Cosmologie:

MISTERUL PIETRELOR ICA:
A UMBLAT OMUL CU DINOZAURII?

 

De Paul G. Nation

 

Fortean Times a publicat un articol despre pietrele Ica de Filip Coppens intitulat „Biblioteca jurasicului”. Filip respinge ideea că pietrele Ica ar fi o păcăleală inteligentă perpetuată de Javier Cabrera şi sculptate de Basilio Uschuya pentru industria turistică.1

Creaţioniştii au prezentat pietrele Ica drept probe prima facia că dinozaurii şi oamenii au străbătut pământul împreună. Pietrele descriu dinozaurii în detalii atât de vii, încât paleontologii pălesc la reprezentarea tulburătoare a dinozaurilor.

Are dreptate Filip Coppens în afirmaţia sa că pietrele sunt falsificate? A pierdut din vedere Coppens faptele în mod flagrant şi neintenţionat informaţiile greşite şi la mâna a doua în legătură cu pietrele?

Orice investigaţie în legătură cu autenticitatea pietrelor ar trebui să înceapă cu faptele. Istoria şi analizele ştiinţifice ale pietrelor ar trebui luate în considerare înainte de a le pune deoparte ca fiind fleacuri turistice.

Prima menţiune a pietrelor este din partea unui preot spaniol care a călătorit în regiunea Ica în 1535.2 Părintele Simon, un misionar iezuit, l-a însoţit pe Pizarro de-a lungul coastei peruviene şi şi-a înregistrat uimirea văzând pietrele. În 1562, exploratorii spanioli au trimis unele bucăţi dintre pietre înapoi în Spania. Cronicarul indian Juan de Santa Cruz Pachacuti Llamqui a scris că în vremea incaşilor Pachacutec multe pietre sculptate au fost găsite în regatul lui Chincha în Chimchayunga care era numit Manco.3 Chinchayunga era cunoscută ca ţara de jos a coastei centrale a Peruului unde este localizată Ica astăzi.

Tatăl lui Javier Cabrera, Dom Pedro, avea cam nouă ani în 1906 când a fost martorul tatălui său, care săpa în afara Ica şi a descoperit trei sau patru pietre în morminte. Bunicul lui Javier Cabrera, ca mulţi alţi peruani bogaţi avea o largă colecţie de artefacte pre-columbiene. Cele trei sau patru pietre gravate au fost furate sau pierdute cu mult înainte ca Javier Cabrera să se nască în 1926.4 În 1936, ţăranii ce arau în câmpiile din afara Ica în Salas au descoperit o singură piatră. Autorităţile au atribuit pietrele gravate incaşilor, deoarece preponderenţa de ceramice, textile şi mumii au fost asociate cu incaşii din regiunea Salas.

Primi colecţionari au fost Carlos şi Pablo Soldi, care aveau o plantaţie în Ocucaje. În 1955, pietrele au fost scoase din mormintele de pe proprietatea lor. Pablo şi Carlos Soldi au început să adune alte pietre găsite de către jefuitorii de morminte din Ocucaje. Fraţii Soldi au fost martori oculari ai pietrelor scoase cu mumiile şi alte artefacte din mormintele de pe proprietatea lor. Fraţii Soldi au fost primii care să recunoască semnificaţia ştiinţifică a pietrelor. Au cerut să se facă o cercetare oficială. Herman Buse oferă acest raport încât Pablo Soldi a spus „un strat gros de salpetru ce acoperea mostrele principale poate fi explicat numai prin trecerea unei perioade de timp considerabile. Arheologii peruani au fost invitaţi să sape pe plantaţie sau să fie martori direcţi ai locului de unde unele dintre pietre au venit. Arheologii peruani nu s-au folosit de ocazie. În cele din urmă, Carlos şi Pablo au avut o colecţie foarte mare de pietre gravate. Carlos şi Pablo erau colecţionari pasionaţi de obiecte arheologice şi au depus eforturi pentru a păstra pietrele pentru muzeul din Peru.

În 1967, fraţii Soldi l-au abordat pe Dr. Cabrera pentru ca acesta să cumpere majoritatea colecţiei lor. Cabrera a fost curios dar sceptic deoarece pietrele descriau operaţii la inimă, indieni ce se uitau la cer cu telescoape şi dinozauri. După ce a examinat colecţia, a realizat că erau antichităţi foarte vechi de o importanţă ştiinţifică majoră. Fraţii Soldi i-au vândut 341 de pietre pentru ridicola sumă de $7,000 de soles peruani vechi – aproximativ 45 de dolari americani. Javier a depozitat pietrele într-una din camerele sale din casa spaniolă.

La sfârşitul anilor 1950 comandantul Elias, custodele Muzeului Callao Naval până în 1973, a obţinut pietre de la jefuitorii de morminte inclusiv câteva individuale care erau din Ocucaje. Acolo erau depozite de pietre găsite cam la 20 de mile SSV de Ica lângă Ocuaje şi de Rio Ica. Documentele arătau că pietrele fuseseră descoperite în peşteri şi morminte. Comandantul Elias era un om cu un interes ardent pentru arheologie şi în 1973 ave cam 300 de pietre afişate la Muzeul Naval.

Muzeul regional din Ica avea câteva pietre din mormintele din jurul Ica. Carlos şi Pablo Soldi, au căutat să păstreze pietrele pentru muzeele din Peru. Carlos a murit în 1967 şi Pablo în 1968: 114 dintre pietre au fost date Muzeului Regional din Ica. Unele dintre aceste pietre au fost expuse public la Muzeul din Ica în anii 1960.

Colonelul Omar Chioino Carraza, care era Director al Muzeului peruan de Aeronautică nu are nici o îndoială de autenticitatea pietrelor. După teste oficiale guvernamentale, Carraza a declarat în 1974:

Sunt sigur…că ele sunt un mesaj de la un popor foarte vechi a cărui memorie s-a pierdut în istorie. Au fost gravate cu mai multe mii de ani în urmă. Au fost cunoscute în Peru mult timp şi muzeul meu are peste 400 dintre ele.

Colecţia Muzeului Naţional de Aeronautică de pietre gravate incluzând dinozauri a fost obţinută din mai multe locaţii din Peru. Foarte puţine din aceste pietre au fost din Ocucaje.

