Pneumatologie:

  LUCRAREA DUHULUI ÎN ILUMINAREA MINŢII

  James Buchanan

 

După ce am considerat planul general al darului Duhului, atât referitor la lume cât şi la Biserică, şi am descris cursul sau procesul prin care un suflet este transferat din împărăţia întunericului în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu, propun să ilustrez în mod separat părţile variate ale lucrării Duhului, sau operaţiile sale succesive asupra sufletului, de la momentul când acesta este preluat prima dată sub învăţătura sa, până ce acesta este făcut ‚satisfăcător pentru moştenirea sfinţilor în lumină’.

 

Una din cele mai necesare operaţiuni ale sale este aceia prin care el transmite lumina spirituală în înţelegere; şi în ceea ce priveşte această parte a lucrării sale, care este într-adevăr aşa de importantă, încât este expusă adesea în întregime, la aceasta se referă apostolul atunci când vorbeşte despre Duhul Sfânt ca ‚Duh de înţelepciune şi revelaţie’, el se roagă ca prin Duhul ‚ochii inimii să fie iluminaţi’ (Efeseni 1:17, 18), şi atunci când el îi descrie pe adevăraţii convertiţi ca având ochii lor deschişi, şi întorşi de la întuneric la lumină, ba mai mult, din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu.

 

Despre lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt se poate spune că este baza tuturor celorlalte operaţii ale sale; căci prin adevărul cunoscut şi crezut prin care Duhul împlineşte toate funcţiile slujbei sale glorioase1. Prin a ilumina mintea în cunoaşterea păcatului, el pune o temelie pentru convingerea conştiinţei; prin a ne permite să vedem importanţa şi însemnătatea Evangheliei, el propune motive pentru conversie; prin a ne învăţa părerile corecte despre Dumnezeu şi noi înşine, privilegiile şi prospectele noastre, el ne aprovizionează cu mijloace de confort; prin a ne arăta natura şi necesitatea sfinţeniei Evangheliei, el continuă lucrarea de sfinţire; prin dezvăluirea nouă a părerilor scripturale despre necesităţile noastre spirituale, el face apel la duhul de rugăciune; şi în general, el face tot ceea ce este deprins să facă, prin intermediul cunoaşterii. De aici este important să oferim o consideraţie importantă acestei părţi a lucrării Duhului, pentru ca noi să putem fi pregătiţi să înţelegem, şi să îndreptăm în mod corect, tot ceea ce găsim revelat în privinţa celorlalte operaţiuni ale sale asupra sufletului. Astfel, într-adevăr, este legătura inseparabilă, sau mai degrabă afinitatea reală a tuturor harurilor salvatoare ale Duhului, ca nici una dintre ele nu pot exista fără a fi însoţite sau urmate de restul; şi de aici fiecare dintre ele poate fi folosit pentru a semnifica prezenţa tuturora. Astfel, cunoaşterea, credinţa, pocăinţa, şi dragostea sunt câteva lucruri de care se vorbeşte în Scriptură ori ca fiind cuprinzătoare sau că implică fiecare lucru care este esenţial spre mântuirea unui păcătos; şi de aici o deplină expunere a oricare dintre aceste roade ale Duhului ar putea îmbrăţişa o descriere din întreaga lucrarea a Duhului. Aceasta nu este referitor la separarea acestora, sau desemnarea ordinii precise a producerii lor, fapt prin care noi distingem o parte a lucrării Duhului de alta, ci mai degrabă cu referire la desfăşurarea acesteia, în toată magnitudinea extinderii sale, şi varietate aspectelor sale, aşa cum este expus în Evanghelie.

 

Duhul Sfânt este iluminatorul poporului lui Dumnezeu şi distribuie iluminare spirituală minţilor lor.

 

Această parte a lucrării Duhului implică o stare anterioară a întunericului spiritual din partea acelora care sunt subiectele acesteia; şi starea naturală a tuturor oamenilor este foarte frecvent reprezentată sub figurile întunericului, orbirii şi a ignoranţei. Ei sunt descrişi ca ‚umblând în deşertăciunea minţilor lor, având priceperea întunecată, fiind înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în ei, datorită orbirii inimii lor’. Şi din nou, ‚Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci ele sunt o nebunie pentru el, şi nici nu le poate ştii, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual’.

