Apologetică:

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul:

Situaţia unui dialog global promiţător

 

Bradley Nassif, Ph.D.
 

Bradley Nassif, Ph.D.

 

(Professor, Antiochian House of Studies (USA), a graduate program of St. John of Damascus Seminary, Balamand University (Lebanon) (published in Scottish Bulletin of Evangelical Theology: Vol. 1, Spring, 2000)

 

 

Introducere

 

Noiembrie trecut (la data când s-a scris acest articol, primăvara lui 2000, n. tr.) Academia Americană a Religiei a găzduit primul ei Dialog Reunit dintre „Grupul de Studiu Ortodox Răsăritean” şi „Grupul Teologic Evanghelic”. Responsabilul, Robert Jensen de la Princeton University, a rezumat relaţiile lor prin a declara, „Nu cunosc două grupări de creştini care să pună o mai mare provocare asupra unităţii ecumenice decât dialogul dintre Ortodoxia Răsăriteană şi Creştinii Evanghelici. Aceasta sperie minte pentru a concepe cum se face ca astfel de grupări să poată să-şi clădească diferenţele lor pe un singur pod. Ambele au o unitate remarcabilă şi divergenţe remarcabile. Dar aşa cum a spus Isus, ‚Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile’!”

 

Scopul acestui articol este de a identificat şi a descrie cele mai importante dialoguri şi schimburi ştiinţifice care au avut loc în lume în ultima decadă între tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului Protestant. Ace3stea includ lucrarea societăţilor academice, a cercetătorilor individuali, a agenţiilor ecumenice, şi a organizaţiilor misionare. Anteriorii 200 de ani de istorie Ortodox-Evanghelică de dinainte de 1990, şi numărul crescut de pelerinaje personale spre Ortodoxism de către credincioşii Evanghelici din anii recenţi, vor fi atinse într-un fel general mai jos, dar sunt prea numeroase şi complexe pentru a fi trasate într-un anumit detaliu aici. Ca rezultat al acestui studiu din 1990 şi până în prezent, cititorilor sperăm că li se va oferi informaţii proaspete şi vitale asupra unui moment posibil de întorsură în relaţiile Ortodoxe şi Evanghelice din istoria modernă a bisericii.

 

Relaţiile trecute

 

Istoria relaţiilor dintre tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului Protestant nu a fost niciodată scrisă. Nu trebuie căutat prea departe pentru a vede că relaţiile lor trecute au fost în mod predominant caracterizate de o istorie negativă lungă de prozelitism, persecuţie, suspiciune reciprocă, ostilitate, frică şi ignoranţă. Prin secolele 19 şi 20 în Orientul Mijlociu, creştinii ortodocşi au fost priviţi ca obiecte de conversie din timpul unei perioade de misiuni prezbiteriene către ţările arabe. Mii de creştini arabi au părăsit bisericile ortodoxe, melkite, şi sirian-iacobite şi s-au alăturat noilor comunităţi fondate de Prezbiterieni. Mai puţin succes au avut misiunile protestante în Rusia şi Grecia. În Rusia, anterior Revoluţiei Comuniste din 1917, „Naţionalismul, ortodoxismul, şi autocraţia” au fost sloganurile slavice ale naţionalismului ortodox care a dezavantajat în mod social şi i-a oprimat pe protestanţii ruşi în numele „Sfintei Rusii”. În Grecia legile civile au fost emise scoţând în afara legii „prozelitismul” din partea misionarilor protestanţi, a căror încălcare era pedepsită prin amenzi şi/sau întemniţare. În tot secolul 20, sute de misionari protestanţi au suferit persecuţie sporadică şi dizgraţie din partea mâinilor legii Ortodoxe Greceşti.

 

În America, mii de ortodocşi au ajuns pe tărâmurile americane din Siria, Liban, Rusia, Grecia şi alte părţi din Europa în timpul perioadei de imigrare de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Spre deosebire de unitatea naţională de care s-au bucurat unii ortodocşi în ţările lor natale, America prezenta acum o nouă provocare externă de pluralism religios. În acest timp biserica nu şi-a luat adio. Generaţiile secunde şi terţe din imigranţii ortodocşi au invadat uşile bisericii în mare datorită lipsei de relevanţă aparentă a bisericii faţă de vieţile lor şi incapacitatea lor de a se ruga liturghia în limba engleză. Un număr dintre aceşti enoriaşi (dificil de a-i număra) s-au alăturat bisericilor protestante după ce au fost (re)convertiţi la Hristos prin evanghelizările prin Cruciadele Billy Graham, Young Life, Campus Crusade for Christ şi ale organizaţii para-bisericeşti, precum şi prin mărturia personală a credincioşilor individuali. În unele cazuri, foşti credincioşi ortodocşi au devenit ostracizaţi din punct de vedere social de către familiile lor după ce au părăsit biserica. Acestea au fost condiţiile generale dintre creştinii ortodocşi şi evanghelici.