Herman Buse a revelat că în 1961 a fost o inundaţie a râului Ica şi un număr de pietre gravate a fost descoperit. Jefuitorii de morminte (jefuitori de morminte) au vândut multe dintre ele muzeelor şi fraţilor Soldi.5

La începutul anilor 1960, arhitectul Santiago Agurto Calvo, un fost rector al universităţii naţionale de inginerie a avut o colecţie tot mai mare de pietre gravate. Agurto Calvo nu şi-a dat nici una din pietre muzeului Ica. Familia Calvo reţine încă acea colecţie de pietre şi ele sunt depozitate. Calvo a publicat un articol în El Comercio Newspaper din Lima despre lucrurile fantastice gravate pe pietre.6 Agurto Calvo a oferit pietre pentru analize ştiinţifice de laborator la universitatea naţională de inginerie şi Companiei miniere Luis Hochshild.

Arheologul Alejandro Pezzia Asserto, care s-a ocupat de investigaţiile arheologice din provincia culturală Ica şi un comitet de la muzeul Ica, au condus săpăturile oficiale în vechiul Paracas şi în cimitirele din Ica ale lui Max Uhle şi Toma Luz. Cu două ocazii separate, au fost scoase pietre gravate din mormintele pre hispanice indiene ce datau din 400 Î. Hr. Până în 700 d.Hr. Pietrele gravate au fost încrustate în latura camerei mortuare a mormintelor şi lângă mumii. Alejandro Pezzia Asserto a fost un arheolog de la departamentul naţional de arheologie din Peru. În 1968, Alejandro Pezzia Asserto a publicat lucrarea sa cu desene şi descrieri ale pietrelor cu o lama cu cinci degete care se presupune a fi dispărută de peste 40 de milioane de ani.7 Alte pietre erau cu un peşte care se bănuieşte că ar fi dispărut cu peste 100 milioane de ani şi o pasăre în zbor. Aceste pietre au devenit posesiunea muzeului Ica, fiind parte a colecţiei Colca.

În 1966, Felix Llosa Romero i-a prezentat lui Javier Cabrera o piatră de formă ovală; pe o parte era gravată o specie de peşte care se presupunea că a dispărut cu milioane de ani în urmă. Piatra dată lui Javier era una care fusese scoasă din şantierele de morminte ale lui Max Uhle şi Toma Luz lângă Ocucaje. Dr. Cabrera mi-a spus că darul pietrei i-a amintit că văzuse o piatră gravată similară în 1936 când avea vârsta de zece ani. Javier avusese o carieră profitabilă ca doctor distins. A fost fondatorul universităţii naţionale din Ica San Luis Gonzaga şi a fondat “Casa de Cultură” din Ica pentru a investiga ştiinţific şi a prezerva pietrele gravate.

Am auzit de pietrele ciudate gravate de la Ica la începutul anilor 1970. Am fost intrigat de rapoarte periodice din jurnale obscure şi reviste din colecţia Cabrera. Ocazional, programe TV de noaptea târziu despre astronauţi antici sau mistere inexplicabile conţineau filme ale Dr. Cabrera şi pietrele. L-am contactat pe Dr. Cabrera şi am corespondat cu el menţinând interesul cu privire la pietre în anii următori. Am petrecut ani studiind pietrele şi am adus înapoi peste 20 din ele din şase expediţii pe care le-am făcut în Peru.

Am fost fascinat de articolul lui Filip Coppens”Biblioteca din jurasic” publicat în Fortean Times. Era clar că nu avea cunoştinţe directe despre pietre şi se baza pe informaţii care aveau o direcţie greşită şi erau inexacte. Îşi începe articolul spunând „Povestea noastră are mai multe începuturi posibile…” sugerez ca începutul să fie adevărul şi o istorie reală, nu zvon şi amuzament.

Coppens spune că muzeul particular al lui Cabrera include o colecţie de pietre ce aparţin tatălui său. Aceasta nu este adevărat, după cum am demonstrat din interviurile cu familia lui Dr. Cabrera şi cu el însuşi. Numele tatălui Dr. Cabrera nu era Bolivia şi nici nu aduna pietre de pe câmpurile plantaţiei familiei la sfârşitul anilor 1930.

O socoteală fără prejudicii a pietrelor trebuie să aibă legătură cu studiile ştiinţifice făcute deja cu privire la pietre. Coppens face ca oamenii să creadă în urma articolului său că diferitele teste făcute pe pietre au fost neconcludente şi că pietrele aveauun chip pe ele, dar nu şi în scobituri. El chiar sugerează că Javier Cabrera a adăugat că „îmbrăcămintea de oxidare naturală acoperă şi tăieturile.”

Am văzut rapoartele de la universitatea naţională de inginerie, universitatea din Bonn şi al Companiei miniere Maurico Hochshild din Lima, Peru.

În 1967, Dr. Cabrera a selectat 33 de pietre din colecţia lui şi le-a trimis Companiei miniere Maurico Hochshild. Laboratorul a trimis înapoi analizele semnate de geologul Eric Wolf. Documentul declară,

Pietrele sunt acoperite cu o patină frumoasă de oxidare naturală, care acoperă şi şanţurile, prin care vârsta ar trebui să poată fi dedusă…
Eric Wolf, Lima 8 iunie 1967

Dr. Cabrera nu a adăugat nimic cu privire la oxidarea din scobituri; aceasta era parte din raportul laboratorului.

La data de 28 ianuarie 1969, Dr. Cabrera a primit rezultatele testelor de laborator conduse de Profesor Frenchen de la Universitatea din Bonn. Raportul profesorului Frenchen a confirmat raportul anterior: „pietrele erau andezite şi erau acoperite de o patină sau un film de oxidare naturală care acoperea şi gravurile.”

În 1966, Santiago Agurto Calvo a supus câteva din pietrele sale unui laborator de la universitatea naţională de inginerie din Peru. Concluziile testelor au dus fără greşeală la concluzia că pietrele erau într-adevăr de origine pre-hispanică.

