Erezii:

MANIHEISM

  

AUGUSTIN ŞI MANIHEISMUL
 

 

(de Gillian Clark, din prefaţa la ediţia latină Cambridge a lucrării Confesiuni, Cărţile I-IV)

Augustin a întâlnit învăţătura maniheistă curând după impactul cu Hortensius, rămânând adept timp de nouă ani. Atacurile sale ulterioare asupra maniheismului sunt o sursă majoră de informaţie, dar desigur, ele sunt polemică împotriva sistemului, nu o expunere a lui. În Confesiuni el este îngrijorat de efectul maniheismului asupra propriei sale relaţii cu Dumnezeu. În loc să explice care i-a fost credinţa ca maniheist şi de ce, el acuză aspectele credinţei sale pe care, în lumina filozofiei platonice şi a predicii lui Ambrose, o vede ca pe confuzia sa majoră. Dar acum este posibil să ne facem o idee generală despre maniheismul occidental care nu depinde neapărat de polemica creştină... Câteva texte maniheiste au fost descoperite în acest secol: textele copte de la Medinet Medi în Fayyum includ o carte cu psalmi, iar grecescul „Mani codex”, un mic volum pe papirus, este o antologie despre naşterea şi tinereţea lui Mani.

Mani, născut în anul 216 în sudul Mesopotamiei, a fost adusă într-o sectă ascetică iudeo-creştină pe care a părăsit-o pe la jumătatea celui de-al doilea deceniu de viaţă. Credea despre sine că este Paraclete, „avocatul” care, aşa cum le promisese Isus adepţilor lui (Ioan 14:26), îi va conduce întru adevăr. Revelaţiile de la al său „geamăn divin” l-au învăţat doctrinele şi organizarea maniheismului, instruindu-l să călătorească şi să predice. Învăţătura sa s-a răspândit către răsărit şi apus, adaptându-se credinţelor religioase şi practicilor existente: unele din cele mai importante texte religioase maniheiste, scrise în diverse limbi din Asia Centrală, au fost găsite la Turfan în China. În Imperiul Roman, maniheismul a fost privit de creştini ca eretic şi de stat ca un import periculos de la puterea rivală, Persia (Iran). În Persia a existat toleranţă religioasă până la moartea lui Shapur I (c. 272), dar sub domnia succesorului său, zoroastrianismul a devenit cea mai influentă religie, iar Mani a fost întemniţat şi a murit după tortură. Moartea sa a fost comemorată în festivalul de la Bema, pe care maniheiştii vestici îl celebrau mai mult decât cei din est.

Pretenţia lui Mani de a fi avut o nouă revelaţie nu era un fenomen nou în occident. Isus le-a spus adepţilor Lui (Ioan 16:12-13) „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.” El a spus că Paraclete era „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi” (Ioan 14:17). Câţiva lideri religioşi şi-au convins adepţii că ei deţin adevărul, gnosis-ul (cunoaşterea), pe care cei mai mulţi oameni nu-l pot vedea. „Cunoaşterea” a căpătat forma unei înţelegeri profunde despre cele ce se întâmplă cu adevărat în vieţile oamenilor. Gnosticii credeau că lumea fizică nu are valoare: este un stadiu temporar, iluzoriu, în lupta dintre puterile spirituale, iar tot ce contează este eliberarea duhului divin din noi de contaminarea trupului material şi întoarcerea la adevăratul său sălaş. Ei au născocit mitologii complexe de îngeri şi demoni pentru a explica evenimentele din univers. Ei refuzau să accepte afirmaţia din Geneză că Dumnezeu a făcut lumea, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Geneza 1:31). În consecinţă, ei au refuzat să accepte şi Întruparea, uniunea dintre Dumnezeu şi om într-un trup omenesc, propovăduind că Hristos era un spirit divin în aparenţa unui corp omenesc, iar că moartea Sa pe cruce a fost aparenţa unei morţi.

Gnosticismul s-a dezvoltat din istoria creştinismului, dar sectele gnostice au tins să îl fragmenteze. Mani a împletit învăţătura impresionantă, susţinută de imnuri şi cărţi splendid produse, cu organizarea efectivă. El afirma că Binele şi Răul sunt puteri egale, şi că ambele au existat mereu. Fiecare are un regat, Binele – Regatul Luminii şi Răul – Regatul Întunericului. Întunericul a invadat Lumina, iar fragmente de lumină sunt încă prinse în întuneric; această lume a fost creată pentru a le elibera. Isus al Luminii, care este duh pur, arată oamenilor cum poate fi eliberată lumina, iar Isus cel ce Suferă este Lumina prinsă în această lume. Sufletul uman este un fragment de Lumină care a căzut din sălaşul său, regatul cerurilor, fiind prins în trup. Poate scăpa prin înfrânarea trupului şi cu ajutorul puterilor izbăvitoare.

Erau două feluri de maniheişti, Sfinţii Aleşi şi Ascultătorii. Aleşii, care formau nucleul „celulei” maniheiste, erau meniţi unei vieţi misionare de sărăcie şi celibat. Ei erau strict vegetarieni, nu beau vin, fiindu-le interzis chiar să şi recolteze sau să prepare hrana, deoarece Mani a avut o revelaţie că e un fel de crimă produci vătămări unei plante. Secta a supravieţuit pentru că Ascultătorii înfăptuiau păcatul pregătirii hranei, fiind izbăviţi de păcat prin rugăciunile Aleşilor care o mâncau: Mani susţinea că fragmente de divin care erau prinse în plante puteau fi eliberate când erau ingerate de trupul pur al Alesului. Ascultătorilor le era îngăduită o soţie sau o concubină, dar erau învăţaţi să evite procrearea, pentru că ea ar fi prins alte spirite divine în materie. Celulele maniheiste, ca şi la Bisericile creştine, erau ţinute în coeziune una cu alta printr-o ierarhie analogă clerului creştin, astfel că atunci când Augustin a părăsit Cartagina pentru Roma, el a fost capabil să stea cu un alt Ascultător şi să se întâlnească cu unii dintre Aleşi (5.10.18-19).

Maniheismul i-a oferit lui Augustin o cale de a se acomoda cu neînţelegerile sale: şi-a putut continua cariera, menţinându-şi partenerul, în vreme ce se purifica de păcate prin slujirea Alesului cel curat (4.1.1); şi a putut pune acele păcate pe seama firii sale josnice, străine, care, ca şi lumea materială, a fost făcută de puterea răului, dar de care adevăratul său sine se putea lepăda (5.10.18). Maniheismul a răspuns şi nevoii sale, înrădăcinată în copilăria lui, pentru numele lui Hristos, precum şi dezgustului său iniţial faţă de scripturile creştine (3.4.8-6.10). A putut privi Biblia ca pe o crudă şi stricată tentativă la  alterarea adevărului, în timp ce scripturile maniheiste i-au oferit deopotrivă numele lui Hristos şi ceea ce părea a fi o profundă înţelegere a universului şi a vieţii umane (3.6.10). 

(courtesy of http://www-personal.umich.edu/~rdwallin/syl/GreatBooks/202.W99/Augustine/AugManich.htm)