Erezii:
Maniheismul
By: I.J.S. Taraporewala
Rezumatul vieţii lui Mani şi extinderea bisericii lui
Mani s-a născut pe 14 aprilie, 216 d.Hr., în nordul Babilonului,
care pe atunci forma o parte a provinciei Asoristan, în Imperiul Part. Tatăl
său, Patteg ori Pattig, se spune că se trage din Hamadan. Mama sa, Maryam, era
din familia Kamsaragan, care pretindea domnia cu casa regală partă, Arsacid.
Numele lui Mani, unul destul de comun, este arameic, nu iranian.
Potrivit lui Ibn an-Nadim, Patteg a părăsit Hamadan pentru al-Madain din
Babilon. Într-o zi, într-un templu pe care-l frecventa des, a auzit o voce ce
venea din sanctuar, cerându-i să renunţe la vin, carne şi legăturile cu
femeile. Supunându-se acestei chemări, el a părăsit al-Madain pentru a se
alătura unei secte cunoscute ca "Mughtasila" ("cei care se scaldă"). Mughtasila
par să fi fost gnostici botezători, probabil adepţi ai lui Elchasaios. Mani
însuşi se pare că a fost dus de tatăl său, fiind al patrulea copil, să trăiască
printre ei.
Conform propriilor sale însemnări, păstrate de Ibn an-Nadim şi al-Biruni, Mani a
primit, când era încă copil, o revelaţie de la un duh pe care l-a numit
Geamănul, care l-a învăţat adevărurile profunde ale religiei sale. Asta se
întâmpla probabil prin 228, la începutul domniei persanului Ardashir, care i-a
înlăturat pe parţi. În ultimii ani ai domniei lui Ardashir, adică după vreo
doisprezece ani mai târziu, Geamănul i-a apărut iar lui Mani şi i-a cerut să
predice omenirii adevărul pe care l-a învăţat. Mani mai întâi le-a povestit
acestea tatălui şi bătrânilor familiei; apoi a pornit pe mare, într-o călătorie
de misionariat către India, adică spre Turan şi Makran (modernele Baluchistan şi
Sind). Aici a avut succes în convertirea regelui din Turan şi a unui anumit
număr din supuşii săi. Probabil în 242, anul ascensiunii fiului lui Ardashir,
Shapur I, Mani s-a întors pe mare la Pars, străbătând regiunea pe jos, ţinând
predici, primite însă cu ostilitate. Din Pars a atins apoi Mesene, micul regat
de la gurile Tigrului, iar apoi s-a întors acasă, în Babilon. A călătorit prin
Babilon, predicând, a revenit în Pars, apoi în Media, întâmpinând destulă
opoziţie; dar la un moment dat a reuşit să convertească la credinţa sa pe Peroz,
fratele lui Shapur, care, potrivit lui Ibn an-Nadim, i-a înlesnit o audienţă la
rege. Conform maniheistei Kephalaia, Shapur l-a convocat pe Mani de trei
ori din Ctesiphon, iar a treia oară l-a acceptat ca membru al curţii sale şi i-a
îngăduit să-şi propovăduiască religia fără oprelişti prin toate ţinuturile.
Potrivit lui Alexandru din Lycopolis, Mani, ca membru al curţii lui Shapur, l-a
însoţit pe rege într-una din campaniile sale romane, fie împotriva lui Gordian
III (242-44) ori a lui Valerian (256-60). Conform Kephalaia, Mani a
petrecut mulţi ani în prezenţa lui Shapur, şi mulţi ani predicând "cu rezultate
rodnice" în Persia şi regiunea partă, până la Adiabene şi la ţinuturile vecine
frontierei cu Roma. Se pare că, la fel ca predicarea, profetul practica şi
medicina şi lecuia bolnavi. Cu ceva timp înainte de anul 262 el a mai convertit
un frate de-al lui Shapur, numit Mihrshah, rege în Mesena.
Între 244 şi 261, pe vremea când Mani se afla în Weh-Ardashir (o parte din
al-Madain), el a trimis o misiune în Egipt, condusă de Adda şi Patteg, care
anterior fusese şi la "Roma". (Probabil că acest Patteg era chiar tatăl lui
Mani.) Această misiune, care a avut un succes considerabil, a ajuns până în
Alexandria. Altă misiune, trimisă de profet din Hulwan (pe drumul de la Babilon
către Hamadan) a fost condusă de Ammo, care a fost însoţit de un prinţ Arsacid.
Ammo a pătruns departe spre nord-estul imperiului, spre Parthia şi Marv şi chiar
dincolo de ele. Acolo a fondat comunităţi, şi a convertit pe conducătorul din
Waruch (modernul Gharch). A treia misiune, condusă de Adda şi Abzaxya, în
261-62, a convertit printre creştinii din Karkuk. Fără îndoială, au mai fost
multe alte misiuni despre care nu s-a păstrat vreo informaţie.