Joseph F. Blumrich care era un om de ştiinţă proeminent de la NASA, a dezvoltat modelul rachetei Saturn V şi a lucrat la modelul lui Skylab, a studiat de asemenea pietrele. Dr. Blumrich a scris că pietrele, conform testelor de laborator, erau autentice şi că „nu este îndoială în mintea mea în legătură cu autenticitatea acestor imagini.”

Se pare că Filip Coppens a făcut foarte puţine cercetări cu privire la pietrele Ica. Articolul lui este plin de erori şi povestiri fictive. De fapt, Coppens scrie „susţinând originea lor l-a aruncat pe Cabrera în tabăra von Danikenites, este şi comic şi ironic deoarece von Daniken însuşi a scris că crede că pietrele sunt probabil falsuri.”

Erich von Daniken nu a crezut niciodată că pietrele Ica erau false. Erich von Daniken a avut o piatră de la Basilio şi una de la Cabrera. În cuvintele lui Daniken,

Cu unghiuri clare, scobituri curate pe noua piatră sub microscop, unde microorganismele pot fi văzute în scobiturile pietrelor lui Cabrera sub luciu fin. Aceasta este mica diferenţă majoră între pietre autentice şi false.8

Coppens ştie pre bine că von Daniken credea colecţia lui Cabrera ca fiind autentică şi Filip a văzut fotografiile luate din analiza microscopică a lui von Daniken. Acele fotografii arată clar că nu este nici o patină a timpului în scobiturile falsului lui Basilio şi o mare oxidare în scobiturile pietrei lui Cabrera.

Orice urmărire ştiinţifică erudită ar fi descoperit că s-au făcut alte teste pe pietre. Ryan Drum, un biolog american, a adus înapoi două pietre în America şi a făcut unele studii microscopice pe ele:

Am examinat pietrele la mărirea de 30 şi 60 la un microscop stereo şi nu am găsit nici o şlefuire evidentă sau semne de lustruire . . .9

Robert Charroux a testat de asemenea pietrele şi rezultatele au arătat că nu exista nici o dovadă a unei unelte rotative, folosită pentru a face pietrele:

S-a stabilit un lucru clar: desenele de pe pietrele Ica nu au fost făcute în vremea noastră cu o unealtă electrică.10

Coppens se foloseşte de sprijinul lui Neil Steede, care face lucrări arheologice. Bill Cote a făcut un film video, Arta din Jurasic, cu Neil Steede ca şi cercetător. Neil Steede, purtând lentile bifocale, priveşte la pietre în muzeul lui Cabrera şi spune plin de încredere „Pietrele au patină, dar aceasta nu există în scobituri.” Este aceasta ştiinţă sau speculaţie? Are Steede vedere cu raze X?

De ce au revelat laboratoarele cu microscoape stereoscopice exact opusul? Este o astfel de cercetare profesionistă? Este articolul lui Coppens o înregistrare informată sau ceva ce ar fi trebuit să apară în National Enquirer? Neil Steede, prin propria admitere spune că este orb din punct de vedere legal.

Coppens afirmă că investigatorii pretind că li s-a refuzat permisiunea de a vedea colecţia Colca de la Muzeul Ica. Acestui autor i s-a refuzat permisiunea în cinci ocazii diferite şi autorităţile muzeului au negat existenţa vreunei pietre în colecţie. O echipă de film de la National Geographic nu a avut acces să vadă sau să filmeze colecţia Colca.

Neil Steede, pe filmul, Jurassic Art [Arta Jurasicului], proclamă neînduplecat că această colecţie Colca a fost autentică. El a concluzionat că acestea sunt categoric „pietre autentice care arată o lucrare fină şi au mai puţine tăieturi adânci decât pietrele lui Cabrera.”

Porţi ochelarii de scepticism? Ia-ţi detectorul de minciuni! Cum ar putea Neil să ştie cât de adânci erau tăieturile dacă se uita la ele prin lentile bifocale?

În data de 6 aprilie 2002, mi s-a permis în final să văd colecţia Colca. Mi s-a spus „Nu, nu sunt pietre depozitate sus.” Vă înşelaţi, domnule. După ce au fost prezentate dovezi ample, apoi „Da, avem pietre, dar absolut nimeni nu are voie să le vadă. Nu sunt pentru expunere publică.” Mi-am continuat apelurile şi am fost ignorat până când Jesus Cabel Moscoso, Director al Departamentului Culturii pentru provincia Ica a intervenit şi m-a lăsat să intru să examinez ştiinţific colecţia. Procesul a fost restricţionat de autorităţile muzeului Ica, deoarece nu permit mai mult de trei pietre să fie fotografiate. Au crezut că mă pot opri cerând sume ridicole de bani, dar am fost de acord să plătesc preţul cerut. Nu am putut fotografia de pietre, dar m-am putut uita la pietrele de măsură.

Sunt aproximativ 121 de pietre în colecţia Colca. Un inventar exact a fost oprit de oficiali la muzeu. Pietrele variază în mărime de la 3 inci lungime şi 2 inci lăţime la 20 inci lungime şi 12 inci lăţime. Greutatea variază de la câteva uncii la peste 15 pounds. Aceasta este conform cu pietrele lui Cabrera în greutate şi tip: andezite şi pietre de râu. Pietrele din colecţiile Colca şi Cabrera sunt, contrar lui Steede, acelaşi fel de pietre.

Pietrele din colecţia Colca variază în îndemânare artizanală de la primitiv la artistic. Aceasta este adevărat despre colecţia Cabrera; de la desene necioplite şi aspre la pietre care l-ar face pe Michelangelo să roşească cu detalii elaborate şi ornamentaţii minunate. Scobiturile din pietrele colecţiei Colca măsoară de la mai puţin de 1/16 a unui inch adâncime la nu mai mult de 1/16 a unui inch. Pietrele au scobituri şi stilul reliefului bazei, unde descrierile sunt ridicate peste suprafaţa pietrei. Colecţia Cabrera are tipuri identice de pietre. La acest punct, colecţia Cabrera şi Colca nu se deosebesc.

Colecţia Cabrera are pietre cu un luciu negru, pe când nu am găsit nici o piatră cu acest luciu negru pe pietrele din colecţia Colca. Colecţia Cabrera are pietre care sunt simple ca şi Colca.