 

Aici se observă faptul că acest întuneric spiritual este universal; acesta este afirmat despre toate neamurile, şi vom descoperi că este afirmat şi referitor la evreii necredincioşi: aceasta aparţine ‚omului natural’, sau oricărui om aşa cum este el prin natură. Acesta nu este risipit de acele noţiuni comune despre Dumnezeu şi lucrurile divine, pe care o minte nereînnoită le poate dobândi în exercitarea aptitudinilor sale proprii. Şi nici puterea sa predominantă nu poate fi combătură prin existenţa acelor noţiuni, mai mult decât felul cum este combătută puterea predominantă a păcatului prin existenţa anumitor noţiuni a diferenţei dintre corect şi greşit. În plus, după cum în însăşi natură ‚nu este nici un întuneric fără un amestec de lumină’2, o astfel de lumină ce slujeşte doar pentru a face ‚întunericul vizibil’, la fel este cu sufletul nereînnoit; noţiunile sale comune despre Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a risipi întunericul în care este învăluit acesta; şi de aici apostolul, într-un loc, declară că atunci când ‚oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au slăvit ca Dumnezeu’; şi, referitor la aceasta ca o dovadă că a existat un anumit defect radical în cunoaşterea lor despre el, tot el vorbeşte despre ea de parcă nu ar fi deloc cunoştinţă; căci, spune el, ‚lumea prin înţelepciunea ei nu l-a cunoscut pe Dumnezeu’. Am putea aplica acestor noţiuni comune, care nu au nimic în ele din lumina celestă, remarca solemnă a Domnului, ‚Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este acel întuneric!’ Acest întuneric nu constă doar din absenţa luminii exterioare, ci în ‚orbirea minţii’, o astfel de orbire care împiedică intrarea luminii, chiar şi atunci când ea străluceşte glorios în jurul nostru. Astfel, despre necredincioşii evrei se spune, că ei au rămas în întuneric spiritual cu revelaţia lui Dumnezeu în mâinile lor: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3:14-16). Aici se vorbeşte despre un voal dublu – unul care acoperea Vechiul Testament înainte de venirea lui Hristos, prin care acesta era explicat precum şi împlinit; iar celălalt care stătea chiar pe sufletele lor, şi care îi făcea pe ei să nu vadă, chiar dacă primul ‚voal a fost ridicat în Hristos’. Astfel, despre mulţimile care trăiesc în strălucirea deplină a luminii Evangheliei, se spune că ei rămân în interior într-o stare de întuneric spiritual; căci „dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3, 4). Dacă acest întuneric spiritual ar fi natural pentru toţi oamenii, şi dacă acesta ar exista fără a mai lua în considerare noţiunile comune despre Dumnezeu şi religie pe care ei le-ar putea dobândi prin aptitudinile lor naturale, şi fără a mai lua în seamă instrucţiunea mai mare a Cuvântului scris, rezultă că acesta poate fi îndepărtat doar de către o operaţie interioară asupra minţii, şi aceasta este atribuit în mod expres influenţei de iluminare a Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului este libertate”. Dacă „am privi cu faţa deschisă sau fără de voal la slava Domnului”, aceasta ar trebui să fie „ca prin Duhul Domnului”.

 

În consecinţă, schimbarea care este produsă în minte la momentul convertirii ei este comparat cu o tranziţie de la întuneric la lumină, sau cu schimbarea nopţii în zi. Despre Tatăl se spuse că „el ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a pus în împărăţia Fiului său iubit”; că „el ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”; şi despre Hristos, că l-a rânduit pe Pavel „să le deschidă ochii lor, să-i întoarcă de la întuneric la lumină, şi de la puterea lui satan la Dumnezeu”: dar că aceasta nu urma să fie realizat prin nimic altceva decât acea putere creativă care, „atunci când peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, a vorbit spunând, „Să fie lumină, şi a fost lumină”; căci apostolul spune, „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Apoi ucenicul mirat va exclama, „Un lucru ştiu sigur, că am fost orb şi acum văd”.

 

Această mare schimbare este atribuită agentului imediat al Duhului Sfânt asupra sufletului. Este atribuit, într-adevăr, Tatălui, ca fiind „fântâna luminilor, de unde vine orice dar bun şi desăvârşit”; dar şi Fiului, ca Profet uns al Bisericii, „lumina lumii”; dar Duhul Sfânt este cel ce purcede de la Tatăl şi Fiul, prin a cărui agent personal imediat această iluminare a minţii este înfăptuită. Însăşi Domnul nostru a promisă ne trimită Duhul ca un Iluminator. „Când va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „El mă va slăvi pe mine, căci va lua din ce este al meu şi vă v-a descoperi”. „Mângâietorul, care este Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte toate lucrurile pe care vi le-am spus”. Şi că această promisiune preţioasă nu era personală pentru apostoli, şi nici limitată bisericii primitive, ceea ce apare din contextul ulterior: „Mă voi ruga Tatălui şi el vă va da un al Mângâietor, ca el să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”, prin a cărui prezenţă constantă şi har continuu în Biserică, el împlineşte cealaltă promisiune, „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul lumii”.

