Istorie Creştină:

Nestorianismul

 

 

Apollinarianismul a fost o reacţie împotriva Arianismului.

Arius a negat că Fiul era în deplinul sens Dumnezeu.

Apollinarius a negat că El era în deplinul sens Om.

 

 

I.                  Nestorianismul o reacţie împotriva Apollinarianismului

 

Nestorianismul, a treia mare erezie, a fost în cadrul ei o reacţie împotriva Apollinarianismului. Ca şi Arianismul, acesta a izvorât sin Şcoala din Antiohia. Apărătorii săi (ca mulţi teologi moderni) au început cu concepţia lui Hristos ca Om, şi căutat o cale de conciliere a concepţiei aceleia cu crezul tradiţional în Dumnezeirea Sa.

 

II.              Theodore de Mopsuestia

 

Părintele Nestorianismului a fost Theodore de Mopsuestia (acest nume straniu este Μψου στα, inima centrului de cult al zeului Mopsus, un nume local pentru Apollo). Mopsuestia era în Cilicia undeva la este de Tarsus. Teodore, episcopul ei, era un prieten al lui Sf. John Chrysostom şi era faimos pentru comentariile sale asupra Bibliei, care a câştigat pentru el în Creştinismul vorbitor de siriană titlul de Expozitor. Metoda sa era critică, raţională şi istorică, şi el anticipa anumite rezultate ale studiului critic modern. Dar învăţătura sa despre Întrupare era nesatisfăcătoare.

 

Fiind îngrijoraţi în a apăra umanitatea completă a Domnului nostru, în opoziţie faţă de învăţătura lui Apollinarius, el susţinea că natura umană era unită de Cuvânt printr-un fel de legătură externă (συνφεια), pe care el a comparat-o cu uniunea dintre bărbat şi soţie.

 

Theodore de Mopsuestia nu a fost niciodată condamnat în timpul vieţii sale. Controversa a început când, la scurt timp după moartea sa, elevul său Nestorius, un predicator popular din Antiohia, a devenit Episcop de Constantinopole în 428.

 

III.          Nestorius numit Episcop de Constantinopole

 

Nestorius era un partizan aprins. În adresarea sa inaugurală el a strigat, „Dă-mi, o Împărate, pământul fără de eretici, şi eu îţi voi da împărăţia cerului. Ajută-mă să-i distrug pe eretici, şi eu te voi ajuta să-i distrugi pe Perşi”. Aşa de mare era zelul său de persecutare încât a fost cunoscut ca Înflăcăratul.

 

Anastasius, un preot pe care Nestorius l-a adus din Antiohia, şi în care el avea mare încredere, a folosit aceste cuvinte în timp ce predica în catedrala de la Constantinopole: „Nimeni să nu o numească pe Maria purătoare-de-Dumnezeu (Θεοτκος), căci ea era o fiinţă umană, şi este imposibil ca Dumnezeu să se nască dintr-o fiinţă umană”.

 

IV.            Cuvântul Theotokos

 

Cuvântul Theotókos (care ar trebui să se pronunţe întotdeauna cu accent pe silaba -tók-, unde este accentul din greacă, pentru că Theótokos are un înţeles diferit [datorez acest pentru prezentului Primat al Întregii Irlande, Dr. Gregg]) înseamnă „Purtător-de-Dumnezeu”, sau „Mama Aceluia care este Dumnezeu”, şi a fost folosit de Origen, Chrysostom, Gregorieni, şi într-adevăr de creştini în general din secolul al 3lea. Traducerea „Mama lui Dumnezeu”, deşi ortodoxia este drept înţeleasă, este uşor interpretată greşit. Theotókos este un exemplu al „communicatio idiomatum”, sau atribuirea cuiva a naturilor Domnului nostru a unui cuvânt care este corespunzător aplicat altuia. Există un exemplu în Fapte 20:28: Biserica lui Dumnezeu pe care a cumpărat-o El cu sângele Său propriu.

 

Cuvintele lui Anastasius au provocat multă tulburare, şi Nestorius i-a oferit acestuia suportul deplin. Istoricul Socrate ne spune că în opinia sa Nestorius era foarte ignorant de teologie, şi că cuvântul Theotókos era o gogoriţă pentru el. Despre el se spune că ar fi zis: „Eu nu pot numit un prunc de două luni Dumnezeu”. Dar nu putem fi siguri că ceea ce de fapt a spus el nu era: „Nu pot numi Dumnezeu pe un prunc de două luni” un lucru total de diferit.

