenia Sa imanentă, de dragostea Sa infinită şi de conştiinţa de sine a Sa, astfel încât să poată pătrunde într-o stare de dezvoltare umană asemenea nouă.

 

Doctrina catolică

Potrivit teologiei catolice, umilirea de sine a Cuvântului constă în asumarea umanităţii şi eclipsarea simultană a divinităţii. Umilirea de sine lui Cristos se distinge în primul rând în faptul că El se supune pe Sine Însuşi legilor naşterii şi creşterii umane şi caracterului umil al naturii umane căzute. Asemănarea Lui, în umilirea Sa, cu natura căzută nu compromite pierderea efectivă a dreptăţii şi a sfinţeniei, ci doar suferinţele şi pedepsele ataşate pierderii. Acestea privesc în parte trupul, în parte sufletul şi constau în înclinaţia pentru suferinţă care provine din cauze interne şi externe.

În ce priveşte trupul, demnitatea lui Cristos exclude anumite suferinţe şi stări trupeşti. Puterea lui Dumnezeu care menţine toul sălăşluind în trupul lui Isus nu a permis nici un fel de denaturare; nu a îngăduit nici boală nici începutul denaturării. Sfinţenia lui Cristos nu a fost compatibilă cu descompunerea după moarte, care reprezintă imaginea puterii destructive a păcatului. De fapt, Cristos a avut dreptul să fie liber de orice suferinţă trupească, iar voinţa Lui umană a avut puterea să elimine sau să întrerupă acţiunea determinată de cauzele suferinţei. Dar El S-a supus pe Sine în mod voluntar suferinţelor, în marea lor majoritate, provenite din efortul fizic şi influenţe externe ostile, cum sunt extenuarea, senzaţia de foame, răni, etc. În timp ce aceste suferinţe au avut un temei suficient în natura trupului lui Cristos, acestea erau percepute ca fiind naturale pentru El.

Cristos a menţinut în Sine şi slăbiciunile sufletului, izbucnirile dorinţelor Sale raţionale şi emotive, dar cu următoarele limitări: (a) fapte necumpătate şi imorale nu sunt compatibile cu sfinţenia lui Cristos. Doar tulburările sufleteşti şi sentimentele ireproşabile din punct de vedere moral, cum sunt teama, tristeţea, participarea sufletului în suferinţele trupului, erau compatibile cu caracterul Său divin şi desăvârşirea Lui spirituală. (b) Originea, intensitatea şi durata chiar şi a acestor emoţii erau supuse alegerii libere a lui Cristos. De altfel, El putea interveni ca acestea să nu tulbure manifestările sufletului Său şi pacea minţii Lui. 

Pentru a întregi umilirea de sine a Lui, Cristos era supus mamei Lui şi Sf. Iosif, legilor statului şi legilor desăvârşite ale lui Dumnezeu; El a împărtăşit adversităţile şi lipsurile celor săraci şi umili. (Vezi COMMUNICATO IDIOMATUM.)

   (courtesy of http://www.newadvent.org )