Istorie Creştină:

Misticismul Ortodox: Învăţăturile Părinţilor Deşertului

Pentru a cuprinde adevăratul înţeles al misticismului creştin, cineva trebuie să studieze tainele Bisericii Răsăritene cele mai timpurii în mod atent, căci în lumina experienţelor lor deviaţiile de mai apoi de la normă pot fi evaluate în mod adecvat. Au existat anumite aberaţii printre ei, de sigur, dar nimic care să fie comparat cu nebunescul amestec găsit în Europa în tot Evul Mediu (700-1450 d. Hr.).

Tainele Bisericii Răsăritene au inclus Părinţii Bisericeşti, căci în acele zile teologii erau printre cei mai spirituali dintre creştini, şi fenomenul misticismului era evident în toate nivelele de cler, călugări şi laici. Pentru a avea perspectiva adecvată aşadar a studiului, vom considera pe cei mai aproape de Hristos şi pe apostolii în spaţiu şi timp, şi apoi vom extinde consideraţia către cei care au fost mult mai îndepărtaţi, realizând, cu siguranţă, că cei mai apropiaţi de vremea noastră erau cei mai depărtaţi de timpul lui Hristos.

Viziunile erau practic inexistente în teologia mistică a Bisericii Ortodox Răsăriteane! Distracţiile faţă de rugăciune, fie voluntare sau involuntare, aveau să fie deplânse şi lăsate libere oricând era posibil, şi viziunile şi extazul erau considerat a fi distracţii involuntare faţă de rugăciune! Aceste experienţe pe care le-au căutat misticii de mai târziu şi le-au preţuit aşa de mult au fost considerate de creştinii timpurii ca puţin mai mici decât supărările care să fie examinate suspicios şi abia tolerate.

În Biserica Răsăriteană, contemplarea consta nu doar în negare şi renunţare (accentul în Catolicismul Apusean) ci în uniunea divinizatoare cu Duhul lui Dumnezeu într-o experienţă de iluminare spirituală după ce a încetat toată activitatea intelectuală. Accentul pe divinizare, numit „theosis”, avea multe aplicaţii activiste definite şi practice pentru viaţa obişnuită din lume. „Dacă puteam să găsesc un lepros”, spunea unul din Părinţii Deşertici, „şi să-i dau trupul meu şi eu să-l iau pe al lui, cu bucurie aş face-o. Căci aceasta este dragostea perfectă”. Aceasta era adevărata natură a theosisului, sau divinizarea (Apophthegmata, P.G. lxv, Agatho 26.).

Fundalul şi Natura Controversei Hesychaste

Hesychaştii (de la grecescul „hesychia”, care înseamnă tăcut şi singurătate) au fost apăraţi de Grigore Palamas (1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic. Învăţăturile sale erau confirmate de două concilii ţinute la Constantinopole în 1341 şi 1351, care, deşi erau locale şi neecumenice, deţin o autoritate doctrinară chiar până astăzi în Biserica Ortodoxă oarecum inferior faţă de cele Şapte Concilii Generale Învăţăturile lui Palamas trebuiesc înţelese înainte ca cineva să poată chiar să înţeleagă tradiţia tainelor Răsăritene, a căror poziţie şi practică el doar a articulat-o şi apărat-o.

Barlaam, un călugăr Calabrian (adică din sud-vestul Italiei opus de Sicilia), care a aderat la metodele raţionale de scolasticism Apusean, a ridiculizat călugării Răsăriteni, numindu-i „omphalopsyches”, adică cei a căror sufle este în buricele lor! Lipsa lui de apreciere pentru „Rugăciunea Isus” a Hesychaştilor a fost responsabilă pentru o lipsă considerabilă de apreciere în Apus a semnificaţiei formelor specifice ale spiritualităţii de monasticism Răsăritean. Unii autori moderni precum Graef (1965) confundă „Rugăciunea Isus” cu „ZIKR” sau „amintirea” credinţei Mahomedane („Nu este alt dumnezeu decât Allah…”) şi nu văd nici o diferenţă esenţială dintr-o o sectă Sufi de Mahomedanism cu hesychaştii creştini ai secolului 14. Aceasta reflectă nu numai o neglijare pentru distincţiile teologice, dar şi indică o examinare superficială a diferenţelor psihologice, probabil datorită lipsei de familiaritate cu materialul sursă al Hesychaştilor în sine.

Părerile lui Barlaam au fost influenţate nu numai de Scolasticism ci şi de învăţătura Părintelui grec, Dionysius Areopagitul, care susţinea că Dumnezeu era „în totalitate Altul”. Barlaam a motivat faptul că Dumnezeu putea fi cunoscut doar indirect şi o experienţă directă aşa cum pretindeau hesychaştii era în mod clar imposibilă. El s-a prins de exerciţiile trupeşti pe care le foloseau hesychaştii ca evidenţă a părerilor materialiste trupeşti despre rugăciune şi pentru a-şi sprijini batjocura lui despre „teologia lor de buric”. Toţi dintre misticii Răsăriteni credeau că experienţa supremă spirituală ar fi o viziune a Luminii Divine şi Necreată care era identică cu evreiasca Shekinah şi lumina mărturisită de trei ucenici care l-a încercuit pe Isus pe Mt. Tabor al schimbării Sale la faţă. Aceasta a scandalizat complet pe Barlaam, care susţinea că esenţa lui Dumnezeu era invizibilă şi prin urmare orice lumină ar fi văzut hesychaştii era o lumină naturală, creată de invenţia lor.

Grigore Palamas s-a dovedit pe sine a fi un teolog creativ de prim rang prin a explica că există o diferenţă între esenţa şi energiile lui Dumnezeu. Sf. Basil cel Mare a scris (Scrisoarea 234, I), „Noi îl ştim pe Dumnezeul nostru din energiile sale, dar nu pretindem că putem să ne apropiem de esenţa Sa. Căci energiile Sale coboară la noi, dar esenţa Sa rămâne inaccesibilă”. Astfel, Grigore a explicat transcendenţa lui Dumnezeu în termenii esenţei Sale, şi imanenţa Sa în termenii energiilor Sale. Prin intermediul energiilor Sale Dumnezeu locuieşte cu oamenii; energiile sale sunt sinonime cu harul Său. Dumnezeu există în energiile Sale şi prin urmare harul nu este doar un „dar” sau un obiect pe care-l oferă Dumnezeu, ci este El însuşi comunicându-se oamenilor în energiile Sale. Deşi el credea că „Dumnezeu nu este o natură, căci El este mai presus de toată natura; El nu este o fiinţă, căci El e mai presus de toate fiinţele… Nici un lucru dintre toate care sunt create are sau va avea chiar cea mai mică comuniune cu natura supremă, sau apropiere faţă de aceasta” (Homily 16, P.G. cli, 193), Grigore încă a menţinut faptul că sfinţii erau „divinizaţi” prin harul lui Dumnezeu prin experienţa directă. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esenţa Sa, ci în energiile Sale.

Deoarece Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1:5), despre experienţa energiilor Sale s-a spus că ia forma de lumină. Viziunea hesychastului nu este o simplă lumină creată ci Lumina Dumnezeul în sine, identică cu Lumina Necreată care l-a încercuit pe Hristosul transfigurat pe Tabor. Deşi această Lumină nu este una sensibilă sau materială, ea poate fi văzută de un om a cărui simţuri precum şi sufletul său a fost transformat.

Unica filozofie minte-trup a creştinilor Răsăriteni este şi ea important de notat, căci ea a jucat o parte mare în practica lor de misticism.