 

Există operaţiuni variate distincte ale Duhului Sfânt ca Iluminator al sufletului. (1) În calitate de revelator al adevărului, prin care acesta a fost făcut cunoscut profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor – „căci oamenii sfinţi din vechime au vorbit după cum erau ei călăuziţi de Duhul Sfânt”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (2) În calitatea de Autor al Scripturilor, inspirându-i pe profeţi, evanghelişti şi apostoli să scrie ceea ce trebuia să se păstreze şi să se înregistreze pentru convingerea lumii, şi mângâierea Bisericii, în toate erele, căci „toată Scriptura a fost dată prin inspiraţia sa”. Aşa că fiecare individ este îndatorat Duhului Sfânt pentru fiecare rază de lumină care a strălucit vreodată asupra priceperii sale din pagina Scripturii. Biblia este mesajul Duhului; ea este manualul pe care l-a oferit Bisericii. (3) Dar există, şi trebuie să fie, o operaţie mai directă a Duhului Sfânt asupra fiecărui suflet uman care este iluminat de adevărul său. Nu este de ajuns că el a revelat adevărul apostolilor, şi că el l-a păstrat şi l-a întruchipat într-o Biblie autentică. Lumina glorioasă ar putea străluci în jurul nostru, fără să strălucească în inimile noastre. Există o viziune defectă care trebuie lecuită, un ochi orb care trebuie deschis, un voal care trebuie ridicat, un întuneric gros în interior, care trebuie risipit prin mandatul său creativ, „Să fie lumină”. Fără a trece cu privirea abundenţa luminii Evangheliei, aceasta este la fel de adevărat ca oricând, că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”; „şi nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”; şi că el este adesea încântat să „ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi să le descopere pruncilor”.

 

Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul, Duhul lui Dumnezeu este agentul, în această mare lucrare de iluminare. Biblia este manualul, însă Duhul este învăţătorul. El nu numai că este autorul acelei cărţi, ci şi interpretul acesteia, care ne conduce spre o cunoaştere a adevărurilor ei. El ne pune Biblia în mâinile noastre, ca o „lumină pentru picioarele noastre şi o candelă pe cărarea noastră”; dar, ştiind că noi suntem în mod natural orbi, şi nu putem vedea prea departe, el ne deschide ochii şi străluceşte în inima noastră. Tot adevărul pe care îl învaţă vreodată Duhul este în Cuvânt; dar acesta nu şi-ar găsi intrarea în inimile noastre dacă acesta nu ar fi acolo. Cuvântul este o sabie – o sabie cu două tăişuri; dar eficienţa ei depinde de aceasta – că ea este sabia Duhului. Cuvântul este o lumină; dar „în lumina sa noi vedem lumina”. „Intrarea Cuvântului său oferă lumină”; dar acesta intră doar atunci când „el deschide inima”. De aici şi rugăciunea psalmistului, „Deschide-mi ochii ca să văd lucrările minunate ale legii tale”; şi rugăciunea mult mai remarcabilă a apostolului, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. Aici este o lucrare puternică a Duhului asupra sufletului; aceasta trebuie întărită cu putere. Şi pentru ce scop? „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Aici nici un adevăr nou nu se spune că ar fi revelat, ci ceea ce este conţinut în Cuvânt este făcut de cunoscut prin iluminarea interioară a Duhului Sfânt.

 

De învăţătura Duhului depinde eficienţa tuturor mijloacelor harului, în special cea a citirii şi predicării Cuvântului. Fără de Duhul slujirea Cuvântului ar fi total neroditoare pentru toate scopurile conversiei mântuitoare. Aceasta ar putea fi o binecuvântare socială, ca un mijloc de menţinere în viaţă a sensului moralităţii comune din lume, dar nu ar putea fi niciodată mijlocul vieţii spirituale pentru suflet, decât dacă ar fi însoţit de harul iluminator al Duhului. Ce ar fi mai puternic decât lucrarea apostolilor? Ce raţiune ar fi mai viguroasă, ce apeluri mai copleşitoare, ce elocvenţă mai elevată, ce zel mai urgent, decât acela al lui Pavel? Ce dragoste aşa de tandră, ce blândeţe aşa de patetică, ce patos aşa de atingător, ce ungere atât de bogată şi de dulce ca cea a lui Ioan? Ce orator sacru mai bun a furnizat pentru vocaţia sa mi mult decât Apolo, despre care este scris că „el era un om elocvent, şi cunoscător al Scripturilor”? Ba chiar şi lucrarea oamenilor inspiraţi, predicarea apostolilor lui Hristos, a depins de toată eficacitatea ei salvatoare de harul Duhului; căci apostolul spune, „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu Sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, Sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Lucrătorii sunt adesea implicai drept instrumente de iluminare şi de convertire a sufletului; şi aici se poate spune despre ele, din punct de vedere ministerial, că ei sunt părinţii spirituali ai convertiţilor. Totuşi nu este prin puterea lor aceasta, ci prin puterea Duhului Sfânt; aşa că fiecare lucrător plin de succes ar putea să spună împreună cu apostolul, „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?” Acest mare adevăr, dacă arată slăbiciunea slujitorului, va dovedi şi tăria lucrării lui; căci el nu se va simţi niciodată atât de profund impresionat ori cu măreţia muncii lui sau cu demnitatea misiunii sale, de parcă ar fi în totalitate convins că eficacitatea întregii lui predicări depinde de puterea Duhului. Aceasta îl va reîncărca cu tărie nouă, şi-l va inspira cu speranţă nouă, atunci când toate aparenţele exterioare sunt cele mai nepromiţătoare; şi în tăria acestei simple credinţe, el va sta pregătit să îşi prezinte mesajul său, înaintea oricărei audienţe, sălbatică sau civilizată, asigurat fiind că acelaşi Duh care a adus adevărul acasă în sufletul său, poate aduce de asemenea acasă, cu demonstraţie şi putere, atât pe ţăranul redus şi incult, cât şi pe omul rafinat, poate scepticul, sau dispreţuitorul om de ştiinţă. 

