Erezii:

MANIHEISM

Maniheismul

By: I.J.S. Taraporewala

Dinastia Sassanian a condus Iranul mai mult de patru secole (226-642 A.D.), după toate aparenţele cu mare splendoare şi glorie. Însă când Imperiul Sassanian a avut necazuri cu arabii din deşert, inspirat de noua evanghelie a Islamului, întreaga sa structură vastă şi măreaţă s-a fărâmiţat în scurt timp. Exista ceva esenţial greşit în sistemul politic din Iran încă de la începutul domniilor Sassaniene. Ascunşi sub nemaipomenita măreţie şi marile realizări militare ale Sassanienilor zăceau germenii decadenţei.

Pe tot parcursul celor patru secole de domnie sassaniană, zoroastrianismul a continuat să fie "religia oficială de stat", dar istoricii au vorbit şi de câteva "secte eretice". Aparent acestea au fost suprimate, însă "ne lipseşte materialul necesar pentru a ne forma o judecată, deoarece triumful doctrinei ortodoxe a condamnat la uitare majoritatea părerilor care se abăteau de la ea". În pofida acestui triumf al ortodoxiei zoroastriene, rămâne faptul că un oarece număr de  "erezii" au fost formulate din când în când, iar două dintre ele au primit un răspuns favorabil din partea maselor. O astfel de erezie a fost promulgată de către Mani chiar la începutul erei sassaniene iar cealaltă a fost "erezia" propovăduită de Mazdak pe la sfârşitul domniilor dinastiei Sassaniene. "Se poate sugera că simplul fapt al existenţei unor astfel de mişcări eretice precum maniheismul şi mazdakismul este un indiciu al acelor germeni ai decadenţei care au întunecat prăbuşirea finală a credinţei naţionale din Persia".

Dinastia Sassanian a fost înfiinţată de Ardashir Papakan din casa de Sasan în anul 226 A.D. Ardashir a condus răscoala naţională împotriva luptelor fratricide şi a conducerii fără de religie a conducătorilor familiei Arsacid (neam part) din Iran. Conducătorii familiei Arsacid erau zoroastrieni cu numele, dar se gândeau mai mult la propria putere şi poziţie decât la ţara sau religia lor. Pe plan politic naţiunea a suferit în ochii întregii lumi, deoarece capitala ţării a fost cucerită şi prădată de romani de nu mai puţin de trei ori în decursul a o sută de ani. La această ruşine se adaugă căile "nereligioase" şi neortodoxe în care casa de Arsacid conducea, ceea ce i-a supărat teribil pe Ardashir şi pe înfocaţii lui adepţi. Ardashir a condus mişcarea naţională împotriva Arsacizilor, care, credea poporul, au condus ţara spre ruină şi dezastru. Provincia Pars (Persis) peste care stăpânea Ardashir a fost centrul şi punctul de coagulare a ceea ce mai rămăsese viu din vechea credinţă zoroastriană. Ardashir şi adepţii săi credeau că numai prin restaurarea vechii religii se putea face o domnie stabilă, iar oamenii au fost de acord. Înflăcărat de acest entuziasm, Ardashir a condus dubla mişcare pentru restaurarea credinţei străvechi a lui Zoroastru şi pentru stabilirea unei forme de guvernare ariene în ţară.

Ardashir însuşi a fost preot, iar preoţia sa a fost moştenită de la o lungă linie de strămoşi. Întreaga naţiune s-a ridicat la chemarea sa, iar Ardashir a fost biruitor în ambele sale ţeluri. Iar la moartea sa din 242 A.D. a lăsat nou fondatul imperiu fiului său, Shapur I. Şi odată cu imperiul i-a lăsat şi următorul "testament" fiului său:

"Când monarhii cinstesc
"Credinţa, atunci ea şi regalitatea sunt înfrăţite,
"Pentru că ele îngemănate sunt, iar tu putea-vei spune:
"'O mantie poartă amândouă'. Credinţa nu rezistă
"Fără tron, nici chiar domnia nu va sta
"Făr’ de credinţă; ca două piese de brocart
"Ele s-au împletit mereu
"Pentru cei chibzuiţi....
"Şi sunt trebuincioase una alteia, iar noi vedem perechea
"Împreunată-n binefacere".