Importanţa Părerilor Minte-Trup

Părerea platonică despre om ca un suflet întemniţat într-un trup a fost pentru un timp încadrată în gândirea speculativă creştină prin scrierea ui Evagrius de Pontus (m. 399) şi Origen de Alexandria (m. 253 sau 254), dar a fost mai apoi ignorată în favoarea unei păreri mai ebraice despre om ca un trup animat. Diferenţa dintre a-l considera pe om ca un trup animat (precum Adam, pentru care Dumnezeu a creat mai întâi un trup din ţărână şi i-a suflat viaţă în el) sau un suflet întemniţat (aşa cum era învăţat de filozofii greci care l-au urmat pe Plato) are o influenţă subtilă asupra înţelegerii cuiva a răscumpărării şi chiar a rugăciunii. Origen a emis conturul pentru teologia mistică cu ceva influenţă Platonică, dar aceasta a fost balansat de învăţăturile Omiliilor Macariane (adesea atribuite Sf. Macarius de Egipt, 300-390 d. Hr., dar probabil lucrarea unui scriitor necunoscut din secolul al 5lea). În scrierile Macariane, accentul mai biblic asupra întregului om era re-stabilit. Accentul grec păgân făcea rugăciunea o activitate a minţii şi a intelectului, în timp ce tradiţia evreiască urmată de hesychaşti făcea rugăciunea o funcţie a întregului om: mintea, emoţiile, voinţa şi chiar şi trupul!

„Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Isus”

În timp ce Evagrius şi Origen au utilizat cuvântul „minte” autorii Macariani au folosit cuvântul „inimă”, care nu numai că era mai biblic dar şi mai apropiat de o apreciere a fiinţei totale a omului. Misticii din secolele 5 şi 6, precum Diodochus de Photice şi Sf. John Climacus de la Mt. Sinai, au scris despre „Rugăciunea Inimii”, folosind termenul „inimă” în sensul biblic şi Mararian. Această „Rugăciune a Inimii” este cunoscută în cercurile ortodoxe şi sub numele de „Rugăciunea lui Isus”, şi constă din propoziţia „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”. Aceasta este prescurtată în mod progresiv de fraza „Doamne Isuse Hristoase, ai milă”, şi în final spre forma ei cea mai scurtă, „Doamne, miluieşte”.

Această rugăciune a fost rostită de hesychaşti cu atenţie la suflare şi postură. Postura recomandată era cu capul plecat, bărbia în piept şi cu ochii îndreptaţi spre inimă. Paralela evidentă dintre această metodă de rugăciune şi tehnica hindusă de yoga este interesantă, dar nu trebuie să fie egalată cu aceasta deloc. Raţionalul din spatele suflatului şi al posturii sunt diferite în faptul că hesychaştii erau mult mai deschis de hipnotici, adică, ei admiteau că foloseau aceasta ca un ajutor pentru concentrare, în timp ce practicanţii de yoga înfrumuseţau întreaga procedură cu o teorie de chakras pentru a o justifica.

Răsuflatul şi postura erau asociate cu „Rugăciunea lui Isus” din secolul al 12lea, dar aceasta a fost minimalizată ca o tehnică de a atinge experienţa mistică; yoghinii nu şi-au modificat, cu atât mai puţin să repudieze, metodele lor. Astfel s-ar părea că „conştiinţa mistică” a hesychaştilor şi a yoghinilor trebuie să fie distinctă, căci dacă hesychaştii ar fi pus valoare într-adevăr pe conştiinţa yoghină, ei ar fi rămas cu răsuflatul şi cu postura ca parte indispensabilă a metodei lor, ceea ce nu au făcut. Aceasta pare a fi o distincţie de mare importanţă, dar autorul nu a văzut-o nici măcar menţionată, cu atât mai puţin explicată.

„Rugăciunea Inimii” trebuie înţeleasă ca o rugăciune a omului total. Folosind termenul „inimă” în sensul ebraic, misticii creştini cei mai timpurii au vrut să spună că rugăciunea nu era doar o activitate mintală, nu doar o activitate fizică, ci mai degrabă aceasta era ambele. Rugăciunea era răspunsul total al omului faţă de Dumnezeu, şi omul nu se ruga doar cu raţiunea, sau doar cu buzele. Prin disciplină, rugăciunea devenea o ofrandă spontană a întregii fiinţe a omului. Se acorda atenţie posturii rugăciunii, fie că era în picioare, în genunchi sau aplecat. Aceasta nu era o părere materialistă, ci o expresie naturală şi logică a părerii lor bine gândite despre natura omului.

Theoleptus, Metropolitan de Philadelphia, a trăit sub domnia lui Andronicus, al doilea Paleaologus, circa 1324 d. Hr. El a fost învăţătorul spiritual al lui Grigore Palamas. Una din învăţăturile sale, tipice accentului minte-trup al hesychaştilor, era: „Nu neglijaţi îngenuncheatul. Îngenuncheatul reprezintă căderea în păcat, implică de asemenea şi mărturisirea păcatului. Ridicarea de pe genunchi reprezintă pocăinţa, sugerează o juruinţă a vieţii virtuoase. De fiecare dată când îngenunchezi faci o invocare mintală a lui Hristos, aruncându-te trup şi suflet la picioarele Domnului, spre a atrage Dumnezeului sufletelor şi trupurilor în mod favorabil spre tine”. Accentul său asupra „trup şi suflet” nu era doar o simplă figură de stil, aceasta era intenţionată să fie aplicată literal.

Practica „Rugăciunii Inimii” sau „Rugăciunea lui Isus” datează de la începutul erei creştine şi a fost păstrată neschimbată de-a lungul secolelor în Răsărit. Scriitorii care au explicat metodele sale în secolul 14 doar au formalizat practica şi învăţătura care a fost transmisă intact prin monasticii Bisericii.

Sursa Învăţăturilor Părinţilor Deşertici

Aceste învăţături au fost păstrate pentru studenţii moderni prin cărţi precum greceasca PHILOKALIA, care a fost compilată în secolul 18 de Macarius de Corint (1731-1805) şi Nicodemus de la Muntele Sfânt (Mt. Athos, 1748-1809) şi a fost prima dată publicată în Venice în 1882. Aceasta a fost tradusă în slavonă, uneori privită drept „Rusa Bisericii”, un limbaj de Biserica înţeles de toate popoarele slavice, de Paissy Velichkovsky (m. 1794) sub titlul DOBROTOLUBIYE. Această publicaţie avea o mare influenţă asupra renaşterii monasticismului şi a spiritualităţii ruse. Textul grec al PHILOKALIA a fost tradus în rusă de Episcopul Theophas Pustnicul (m. 1894), şi din acel text al DOBROTOLUBIYE s-a făcut traducerea în engleză.

Următoarele citate din PHILOKALIA indică tendinţa de gândire spirituală a acestor mari mistici, ascetici, şi sfinţi ai Bisericii din Răsăritul Apropiat. Sf. Basil cel Mare scria:

„Tăcerea este începutul purificării sufletului…. O minte distrasă de lucrurile externe şi nu împrăştiate prin simţuri în mijlocul lucrurilor lumeşti, se întoarce spre sine…. Aşa cum Domnul nu locuieşte în temple zidite de mâini umane, tot aşa El nu locuieşte în nici o structură de imaginaţie sau mintală (fantezii) care se prezintă pe sine (spre atenţie) şi înconjoară sufletul corupt ca un zid, aşa încât acesta să fie lipsit de putere pentru a se mai putea uita la adevăr direct ci continuă să se agheţe de oglinzi şi prezicători….

„Profeţii au primit imagini în mintea lor printr-o anumită putere infailibilă, atunci când mintea lor era pură şi nedistrasă; şi ei au auzit cuvântul lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost rostit în ei…. Profeţii au văzut viziuni prin acţiunile Duhului, care a imprimat imagini în minţile suverane de peste ei….

„Total de neexprimat şi de nedescris este Divina frumuseţe care străluceşte precum fulgerul; nici cuvântul nu poate exprima şi nici urechea nu poate primi. Dacă numim strălucirea zorilor, sau claritatea luminii lunii, sau strălucirea luminii soarelui, nici una din valoarea sa nu poate fi comparată cu slava adevăratei lumini, şi este cu mult mai depărtată decât cea mai adâncă noapte şi cel mai teribil întuneric din lumina clară din timpul zilei. Când această frumuseţe, invizibilă pentru ochii fizici şi accesibilă numai sufletului şi gândului, a iluminat pe un anumit sfânt, rănindu-l cu o dorinţă aprinsă, apoi, distinsă de viaţa pământească, a strigat: „Vai de mine, căci stau în Mesech, că stau în corturile din Kedar!” … ‚Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu’….

„Oprimat de această viaţă, ca de o temniţă, cât de irezistibil era strădania înspre Dumnezeu a acelora a căror suflet a fost atins de dorinţa Divină. Datorită dorinţei lor insaţiabile faţă de frumuseţea Divină, ei s-au rugat ca vederea frumuseţii lui Dumnezeu să dureze toată eternitatea….