 

În plus, Cuvântul, lucrarea şi alte mijloace de instruire, sunt adaptate naturii raţionale a omului, şi sunt în propria lor natură adecvate pentru scopul pentru care ele sunt angajate; oamenii, chiar, în folosirea aptitudinilor lor naturale, ar fi instruiţi, impresionaţi şi afectaţi de citirea şi auzirea Cuvântului, dar ei nu pot fi iluminaţi spre mântuire fără de învăţătura Duhului.

 

Operaţiile Duhului sunt adaptate naturii omului ca fiinţă raţională şi inteligentă; şi el lucrează în şi prin aptitudinile sufletului. Aceeaşi minte care este acum în întuneric este cea care trebuie transferată în lumina minunată; aceeaşi pricepere care acum este ignorantă care trebuie să fie informată; acelaşi ochi care acum este orb ce trebuie să fie deschis şi să i se permită să vadă. – Duhul îşi exercită de obicei puterea prin folosirea mijloacelor adecvate. Omiţând din consideraţia noastră cazul pruncilor, care pot fi sfinţiţi din pântec prin operaţiile secrete ale Duhului, este clar faptul că în cazul adulţilor, mintea este iluminată în mod instrumental de către adevăr, care este de aici numit „lumina glorioasei evanghelii”, şi „luceafărul ce răsare în inimă”. Cuvântul lui Dumnezeu este un mijloc adecvat de iluminare a minţii; este un instrument care este în oricare privinţă adecvat scopului pentru care este el angajat (1 Timotei 3:14). Dacă rămâne cineva în întuneric cu Biblia în mâinile lor, nu este pentru că nu ar fi lumină în Biblie, ci pentru că nu este nici un ochi spiritual ca să desluşească aceasta. Tot adevărul pe care un credincios iluminat îl poate câştiga vreodată sub învăţătura Duhului este conţinut de fapt în Biblie, deşi el nu a văzut aceasta acolo: ba mai mult, o mare parte din el poate să fi fost conţinut în articolele crezului său declarat; dar nu a fost cunoscut, înţeles şi crezut în întregul său înţeles spiritual aşa cum este el acum. El este adus doar, în multe cazuri să vadă ceea ce a profesat el înainte de a crede într-o lumină nouă, aşa încât să înţeleagă şi să simtă importul şi puterea sa spirituală, ca adevăr al lui Dumnezeu.

 