 

V.                Cyril îl atacă pe Nestorius

 

Cazul împotriva lui Nestorius a fost preluat de Cyril, Patriarh de Alexandria, care a fost, într-adevăr, un mare teolog, dar care nu era liber de motivele personale. Eparhia din Alexandria a fost întotdeauna geloasă faţă de Constantinopole, şi aceste două eparhii erau în părţi diferite în fiecare controversă.

 

După ceva corespondenţă, care nu a dus la nici un acord, atât Nestorius cât şi Cyril au chemat suportul lui Celestine din Roma. Celestine a convocat un sinod din episcopii săi, care au considerat ambele părţi, a decis în favoarea lui Cyril. Celestine a scris apoi lui Cyril, spunându-i că dacă Nestorius nu-şi retractează erorile sale în zece zile, el are să-l excomunice şi l-a împuternicit pe Cyril să acţioneze ca mandatar al său pentru acest scop. El a mai trimis şi lui Nestorius un ultimatum, ameninţând că dacă nu-şi retracta erorile sale în cadrul a 10 zile, el avea să fie excomunicat de Roma şi Alexandria, şi pe atât cât putea să influenţeze Celestine aceasta, şi de către Antiohia. El a mai scris şi clerului şi laicilor din Constantinopole, promiţându-le că-i va susţine împotriva lui Nestorius dacă avea să continue în erorile lui.

 

Cyril, după ce a primit scrisoarea lui Celestine, a numit laolaltă un sinod al episcopilor săi şi, după ce a obţinut acordul lor, i-a trimis lui Nestorius o scrisoare prin care îi cerea să condamne doisprezece propoziţii cunoscute ca cele Doisprezece Anatematisme. În acest document teoriile lui Nestorius erau condamnate în cea mai aspră manieră. Cele Doisprezece Anatematisme pot fi explicate satisfăcător, aşa cum au fost ele după aceia de către Cyril, dar luate în sine ele sunt afirmaţii periculoase unilaterale. Nici o încercare nu a fost făcută pentru a-l concilia pe Nestorius sau să-l ducă la raţiune. Obiectul lui Cyril se pare că a fost acela de a-l umili şi a-l zdrobi.

 

John, Patriarh de Antiohia, care era un prieten personal al lui Nestorius, după ce a primit scrisorile lui Celestine şi Cyril, a scris lui Nestorius sfătuindu-l să urmeze exemplul stăpânului său Theodore şi să accepte cuvântul Theotókos în sensul său ortodox. Nestorius, după citirea acestei scrisori şi cea a lui Cyril, a aşteptat trei săptămâni, şi apoi a anunţat că va accepta cuvântul Theotókos, dacă oponenţii săi l-ar balansa cu cuvântul complementar Anthropotókos, Purtător de Om. El a trimis predica care includea această afirmaţie lui John, care a fost satisfăcut cu aceasta dar nu a fost satisfăcut cu Anatematismele lui Cyril.

 

Aici controversa putea să se fi încheiat. Dar înaintea primirii scrisorii lui Cyril, Nestorius a cerut Împăratului Teodosius II să numească un Conciliu General. Şi Nestorius a răspuns fără înţelepciune la Anatematismele lui Cyril cu un set rival, penibil de trasat, care nu era pentru pace.

 

VI.            Conciliul de la Efes

 

Biserica Sf. Sozomenos, Galata, Cyprus. Frescă de Symeon Axenti (1513) arătându-l pe împărat la Conciliul de la Efes cum îl exilează pe Nestorius şi un alt eretic.


Imaginea: “Atlas of the Christian Church” ed. H Chadwick & G R Evans, Guild Publishing, London. Copyright Equinox (Oxford) Ltd 1987.

 

Conciliul a fost deschis la Efes în 22 mai 431. Celestine de Roma nu a fost prezent, dar reprezentanţii săi, sau „împuterniciţii”, au fost instruiţi să urmeze în toate lucrurile direcţiile lui Cyril, care a fost însoţit de 50 episcopi egipteni şi care au prezidat Conciliul. John din Antiohia şi episcopii săi eu întârziat, şi Cyril a refuzat să-i mai aştepte. Nestorius nu avea să apară până ce episcopii erau adunaţi. În absenţa sa, corespondenţa dintre el şi Cyril şi extrase din predicile sale au fost citite. Conciliul a fost de acord în unanimitate să-l condamne pe Nestorius şi să proclame faptul că titlul de Theotókos trebuie să fie dat Binecuvântatei Fecioare Maria. Noi observăm, mai întâi, că ultimatumul trimis de Celestine nu a fost privit ca suficient în sine (aşa cum ar fi fost acesta în autoritatea papală de mai târziu), căci cele 10 zile numite trecuseră de mult.; în al doilea rând, că lui Nestorius nu i s-a dat nici o şansă reală de a se apăra pe sine, în timp ce Cyril, împotriva căruia Nestorius a emis conta-anateme, a fost judecat în cauza sa proprie.