„Cel care a devenit un iubitor al lui Dumnezeu şi doreşte să participe, oarecum imperfect, în caracterul fără de pasiune al lui Dumnezeu, în sfinţenie spirituală, tăcere, linişte şi blândeţe, şi să guste bucuria şi încântarea născută din ei, trebuie să se lupte să-şi conducă gândurile sale departe de fiecare pasiune materială care ar putea întrista sufletul, şi să contempleze la lucrurile Divine cu un ochi clar şi neumbrit, bucurându-se nesătul de lumina Divină. Un om care a implantat acest obicei şi dispoziţie în sufletul său devine înrudit cu Dumnezeu, în măsura în care este posibil pentru el să fie precum Dumnezeu, şi este iubit şi binevenit de El ca unul care a preluat curajos această mare şi dificilă lucrare, şi a devenit capabil de conversarea cu Dumnezeu în ciuda naturii sale fiind compusă cu materia, prin a trimite Lui gândul pur şi dezbrăcat de orice amestec al pasiunilor carnale…”

Sf. Basil cel Mare a accentuat faptul că Dumnezeu nu locuieşte în fanteziile sau imaginaţia omului mai mult decât locuieşte El într-o clădire; prin urmare, practica „imaginii mintale” a lucrurilor divine trebuieşte încurajată.

Grigore Teologul a spus: „Dumnezeu cere următoarele trei virtuţi de la fiecare om care este botezat: pentru suflet, adevărata credinţă; pentru trup, castitatea; pentru limbă, adevărul…. Este mult mai esenţial să ne amintim de Dumnezeu decât să răsuflăm… trebuie să te gândeşti la Dumnezeu mai mult decât răsufli”.

Sf. John Chrysostom, a cărui Liturghie este celebrată în toate Bisericile Ortodox Răsăriteane şi cele Romano-Catolice de Rit Bizantin, şi a cărui elocvenţă şi pragmatism l-a făcut să fie cel mai remarcabil lider al Bisericii Răsăritene, a scris (Şapte Discursuri asupra 2 Corinteni):

„Vreţi să vedeţi felul cum lumina lor interioară penetrează chiar şi gândul trupurilor lor? ‚Şi privind direct la Ştefan, ei au văzut faţa lui de parcă era faţa unui înger’ (Fapte 6:15). Dar aceasta este ca un nimic comparat cu salva care a strălucit din el. Căci ceea ce a arătat Moise pe faţa lui, ei au purtat în sufletele lor. Şi mult mai mult decât atât, căci ceea ce a avut Moise era mult mai fizic, în timp ce aceasta era spirituală. La fel cum trupurile care pot primii şi reflecta lumina, când sunt iluminate de trupurile auto-radiante, îşi revarsă lumina lor reflectată pe alte trupuri aproape de ei, tot aşa este şi cu credincioşii. Acesta este motivul pentru care cei cu această experienţă devin detaşaţi de cele lumeşti şi se gândeşte doar le cele cereşti – Dar vai! Noi ar trebui chiar să înţelegem ce se spune de aceasta, pentru că o pierdem şi ne înclinăm spre senzorial. Această slavă infailibilă şi teribilă rămâne în noi una sau două zile, după care o stingem, aducând furtunile chestiunilor lumeşti şi norii lor groşi care împrăştie razele sale…. Trupurile oamenilor care au fost pe plac lui Dumnezeu vor fi înveşmântate cu o astfel de slavă pe care ochii noştri prezenţi nu o pot vedea. Anumite semne şi urme vagi ale acesteia au fost date graţios de Dumnezeu atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Acolo faţa lui Moise a strălucit cu o astfel de slavă încât ochii israeliţilor nu au putut-o suporta; în timp ce în Noul Testament faţa lui Hristos a strălucit cu o lumină şi mai mare…”.

Vorbind despre „Rugăciunea lui Isus”, Sf. John Chrysostom a sfătuit: „Vă implor, să nu rupeţi sau să dispreţuiţi regula acestei rugăciuni… Un călugăr atunci când mănâncă, bea, stă, oficiază, călătoreşte sau face oricare alt lucru trebuie să strige în mod continuu, ‚Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!’ aşa încât numele Domnului Isus, coborând în adâncimile inimii, ar trebui să supună şarpele care domneşte peste păşunile interioare şi să aducă viaţă şi mântuire sufletului. El ar trebui să trăiască mereu cu numele Domnului Isus, aşa încât inima să-l absoarbă pe Domnul şi Domnul inima, şi cele două devin una…

„Nu vă înstrăinaţi inima de Dumnezeu, ci rămâneţi în El şi păziţi-vă întotdeauna inima prin a vă aminti de Domnul nostru Isus Hristos, până ce numele Domnului devine înrădăcinat în inimă şi încetează să gândească la altceva. Fie ca Hristos să fie glorificat în tine… Fiecare om când se roagă conversează cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi înţelege cât de mare lucru este, fiind om, să conversezi cu Dumnezeu; dar mă îndoiesc dacă cineva poate să-şi exprime cinstea aceasta în cuvinte, căci este mai mare decât statura de îngeri… Rugăciunea este o acţiune comună atât pentru îngeri cât şi oameni; şi nici un zid nu desparte două feluri de fiinţă în această acţiune. Rugăciunea vă separă de cei care duc lipsă de Cuvânt şi vă uneşte cu îngerii. Un om care se străduie toată viaţa sa să practice rugăciune şi slujirea lui Dumnezeu, devine repede asemenea îngerilor în viaţă, onoare, statură, înţelepciune şi înţelegere.

„Rugăciunea este cauza mântuirii, sursa de nemurire, zidul de nedistrus al Bisericii, fortăreaţa de necucerit, care înspăimântă pe demoni şi ne protejează în lucrarea neprihănirii… Rugăciunea este o mare armă, o mare protecţie. Rugăciunea plină de zel este lumina minţii şi a sufletului, o lumină constantă, care arde mereu. Prin urmare în timpul rugăciunii duşmanul nostru amar ne inundă minţile şi udă sufletele noastre cu o nemăsurată murdărie a gândurilor şi colectează împreună calităţi de lucruri care nu au intrat niciodată în capetele noastre…

„Prin această amintire (Rugăciunea lui Isus) un suflet ce se forţează spre această practică poate descoperi ceea ce este înăuntru, atât bine cât şi rău. Mai întâi va vedea în interior, în inimă, ceea ce este rău – şi mai apoi – ceea ce este bun. Această amintire este pentru ridicarea şarpelui, şi această amintire este pentru supunerea ei. Această amintire poate revela păcatul care trăieşte în noi, şi tot aceasta îl poate distruge. Această amintire poate ridica toate oştile duşmane în inimă, şi puţin câte puţin această amintire poate să le cucerească şi să le dezrădăcineze. Numele Domnului Isus Hristos, coborând în adâncimile inimii, va supune şarpele care are stăpânire peste păşunile inimii, şi va salva sufletul nostru şi a-l aduce la viaţă. Astfel rămânem constant cu numele Domnului nostru Isus Hristos, aşa încât inima înghite pe Domnul şi Domnul inima, şi cele două devin una.

„Dar această lucrare nu este făcută într-o zi sau două; aceasta are nevoie de mulţi ani şi un timp lung. Pentru munca mare şi prelungită este nevoie de a da afară pe duşman aşa încât Hristos să locuiască în noi… Este necesar să ne privim în noi înşine, să ne ţinem în frâu şi să ne controlăm mintea şi să alungăm orice gând sau acţiune a celui rău prin a chema numele Domnului Isus Hristos… Contemplarea mintal la Dumnezeu este prin sine suficientă să distrugă duhurile răului…”

Scrierile lui Sf. John al Scării (cunoscut drept John Climacus) a inspirat un număr mare de oameni să urmeze viaţa mistică. Pătrunderea în mintea şi stilul de viaţă a omului poate fi câştigat prin urmărirea citatelor din scrierile sale:

„Dumnezeu apare minţii în inimă, la început ca o flacără ce-şi purifică iubitul, şi apoi ca o lumină care iluminează mintea şi o lasă precum Dumnezeu…. Închide uşa cămării tale faţă de trup, uşa buzelor faţă de conversaţie, şi uşa interioară a sufletului tău faţă de duhurile rele….