 

Apariţia Dialogului Global

 

În ultimii zece ani o nouă paradigmă de relaţii ecumenice a început să apară între creştinii ortodocşi şi evanghelici pe nivele populare şi profesionale. Pe nivel popular, mai mulţi evanghelici au început să se alăture Bisericii Ortodoxe din America mai mult decât înainte. Acelaşi lucru a fost adevărat dar într-o extindere mai mică în Marea Britanie. Deşi nici un studiu formal nu a fost făcut pentru a documenta motivele exacte pentru aceste conversaţii, numărul crescând de defecţiuni a atras în mod clar atenţia liderilor ortodocşi şi evanghelici. Dintr-un studiu fugar cele mai importante motive pentru care evanghelicii părăsesc bisericile lor se pare că se datorează foamei crescânde pentru închinarea liturgică, o dorinţă de conectare faţă de creştinismul istoric şi căutare după consensul istoric de adevăr. O sursă estimează că aproximativ 80% dintre cei care se alătură Bisericii Ortodoxe de azi sunt din cadrul de evanghelici sau carismatici precum Campus Crusade for Christ, Young Life, Youth for Christ, părtăşiile Vineyard, Biserica Evanghelică Liberă, denominaţiile Baptiste, Alianţele Cretine şi Misionare şi alte bisericii independente. Restul de 20% provin din marile biserici precum Anglicanismul, Episcopalianismul, Luteranismul, Metodismul şi Prezbiterianismul. Millard Erickson, un teolog evanghelic american important, descrie acest fenomen ca o mişcare mică dar semnificativă care are potenţialul de a avea un impact mare asupra viitorului Evanghelismului. Un număr crescut de persoane, în special studenţii de la colegiu, se întorc către denominaţiile care accentuează Tradiţia, legătura istorică şi liturghia. Am în mite mişcarea de oameni precum Robert Webber şi Walter Dunnettinto Bisericile Episcopale şi Anglicane. Un pas şi mai radical este mişcarea de evanghelici înspre Biserica Ortodoxă Răsăriteană. O chestiune a revistei sale Again prezenta mărturiile recenţilor convertiţi dintre evanghelici către Ortodoxia Răsăriteană. Printre cei mai evidenţi este Franky Schaeffer, fiul lui Francis Schaeffer. Unii, precum Thomas Howard, au fost atraşi de Catolicismul Roman.

 

Această mişcare este mică, dar este reală şi de o mare influenţă potenţială deoarece include pe tinerii care ar putea fi liderii mişcării evanghelice din anii dinainte. Dacă linia principală de evanghelism nu găseşte căi de a împlini nevoile tinerilor care doresc să se lege cu credinţa istorică şi cu o închinare mult mai formală, tot mai mulţi dintre ei vor părăsi denominaţiile care oferă alternative reala faţă de populara închinare centrată pe experienţă.

 

Referinţa lui Erickson la Peter Gillquist descrie pe fostul lider Campus Crusade for Christ care a condus circa 1700 de urmaşi în Biserica Ortodoxă Antiohiană în 1987. Restul de 500 din urmaşii său s-au rupt de grup şi au rămas o denominaţie separată numită „Biserica Ortodoxă Evanghelică”. La câţiva ani mai târziu, Franky Schaeffer, fiul lui Francis Schaeffer, s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Greceşti. Deşi Gillquist şi Schaeffer sunt destul de serioşi în chemarea lor pentru ucenicie, prin propria lor admitere nici nu posedă o educaţie teologică substanţială după cum e reflectat în istoriile lor de educaţie şi adesea interpretările prea simplificate ale istoriei şi teologiei bisericii. E demn de notat că în Marea Britanie, Michael Harper, recent s-a convertit la Ortodoxism, ca răspuns la eroziunea doctrinară a Bisericii Anglicane.

 

Pe lângă aceste tendinţe populare, există o varietate de forumuri profesionale prin care Evanghelicii şi Ortodocşii au început să se angajeze în parte în ultima decadă. Majoritatea sunt centrate asupra stabilirii relaţiilor de prietenie reciproce. Puţin s-au implicat în discuţii substantive de teologie. În următoarele paragrafe voi încerca să documentez şi să afirm lucrarea societăţilor academice şi a organizaţiilor misionare, a cercetătorilor individuali şi a seminariilor şi universităţilor. Făcând astfel sunt sigur că voi fi lăsat aparte pe oameni şi proiecte importante datorită slăbiciunii limitărilor mele. Ceea ce urmează este cel mai bun efort al meu de a localiza pe toţi jucătorii majori, în măsura în care îi pot vedea eu.