Crezând în aşa ceva, Ardashir a înfiinţat o teocraţie bine pusă la punct în Iran. El însuşi preot, el a urmat negreşit tot ceremonialul complicat prescris de credinţa sa, iar ca un credincios entuziast şi sincer şi-a făurit imperiul pe fundaţiile solide ale credinţei. Acest lucru este limpede înfăţişat pe monedele sale, ca de altfel pe toate monedele din perioada dinastiei Sassaniene. Pe reversul fiecărei monede vedem un altar al focului flancat pe fiecare parte de o figură umană complet înarmată. Una dintre ele reprezintă regalitatea, puterea seculară; iar cealaltă reprezintă pe Dasturan-Dastur (Marele Preot al imperiului), semnificând puterea duhovnicească. Aceştia sunt "cei doi fraţi".

În statul teocratic înfiinţat de Ardashir I pândeau deja germenii ascunşi ai decadenţei. O astfel de constituire teocratică ar da în mod firesc o pondere deosebită preoţimii unei anumite religii, precum şi o importanţă deosebită unui anumit set de credinţe şi dogme. Achaemenianii au domnit peste un imperiu mult mai extins decât cel al Sassanienilor, dar politica lor religioasă a fost una de toleranţă faţă de diferitele religii ale supuşilor lor. Sassanienii, pe de altă parte, au căutat să obţină solidaritate şi unitate prin omogenitatea credinţei (măcar pentru majoritatea supuşilor) şi prin asigurarea unei poziţii înalte în stat a unei anumite credinţe şi a unui set de practici şi dogme religioase. Această poziţie favorizată a permis zoroastrianismului să aducă clerul zoroastrian în stadiul de a se crede un soi de "oameni aleşi" ai lui Dumnezeu şi încet, dar sigur în ei a lucrat un spirit de intoleranţă faţă de alte credinţe.

Este cu adevărat semnificativ faptul că prima înştiinţare a noii credinţe eclectice a lui Mani ar fi fost făcută tocmai în ziua în care Shapur I, fiul şi succesorul fondatorului casei de Sassanian, a fost încoronat la Ctesiphon (20 martie, 242 A.D.).

Chiar în timpul vieţii lui Mani şi în ţara sa de origine această nouă credinţă era "combătută şi afurisită la fel de violent de către zoroastrianismul ortodox pe cât a fost şi de creştinismul ortodox când s-a răspândit spre vest, în domeniile imperiale ale Romei". Până la începutul secolului prezent (XX) după Hristos, toate informaţiile pe care le deţinem despre Mani şi învăţătura sa au fost din aceste două surse şi nu avem nimic altceva. Preoţimea zoroastriană l-a denumit "diavolul întrupat" şi "diavolul schilod" (pentru că era şchiop), iar cărturarii creştini au fost la fel de batjocoritori.

În 1902-1903, prima expediţie în regiunea Turfan din Asia Centrală a fost trimisă din Berlin şi a fost condusă de Gruenwedel şi Huth. Ea a fost urmată de o a doua în 1904, condusă de Le Coq, apoi o a treia condusă de Le Coq şi Gruenwedel. Ultima s-a desfăşurat între 1905 şi 1907 şi a rezultat în aducerea unui "veritabil tezaur" de fragmente maniheiste la Berlin. Aceste documente din Turfan includ fragmente din lucrările originale ale credinţei maniheiste, precum şi porţiuni considerabile ale cândva vastei literaturi manihiste. Sunt într-un dialect numit Pahlavi, din sogdiană, în turca veche şi chineză. Toate au fost descifrate şi editate şi traduse cu măiestrie, iar ele au limpezit considerabil chestiunea vieţii şi învăţăturilor lui Mani. De aici putem conchide că "Maniheismul nu a fost doar o ramură a zoroastrianismului într-un fel, şi părintele diferitor mişcări eretice în creştinism, ci a fost şi un element secular în viaţa religioasă a Asiei Centrale şi Răsăritene".

Mani a fost persan prin naştere şi a fost probabil şi mandaeanist (sectă religioasă). Tatăl său era un om cuviincios, considerabil învăţat şi cu tendinţe eclectice distinse în materie de religie. Mani s-a născut prin 216 A.D. Undeva pe la douăzeci de ani a avut o viziune spirituală şi, inspirat de revelaţia divină, el a mers înainte spre a fi un nou profet. Strădania lui a fost să facă "o sinteză a elementelor din diferitele religii existente pentru a forma o nouă religie, eclectică în caracter, şi inspirată de flebeţea propriului său entuziasm idealist, o religie care să nu fie delimitată de hotarele naţiunii, ci să fie universal primită. Cu alte cuvinte, aspiraţia lui Mani era să aducă lumea, Orient şi Occident, într-o uniune strânsă, printr-o credinţă combinată, bazată pe crezurile cunoscute în zilele sale".