„Stand pe înălţime, observă, dacă ai cunoaşte arta, şi vei vedea cum şi când şi de unde, cât de multe lucruri şi ce fel de tâlhari încearcă să între să fure strugurii. Când paznicul oboseşte, el se ridică şi se roagă, şi apoi stă jos încă o dată şi îşi rezumă munca sa cu curaj nou….

„Tot aşa ca tâlharii, când ei văd armele regelui stând gata undeva, nu atacă acel loc cu nepăsare, tot aşa cel care s-a dus în rugăciune în inimă nu este uşor prădată de hoţii mintali….

„Tăcerea înseamnă punerea deoparte a gândurilor despre lucruri, fie ale simţurilor sau ale minţii… Fie ca memoria lui Isus să combine cu suflarea voastră – atunci veţi ştii profitul tăcerii… Căci o cădere cenobită este – pentru a-şi urma propriul său eu; dar pentru un hesychast căderea este – a abandona şi a opri rugăciunea. Căci dacă el renunţă la amintirea lui Dumnezeu ca un om care comite adulter, de parcă ar fi necredincios faţă de mire şi să cuprindă cu iubire obiectele cele mai nevrednice….

„(Asemănător metodei unei scări cu patru trepte) Unii îmblânzesc pasiunile şi devin umili; alţii psalmodiază, adică se roagă cu buzele lor; iar alţii practică rugăciunea mintală, alţii se ridică spre contemplare. Cei care îşi propun să urce pe aceste trepte nu încep de sus şi apoi merg în jos, ci încep de jos şi merg în sus – păşind mai întâi pe prima treaptă, apoi pe a doua, până la a patra.

„Metoda prin care cel care voieşte aceasta se ridică de la pământ şi ajunge la cer este astfel: mai întâi, el trebuie să se lupte cu mintea sa şi să-şi îmblânzească pasiunile sale; al doilea, el trebuie să practice psalmodia, adică, se roagă cu buzele, căci atunci când pasiunile sunt supuse, rugăciunea aduce chiar natural dulceaţă şi bucurie chiar pentru limbă şi este acceptată de Dumnezeu ca plăcută Lui; în al treilea rând, el trebuie să se roage mintal; al patrulea, el trebuie să se ridice spre contemplare.

„Prima este adecvată începătorilor; a doua, pentru cei care au realizat deja o anumită măsură de succes; a treia pentru cei care se apropie de ultimele trepte de realizare, şi a patra către cei perfecţi…

„Cel care renunţă în întregime la voinţa proprie a atins deja tot ceea ce consideră a fi bun, spiritual, şi plăcut lui Dumnezeu, chiar înainte de a fi intrat într-o viaţă de luptă spirituală, căci ascultarea nu înseamnă a crede orice bun care vine în cale, chiar până la finalul vieţii… Ascultare dă naştere la umilinţă; umilinţa la darul bunei judecăţi; buna judecată la discernământ; discernământul la pre-viziune, care este lucrarea numai a lui Dumnezeu şi un dar preţios, pe care El îl acordă doar peste acei pe care îi divinizează El….

„Un păr mic se îngrijorează de ochi şi o grijă mică distruge liniştea, căci liniştea înseamnă a pune deoparte toate gândurile nu pe baza lucrării de mântuire, şi renunţarea la toate grijurile, chiar şi pentru materiile de raport bun. Nici cel care a atins adevărata tăcere nu se îngrijorează de trupul său căci Cel care a promis să poarte de grijă acestuia nu este fals….

„În calitate rugăciunea este comuniunea şi uniunea omului cu Dumnezeu. În acţiune, este lucrul prin care stă lume o reconciliere cu Dumnezeu, mama lacrimilor şi din nou fiicele lor, ispăşirea pentru păcat, un pod peste ispite, un zid contra suferinţelor, încetarea războiului, plecarea îngerilor, hrana tuturor duhurilor imateriale, binecuvântarea viitoare, o facere fără final sau limită, sursa virtuţilor, căutătorul şi găsitorul de daruri realizarea invizibilă, hrană pentru suflet, lumina minţii, sabia care taie disperarea, evidenţa speranţei, dezlegarea legăturilor de necaz, bogăţiile călugărilor, comoara hesychaştilor, scăderea gradată a mâniei până la zero, oglinda realizării, măsura gradului unui om, evidenţa stării spirituale, prezicătorul viitorului, semnul de glorificare. Pentru un om care se roagă într-adevăr, rugăciunea este camera de tortură, curtea de justiţie şi tronul Domnului chiar înainte tronului din viitor….

„Setea şi veghea lasă inima pocăită, şi o inimă frântă produce lacrimi… Biciuieşte pe duşmani cu numele lui Isus; căci nu este armă mai puternică împotriva lor nici n cer nici pe pământ… Eu nu am postit, nici nu am ţinut vegheri, nici nu am dormit pe pământul gol, ci m-am smerit, căutând mai presus de toate să mă văd pe mine ca nimic, şi Domnul m-a salvat apoi… Dragostea, caracterul fără de pasiune şi de fiu diferă numai în nume; precum lumina, focul şi flacăra sunt combinate într-o singură acţiune, la fel este cu toate acestea trei”.

Sf. John al Scării nu apără acest tip de viaţă doar pentru cei căutători de experienţă sau uşuratici, şi avertizează: „Fie ca nici un om dedat iritării şi îngâmfării, ipocriziei şi ranchiunei să nu îndrăznească vreodată să atingă nici măcar marginile liniştii, ca nu cumva să-şi iasă din minte. Dar un om curăţat de aceste pasiuni va învăţa în final ceea ce este folositor. Cu toate acestea cred că el nu va învăţa singur…. Dacă un trup vine în contact cu altul suferind o schimbare sub influenţa acestuia, cum poate un om să nu se schimbe dacă el atinge trupul lui Dumnezeu cu mâini pure?” (Această ultimă frază se poate referi la participarea în Eucharist.)

Un alt sistem de rugăciune a fost sugerat de Sf. Nilus din Sinai: „Cel care vrea să vadă ceea ce este de fapt mintea sa, trebuie să se elibereze de toate gândurile sale, atunci o va vedea ca pe un safir sau nuanţa cerului…. Mintea este o culme sublimă a nuanţei cerului în care, în timpul rugăciunii, apare lumina Sfintei Trinităţi….

„Luptaţi-vă să vă ţineţi mintea surdă şi mută în timpul rugăciunii; atunci vă veţi putea ruga aşa cum trebuie…. Binecuvântată este mintea care în timpul rugăciunii se păstrează fără nici o imagina sau fantezie….

„Cea mai înaltă rugăciune a celui perfect este răpirea minţii şi a transcendenţei sale totale de orice senzorial, când ‚Duhul însuşi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite’ (Romani 8:26), înaintea lui Dumnezeu care vede inima noastră ca o carte deschisă, comunicând dorinţa ei prin semne fără de sunete scrise în ea. Astfel Sf. Pavel a fost ‚răpit în cerul al treilea, fie că în trup sau nu, nu pot spune’ (2 Corinteni 12:2); astfel Petru ‚a mers pe vârful casei ca să se roage’ şi a văzut o viziune (Fapte 9).

„Stagiul de rugăciune care vine al doilea după această rugăciune cea mai înaltă, este atunci când cuvintele sunt pronunţate cu o minte zdrobită care urmează cuvintele, conştientă de Cel către care îşi trimit rugăciune.

„Dar o rugăciune întreruptă de grijile cărnii şi amestecate cu ele este pe departe de a fi la un nivel cu cel care se roagă…. Binecuvântat este cel care a priceput incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, inseparabilă de rugăciune…”

Apoi Sf. Nilus de Sinai, precum şi ceilalţi mistici creştini timpurii, menţionează importanţa sacramentelor Bisericii: „Este imposibil pentru un credincios să fie mântuit, sau să primească iertarea păcatelor şi să fie admis în împărăţia cerurilor, decât în frică, credinţă şi dragostea prin care primeşte comuniunea purelor Mistere ale Trupului şi sângelui lui Hristos”.