 

Când s-a terminat treaba, John de Antiohia a sosit. El şi suporterii săi au purces să ţină un Conciliu rival, în care ei au condamnat procedeele anterioare şi l-a declarat pe Cyril, Memnon de Efes şi suporterii lor destituiţi. La aceasta Conciliul s-a întâlnit din nou, a confirmat condamnarea lui Nestorius, a condamnat Pelagianii, care au fost asociaţi cu Nestorius, şi au ordinat ca nici un crez diferit de Crezul Nicean să nu fie impus asupra convertiţilor, şi că nimeni care compune sau propune un astfel de crez, să nu fie destituit dacă e un cleric, şi să fie anatemizat dacă este un laic.

 

Nestorius a fost destituit şi trimis în exil. Un nou episcop, Maximian, a fot consacrat în locul lui. Dar John de Antiohia di majoritatea episcopilor lui au refuzat să accepte deciziile Conciliului, şi a urmat o schismă, însoţită de multă amărăciune. Totuşi, Cyril a fost convins să-i trimită lui John o explicaţie a celor Doisprezece Anatematisme ale sale, cu rezultatul ca John, şi în final al întregului patriarhat al Antiohiei, să fie reconciliaţi cu Cyril şi Conciliul. Dar aceasta a produs numai presiune din partea Guvernării. Împăratul a fost determinat să aplice decretele Conciliului.

 

VII.        Istoria de mai târziu a lui Nestorius

 

Nestorius a fost alungat la o mănăstire în Marea Oază din Deşertul Sahara unde a şi rămas, din câte se cunoaşte, pentru restul vieţii sale. În vremurile recente o carte scrisă de el în exil, numită Bazarul Heracleidelor, care era înainte chiar necunoscut, a fost descoperită. Pe evidenţa acestei cărţi, unii scolastici susţin că Nestorius nu era chiar vinovat de erezia atribuită lui, şi că el a acceptat decretele de la Calcedon ca o confirmare a poziţiei lui. Aceasta este o întrebare pur istorică asupra căreia scolasticii vor argumenta până la sfârşitul vremii. Se pare că Nestorius nu avea învăţarea sau judecata de a decide o astfel de întrebare, că el nu era în nici un caz un rebel premeditat ca Arius, şi că oponenţii săi, fiind mişcaţi de ostilitatea sa personală, nu i-au oferit o judecată corectă. Dar dacă Nestorius era un Nestorian sau nu, nu este nici o îndoială că Conciliul de la Efes era corect în condamnarea Nestorianismului.

 

VIII.    De ce era necesară definirea

 

Domnul nostru Isus Hristos era Dumnezeu de la prima mişcare a existenţei Sale ca Om. Cuvântul Etern a fost acela despre care El a spus „Eu sunt”. Acesta era Dumnezeul întrupat care s-a născut din Fecioară, şi ea este prin urmare de drept numită Theotókos. Dacă Cel care a fost născut din ea nu ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Trinităţi, nu ar fi fost adevărat că Cuvântul a devenit trup.

 

O minune a minunilor, pe care nimeni nu o poate desfăşura! Cel Bătrân de Zile are doar o oră sau două în vârstă. Făcătorul tuturor lucrurilor este pus pe pământ; Omul este adorat de îngeri, şi Dumnezeu vine la naştere.

 

H. R. Bramley: English Hymnal, No. 29.

 

În plus, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, şi nu doar un om unit cu Dumnezeu, El nu putea să ne răscumpere. Răscumpărarea noastră era lucrarea lui Dumnezeu care, prin luarea naturii umane, a adus un element nou în rasa noastră umană căzută. Dacă El ar fi fost un simplu om unit cu Dumnezeu, nu ar mai fi fost nici un element nou.

 

IX.            Nestorianismul şi Pelagianismul

 

Aici Nestorianismul este legat cu Pelagianismul. Pelagius, care a trăit în acelaşi timp ca şi Nestorius, a învăţat, aşa cum vom vedea, că omul este născut liber de defect sau întinare, că el este în consecinţă capabil să reziste la păcat fără de ajutorul harului Divin, şi că el nu are neapărat nevoie de răscumpărare.

 

S-a spus bine că Hristosul Nestorian este un salvator potrivit pentru omul Pelagian; aşa că urmaşii lui Pelagius, condamnaţi în Apus, au fost bineveniţi la Constantinopole de către Nestorius, dar au fost condamnaţi de Conciliul de la Efes (vezi pp. 154-7).