Fiind un mijloc corespunzător, adaptat aptitudinilor minţii umane, nu ar fi nici un motiv să ne îndoim de faptul că Biblia, ca oricare altă carte, ar putea transmite multă instrucţiune unui om nereînnoit. Când este afirmat că un om natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nu se implică faptul că Biblia a fost scrisă în mod ininteligibil, sau că el nu pateu înţelege sensul şi înţelesul propoziţiilor scripturale, aşa încât să fie capabil să ofere o socoteală raţională despre ele; căci el ar putea investiga înţelesul literal al Scripturii, şi, făcând aşa, poate ataşa o idee definită la multe din afirmaţiile sale – ar putea să vadă relaţiile lor mutuale – să raţionalizeze asupra lor, şi chiar să le clarifice; şi totuşi, în sensul scriptural, el poate fi în ciuda acestor lucruri în întuneric. Există adevăruri în Biblie care admit faptul de a fi recunoscut şi chiar dovedit prin raţiunea naturală, „căci lucrurile omului pot fi cunoscute de duhul omului care este în el”; şi chiar „lucrurile Duhului”, când sunt revelate, pot fi atât de departe înţelese încât să afecteze şi să impresioneze mintea care este în ciuda acestor lucruri neconvertită. Fariseii aveau „forma de cunoaştere în lege”; ei erau marii teologi din Vechiul Testament. Totuşi Domnul nostru declară că, atât de studioşi şi de instruiţi pe cât erau ei, şi capabili de a explica scrierile lui Moise, ei nu îl cunoşteau de fapt pe Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau scrierile lui Moise. Simon Magul se prea poate să fi avut o cunoştinţă a noţiunii corecte în ceea ce priveşte adevărul conducător al Evangheliei, şi poate că era capabil să le pună în propoziţii inteligibile, atunci când el a făcut acea declaraţie de credinţă pe care însăşi apostolii au privit-o ca bază suficientă pentru admiterea sa in sacramentul botezului. Dar el nu fusese iluminat spiritual, căci „el tot mai era în fiere amară şi legat de nelegiuire”. La fel vorbeşte şi Domnul nostru despre cei care aud Cuvântul, şi îl primesc apoi cu bucurie. Ei nu numai că au o noţiune a înţelesului său, ci şi anumite impresii ale puterii sale; totuşi ei nu au „lumina vieţii”. Ei sunt ca şi Irod, „se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. Există o mare diferenţă între părerile chiar ale oamenilor naturali în privinţa subiectului adevărului divin, o diferenţă care este uluitor de exemplificată de însăşi limbajul diferit al celor trei guvernatori romani, Festus, Agripa şi Felix, în referire la predicarea lui Pavel. Festus a vorbit cu îndrăzneala unui om natural, pentru care predicarea evangheliei era nebunie „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Agripa a fost impresionat şi mişcat, căci a spus, „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin”; şi încă a fost mult mai adânc mişcat, căci „pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix era îngrozit”. Astfel, omul natural poate cunoaşte ceva despre adevărul divin – el ar putea chiar să fie impresionat şi afectat de el, fără să câştige acea cunoştinţă salvatoare pe care însăşi Domnul nostru o declară a fi „viaţa veşnică”.

 

Omul natural este capabil de a dobândi, prin folosinţa aptitudinilor sale raţionale, o astfel de cunoştinţă  cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu cât ar fi suficientă pentru a-l face responsabil pentru felul lui de tratarea al acestuia. Pentru a nu mai intra în alte puncte, să luam doctrina care afirmă întunecimea priceperii umane, şi necesitate harului iluminator al Duhului Sfânt, care este adesea presupus pentru a distruge fundamentele responsabilităţii umane în această privinţă; doar dacă el nu este cumva învăţat de Dumnezeu, el nu poate avea o astfel de cunoaştere experimentală a acelei doctrine care ar aparţine credinciosului exercitat, şi probabil că el nu se va supune faţă de aceasta, ci este afirmat, totuşi, într-un limbaj pur inteligibil. El nu îşi poate citi Biblia fără să fie făcut conştient de faptul că ea conţine acest adevăr, şi nici nu îşi poate exercita priceperea asupra ei, fără să obţină vreo pricepere a importanţei ei; şi acea pricepere, deşi nu este nici spirituală şi nici mântuitoare, este amplu de suficientă ca fundament al obligaţiei morale. Şi mai departe, el ar mai putea învăţa din aceeaşi sursă şi în acelaşi fel cum se face că harul iluminator al Duhului este obţinut, căci el nu poate citi pasaje ca acestea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”; şi „dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” – el nu poate citi astfel de pasaje fără să-şi formeze vreo noţiune de rugăciune ca mijloc prin care întunericul său natural să poată fi risipit; şi, dacă nu luam în considerare clara sa percepţie naturală despre astfel de doctrine, el ori refuză să le creadă, sau persistă în a neglija rugăciunea pentru Duhul Sfânt, cu el trebuie să se aplice principii diferite, şi să fie încercat de o regulă diferită de judecată din ceea ce este aplicabil acelora care au Biblia cu ei, sau nici o minte raţională să fi gândit. Nu ai fi putut sta sub slujirea unei Evanghelii pentru ani în şir fără să capeţi vreo cunoştinţă care este suficient de abundentă pentru a te putea pune sub cele mai grele responsabilităţi. Aceasta este o reflecţie solemnă, ca această pricepere ar trebui ori să dovedească „mireasma de la viaţă la viaţă” sau „mireasma de la moarte la moarte”. Dacă nu ar fi fost mijloacele convertirii tale, aceasta ar fi baza condamnării tale, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”; şi cel care iubeşte lumina Evangheliei nu se va contracta de la lucrarea de iluminare a Duhului.