Aceşti Părinţi Deşertici nu erau anti-intelectuali, dar ei au avertizat în mod constat că experienţa mistică era prima dincolo de cuprinderea raţiunii. Sf. Macarius cel Mare a exprimat învăţăturile tuturor misticilor timpurii cu privire la acest punct când a spus:

„Obiectele spirituale nu pot fi cuprinse de cei care nu le-au experimentat. Dar un suflet sfânt şi credincios este ajutat în înţelegerea sa de participarea Duhului Sfânt. Apoi comorile cereşti ale Duhului devin clare doar unui om care le experimentează, dar unul care nu e iniţiat în ele este total incapabil să se gândească la ale. Astfel auzi de ei cu reverenţă până ce, de dragul credinţei voastre, vi se acordă acelaşi lucru. Apoi veţi ştii, din experienţa ochilor sufletului, în ce mistere şi binecuvântări sufletele creştinilor pot participa chiar şi în această viaţă”.

În scrierile Sf. Mark Luptătorul, ideea că cineva era un „canal de binecuvântare” este introdusă, precum şi acceptarea ispitei drept naturală, aşadar ce se poate aştepta, experienţă în viaţa unui sfânt. El recunoaşte că mai apar a fi falsificări ale adevăratei experienţe spirituale:

„Hristos, în calitate de Dumnezeu perfect, a dat celor binecuvântaţi harul perfect al Duhului Sfânt, care nu primeşte nici o tămâie de la noi, ci doar se revelează pe sine şi se manifestă în noi în acord cu păstrarea poruncilor de către noi, şi ne dă creştere în credinţă ‚până vom ajunge toţi la cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu, la un om perfect, spre măsura staturii plinătăţii lui Hristos’ (Efeseni 4:13)…

„Când o ispită te atacă, nu căuta să înţelegi de ce şi de unde vine ea; singura ta grijă ar trebui să fie să o suporţi mulţumitor şi fără ranchiună…. Din moment ce nu este nici un om care să-i fie pe plac lui Dumnezeu fără ispitiri, ar trebui să dăm mulţumiri lui Dumnezeu pentru fiecare întâmplare dureroasă…. Fiecare chin descoperă dispoziţia voinţei noastre, fie că înclină spre dreapta sau spre stânga. Un chin este aşadar numit ispitire deoarece pune la testare pe omul chinuit de ea, dovedind dispoziţia sa interioară….

„Există o acţiune de har necunoscută acelora care sunt încă prunci în Hristos; şi este o altă acţiune, acea a unei puteri rele, care aduce asemănare faţă de adevăr. E cel mai bine să nu ne bazăm prea mult pe un astfel de fenomen, cu teama de păcăleală; şi nici nu ar trebui să o blestemăm, ca nu cumva cineva să ofenseze adevărul. În toate circumstanţele este cel mai bine să facem recurs la Dumnezeu, care singur ştie ce este folositor în acces caz. Totuşi, ar trebui să cerem sfat aceluia care este înzestrat cu har şi puterea de a învăţa şi judeca conform cu Dumnezeu”.

Citându-l pe Maximus cel Mare, Sf. Maximus Confesorul a declarat: „Există trei scopuri diferite pentru care cei înzestraţi scriu fără greşeală sau constrângere; primul, drept memorandum pentru ei înşişi; al doilea, pentru beneficiul altora; al treilea, pentru ascultare. Cu acest ultim scop multe scrieri au fost compuse pentru cei care caută în mod smerit cuvântul adevărului.

„Dar cel care scrie ca să placă oamenilor, de faimă sau pentru afişare, îşi pierde răsplata şi nu va primi nici un beneficiu din aceasta ori aici ori în viaţa viitoare; mai mult, el va fi condamnat drept linguşitor şi braconier nelegiuit al Cuvântului lui Dumnezeu…”

Adevăratul înţeles al Ascetismului

El merge să explice apoi ceea ce simte că este adevăratul înţeles al ascetismului: „Nu daţi toată grija trupului vostru, ci după ce i-aţi alocat acestuia munca comensurabilă cu tăria sa, întoarceţi-vă toată atenţia voastră spre ceea ce este în interior. ‚Căci trupul este de puţin folos, dar evlavia este profitabilă pentru toate lucrurile’ (1 Timotei 4:8)…. Când trupul depăşeşte în greutate sufletul pe scale, acesta torturează şi împovărează sufletul, ducându-l spre dorinţe şi impulsuri nevăzute şi corupte, după cum este scris: ‚Firea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul contra firii’ (Galateni 5:17). Apoi, după ce l-aţi ţinut în frâu cu băţul abstinenţei voastre, ar trebui să-l nimiciţi, chiar prin nevoinţă, până ce acesta devine ascultător de conducător şi se supune cel mai bine, amintindu-ne de cuvintele marelui Pavel: ‚Deşi omul nostru din afară piere, omul nostru din interior este reînnoit din zi în zi’ (2 Corinteni 4:16)”.

Psihologia Misticului

Apoi Sf. Maximus Confesorul explică puţin ceea ce s-ar numi psihologia misticului: „Mintea este organul de înţelepciune; raţiunea e organul cunoaşterii; convingerea naturală derivată din ambele este organul de credinţă format în acord cu ambele; dragostea naturală a oamenilor este organul darului de vindecare. Pentru fiecare dar Divin de har există un organ natural corespunzător capabil să-l primească, ca experienţa, sau ca puterea ori predispoziţia.

„Anume: un om care şi-a purificat mintea de toate fanteziile senzoriale primeşte înţelepciune; un om care şi-a stabilit raţiunea sa ca stăpân al pasiunilor inerente în noi, adică, de mânie şi poftă, primeşte cunoaştere; un om care prin mintea şi raţiunea sa devine ferm convins de lucrurile Divine primeşte credinţa atotputernică; un om care a progresat în dragostea naturală pentru oameni, când este complet eliberat de dragostea de sine, primeşte darul vindecării…”

Din nou, repudierea misticului creştin timpuriu de imaginaţie stă în contrast aprins cu dezvoltările de mai târziu din Biserică: „Imaginaţia este roada pasiunii, imprimarea unei imagini care reprezintă ceva care este sau pare a fi senzorial. Prin urmare nici o imaginaţie nu poate fi admisă în relaţie faţă de Dumnezeu, căci el întrece toată mintea”.

Deşi adesea foloseşte terminologia care pare străină pentru cititorul modern, Sf. Maximus a încercat să-şi definească termenii săi în timp ce mergea înainte: „Despre puritatea minţii: Acea minte este pură care, eliberată fiind de ignoranţă, este iluminată de lumina Divină…. Despre puritatea sufletului: Acel suflet este pur care, eliberat de pasiuni, este fără încetare făcut bucuros prin dragostea Divină… Despre puritatea inimii: Acea inimă este pură care, întotdeauna prezintă lui Dumnezeu o memorie fără de formă şi imagine, este gata să primească nimic altceva decât impresia care vine de la El, şi prin care el este dispus să dorească să devină clar pentru aceasta…. Lipsa de pasiune este o dispoziţie paşnică a sufletului, prin care acesta nu este uşor mişcat înspre rău”.

Sf. Isaac de Siria a pus un mare accent pe importanţa tăcerii, aparent însemnând mult mai mult decât abstinenţa de la vorbire, ci mai degrabă o adâncă linişte a minţii care rezultă într-o detaşare de lucrurile pământeşti. Tot el repetă crezul că ispitele sunt inevitabile, şi dacă se întâlnesc cu curaj, o piatră de trecut spre progresul spiritual ulterior:

„Mai întâi de toate să ne forţăm să ne abţinem de la vorbire; apoi din această abstinenţă se va naşte în noi ceva care duce la liniştea în sine. Fie ca Dumnezeu să vă dea experienţa acestui ceva, născut din această experienţă. Dar dacă îmbrăţişezi această viaţă, nu îţi pot spune câtă lumină îţi va aduce.

„Când te pui într-o parte a balanţei toate lucrările acestei vieţi (viaţa de călugăr, sau de hesychast), şi pe partea cealaltă tăcerea, vei găsi că ultima o depăşeşte în greutate pe prima…. Cel care interzice buzelor sale să bârfească (să vorbească mult), îşi păstrează inima de la pasiuni. Cel care îşi păzeşte inima de pasiuni, îl vede pe Dumnezeu în fiecare oră….