În vremea morţii lui Shapur, probabil prin 273 A.D., maniheismul pare să fi fost
bine stabilit în tărâmurile sale, chiar dacă religia de stat continua să fie
zoroastrianismul. Mani s-a retras în Babilonia pe timpul scurtei domnii, de
numai un an, a fiului lui Shapur, Hormizd I; dar la un timp după succesiunea la
tron a fratelui lui Hormizd, Vahram Iel a călătorit în jos, către Tigru,
vizitându-şi comunităţile, şi atingând Hormizd-Ardashir (Ahwaz), gândită a fi o
aşezare a provinciilor nord-estului imperiului. Acest lucru i s-a interzis, şi
s-a întors la Mesena, de unde a călătorit spre Tigru, către Ctesiphon. De acolo
el a vizitat Kholassar, unde i s-a alăturat regele vasal Bat, un alt convertit
de sânge regal. Atunci i-a parvenit porunca de a se prezenta la curtea lui
Vahram de la Beth-Lapat (Gundeshapur). Aici s-a confruntat cu ostilitatea
preoţilor zoroastrieni, iar după o audienţă neplăcută la rege, a fost
întemniţat, în lanţuri grele. A murit după 26 de zile de captivitate, probabil
în 277 d. Hr.
|
I |
storia bisericii
maniheiste în Iran şi în răsărit
După moartea lui Mani, conducerea bisericii sale a fost disputată de doi dintre
adepţii ăi, Sisinnios şi Gabriabos. Cel dintâi a avut succes, conducând
comunitatea până la martiriul său din 191-2. Succesorul lui, Innaios, se pare că
a câştigat toleranţă pentru maniheişti, care a durat până la noile persecuţii
din timpul domniei lui Hormizd II. Se cunoaşte puţin despre biserică din restul
perioadei dinastiei Sasanian, exceptând faptul că a îndurat multe persecuţii
sângeroase din partea zoroastrienilor, şi că puterea ei s-a concentrat treptat
dincolo de Oxus, după graniţa de nord-est a Iranului. Către sfârşitul secolului
al VI-lea, comunitatea transoxiană şi-a declarat independenţa, sub Shad-Ohrmizd,
un lider babilonian. Sub numele de denawari, şi-au menţinut autonomia până la
începutul secolului al optulea, când această schismă administrativă a dispărut,
domnia conducătorului babilonian Mihr (cca. 710-40) fiind acceptată în Asia
Centrală.
Deşi comunitatea maniheistă de dincolo de Oxus a fost împrospătată de refugiaţi
(persani şi parţi) din interiorul graniţelor Iranului, majoritatea membrilor ei
erau sogdiani, un popor din estul Iranului care locuia în acele regiuni.
Cucerirea Persiei de către arabi în secolul al VII-lea a dat o mică păsuire
maniheiştilor persecutaţi de acolo, iar unii chiar s-au întors acasă de dincolo
de Oxus. Sub domnia 'Abbasidă unele persecuţii au început din nou. Cu toate
acestea, biserica s-a menţinut în Bagdad până în secolul al X-lea, când scaunul
conducerii a fost strămutat la Samarkand. După acest secol, maniheiştii au
dispărut din însemnările iraniene.
Începând de prin 692 (când, după o perioadă problematică, chinezii au redeschis
Drumul mătăsii prin Asia Centrală), maniheismul a penetrat spre zonele
răsăritene prin coloniile comerciale sogdiene, dezvoltându-se de-a lungul
rutelor caravanelor dintre oraşul sogdian Samarkand şi China. Un misionar
maniheist a ajuns la curtea chineză în 694; iar în 732 un edict imperial a
îngăduit rezidenţilor străini din China să îşi practice religia aici.
În secolul al VIII-lea, o zonă vastă din Asia Centrală a fost cucerită de turcii
Uigur; şi în 762 unul dintre conducătorii lor a adoptat maniheismul, care a
devenit religia statală a acestui uriaş regat până la cucerirea sa de către
kirghizi în 840. Maniheismul probabil a supravieţuit în Turkistanul de Est până
la invazia mongolă din secolul al XIII-lea, menţinându-se cel mai puternic în şi
pe lângă Qocho (contemporanul Turfan), care rămăsese un minuscul principat
Uigur. În China religia a fost proscrisă în 863, însă, deşi persecutată, a
supravieţuit acolo până prin secolul al XIV-lea.
(courtesy of
http://www.iranchamber.com/religions/manichaeism2.php)