 

X.                Nestorianismul modern

 

Nestorianismul nu este în nici un caz mort. Acesta face un apel puternic la cei care îl privesc pe Isus Hristos ca un Lider de urmat mai degrabă decât ca Dumnezeu care să fie adorat, şi care cred că serviciul activ al omenirii este suficient fără de adorarea lui Dumnezeu sau pocăinţa de păcate [vezi p. 92]. Nestorianismul este o formă raţionalistă de Creştinism din care elementul creştin a fost exclus; şi tradiţia calvinistă de opoziţie faţă de locul de onoare oferit de majoritatea creştinilor la Mama Domnului încurajează displacerea termenului necesar de Theotókos.

 

XI.            Aşa-zisa Biserică Nestoriană

 

Dar Biserica numită în mod comun Nestoriană nu este îndeaproape legată de controversa Nestoriană. Dincolo de patriarhul Antiohiei, care aşa cum s-a observat, a fost adus în acord cu decretele de la Efes, în parte prin explicaţiile date de Cyril şi în parte de presiunea exercitată de Guvernul Roman la Constantinopole, a existat un patriarhat independent în împărăţia Persiei, cu centrul său la Seleucia-Ctesiphon pe Tigru. Biserica Răsăritului, aşa cum a fost şi încă mai este numită în mod oficial, a fost în afara Imperiului Roman şi nu a avut nici o relaţie apropiată cu Biserica în interiorul Imperiului, deşi era în deplină comuniune cu aceasta. Limbajul Bisericii Răsăritului era siriaca, şi învăţătura Şcolii din Antiohia, în special a lui Theodore de Mopsuestia, era dominantă în ea.

 

Se obişnuia să se înveţe că Biserica Răsăritului a respins Conciliul de la Efes, şi din acel moment a încetat să fie în comuniune cu restul Bisericii. Aceasta s-a arătat deja că este o înţelegere complet greşită. Biserica Răsăritului era în afara controverselor greceşti. Aceasta nu a primit decretele de la Nicea (325) până în 410, şi Conciliul de la Efes nu a fost niciodată adus deloc la cunoaşterea oficială. Dar Mgr. Chabot, în ediţia sa de Synodicon Orientale, arată că Biserica Răsăritului a acceptat atât Conciliul de la Calcedon cât şi Toma lui Leo (din care se poate argumenta că Biserica Răsăritului acceptă în mod indirect decretele de la Efes care au fost confirmate la Calcedon); şi Dr. Wigram a arătat că nu a existat nici o schismă formală între bisericile ortodoxe greceşti şi Biserica Răsăritului până la o dată mult mai târzie (W. A. Wigram, History of the Assyrian Church). Pe de altă parte, Biserica Răsăritului, probabil fără deplina înţelegere a punctului în discuţie, l-a canonizat pe Nestorius şi l-a condamnat pe Cyril, a respins fraza „Yaldath Alaha” (care era traducerea uzuală a traducerii Theotokos, deşi nu este un echivalent exact) [Asirienii moderni sunt aparent chiar mulţumiţi cu fraza „Mama lui Dumnezeu Cuvântul”], şi au declarat crezul ei în Două Kiani (naturi), Două Qnumi şi o Parsopa (Persoană). Înţelesul exact al cuvântului Qnuma este discutat în lungime de Dr. Wigram (op. cit., ch. 13), care decide că acesta nu corespunde cu grecescul „Hypostasis”. Punctul real în discuţie se pare să fi fost că episcopi Bisericii Răsăritului au obiectat puternic faţă de felul în care Nestorius a fost tratat, şi faţă de condamnare, la mult timp după moartea lor, a lui Diodore, Theodore, şi Theoderet (Cele Trei Capitole), de către al Cincilea Conciliu Ecumenic (553), şi nu le părea rău că puteau să spună Regelui lor, când acesta i-a acuzat, ca creştinii, că erau în simpatie cu Imperiul Roman, că ei erau chiar un fel diferit de creştinii din duşmanii săi politici, „Romanii”!

 

Biserica Răsăritului, care în secolul al 13lea a inclus 25 de provincii, şi s-a extins în China şi India, este acum reprezentată de rămăşiţa împrăştiată cunoscută în moc comun ca Biserica Asiriană, sub patriarhul său, Mar Shimun XXIII. Învăţătura acestei biserici a fost declarată a fi chiar ortodoxă printr-o comisie numită de Conferinţa Lambeth din 1908.