 

Trebuie însă să ne amintim mereu că oricare pricepere ar obţine un om natural prin exerciţiul aptitudinilor sale raţionale pe Cuvântul lui Dumnezeu, acea pricepere nu este nici spirituală şi nici salvatoare, decât dacă el este iluminat de Duhul. Dacă mi se cerea să afirm diferenţa specifică dintre priceperea naturală şi cea spirituală despre adevărul divin, sau cum pot fi ele distinse una de alta, aş fi simţit dificultatea care este de obicei atunci când se face o discriminare dintre două stări ale minţii, care au o oarecare asemănare comună, şi a cărei diferenţă constă dintr-o calitate despre care omul natural nu ştie nimic, deoarece nu are nici o experienţă a acesteia. Aşa cum este dificil să descrii o idee de culoare unui orb, sau de muzică unui surd, la fel este dificil să descrii unui om natural percepţiile caracteristice ale unuia a cărui ochi au fost deschişi de Duhul. Şi dificultatea nu este diminuată ci crescută prin faptul că el are un anumit fel de pricepere care îi este comună lui cu adevăratul credincios, şi care este prea aptă pentru a fi greşită pentru ceea ce cere Evanghelia. Probabil că cea mai apropiată abordare pe care o putem face faţă de o explicaţie ar putea fi prin a-ţi cere să convingi pe un om care vede, dar care nu are nici un sens al frumuseţii, sau unui om care aude, dar care nu are nici un sens al armoniei; cam acelaşi este cazul şi al omului natural, care vede adevărul fără să-i perceapă excelenţa lui spirituală, şi pe urechea căruia intră sunetul Evangheliei fără să trezească nici o muzică în sufletul său. Cunoştinţa mântuitoare nu este o cunoştinţă a literei moarte sau a formei exterioare a Evangheliei, ci o cunoaştere a adevărului în „lumina, în luciul şi gloria ei”; „o cunoaştere plină de gust”3 care are în ea o savoare a adevărului ca excelent: ‚Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul’. Aceasta este „lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos”. Imaginează-ţi doar părerile diferite ale lui Hristos care au fost dezbătute de cei cu care s-a întâlnit în Iudea, şi aceasta te va ajuta să înţelegi diferenţa, sau măcar să vezi că este una, dintre un tip de cunoaştere şi alte. Toţi evreii care l-au văzut pe Hristos aveau anumite păreri despre el: dar pentru ochiul carnal, „el n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”; pe când pentru ochiul spiritual, el era „mai frumos decât zecile de mii, şi plăcut totodată”; căci apostolul spune, „a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Şi la fel cum a fost atunci le fel este şi acum: ca şi Hristos, suma şi substanţa Evangheliei, a venit ca lumină „şi întunericul nu a biruit-o”; căci „el era în lume, şi lumea nu era din el, şi lumea nu l-a cunoscut”, la fel şi Evanghelia, care este Hristosul revelat, să poată fi citită şi auzită. Deşi „văzând să nu pricepem, şi auzind să nu înţelegem”, până ce Duhul „ia lucrurile lui Hristos şi ni le arăta”, prin „a străluci în inimile noastre”.

 

O altă diferenţă dintre cele două tipuri de cunoaştere constă în aceasta, că lumina spirituală poartă cu ea o putere auto-evidenţiatoare, şi este însoţită de o convingere din toată inima a certitudinii ei, o credinţă cordială a adevărului ei. Când ochiul este deschis să vadă slava Evangheliei, mintea are o percepţie intuitivă a autorităţii ei divine; aceasta „se supune conştiinţei în faţa lui Dumnezeu”, şi păcătosul simte că „Dumnezeu este în aceasta într-adevăr”. Dumnezeu „şi-a ridicat Cuvântul său mai presus de numele său”; acesta poartă asupra sa o impresie mult mai uluitoare a perfecţiunilor divine decât oricare altă manifestare prin care s-a făcut el cunoscut vreodată; şi atunci când ochiul este deschis să perceapă slava lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos, mintea nu mai poate crede că Cuvântul ar mai putea fi scris, decât ar putea lumea să fie îngrădită, de oricare altul decât de Cel omniscient.

 

Dar marele test discriminatoriu al diferenţei dintre cunoaşterea spirituală şi naturală a adevărului divin trebuie găsit în influenţa sa practică şi în roadele actuale. Lumina spirituală este însoţită de dragoste; aceasta este vitală şi puternică, transformatoare, reînnoitoare, purifică sufletul în care locuieşte; căci dacă noi privim slava lui Dumnezeu, suntem prin urmare schimbaţi în chipul său; noi iubim ceea ce discernem că este bun, admirăm ceea ce percepem a fi excelent, imităm şi devenim conformaţi faţă de ceea ce iubim şi admirăm. Aceasta nu este o lumină rece ca cea a lunii sau stelelor, ci o lumină vie, însoţită de putere şi căldură, vitalizatoare, roditoare; aceasta acordează toate aptitudinile sufletului pentru serviciul lui Dumnezeu, ca lumina care a căzut pe statuia lui Memnon, şi a trezit coardele adormite ale unei lire.