„Ispita este folositoare pentru fiecare om. Căci dacă ispita a fost folositoare lui Pavel, atunci ‚fiecare gură poate fi oprită, şi toată lumea poate deveni vinovată înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:19). Cei ce fac lucruri spirituale sunt ispitiţi, ca să poată adăuga la bogăţiile lor; săracii, ca să se poată proteja de stricăciune; cei care sunt adormiţi, ca să se pregătească pentru trezire; cei de departe, ca să se aducă aproape de Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui) ca ei să rămână în El cu îndrăzneală.

„Un fiu care nu este făcut să practice (purtarea de poveri) nu poate moştenii profitabil bogăţiile casei tatălui său. Prin urmare Dumnezeu ispiteşte mai întâi şi oprimă, apoi revelează darul harului. Slavă fie Domnului, care ne conduce spre dulceaţa de sănătate prin remedii amare!

„Nici un om nu poate trece de timpul acestei educaţii fără chin; şi nici un om, în timp ce bea otrava ispitelor, nu poate eşua să nu o găsească a fi amară. Cu toate acestea fără ele este imposibil să capeţi o constituţie puternică (a sufletului); dar din nou, a sta împotriva lor nu este în puterea noastră. Cum ar putea lutul pieritor să se împotrivească apei decât dacă focul divin îl face tare? Dacă ne predăm jugului voinţei lui Dumnezeu şi rugăciunea cu dorinţa constantă în umilinţă, atunci, prin răbdare, şi noi vom primi totul de la Domnul nostru Isus Hristos”.

Sf. Isaac a avertizat faptul că viaţa de hesychast nu era o existenţă pasivă, ci umplută cu „muncă” spirituală, adică, cu rugăciuni, posturi, vegheri, etc.: „Fiţi atenţi la trândăvie, preaiubiţilor, căci cea tăinuieşte o anumită moarte; şi trândăvia este cea care îl eliberează pe un călugăr în mâinile duşmanilor care se străduie să-l captureze. În acea zi Dumnezeu ne va condamna nu pentru psalmi şi nici pentru omiterea rugăciunilor, ci pentru faptul că prin omiterea lor noi am deschis uşa către demoni. Când aceştia din urmă îşi găsesc o cale de intrare, ei intră şi închid uşa ochilor noştri. Apoi ne umplu tiranic cu toată maniera de gunoi care va aduce condamnarea Divină şi cea mai severă pedeapsă.

„Astfel, pentru o mică omitere într-un lucru care, pentru dragul lui Hristos, este considerată vrednică de cea mai mare grijă, noi devenim ca cei de care este scris ‚Oricine nu-şi supune voinţa lui Dumnezeu va cădea sub jugul adversarului său’. Prin urmare faceţi în cămăruţa voastră lucrarea stabilită înţelept de cei în controlul statutelor Bisericii, bazat pe revelaţia Duhului pentru scopul păstrării vieţii voastre; şi voi ar trebui să vedeţi această lucrare ca un zid care vă protejează de cei voiesc să ne captureze, oricât de mică s-ar părea această muncă pentru voi. Aceasta pare mică doar pentru neînţelepţii care nu iau în considerare durerea care vine din toate acestea. Dar pentru astfel de oameni atât începutul cât şi mijlocul zilei este libertate fără restricţii, care este mama pasiunilor. Prin urmare este mai bine să ne îndemnăm să nu omitem acest mic lucru, ca nu cumva prin omiterea aceasta cineva să facă loc pentru păcat. Căci finalul unei astfel de libertăţi dezastruoase este robia crudă…”.

Onestitatea morală a călugărului în confruntarea propriilor sale păcate este condamnată direct de Sf. Isaac de Siria: „Cel care îşi urăşte păcatele va înceta să mai comită păcate, şi cel care le mărturiseşte va primi eliberare. Dar este imposibil pentru un om să fie eliberat de obiceiul păcatului înainte ca el să-l urască, tot aşa cum este imposibil să primim iertare înainte de a ne mărturisi încălcările noastre; una este cauza adevăratei umilinţe, şi cealaltă a căinţei născută în inimă din ruşine…. Nu este păcat de neiertat, decât păcatul de care nu se face pocăinţă….”

Abstinenţa ascetică ca o pre-condiţie pentru experienţa mistică a fost învăţată de Sf. Isaac Sirianul: „Fiecare rugăciune care nu oboseşte trupul, şi să facă inima căită este ca un copil în avort: căci o astfel de rugăciune este fără de suflet…. Un trup sătul nu are nici o viziune a misterelor lui Dumnezeu….

„Ca unul care pentru multa vreme a fost supus ispitelor, atât din dreapta cât şi din stânga, şi care astfel a avut multe ocazii de a se studia pe sine prin aceste două mijloace, după ce a îndurat loviturile din partea duşmanului şi după ce a primit mare ajutor în secret, în cursul a mulţi ani am dobândit experienţă şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învăţat următoarele:

„Temelia tuturor lucrurilor bune, scăparea sufletului din robia duşmanului, calea care duce la lumina vieţii – şi aceasta este inclusă în următoarele metode: adunarea în sine către singurătate şi observarea postului continuu, adică, supunerea cuiva către o regulă înţeleaptă şi sensibilă de abstinenţă în mâncare, şi de a rămâne constant într-un singur loc, gândindu-se continuu la Dumnezeu.

„De aici, supunerea simţurilor; de aici, sobrietatea minţii; de aici, îmblânzirea ferocităţii pasiunilor stârnite în trup; de aici, pacea gândurilor; de aici, mişcări luminoase de gânduri; de aici, zelul în practicarea virtuţilor; de aici concepţiile înalte şi subtile; de aici, lacrimi fără măsură, care curg oricând; şi memoria morţii; de aici, castitatea pură, total îndepărtată de toată visarea care ar putea ispiti gândul; de aici, perspicacitate şi vederea de ansamblu; de aici, ideile profunde şi misterioase pe care le înţelege mintea cu ajutorul cuvintelor divine, mişcări interioare care au loc în suflet, şi diviziune şi discriminare între, pe de-o parte, a lucrurilor spirituale care provin de la sfintele puteri şi adevăratele viziuni, şi pe de altă parte, fanteziile deşarte….

„Dacă un om neglijează aceste două mijloace, să ştie că el nu numai că se va răni în tot ceea ce am vorbit, dar şi prin neglijarea acestor două virtuţii va submina temeliile tuturor virtuţilor. Precum într-un om, care păstrează în el şi rămâne cu ele, aceste două virtuţi sunt capul şi începutul înfăptuirii Divine în suflet, calea şi uşa spre Hristos; tot aşa un om care le neglijează şi se retrage de la ele este condus către două vicii opuse, anume vagabondarea trupească (a nu sta într-un loc) şi lăcomia ticăloasă. Acestea sunt punctul de început a orice altceva opus faţă de ceea ce s-a spus anterior şi dă naştere la pasiuni în suflet”.

Două reguli simple pentru perfecţiune spirituală, şi totuşi cât de greu de urmat sunt! Sf. Isaac sugerează cele două lucruri atât de contrare faţă de natura umană: stând într-un singur loc, şi abstinenţa de la mâncarea excesivă! O licărire din dispreţul confortului trupesc şi puterile minţii peste trup este câştigată din următorul citat:

„Cei care sunt slabi şi le lipseşte zelul la începutul lucrării lor sunt aruncaţi în panică şi confuzie nu doar de acestea şi alte atacuri similare, dar şi de un foşnet de frunze şi sunt făcute să se întoarce abandonându-şi lucrarea lor prin orice nevoie mică, foame în caz de nevoie, sau o mică boală. Dar adevăraţii şi experimentaţii făcători se înfrânează de la supra-săturare prin cereale şi vegetale, hrănindu-se chiar cu ierburi uscate, refuză să mănânce orice înainte de ora rânduită ci să stea pe pământul gol în istovirea trupească. Ochii lor cu greu pot vedea vreo goliciune a trupului, şi dacă din nevoie ajung să se despartă de trup, ei refuză să cedeze victoria asupra lor înşişi şi îşi abandonează ferma lor rezoluţie, căci ei preferă şi doresc să îndure greutatea şi să lucreze pentru virtute din dragoste pentru Dumnezeu, mai degrabă decât să aibă viaţă temporară cu oricare uşurătate.