Învăţătura lui Mani este concepută ca o sinteză. El şi-a afirmat îndeosebi independenţa de Zoroastru, Budha şi Isus, pe care el îi vedea ca pe "pionieri ai dezvăluirii adevărului pe care el a venit să îl împlinească". De la zoroastrianism el a luat doctrina luptei fundamentale dintre Spirit şi Materie, ca baze pentru soluţionarea problemei luptei dintre Bine şi Rău. În învăţăturile lui Budha el a găsit lecţiile esenţiale pentru a duce traiul, care ar fi trebuit acceptate de oamenii de pretutindeni. Iar în Isus el a recunoscut "idealul netăgăduit al vieţii". El a mai adăugat la învăţăturile sale doctrine ale hinduismului, precum şi vechi credinţe babiloniene care supravieţuiseră până în vremea lui. Iar în învăţătura lui mai putem observa un puternic amestec de doctrine gnostice şi neo-platonice. Acest caracter eclectic al învăţăturii lui Mani a făcut ca ea să fie mai uşor de adoptat de orice persoană din orice religie, pentru că trebuiau doar să devină o sectă desprinsă din credinţa lor originală. Ca atare, învăţătura lui Mani a fost bine primită la început, şi chiar regele Shapur I i-a devenit prieten şi protector.

Dar această nouă învăţătură nu prea s-a potrivit cu ortodoxa şi retrograda preoţime zoroastriană. Opoziţia asupra părerilor lui Mani deveneau mai puternice cu fiecare zi şi în cele din urmă Shapur I a trebuit să-l sfătuiască pe Mani să părăsească ţara şi să plece în exil. Astfel că Mani a părăsit Iranul şi a rătăcit pentru mulţi ani prin aproape toată Asia Centrală, pătrunzând şi în est până către China. În timpul acestor ani de rătăcire el a dat forma finală învăţăturilor sale, care au fost astfel gata pentru a fi scrise. Crezul său s-a răspândit rapid prin Asia Centrală şi a avut un număr considerabil de adepţi printre chinezi. Credinţa sa a fost continuată în Est până prin secolul XVII după Hristos.

Mani a rămas în exil până la moartea lui Shapur I în 272 A.D. S-a întors în Iran şi a fost bine primit de succesorul lui Shapur, Hormazd I. Dar când Hormazd I a murit după o foarte scurtă domnie (272-273 A.D.) succesorul lui, Bahram I, şi-a arătat puternica antipatie faţă de Mani condamnându-l la o moarte oribilă. Adepţii săi au fost persecutaţi cu cruzime iar religia lui Mani a fost izgonită din întregul Imperiu Iranian. Aşa se face că adepţii săi au migrat spre apus şi miazăzi. Trecând prin Egipt, religia s-a răspândit de-a lungul întregii coaste de nord a Africii, iar de acolo a pătruns în Sicilia şi în Spania, răspândindu-se astfel în toată Europa. Pentru câteva secole a continuat să fie activă pe tot cuprinsul Europei, deghizată sub forma unor diferite secte "eretice" ale creştinismului. Un maniheist cât se poate de notabil a fost Sf. Augustin, care a intrat în această religie în tinereţe, înainte de a purcede la munca sa susţinută pentru Biserica lui Hristos. În Bulgaria maniheismul apare sub forma sectei lui Bogomil (iubit de Dumnezeu), în Italia sub forma sectei Cathari, o alta „eretică”. Ultima semnalare a acestei religii se găseşte în rândul celor numiţi Albigensis din sudul Franţei, care au fost masacraţi fără îndurare de către ortodocşii catolici de acolo.

În Răsărit, fortăreaţa maniheiştilor a fost regatul Uigurilor, iar acolo au fost înfloritori în mod paşnic, până ce Uigurii înşişi şi-au pierdut regatul. În China se pare că s-au stins treptat.

Principala învăţătură a lui Mani priveşte lupta dintre Bine şi Rău. Asta se datorează, potrivit lui, existenţei Principiilor Dualităţii de la începuturi, iar lupta se va desfăşura pentru eternitate. Mani învăţa că Lumina era Spirit şi ca atare, "binele" şi că Întunericul era Materie, prin urmare "răul". Mani a recunoscut trei "Ere" principale. Prima "Eră" înainte de apariţia universului vizibil, când Principiile Dualităţii erau separate complet. În a doua "Eră, cea prezentă, Întunericul s-a strecurat sub forma unor părţi mai mici în regiunea Luminii, rezultând astfel conflictul universal. A treia "Eră", în care va avea loc sfârşitul definitiv, va aduce triumful final al Adevărului şi Luminii şi separarea completă, ca în prima "Eră", a Tărâmului Luminii de Tărâmul Întunericului.

(courtesy of http://www.iranchamber.com/religions/manichaeism1.php)