Examinarea mea a colecţiei Colca a fost brusc sfârşită deoarece am început să îmi descopăr cunoştinţele istorice despre pietre:

1. 114 dintre pietre au fost donate muzeului de către fraţii Soldi.

2. Alejandro Pezzia Asserto dăduse trei pietre muzeului.

3. Dr. Javier Cabrera dăduse câteva pietre muzeului.

Neil Steede se găseşte pe sine pe coarnele unui trilimma. În autentificarea colecţiei Colca el a autentificat şi colecţia Cabrera. Unele tipuri identice de pietre se află la muzeele Ica şi Cabrera provenind din aceeaşi sursă. Neil Steede trebuie de asemenea să nu-şi ia în seamă propriile teste făcute pe pietre şi lemn din colecţia Cabrera. Lemnul şi mostrele de gudron negru cojit de pe pietrele datate ca fiind vechi de 2000 de ani. O concepţie greşită dar populară este că materialul negru luat de pe pietrele Cabrera este luciu de pantofi. În realitate este o substanţă de gudron din gropile cu gudron de lângă Ocucaje.

Coppens spune, “ . . chiar dacă presupunem că sunt autentice şi vechi de milioane de ani, nu conţin neapărat tipul de informaţii pe care Cabrera le susţine; transplanturile de inimă şi creier ar putea fi la fel de bine mutilări sau acte de canibalism.”

O astfel de declaraţie arată că Coppens nu a fost niciodată la muzeul Cabrera şi nici nu a studiat pietrele. Dr. E. Stanton Maxey, membru al colegiului american al chirurgilor spune

. . .în imaginile din sculpturile pietrelor ce descriu operaţia pe inimă, detaliul este clar – şapte vase de sânge ce ies din inimă sunt copiate exact. Totul arată că o operaţie cardiacă, iar chirurgii par a folosi tehnici care se potrivesc cunoştinţelor noastre moderne.

Peruvian Times a scris un articol despre pietre în 1972, şi încheie articolul cu „ei dau poze clare ale operaţiilor pe care chirurgii sec. 20 le privesc doar.” 11

Coppens arată ignoranţă cu privire la cât de avansaţi erau popoarele antice peruane. R.L. Moodie, marele paleopatolog, a însumat studiul său despre chirurgia antică peruană:

Cred că este corect să declar că nici o rasă primitivă sau antică de oameni de oriunde din lume nu a dezvoltat un astfel de domeniu de cunoştinţe chirurgicale ca şi peruanii Pre-Columbieni. Încercările lor chirurgicale sunt într-adevăr uimitoare şi includ amputaţiile, exciziile, trepanaţia, bandajarea,transplant de os, cauterizare şi alte proceduri mai puţin evidente.12

Există dovezi ample că peruanii antici făceau chirurgie a creierului, cezariene şi tratamente ale unor boli care încă zăpăcesc ştiinţa modernă. Sunt mai multe dovezi, ce cresc, că ei făceau operaţii pe inimă. Cartea mea care va apare, The Mystery of the Ica Stones [Misterul pietrelor Ica], acoperă exhaustiv această dimensiune de chirurgie avansată în poporul Pre-Columbian.

Dezbaterea cu privire la pietrele ce descriu dinozauri cu coloană vertebrală dermală şi multe alte trăsături anatomice care au fost descoperite doar recent de către paleontologi este tulburătoare. Coppens încearcă descrie originea pietrelor printr-o explicaţie alternativă. El postulează că dacă sunt autentice, ar putea fi „interpretarea votivă a şamanului tribului . . . nu putea un şaman să ia un os de dinozaur, să intre în transă conectat posesorul anterior al oaselor şi să fi văzut era dinozaurilor în viziune.” Cine spune că ziariştii nu cred în minuni?

Enigma pietrelor Ica trebuie rezolvată prin cercetare solidă ştiinţifică nu prin afirmaţii lipsite de substanţă contrare logicii. Dacă băuturile făcute din cactusul San Pedro cu efecte halucinogene induse de drog te pot face să vezi perioada jurasicului, atunci fiecare paleontolog are nevoie de o stare a minţii alterată şi nu de o diplomă de universitate. Sherlock Holmes a spus „Când ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne , chiar dacă improbabil, trebuie să fie adevărul.”Adevărul pare a fi că oamenii Pre-Columbieni au văzut dinozaurii.

Când sunt menţionate pietrele Ica, Basilio Uschuya este numit falsificatorul. L-am cunoscut pe Basilio de mulţi ani şi l-am vizitat în Ocucaje cu mai multe ocazii. Basilio este un peruan sărac şi needucat, care s-a aflat în centrul furtunii cu privire la autenticitatea pietrelor Ica. Basilio trăieşte într-o baracă cu podeaua murdară, fără dispozitive moderne. Nu are TV, generator electric şi trăieşte cu 20 de dolari pe lună. Sunt unele trăsături curioase ale lui Basilio. Dacă soseşti în Ocucaje cu camera TV şi o echipă , atunci el este un om de spectacol desăvârşit. Cu camera mergând, îţi va spune că a făcut pietre pentru Cabrera şi îţi va face o demonstraţie cu o bucată cu o lamă de ferăstrău cum le face. Basilio îţi va oferi un zâmbet mare cu toţi dinţii şi va accepta orice plată îi dai pentru serviciile sale. De-a lungul anilor, fiind prieten cu Basilio, s-a deschis şi a spus de ce face aşa un spectacol pentru oamenii televiziunii. Întâi, îi dă câţiva dolari pentru familia lui care este săracă chiar şi după standardele peruane. Doi, îl exonerează de acuzaţia de a vinde antichităţi ca un jefuitor de morminte. Trei, îl ajută să vândă câteva pietre turiştilor din Ica. Câştigându-i prietenia, m-a dus pe mine şi pe soţia mea la mormintele pre-columbiene ale lui Max Uhle şi Toma Luz, la NV de Ocucaje. În acest cimitir cu mii de morminte ne săpate, unde Alejandro Pezzia Asserto, într-o săpătură oficială arheologică, a găsit pietre gravate.13 În timp ce mergeam pe dealul uriaş şi gri care este o movilă de îngropare, am ajuns la unele morminte care recent se prăbuşiseră în interior şi acolo, spre surpriza noastră era o piatră gravată in situ, aplicată în laterala mormântului. Am filmat aceasta cu camera noastră.