 

Diferenţa dintre cunoaşterea naturală şi cea spirituală a adevărului divin nu este doar reală ci şi mare. Ea este ca diferenţa dintre întuneric şi lumină, sau dintre noapte şi zi. Fiecare om natural, oricât de educat, este „înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în el”. El ar putea fi mai învăţat în litera Scripturilor, mai rafinat cu erudiţia literară, mai ştiinţific în ortodoxia lui dogmatică, mai elocvent în ilustrare şi argument, decât mulţi dintre aceia care sunt „învăţaţi de Dumnezeu”; dar „vă spun că cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Aceasta nu este o diferenţă în grad, ci în fel. În ceea ce este comun la ambele, omul natural ar putea avea un grad mai mare de învăţare decât cel spiritual; dar în ceea ce este specific acelora care sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu este loc de comparare; acel fel de pricepere, deşi şi aceasta este admisă în grade ca cea posedată de oamenii lui Dumnezeu, nu aparţine nimănui, decât acelora care sunt învăţaţi de Duhul său. Şi această diferenţă este mare, încât oamenii lui Dumnezeu, ai căror ochi sunt deschişi să înţeleagă Scripturile, se spune despre ei că au „o nouă înţelegere oferită lor”. „Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi Suntem în Cel ce este adevărat”; nu că ar fi creată o altă aptitudine, ci că cea veche este în întregime reînnoită. Şi această schimbare este produsă însăşi asupra înţelegerii. Nu este destul ca afecţiunile să fie desprinse de păcat, de parcă s-ar elimina împiedicările din dreapta operare a unei minţi presupuse a fi în sine „pură, nobilă şi nepătată”; nu, cunoştinţa a împărtăşit ruinele căderii, şi este în sine pervertită; şi astfel ea trebuie să fie reînnoită de cel care a creat-o, altfel ar deforma pentru totdeauna lumina, oricât de clar ar străluci aceasta din pagina Scripturii.

 

Aşa cum priceperea este aptitudinea conducătoare a sufletului, şi desemnată în mod clar să influenţeze, controleze şi guverneze pe toate celelalte prin lumina sa, la fel şi întunericul este aici cauza prolifică a unui astfel de rău moral şi spiritual. Priceperea, prin urmare, trebuie să fie iluminată, dacă inima e să fie reînnoită. În Scriptură se vorbeşte despre întuneric spiritual, nu ca un lucru simplu pasiv sau negativ, ci ca o putere pozitivă; „puterea întunericului” este în mod expres menţionată, şi îngerii apostaţi sunt reprezentaţi ca ţinuţi în „lanţurile întunericului”, de parcă ar fi impus cătuşe pe suflet, şi într-adevăr ar putea să rupă aceste cătuşe doar de către acela care a cauzat căderea lanţului de fier din mâinile şi picioarele ucenicilor lui întemniţaţi.

 

Apostazia noastră de Dumnezeu este descrisă ca fiind formată în principal din întunericul nostru spiritual. Finalul fiinţei noastre era acela de a-l „glorifica pe Dumnezeu”, aşa cum creaturile inteligente ar trebui, prin percepere, preamărire şi încântarea în slava lui: aceasta este cel mai înalt exerciţiu al îngerilor şi al serafimilor. Şi acum dacă un nor negru ascunde de noi perfecţiunile sale, dacă l-am putea avea pe Dumnezeu prezent în gândurile noastre fără a percepe slava sa, aceasta este deodată evidenţa şi esenţa căderii noastre melancolice.

 

Acest întuneric nu este doar umbra morţii sub care duşmănia noastră faţă de Dumnezeu îşi găseşte adăpost şi acoperire, ci este într-un anumit sens cauza acelei duşmănii în măsura în care aceasta dă naştere la nenumărate prejudicii împotriva lui Dumnezeu, care o hrănesc şi o ţin în viaţă, precum şi iluzii multiforme, variind de la cel mai pustiit ateism până la cea mai groaznică formă de superstiţie; şi dacă aceste prejudicii şi aceste iluzii trebuiesc a fi măturare, şi duşmănia pe care o produc acestea şi o hrănesc trebuie ucisă, aceasta trebuie să fie făcută prin cel care a poruncit ca lumina să strălucească în întuneric, strălucind în inimile noastre, pentru a ne oferi lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

 