„Când ispitele îi atacă, ei se bucură mult şi devin mult mai perfecţi prin ele, ei se bucură măreţ şi devin mult mai perfecţi prin ele. Chiar şi în mijlocul trudelor cele mai dificile ei nu se clatină în dragostea lor pentru Hristos, ci doresc arzător să stea contra atacurilor cu curaj atâta timp cât trăiesc, şi nu până la retragere, deoarece prin aceasta ei câştigă perfecţiune….

„Lucrarea de post şi veghe este începutul oricărei strădanii direcţionate împotriva păcatului şi poftei, în special în cazul unui om care se luptă contra păcatului care este în interior. Practica aceasta arată ură faţă de păcat şi poftă în făcătorul acestui război invizibil. Aproape toate impulsurile pasionate scad prin post.

„Următorul lucru care ajută în mod special în lucrarea spirituală este noapte de veghe. Cel care tine aceste două drept companii ale sale prin viaţă este un prieten al castităţii. Şi împingându-se spre buric şi somnul excesiv, care slăbeşte un om şi incită pofta de păcat trupesc, şi începutul întregului rău; astfel postul, veghea şi sobrietatea în slujirea lui Dumnezeu sunt calea sacră a lui Dumnezeu şi temelia întregii virtuţi….

„Alegeţi pentru voi înşivă o lucrare dulce, practici continue de nopţi de veghe, prin care toţi părinţii s-au eliberat de vechiul Adam şi şi-au reînnoit mintea lor. În timpul acelor ore sufletul simte viaţa nemuritoare, simţurile sale sunt eliberate de întunericul pasiunilor şi acesta primeşte Duhul Sfânt….

„Nu crede, o omule, că lucrarea unui călugăr nu are nimic mai mult de făcut decât veghea de noapte… Nu privi la un călugăr, care ţine veghe cu înţelegere, ca un om îmbrăcat în trup, căci aceasta este într-adevăr cea a îngerilor…. Un suflet care se străduieşte în această lucrare angelică de veghe va avea ochii unui heruvim şi cu ei va continua să vadă şi să contempleze viziunile cereşti…”.

Nevoia pentru echilibru în exerciţiile devoţionale era de asemenea accentuată, ca persoana să nu devină cumva prea frustrată („frenezie” aşa cum spune Sf. Isaac) în alergarea sa după evlavie. El admite în mod sincer că există puţini adevăraţi mistici. El apără introspectiva de dragul umilinţei, căci cunoaşterea de sine câştigată va preveni pe cineva de la judecarea altora prea aspru, dacă este măcar. Din nou el accentuează o sinceră recunoaştere şi o perspectivă proaspătă asupra ispitei şi a eşecului:

„Slăbirea membrelor noastre (a trupului) duce la frenezie şi fermentarea gândurilor; lucrarea excesivă duce la disperare şi aceasta duce la frenezie. Dar un fel de frenezie diferă de altul: una duce la atacurile de pofte; alta la abandonarea locaşului tăcut al cuiva şi la călcarea în picioare din loc în loc.

„Dar lucrarea moderată, îndeplinită cu răbdare, deşi cu dificultate, este dincolo de preţ. O chiulire de exercitare de sine în viaţa unui călugăr multiplică pofta păcătoasă, şi excesul acesteia duce la frenezie….

„După cum din multe mii abia unul poate fi găsit că a împlinit poruncile şi tot ceea ce este legiuit şi a atins puritatea sufletului, tot aşa printre mii se poate găsi cu greu unul care prin mari eforturi de pură rugăciune de perseverenţă, să şi se fi dat să realizeze aceasta, ca să rupă legăturile acestei vieţi şi să câştige posesiunea acelui mister, căci mulţi au eşuat să realizeze pura rugăciune, şi doar puţin au atins-o. Dar un om care a atins misterul care vine după aceasta şi este dincolo de ea, prin harul lui Hristos, poate cu greu să fie găsit în multe generaţii….

„Unii încalcă legea din nou şi din nou, şi îşi vindecă sufletele prin pocăinţă, şi harul îi primeşte; căci fiecare fiinţă sensibilă schimbă timpurile fără număr şi fiecare om se alterează în fiecare oră. Un om de bună judecată are multe ocazii de a înţelege aceasta. Dar încercările sale, zi după zi, au puterea de a-l face înţelept în aceasta, dacă veghează asupra sa cu sobrietate; aşa încât, printre alte lucruri, să se poată observa pe sine cu mintea sa şi să înveţe ceea ce schimbă sufletul său în fiecare zi, cum se depărtează de umilinţă şi de dispoziţia sa paşnică şi răsturnarea sa bruscă în confuzie, şi ce pericol de nedescris îl ameninţă în astfel de vremi.

„Macarius binecuvântatul, mişcat de marea sa grijă şi preocupare pentru fraţii săi, a scris despre aceasta pentru edificarea şi amintirea lor; el i-a sfătuit să nu cadă în disperare la vicisitudinile adversarului (sau bătălii); deoarece căderile au loc constant chiar şi la cei care au atins puritatea, aşa cum şi aerul devine uneori mai răcoros. Astfel de căderi, opuse scopului eforturilor lor, pot ajunge fără lenevie sau nepăsare, ci, din contra, atunci când ei se mişcă conform cu gradul lor de realizare”.

Definiţii ulterioare sunt date, şi accent particular pe renunţarea la produsele imaginaţiei cuiva

„Perfecţiunea întregului nostru progres constă din următoarele trei lucruri: pocăinţa, puritatea şi perfecţiunea. Ce este pocăinţa? Abandonarea a ceea ce a fost şi întristarea cu privire la aceasta. Ce este pe scurt puritatea? O inimă umplută cu compasiune pentru fiecare creatură. Ce este perfecţiunea? Adâncimea umilinţei care înseamnă renunţarea la orice vizibil şi invizibil; prin invizibil – însemnând toate lucrurile senzoriale, şi prin invizibil – toate creaţiile lumii mintale….

„Pocăinţa este o murire completă şi voluntară faţă de toate. O inimă plină de compasiune este o inimă care arde pentru fiecare creatură, pentru oameni, păsări, animale, pentru demoni şi toată creaţia….

„Tăcerea ucide simţurile exterioare, dar aduce mişcările interioare la viaţă; contactele exterioare produc efectul opus, adică, ele aduc la viaţă simţurile exterioare şi ucid mişcările interioare….

„Lucratul intens (adică, activitatea spirituală, rugăciunea, etc.) dă naştere la căldură nemăsurată intensificată în inimă prin aprinderea gândurilor, care apar noi în minte. Toată această facere şi păzire rafinează mintea prin căldura lor şi să o înzestreze cu viziune. Această căldură produsă de harul contemplării dă naştere la cursul de lacrimi. Lacrimile constante liniştesc gândurile în suflet şi purifică mintea, şi cu o minte pură un om ajunge la viziunile misterelor Divine. După aceasta mintea atinge viziunea de revelaţii şi simboluri precum a văzut profetul Ezechiel….”

Este evident că pentru aceşti sfinţi creştini timpurii, rugăciunea nu era întotdeauna o meditaţie tăcută, ci o experienţă emoţională în care gesturile şi posturile trupeşti simbolizau durerea sufletului asupra păcatului, etc:

„Lacrimile, care lovesc pe cineva pe cap în timpul rugăciunii, prin aruncarea sa la pământ produce dulcea căldură a lacrimilor din inimă, şi cu extazul măreţ inima se înalţă spre Dumnezeu cu strigătul: ‚Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul iubitor: când voi veni şi voi apărea înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este Ierusalimul şi împărăţia lui Dumnezeu, ascunse în noi conform cuvântului Domnului (Luca 17:21). Această regiune este norul slavei divine în care intră numai inima pură, pentru a contempla faţa Domnului lor.