Basilio admite în particular că în morminte a găsit pietre şi s-a angajat în jefuirea de morminte. Public, nu va spune aceasta deoarece ar însemna o pedeapsă de închisoare lungă pentru el, după legea antichităţilor din Peru. Basilio mi-a arătat alte obiecte pe care le-a găsit în morminte.

Basilio face pietre pentru turişti. Pietrele lui sunt identificate uşor. Au adesea dinozauri pe ele cu un aeroplan zburând pe deasupra sau cu o maşină de cola. Basilio nu are idee despre linia timpului evoluţionistă şi când se presupune că au dispărut dinozaurii. Nu are cunoştinţă de mai multe specii de dinozauri, cu excepţia lui tipului diplodicus.

I-am cerut lui Basilio să-mi facă o piatră cu anumiţi dinozauri. Nu auzise niciodată de acele tipuri de dinozauri şi nici nu văzuse o carte cu poze de dinozauri în ea. Unul din fii lui Basilio, care a primit educaţie, spune că el a auzit de astfel de dinozauri. I-am adus lui Basilio o poză cu acele specii de dinozauri. El a săpat în piatră un singur dinozaur, timp de o zi. Piatra era făcută grosolan şi ordinar.

Am avut în posesia mea un original al lui Basilio, pe care aveam de gând să îl folosesc la un test de autenticitate. Producţia lui Basilio este de 4-5 pietre pe lună. Aceste pietre au incizii albe şi strălucitoare. Colecţia lui Cabrera are peste 11.000 de pietre. Ar lua minim 15 ore să produci gravările pe o piatră obişnuită din colecţia lui Cabrera, ca să nu mai menţionez că pietrele lui Cabrera sunt făcute cu îndemânare artistică remarcabilă şi cu imaginaţie. S-a estimat că ar lua unui falsificator 375.000 ore de lucru sau 31.250 de zile să facă pietrele din colecţia lui Cabrera. Dacă Basilio a făcut pietrele, atunci a avut o armată de spiriduşi care au lucrat cu el. Basilio admite că a obţinut pietre pentru Cabrera. Aceste pietre provin din morminte şi peşteri din regiunea Ocucaje. Sub ameninţarea cu pedeapsa închisorii, a spus că el le-a făcut.

Am un raport deplin şi complet cu privire la controversa Basilio în cartea mea care va apărea, Misterul pietrelor Ica. Basilio spune că peste 5.000 din pietrele lui Cabrera sunt reale. Când este presat, mărturiseşte că poate 10.000 sunt reale.

Coppens pare să treacă cu vederea următoarele fapte: Unu, referinţele misionarilor iezuiţi din 1535 şi din 1562; spaniolii au trimis câteva pietre înapoi în Spania. Doi, arheologii au găsi pietre în Paracas, Tiahuanaco, şi mormintele Ica ce datează din anul 500 î. Hr. până în 1.000 d. Hr. Trei, teste de laborator indică un grad de antichitate cu patina ce acoperă scobiturile pietrelor. Patru, analiza microscopică arată că nu este nici o evidenţă că unelte rotative sau lame de ferăstrău au fost folosite la sculptarea pietrelor. Cinci, sunt 12 vase Moche în muzeele peruane, datând din anul 70 î. Hr. până în 900 d. Hr. cu dinozauri pe ele. Şase, o textilă Nazcan descrie 31 de figuri de dinozauri. Textila a fost găsită într-un mormânt Nazca. Ţesătura a fost autentificată ca datând între anul 400 d. Hr. şi 700 d.Hr. Şapte, sunt peste 30.000 de figuri gravate pe mai mult de 3.000 de pietre descoperite în sudul Peruului în 1951 la Toro Muerto.

Multe dintre pietre sunt gravate ca cele din muzeul Cabrera în stil basorelief. Se crede că pietrele au fost făcute de către Wari care au locuit în regiune din anul 500 în anul 1.000 d. Hr. Unele dintre pietre descriu dinozaurii. Dr. Cabrera este acuzat adesea că a fost mintea diabolică cu un plan ingenios pentru a înşela omenirea şi a se auto întrona ca geniu. L-am cunoscut pe Dr. Cabrera mulţi ani şi am corespondat împreună şi l-am vizitat în numeroase ocazii.

Javier Cabrera a început ca un căutător sincer al adevărului. Nu este nici un dubiu că în anii de început, a căutat să păstreze pietrele. Cabrera era excentric, şi ideile lui stranii despre civilizaţie, medicină, oamenii prototip, şi femei fac ca cineva să experimenteze o supraîncărcare de informaţie. Mulţi îl resping pe Dr. Cabrera dând ochii peste cap, cu o ridicare din umăr şi o exclamaţie de păcăleală. Am învăţat repede să îl iau pe Dr. Cabrera în serios deoarece sub straturile de teorie ciudată erau zone de adevăr neprefăcut. Numai pentru că Cabrera are zboruri imaginare şi fanteziste în nori eterici de nonsens, nu discreditează pietrele.

În anii de început, Dr. Cabrera a colecţionat pietrele şi le-a depozitat în casa lui. Cred că pietrele din anii1960 până la începutul anilor 1970 au fost nealterate de nici o asociere cu frauda. Coppens se angajează în fantezie când spune că la sfârşitul anilor 1960 Cabrera a cumpărat mii de pietre de la Basilio. Eu am demonstrat deja prin istoria pietrelor că colecţiile erau ţinute de mai mulţi oameni, independenţi unii de alţii. Multe din aceste colecţii au fost obţinute de Cabrera. În timp ce eu l-am cunoscut personal pe Dr. Cabrera şi am fost prieteni, sunt lucruri pe care el le-a făcut şi pe care nu le pot apăra sau trece cu vederea.

1. Avorbit despre o peşteră misterioasă unde mii de astfel de pietre erau depozitate. A refuzat să ducă pe cineva acolo. Am descoperit că la un anumit punct a spus povestea pentru a părea descoperitorul unei mari comori arheologice. Adevărul situaţiei este că existau mai multe peşteri unde s-au găsit câteva pietre. Ar putea fi foarte bine ascunzătoarele pietrelor care au fost îngropate de indienii ce trăiau în regiunea Ica când cuceritorii au invadat Peru. Pare realizabil ca inundarea râului Ica în anul 1961 să fi descoperit un astfel de depozit de pietre. Partide independente spun că astfel de pietre au fost expuse la revărsarea râului Ica. Cabrera poate că a înfrumuseţat povestea pentru a-şi mări reputaţia.