Această iluminare a Duhului are referinţă la tot adevărul Evangheliei, dar este oferită într-un grad mai mare sau mai mic, în timp ce în fiecare instanţă ea îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut înspre mântuire. „Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi cunoaşteţi toate lucrurile”. „Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Din aceste cuvinte este clar faptul că cei toţi cei care sunt învăţaţi de Dumnezeu cunosc ceea ce este necesar să fie crezut pentru mântuire, şi că respectivii nu sunt lăsaţi să depindă pe simpla învăţătură umană; dar aceasta este egal de clar din context, că această ungere nu înlătură folosirea unor astfel de mijloace de informare pe care Dumnezeu le-a oferit Bisericii sale; ci din contra, acelaşi apostol spune, „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl”; „”Nu v-am scris că nu cunoaşteţi adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi”. Scrisoare apostolului a fost desemnată şi potrivită pentru instruirea lor, şi era folositoare, nu numai în „aprinderea minţilor lor prin amintirea acestora”, ci şi prin a-i ajuta să aplice adevărul la exigenţele condiţiei lor, ca unul care i-a expus pe aceştia seducţiei falşilor învăţători, şi în a-i permite să crească în cunoştinţa de Dumnezeu; căci printre creştini există grade de lumină spirituală, aşa cum printre oamenii naturali sunt grade de cunoaştere seculară; şi un fel de cunoaştere admite creşterea şi sporul, şi depinde de folosirea mijloacelor ordinare, cu nu mai puţin decât cealaltă. Am putea să-l cunoaştem pe Domnul ca şi Apolo, deşi am putea fi aduşi, ca şi el, spre „a cunoaşte cale Domnului mult mai perfect”. După cum şi cunoştinţa care este comună tuturor acelora ce sunt învăţaţi d Dumnezeu îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut pentru mântuire, în timp ce, fiind împărţită în grade mai mari sau mai mici, poate exista o diversitate de opinie chiar şi printre adevăraţii creştini în punctele de importanţă minoră, vedem deodată originea şi natura acelei minunate uniformităţi de sentiment dintre aceia care marchează unitatea credinţei creştine în privinţa tuturor adevărurilor fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce ne-am putea aştepta în mod rezonabil să descoperim o varietate de opinii, apărând din diferite grade de lumină, chiar şi printre acelea care sunt în principal şi substanţial una. Şi această consideraţie trebuie îmbunătăţită ca o lecţie de caritate universală şi de toleranţă mutuală printre ucenicii lui Hristos.

 

Acesta este un adevăr preţios al Bibliei, ca harul iluminator al Duhului Sfânt, deşi ar fi în special promis spre slujirea Evangheliei ca fiind doar cel prin care funcţiile sale specifice să poată fi exercitate cu succes, nu este limitată acelora, şi la nici o altă clasă sau ordin de oameni, ci este comună tuturor credincioşilor. Fiecare persoană privată – fiecare om smerit, care ia Biblia în mâinile sale şi se retrage în cămăruţa lui pentru a medita şi a o citi acolo, este privilegiat să ceară şi să aştept învăţătura Duhului lui Dumnezeu. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Comunicarea directă a fiecărui suflet cu Dumnezeu ca „Tată al luminilor”, cu Hristos ca „lumina lumii” şi cu Duhul Sfânt ca „Duhul adevărului”, arată faptul că poziţie au creştinii în Biserica Creştină; şi aceasta, deşi Dumnezeu le-a oferit în mod graţios ajutoarele şi ghidele spirituale, el nu i-a lăsat absolut de independenţi de oricare alt ordin al oamenilor; cu atât mai puţin să-i fi supus pe aceştia la simpla autoritate umană în materiile credinţei: „credinţa lor trebuie să stea nu pe înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”.

 

____________________

 

NOTE

 

1 Despre acest subiect important, autorul le recomandă cititorilor săi pe Jonathan Edwards despre ‘The Reality of Spiritual Light.’ Works, vol. viii. p. 5?; Thomas Halyburton on ‘The Nature of Faith;’ and John Owen’s Discourses on ‘The Reason of Faith;’ and ‘The Causes, Ways and Means of Understanding the Word of God.’ Works, vol. vi.

 

2 Howe, Works, viii, 566.

 

3 Thomas Halyburton.

 

____________________

 

Despre autor

 

James Buchanan s-a născut în 1804. El a deţinut câteva poziţii de pastor înainte de a deveni Profesor de Apologetică şi mai târziu de Teologie Sistematică la Free Church College din Edinburg. El a avut o mare faimă ca predicator, maniera sa de la amvon fiind marcată de claritate susţinută a gândirii şi un împătimit elocvent evanghelic. Dintre lucrările cele mai experimentale ale lui Buchanan este una din care este preluat şi acest articol, Oficiul şi Lucrarea Duhului Sfânt, care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1966.