„Să nu ne întristăm când alunecăm, ci atunci când ne împietrim, căci chiar şi cei perfecţi alunecă adesea, dar a te împietri în aceiaşi alunecare înseamnă moarte totală. Durerea pe care o experimentăm la alunecările noastre este socotită, prin har, ca o moarte pură. Dar cel ce alunecă a doua oară, bazându-se pe pocăinţă, este necinstit cu Dumnezeu. Moartea îl loveşte fără avertizare, fără să-i mai lase timp să împlinească lucrările de virtute aşa cum a sperat el….

„Am realiza în mod constat că în fiecare dintre cele 24 de ore din zi şi noapte avem nevoie de pocăinţă. Înţelesul cuvântului pocăinţă, aşa cum am învăţat noi din adevărata calitate a lucrurilor, este următoarea: este petiţia neabătută către Dumnezeu, adresată Lui în rugăciune plină de căinţă, cerându-I să treacă cu vederea trecutul; aceasta se preocupă şi cu protejarea viitorului….

„Lipsa de pasiune nu înseamnă a nu simţii pasiuni, ci a nu le accepta… Căci atunci când sufletul nu se împrieteneşte cu pasiunile prin gândirea la ele, atunci, din moment ce este ocupat constant cu altă preocupare, puterea pasiunilor este incapabilă să deţină sentimentele spirituale în prinsoarea sa”.

Semne ale Extazului Religios

Semnele fizice ale extazului religios sunt descrise în remarcabilul pasaj de Sf. Isaac: „Dragostea pentru Dumnezeu este arzătoare din punct de vedere natural şi atunci când îl umple spre revărsare pe un om, duce sufletul la extaz. Prin urmare inima unui om care experimentează aceasta nu poate să cuprindă aceasta, ci trece printr-o schimbare extraordinară conform calităţii şi cantităţii de dragoste care îl umple. Semnele sale sensibile sunt următoarele:

„Faţa omului devine bucuroasă şi înflăcărată şi trupul este încălzit. Ruşinea şi frica îl părăsesc şi el devine ca unul într-un extaz. Forţa care îi ţine mintea sa strânsă fuge de la el şi este ca unul ieşit din minţi. O moarte teribilă pentru el este o bucurie, şi contemplarea sa mintală a lucrurilor cereşti nu este niciodată frântă. Chiar şi atunci când este absent, el conversează ca şi când ar fi prezent dar nevăzut. Cunoaşterea şi vederea sa încetează în mod natural, şi el nu-şi mai simte mişcările printre obiectele senzoriale. Chiar dacă face ceva, nu mai este conştient de aceasta, căci mintea sa este într-o contemplare înaltă, şi gândul său se pare adesea că conversează cu altcineva.

„Această intoxicare spirituală a fost experimentată din vechime de Apostoli şi martiri. Primii au călătorit departe şi în lungul întregii lumi, lucrând şi suferind persecuţii; dar ultimilor li s-au tăiat mădularele, au vărsat sânge precum apa, dar, suferind cele mai teribile torturi, nu au pierdut niciodată curajul şi plin de vitejie au îndurat totul; fiind înţelepţi ei au fost consideraţi nebuni. Cu toate acestea alţii s-au dus printre deşerte, munţi, peşteri şi prăpăstiile pământului, rămânând bine ordinaţi în mijlocul întregii dezordini. Fie ca Dumnezeu să ne acorde o astfel de dezordine!”

Nu este nici unul dintre ani-intelectualii mistici mai moderni în aceşti creştini din zilele timpurii; din contra, ei au avut mai degrabă un interes consumator în teologie care, în cele din urmă, este „ştiinţa despre Dumnezeu”. Experienţele lor mistice (adică, viziunile, extazul, etc.) erau de puţin interes pentru ei, dar au fost considerate drept aşteptate în mod natural concomitent cu viaţa lor de devoţiune şi serviciu. Ei l-au căutat pe Dumnezeu, nu ca o „experienţă”, şi au acceptat experienţele ca un rezultat al harului lui Dumnezeu.

Maximus Confesorul (580-662) a accentuat necesitatea absolută faţă de har pentru viaţa mistică, precum şi toţi ceilalţi dinaintea lui. El a integrat misticismul în întreaga teologie creştină, şi majoritatea contemporanilor săi au scris şi despre misticismul lor cu atenţie grijulie faţă de aspectele sale teologice.

Oarecum mai târziu, cum ar fi în scrierile lui Symeon Noul Teolog (949-1022) accentul se schimbă uşor. Deşi numai cei cu experienţe mistice se califică drept lideri ai Bisericii, misticismul centrat pe Hristos de care vorbeşte el era considerat o înflorire naturală a vieţii contemplative în plinătatea e, mai degrabă decât ca un dar extraordinar.

Teologia Catafatică şi Apofatică

În studiul misticismului în oricare context, există referinţă la o „cale de negare” şi la o „cale de afirmare”. Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi-a articulat poziţia sa prin Grigore Palamas, şi a încercat că menţină un echilibru între cele două concepte încă din acel timp. În Creştinismul Răsăritean, exista o sinteză a ceea ce uneori apare a fi o diferenţă ireconciliabilă dintre Răsărit şi Apus în filozofiile lor despre viaţa religioasă subiectivă.

Creştinii timpurii au păzit transcendenţa lui Dumnezeu cu toate costurile împotriva panteismului nestructurat în care misticismul se degenerează atât de uşor. Începând cu Grigore de Nyssa (m. 394), fratele mai tânăr al Sf. Basil cel Mare, şi în final explicat pe deplin de Grigore Palamas, cele două tipuri de teologie au apărut în coexistenţă şi armonie, cunoscute drept teologii „apofatice” şi „catafatice”. Aceşti oameni au menţinut că era mai sigur să te gândeşti şi să vorbeşti despre Dumnezeu în termeni negativi decât în cei pozitivi. Teologia catafatică, sau afirmaţiile pozitive despre Dumnezeu, precum faptul că el este drept, bun, înţelept, etc., îl pot conduce pe cineva să creadă că-l înţelege pe Dumnezeu, când de fapt Dumnezeu este de necunoscut în esenţa Sa.

Oamenii menţionaţi anterior au raţionat mai degrabă că sfârşiturile adevărului pot fi servite mai bine prin a declara ceea ce NU este Dumnezeu, mai degrabă decât să încerce în zadar să explice ceea ce ESTE el. După cum spunea John de Damasc, „Că există un Dumnezeu este clar aceasta; dar CE ESTE El prin esenţă şi natură, aceasta este totodată dincolo de înţelegerea şi cunoaşterea noastră”: În timp ce unii mistici di era modernă au spus în mod practic că Dumnezeu ESTE lumina din viziunea pe care au văzut-o, acest sfânt primar a fost atent să indice că orice am putea experimenta sau spune despre Dumnezeu, revelează „nu natura, ci lucrurile din jurul naturii”.

„Calea pozitivă de afirmare” a teologie catafatice trebuia să fie contrabalansată de teologia apofatică a „căii de negare”. Misticii creştini cei mai timpurii au crezut că toate afirmaţiile pozitive despre Dumnezeu erau adevărat „în ceea ce-i privea pe ei”, dar era imposibil să se descrie în mod adecvat natura interioară a divinităţii doar în aceşti termeni. Spre deosebire de „gânditorii pozitivi” ai vremurilor moderne, teologii timpurii şi misticii din Biserică nu au ezitat să insiste asupra necesităţii folosiri logicii negative şi a vocabularului negativ despre Dumnezeu.

Misticismul în Biserica Apuseană

În Apus, Biserica a trebuit să facă faţă la alte preocupări. Papa Grigore cel Mare (540-604) a fost ultimul mare scriitor despre viaţa contemplativă din Apus înaintea Evului Mediu. El a redus viaţa mistică la reculegerea, introversiune şi contemplare.

Reculegerea însemna retragerea cuiva în sine din punct de vedere mintal şi evitarea pentru o vreme a „dispersiei de gânduri” de care s-au plâns toţi misticii. Introversiune înseamnă că sufletul consideră spiritualitatea propriei sale naturi, şi divorţează de atenţia sa asupra părţii materialiste a vieţii. Contemplarea era starea mintală în care cineva era ocupat numai cu Creatorul.

Creştinii Apuseni au scris puţin despre misticism până la începutul Evului Mediu, şi diferenţele subtile cu gândirea Răsăriteană timpurie au început să apară.