2. Au fost ocazii în timpul prieteniei mele cu Dr. Cabrera când l-am provocat pentru dovezi. Cu acele ocazii, a oferit documentaţia. Mi-a dat o copie a cărţii lui Asserto Pezzia despre săpături arheologice oficiale când au fost descoperite pietre gravate. Am întrebat un director de la muzeul Ica despre materialele lui Asserto. Au negat că acesta ar fi fost asociat cu muzeul şi au spus că nu ştiu de o astfel de carte. Mi-au spus în mod repetat că nu s-a întâmplat niciodată. Am căutat pe raftul de deasupra biroului directorului şi am văzut cartea lui Pezzia. Am luat cartea de pe raft. „Este aceasta cartea pe care nu o aveţi?” am întrebat. Am întrebat dacă pot xeroxa paginile din carte şi mi s-a cerut imediat să plec. Dr. Cabrera mi-a dat hârtii confidenţiale şi documentaţie a altor declaraţii pe care le-a făcut cu privire la pietre.

3. Dr. Cabrera, în ultimii lui ani, a suferit de o formă de demenţă sau alzeheimer. În anii în care l-am cunoscut, am observat o deteriorare a stabilităţii lui mentale. A fost extrem de strălucit şi recunoscut ca un excepţional doctor. Dar atât de mult a vrut ca pietrele să fie validate (ceea ce într-adevăr testele de laborator ştiinţifice au arătat patină în scobituri) încât a deschis uşa dezamăgirii. Am observat aceasta în 1996 când m-a dus într-o cameră din spate unde se aflau cutii cu ceramică. Aceste piese de ceramică erau cu dinozauri şi ouă de dinozauri. Am ridicat sprâncenele cu necredinţă. Dr. Cabrera însuşi nu credea în adâncul lui că erau neapărat autentice. În momentele lui de luciditate, se îndoia şi el. A cumpărat cutii cu ele şi le-a pus în spate depozitate. Nu le-a afişat niciodată în muzeu. Rar ducea pe cineva să le vadă. Coppens afirmă incorect că von Daniken avea suspiciuni cu privire la colecţia lui Cabrera, că ar fi falsă. Ceea ce von Daniken punea sub semnul întrebării şi testa erau ceramicele. Erau false.

Ultima mea vizită la Dr. Cabrera a fost în mai 2001. Timp de două zile nici nu şi-a adus aminte cine eram. Era atât de slăbit că trebuia ajutat pe scări în jos spre muzeul lui şi a uitat cum să deschidă uşa.

De-a lungul anilor, Dr. Cabrera îmi dăduse câteva pietre pe care să fac cercetare. În primăvara lui 2001, am fost notificat de către autorităţile din Nazca că o piatră gravată cu dinozauri şi alte animale fusese săpată dintr-un mormânt de lângă Rio Grande Palpa. Piatra fusese găsită într-un mormânt Nazcan şi data între 400 şi 700 d. Hr. Erau cam 30 de martori oculari la descoperire.

Am luat piatra cioplită de Basilio, una de la Cabrera, şi piatra din mormântul din Rio Grande Palpa şi le-am dus la două laboratoare diferite. Aceste laboratoare au făcut teste independente, oarbe, pe cele trei pietre.

Pietrele încep să vorbească

Pietrele oferă o mărturie mută a faptului că omul a umblat cu dinozaurii. Am fost sigur că în laborator, pietrele vor încălca tăcerea şi vor comunica în limbajul afirmaţiei ştiinţifice că sunt piese gravate antice.

Am dus trei pietre la Mason Optical, Inc. Pentru analize. Mason Optical a inventat un microscop stereoscopic revoluţionar care costă între 80 000 şi 100 000 de dolari. Cele trei pietre incluse în studiu:

A. Piatra falsă cioplită de Basilio

B. O piatră Ica, din colecţia lui Cabrera

C. Piatra din mormântul din Rio Grande, Nazca

Rezultatele de laborator au descoperit mai multe caractere definitoare ale pietrelor:

A) Prima piatră, la investigaţia microscopică a arătat incizii puţin adânci cu zgârieturi mici şi aşchii de la piatră. Praf minuscul de metal albastru (oţel) s-a găsit pe piatră. Inciziile erau curate şi cu unghiuri. Nu era nici o patină sau film de oxidare pe piatră; nici microorganisme sau salpetru nu s-au găsit pe piatră. Concluzia laboratorului a fost că piatra era manufacturată recent. Cineva folosise o lamă metalică sau o unealtă cu dinţi mici pentru a ciopli scobiturile din piatră. Unealta a lăsat în urmă praful mărunt de metal care putea fi văzut la microscopul optic. Descoperirea laboratorului era conformă cu adevărul. Îl privisem pe Basilio cu o bucată de 4 inci de ferăstrău de oţel albastru făcând cioplituri scurte şi grele pe piatră.

Aveam un Basilio “original.” Erau însă pietrele Cabrera tot Basilio originale?

În 1978, programul NOVA a arătat „Cazul vechilor astronauţi.” Au inclus pietrele Ica ca şi parte a analizelor lor cu pretenţia că astronauţii din vechime au vizitat pământul. NOVA a arătat audienţei ce privea, prim planuri cu inciziile pietrelor. Inciziile păreau noi. Dacă erau noi, cât de noi? Cabrera pretindea că pietrele au fost cioplite cu 100 de milioane de ani în urmă. O astfel de pretenţie este un pur nonsens. Dar mii sau sute de ani vechime?

B) Analiza microscopică a pietrei Cabrera sau Ica a descoperit că avea o patina frumoasă ce acoperea scobiturile şi inciziile pietrei. Era pământ şi nisip încrustate în crevasele pietrei, inclusiv în câteva incizii. Oxidarea naturală colorase uşor inciziile ca ele să nu aibă o imagine albă strălucitoare. Nici o dovadă a folosirii uneltelor moderne sau particule minuscule de metal nu au fost găsite. Concluzia laboratorului a fost că gravurile de pe piatră nu erau recente, ci aveau o vechime. Acea vechime nu a putut fi determinată deoarece patina şi oxidarea naturală nu pot fi măsurate acurat. Patina nu este o dovadă absolută a vârstei, dar este imposibil de găsit patina pe o piatră gravată recent.

