Erezii:

MANIHEISM

  

Maniheismul

 

By: I.J.S. Taraporewala

Rezumatul vieţii lui Mani şi extinderea bisericii lui

Mani s-a născut pe 14 aprilie, 216 d.Hr., în nordul Babilonului, care pe atunci forma o parte a provinciei Asoristan, în Imperiul Part. Tatăl său, Patteg ori Pattig, se spune că se trage din Hamadan. Mama sa, Maryam, era din familia Kamsaragan, care pretindea domnia cu casa regală partă, Arsacid. Numele lui Mani, unul destul de comun, este arameic, nu iranian.

Potrivit lui Ibn an-Nadim, Patteg a părăsit Hamadan pentru al-Madain din Babilon. Într-o zi, într-un templu pe care-l frecventa des, a auzit o voce ce venea din sanctuar,  cerându-i să renunţe la vin, carne şi legăturile cu femeile. Supunându-se acestei chemări, el a părăsit al-Madain pentru a se alătura unei secte cunoscute ca "Mughtasila" ("cei care se scaldă"). Mughtasila par să fi fost gnostici botezători, probabil adepţi ai lui Elchasaios. Mani însuşi se pare că a fost dus de tatăl său, fiind al patrulea copil, să trăiască printre ei.

Conform propriilor sale însemnări, păstrate de Ibn an-Nadim şi al-Biruni, Mani a primit, când era încă copil, o revelaţie de la un duh pe care l-a numit Geamănul, care l-a învăţat adevărurile profunde ale religiei sale. Asta se întâmpla probabil prin 228, la începutul domniei persanului Ardashir, care i-a înlăturat pe parţi. În ultimii ani ai domniei lui Ardashir, adică după vreo doisprezece ani mai târziu, Geamănul i-a apărut iar lui Mani şi i-a cerut să predice omenirii adevărul pe care l-a învăţat. Mani mai întâi le-a povestit acestea tatălui şi bătrânilor familiei; apoi a pornit pe mare, într-o călătorie de misionariat către India, adică spre Turan şi Makran (modernele Baluchistan şi Sind). Aici a avut succes în convertirea regelui din Turan şi a unui anumit număr din  supuşii săi. Probabil în 242, anul ascensiunii fiului lui Ardashir, Shapur I, Mani s-a întors pe mare la Pars, străbătând regiunea pe jos, ţinând predici, primite însă cu ostilitate. Din Pars a atins apoi Mesene, micul regat de la gurile Tigrului, iar apoi s-a întors acasă, în Babilon. A călătorit prin Babilon, predicând, a revenit în Pars, apoi în Media, întâmpinând destulă opoziţie; dar la un moment dat a reuşit să convertească la credinţa sa pe Peroz, fratele lui Shapur, care, potrivit lui Ibn an-Nadim, i-a înlesnit o audienţă la rege. Conform maniheistei Kephalaia, Shapur l-a convocat pe Mani de trei ori din Ctesiphon, iar a treia oară l-a acceptat ca membru al curţii sale şi i-a îngăduit să-şi propovăduiască religia fără oprelişti prin toate ţinuturile.

Potrivit lui Alexandru din Lycopolis, Mani, ca membru al curţii lui Shapur, l-a însoţit pe rege într-una din campaniile sale romane, fie împotriva lui Gordian III (242-44) ori a lui Valerian (256-60). Conform Kephalaia, Mani a petrecut mulţi ani în prezenţa lui Shapur, şi mulţi ani predicând "cu rezultate rodnice" în Persia şi regiunea partă, până la Adiabene şi la ţinuturile vecine frontierei cu Roma. Se pare că, la fel ca predicarea, profetul practica şi medicina şi lecuia bolnavi. Cu ceva timp înainte de anul 262 el a mai convertit un frate de-al lui Shapur, numit Mihrshah, rege în Mesena.

Între 244 şi 261, pe vremea când Mani se afla în Weh-Ardashir (o parte din al-Madain), el a trimis o misiune în Egipt, condusă de Adda şi Patteg, care anterior fusese şi la "Roma". (Probabil că acest Patteg era chiar tatăl lui Mani.) Această misiune, care a avut un succes considerabil, a ajuns până în Alexandria. Altă misiune, trimisă de profet din Hulwan (pe drumul de la Babilon către Hamadan) a fost condusă de Ammo, care a fost însoţit de un prinţ Arsacid. Ammo a pătruns departe spre nord-estul imperiului, spre Parthia şi Marv şi chiar dincolo de ele. Acolo a fondat comunităţi, şi a convertit pe conducătorul din Waruch (modernul Gharch). A treia misiune, condusă de Adda şi Abzaxya, în 261-62, a convertit printre creştinii din Karkuk. Fără îndoială, au mai fost multe alte misiuni despre care nu s-a păstrat vreo informaţie.