Piatra are un strat exterior de colorare şi vreme. Când o incizie (tăietură) este făcută, ea rupe acel strat. Dacă semnele vremurilor au fost înlăturate şi culoarea naturală a pietrei arată la baza inciziei, tăietura este probabil nouă. Dacă inciziile au devenit vechi din cauza vremii şi coloratura pietrei se extinde în incizii, atunci acestea sunt cel puţin „vechi” la un anumit grad.

Orice încercare de a data pietrele este sortită eşecului. Pietrele însăşi sunt vechi de eoni întregi. Nu putem data pietrele şi nici măcar nu vrem să încercăm. Vrem să datăm liniile şi inciziile de pe pietre. Linia pe care o zgâriem astăzi este veche de astăzi. Deci singurul mod de a data incizia este căutarea patinei, oxidarea produsă de vreme, microorganisme, licheni sau alte trăsături ce indică vârsta.

Televiziunea NOVA în special despre astronauţii antici a lăsat audienţa cu impresia neîndoielnică a faptului că tăieturile de pe pietre erau atât de noi, încât trebuie să fi fost făcute în ultimii câţiva ani sau chiar „ieri”. Totuşi, sub un microscop şi nu în prim planul TV, exista o patină reală şi un film de oxidare.

În America de SV, arheologii sapă regulat ceramici şi alte artefacte care nu au nici o patină sau una foarte mică. F.G. Hawley, un chimist cu ani de experienţă în arheologie a scris, „Multe (artefacte) în ţara vestică uscată arată deloc sau puţină patină după şapte sau opt sute de ani.”

Oricine a studiat arheologia Andină şi a fost implicat în săpăturile din sudul deşertului din Peru. Ştie că ţesăturile, ceramica şi alte artefacte din morminte sunt într-o stare uimitoare de păstrare. Faptul că piatra Cabrera a avut vreo patină pe ea poate însemna că este mult mai veche de şapte sau opt sute de ani.

C) A treia piatră din mormântul de la Rio Grande, Nazca, a fost examinată sub microscopul stereo cu zoom. Această piatră avea o îmbrăcăminte puternică de patină şi oxidare. Microorganisme puteau fi văzute în scobituri şi incizii. Este o uniformitate a culorii şi a vremii. Inciziile şi tăieturile sunt la fel de întunecate şi vechi de vreme ca şi restul pietrei. Sunt mai multe concentraţii groase de salpetru care sunt atât de pline de depuneri de sare încât acoperă părţi ale sculpturii cu un strat alb acoperind imaginea de dedesubt. Sunt aşezări în serie şi fâşii uşoare în scobituri. Aceasta se poate întâmpla în urma unei perioade considerabile de timp cu schimbarea căldurii şi a frigului în anotimpurile din deşert. Există o uzură notabilă pe marginile inciziilor ceea ce duce pe cineva la concluzia inevitabilă că această piatră trecuse printr-o uzură considerabilă. Creşterea lichenilor a fost de asemenea găsită pe o secţiune a pietrei. Pământ şi nisip erau încrustate în scobituri, crăpături, crevase şi orificii ale pietrei. Este o pată întunecată, neagră ce acoperă corpul uneia din imaginile zoomorfe ale unui dinozaur. Concluzia izbitoare a laboratorului este că piatra are o anumită vechime: de fapt, antică de sute sau mii de ani.

L-am contactat pe Dr. John Verano de la departamentul de antropologie de la universitatea Tulane. Dr. Verano este una din primele autorităţi din lume în arheologie Andină şi s-a specializat în studiul mumiilor legat de bolile preistorice ca şi sacrificiile ritualice din Peruul antic.14 Dr. Verano a confirmat caracteristica petei de sânge de pe artefactele Andine ca fiind imposibil de falsificat. Termenul colocvial este „arzând” deoarece sângele şi fluidele corpului lasă o carbonizare înnegrită. Încercări de a falsifica aceasta cu vopsea au fost eşecuri jalnice. În timp ce poate exista o contaminare bacterială în pata de sânge, este totuşi recunoscută ca o „arsură”.

Am discutat cu Dr. Verano despre sarea de pe artefactul de piatră. Nu am divulgat locul unde a fost găsită piatra. Dr. Verano a spus că era ceva comun ca în săpăturile de pe coasta nordică a Purului, lângă Oceanul Pacific, să găsească artefacte cu sare marină pe ele. Aceste obiecte au ieşit din morminte cu concentraţii de salpetru pe ele. Mormintele din deşertul arid intern rar sau deloc au artefacte cu salpetru deoarece deşertul este aproape complet lipsit de umezeală.

Din gurile fără cuvinte ale efigiilor de piatră descoperite în mormintele peruane vine negarea pretenţiilor evoluţioniste că dinozaurii şi omul nu au coexistat. După ce pietrele au fost privite cu un microscop optic, au existat trei tipuri de reacţii: piatra din mormântul din Rio Grande este o descoperire adânc ştiinţifică sau reacţia „AHA!”. Piatra Cabrera este de o certitudine considerabilă sau reacţia „AH” că suntem pe urmele a ceva cu importanţă ştiinţifică. Originalele Basilio fac pe cineva să spună „HA HA!” că ceea ce avem aici este de o inventivitate comică.

Este un miez de pietre antice şi ele pot fi diferenţiate de cele moderne făcute pentru a se vinde turiştilor. Orice piatră falsă suferă de liabilităţi descalificatoare care sunt revelate uşor la cea mai rapidă examinare. Experţi calificaţi au atestat că gravurile au fost sculptate pe pietrele lui Cabrera înainte de a se forma filmele de oxidare. Piatra din Rio Grande, Nazca, a trecut prin cea mai atentă cercetare ştiinţifică şi a fost declarată veche în mod legitim.