În vremea morţii lui Shapur, probabil prin 273 A.D., maniheismul pare să fi fost bine stabilit în tărâmurile sale, chiar dacă religia de stat continua să fie zoroastrianismul. Mani s-a retras în Babilonia pe timpul scurtei domnii, de numai un an, a fiului lui Shapur, Hormizd I; dar la un timp după succesiunea la tron a fratelui lui Hormizd, Vahram Iel a călătorit în jos, către Tigru, vizitându-şi comunităţile, şi atingând Hormizd-Ardashir (Ahwaz), gândită a fi o aşezare a provinciilor nord-estului  imperiului. Acest lucru i s-a interzis, şi s-a întors la Mesena, de unde a călătorit spre Tigru, către Ctesiphon. De acolo el a vizitat Kholassar, unde i s-a alăturat regele vasal Bat, un alt convertit de sânge regal. Atunci i-a parvenit porunca de a se prezenta la curtea lui Vahram de la Beth-Lapat (Gundeshapur). Aici s-a confruntat cu ostilitatea preoţilor zoroastrieni, iar după o audienţă neplăcută la rege, a fost întemniţat, în lanţuri grele. A murit după 26 de zile de captivitate, probabil în 277 d. Hr.
 

I

storia bisericii maniheiste în Iran şi în răsărit
După moartea lui Mani, conducerea bisericii sale a fost disputată de doi dintre adepţii ăi, Sisinnios şi Gabriabos. Cel dintâi a avut succes, conducând comunitatea până la martiriul său din 191-2. Succesorul lui, Innaios, se pare că a câştigat toleranţă pentru maniheişti, care a durat până la noile persecuţii din timpul domniei lui Hormizd II. Se cunoaşte puţin despre biserică din restul perioadei dinastiei Sasanian, exceptând faptul că a îndurat multe persecuţii sângeroase din partea zoroastrienilor, şi că puterea ei s-a concentrat treptat dincolo de Oxus, după graniţa de nord-est a Iranului. Către sfârşitul secolului al VI-lea, comunitatea transoxiană şi-a declarat independenţa, sub Shad-Ohrmizd, un lider babilonian. Sub numele de denawari, şi-au menţinut autonomia până la începutul secolului al optulea, când această schismă administrativă a dispărut, domnia conducătorului babilonian Mihr (cca. 710-40) fiind acceptată în Asia Centrală.

Deşi comunitatea maniheistă de dincolo de Oxus a fost împrospătată de refugiaţi (persani şi parţi) din interiorul graniţelor Iranului, majoritatea membrilor ei erau sogdiani, un popor din estul Iranului care locuia în acele regiuni.

Cucerirea Persiei de către arabi în secolul al VII-lea a dat o mică păsuire maniheiştilor persecutaţi de acolo, iar unii chiar s-au întors acasă de dincolo de Oxus. Sub domnia 'Abbasidă unele persecuţii au început din nou. Cu toate acestea, biserica s-a menţinut în Bagdad până în secolul al X-lea, când scaunul conducerii a fost strămutat la Samarkand. După acest secol, maniheiştii au dispărut din însemnările iraniene.

Începând de prin 692 (când, după o perioadă problematică, chinezii au redeschis Drumul mătăsii prin Asia Centrală), maniheismul a penetrat spre zonele răsăritene prin coloniile comerciale sogdiene, dezvoltându-se de-a lungul rutelor caravanelor dintre oraşul sogdian Samarkand şi China. Un misionar maniheist a ajuns la curtea chineză în 694; iar în 732 un edict imperial a îngăduit rezidenţilor străini din China să îşi practice religia aici.

În secolul al VIII-lea, o zonă vastă din Asia Centrală a fost cucerită de turcii Uigur; şi în 762 unul dintre conducătorii lor a adoptat maniheismul, care a devenit religia statală a acestui uriaş regat până la cucerirea sa de către kirghizi în 840. Maniheismul probabil a supravieţuit în Turkistanul de Est până la invazia mongolă din secolul al XIII-lea, menţinându-se cel mai puternic în şi pe lângă Qocho (contemporanul Turfan), care rămăsese un minuscul principat Uigur. În China religia a fost proscrisă în 863, însă, deşi persecutată, a supravieţuit acolo până prin secolul al XIV-lea.

(courtesy of http://www.iranchamber.com/religions/manichaeism2.php)