Am hotărât să fac alte teste pe pietre, deoarece scepticii ar putea pune sub semnul întrebării analizele unui singur laborator. Pietrele au fost duse la Compania Palm Abrasive din Portland, Oregon. Palm Abrasive vinde cea mai bună calitate şi echipamentul microscopic cel mai precis. Echipamentul poate măsura obiecte de o milionime de inci şi să facă poze şi filme video mostrelor. Pietrele au fost examinate de o sondă optică video ROI, un sistem de inspectare şi de măsurare non-contact incredibil. ROI are o vedere microscopică cu zoom de 20x până la 500x. ROI este contactat la o maşină de măsurat în puncte coordonate care poziţionează rezoluţia la mai mult de 50 milionimi dintr-un inch.

Cele trei pietre au fost supuse unui test orb de către Richard Sutcliffe, care învaţă pe alţii folosirea sondei video ROI. Rezultatele au fost revelatoare şi concluzive. Piatra falsă, cioplită de Basilio avea scobituri care arătau albe la amplificarea şi luminile lui ROI. Zona înconjurătoarea pietrei era acoperită de patină. ROI a luat cea mai mică dintre particulele de cuarţ şi pirită care au strălucit când microscopul cu zoom era la o înaltă amplificare. Scobiturile trebuiau să fie recent tăiate pentru a întrerupe stratul de pe cuarţ şi pirită, făcându-le să strălucească. Microscopul la 25x până la 75x a prins semnele tăieturilor făcute la unghiurile drepte şi particule minuscule de metal albastru. Nu exista nici o dovadă de folosire a uneltelor rotative.

A doua piatră de la muzeul Cabrera a fost bine examinată. Scobitura nu a apărut strălucitoare sau proaspătă, ci opacă şi uşor gri. Aceasta era verificarea că nu erau recent făcute. Piatra nu avea gropi sau semne de crăpături în scobituri, care sunt rezultatul fierăstraielor sau uneltelor rotative. Piatra avea o uzură egală a scobiturilor, cu excepţia unei zone unde uzura era considerabilă. Zona uzată poate fi cauzată de o manipulare constantă înainte de a fi îngropată.

A treia piatră din mormântul din deşertul Nazca avea scobituri care erau gri închis, vechi de vreme, crăpate şi încrustate cu salpeter. salpeterul sub 75x amplificare arăta ca o creştere de alge peste o întreagă secţiune a pietrei. Fără îndoială, această piatră a fost îngropată de secole. Erau cinci petece de licheni ce creşteau pe piatră. Imaginea a doi dinozauri, o creatură a mării şi a unui animal necunoscut au fost calculate ca fiind 1/16 dintr-un inci în medie peste piatră. Figurile erau făcute în basorelief. Cum a fost cioplită piatra pentru a face figurile mai înalte decât piatra este un mister. Richard Sutcliffe care a făcut proba microscopică este expert în uneltele făcute de maşini. Richard teoretiza că poporul antic ar fi putut folosi o unealtă cu diamant.

Proba ROI a fost folosită pentru a filma un video de 38 de minute cu cele trei pietre. Cum au fost cioplite pietrele autentice s-ar putea să nu se afle , dar ele afişează urmele trecutului: patina, salpeter, licheni, şi urmele vremii. Pata de sânge de pe piatra de la Rio Grande Nazca era saturată cu contaminare bacteriană. Arheologii peruani care au văzut piatra, au dat declaraţii definitive că pata fusese cauzată de fluidele dintr-o mumie. Când li s-a spus despre imaginile cu dinozauri, au spus „Nu avem o părere în legătură cu aceasta. Spunem că pata este caracteristică celei găsite pe ţesăturile şi ceramicele care sunt îngropate cu mumiile.”

Un video de 38 de minute despre teste a fost înregistrat şi în urma vederii lui, scepticii cad într-o tăcere profundă şi prelungă. După ani de investigaţii exhaustive şi cheltuieli enorme, verdictul exista. Este un miez antic al pietrelor din mormintele din Ica, Nazca, Paracas, Tiahuanaco şi Wari. Oricine pretinde că sunt false merge strâmb, fără un sprijin istoric sau ştiinţific.


Note de subsol

1 Filip Coppens. “Jurassic Library.” www.forteantimes.com/articles/isi.

2 Cientifico Descubre Dinosaurios en Ica. Ojo-Lima, Domingo 03 de Octobre de 1993, p. 7.

3 Juan de Santa Cruz Pachacuti Llamquie: Relacion de antiquedades deste reyno del Piru. 1571.

4 Interviews with Dr. Javier Cabrera, his sister, Isabel Cabrera, and his daughter, Eugenia Cabrera.

5 Herman buse. Introduccion Al Peru. Lima, 1965.

6 Santiago Agurto Calvo. “Las piedras magicas de Ocucaje”. El Comercio. Lima, 11 December, 1966.

7 Alejandro Pezzia Asserto. Ica y el Peru Precolombino. Volume I (Ica: 1968), p. 25ff.

8 Erich von Daniken. According to the Evidence. (Souvenier Press: Great Britain, 1976), pp 284ff. For a full account read my forthcoming book, Did Man Walk with the Dinosaurs: The Mystery of the Ica Stones.

9 Ryan Drum. “The Cabrera Rocks,” Info Journal. No. 17 (May, 1976), p. 10.

10 Robert Charrous. L’Enigme des Andes Editions. (Robert Laffont: Paris, 1974), p. 72.

11 “The Amazing Ica Stones. The Peruvian Times. (August, 25, 1972).

12 Roy L. Moodie. “Injuries to the Head Among the Pre-Columbian Peruvians”. Annals of Medical History.
(Vol. 9), p 278.

13 Alejandro Pezzia Asserto. Ica y el Peru Pre-Colombino, Vol. 1. (Ica: 1968).

14 John W. Verano. “Prehistoric Disease and Demography in the Andes.” In Disease and Demography in the Americas. Ed. J. Verano and D. Ubelaker, pp. 15-24, (Washington D.C. and London: Smithsonian Institution Press), 1992. John W. Verano. “Physical Evidence of Human Sacrifice in Ancient Peru.” In Ritual Sacrifice in Ancient Peru. Ed. Elizabeth P. Benson and Anita G. Gouv, (Austin: University of Texas Press), 2001, pp. 165-184.