 

Societăţile Academice şi Organizaţiile de Misiune

 

În ultima decată au exista organizaţii principale care au lucrat asupra dialogului Ortodox-Evanghelic din diferite unghiuri. Nu există relaţii formale între organizaţii din moment ce fiecare s-a format cu propriul ei scop independent de altele. Uneori, totuşi, fiecare complimentează de fapt sau suprapune lucrarea altora. Ca scop primar prima organizaţie se preocupă cu subiectele teologice, a doua cu viaţa bisericii, şi a treia cu atitudinile şi relaţiile practice dintre cele două grupări. În adiţie la aceste organizaţii, voi comenta asupra dialogurilor situaţionale care au fost create pentru o perioadă şi scop limitat, precum şi lucrarea din România unde locuieşte a doua cea mai mare populaţie ortodoxă.

 

Cel mai serios şi mai susţinut efor de a înţelege domeniile de convergenţă şi divergenţă teologică dintre tradiţiile ortodoxe şi evanghelice care a fost preluat astăzi provine din partea Societăţii pentru Studiul Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului (SSORE), mai degrabă a fi numit curând Institutul pentru Studii al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului care depinde de fonduri. Acesta este un grup învăţat care a fost fondat în Statele Unite în 1990 de autorul prezent împreună cu alţi cercetători ortodocşi şi evanghelici. Toţi au avut experienţe personale şi pregătire academică în ambele tradiţii în diferite grade. Prin întâlnirile sale anuale şi lucrările nepublicate, SSORE caută să facă pe cele două tradiţii cunoscute şi înţeles în relaţia istoriei ambelor, a doctrinei, închinării şi a spiritualităţii. Astfel slujeşte atât academiei cât şi bisericii. până în 1999, organizaţii s-a întâlnit anual la Billy Graham Center pe campusul de la Wheaton College, şi acum se întâlneşte în regiuni diferite din Statele Unite. Temele trecute ale întâlnirilor anuale au fost: „Prozelitism sau Conversie? Un schimb Ortodox şi Evanghelic” (1991), „Scriptura, Tradiţia şi Autoritatea” (1992), „Mântuirea prin Har” (1993), „Împărăţia lui Dumnezeu şi Rolul Bisericii în Mântuire” (1994), „Rolul Teologiei în Viaţa Spirituală” (1995), şi „În afara Bisericii nu este Mântuire: Un schimb Ortodox şi Evanghelic” (1999). Vorbitorii cheie din America de Nord i-au inclus printre alţii pe teologii ortodocşi Stanley Harakas, Leonid Kishkovsky, Theodore Stylianopoulos, Emmanuel Clapsis, George Liacopoulos, Michael Prokurat şi Edward Rommen; teologii evanghelici au fost J. I. Packer, Thomas Oden, Gerald Bray, Donald Bloesch, Grant Osborne, James Stamoolis, Kent Hill, Thomas Finger, Harold O.J. Brown, Craig Blaising şi Dale Allison. Formatul constă dintr-o singură temă anuală care este adresată de doi vorbitori cheie din ambele părţi, urmat de participarea audienţei şi un sumar de concluzii la care se ajunge la finalul conferinţei.

 

Scopul SSORE nu este acela de a-i converti pe oamenii dintr-o parte în alta, deşi majoritatea membrilor ar vedea conversia teologică ca o consecinţă legitimă a dialogului. Scopul său principal este de a-i îmbogăţii pe participanţi prin eliminarea falselor bariere care i-a divizat precum şi prin identificarea diferenţelor continue. În cuvintele Statutului, SSORE caută „să promoveze părtăşia şi îmbogăţirea reciprocă printre cercetătorii angajaţi în aceste activităţi, şi de a coordona lucrarea acestor teologi în America de Nord şi peste graniţe”.

 

Printre membrii sunt incluşi o largă secţiune de intersecţie de denominaţii Evanghelice şi jurisdicţii Ortodoxe. Instituţiile reprezentate de studenţi şi corpul profesoral include Trinity Evangelical Divinity School (IL), Wheaton College, Eastern Nazarene College, Eastern Mennonite Seminary, Southern Baptist Seminary (KY), Dallas Seminary, Fuller Seminary, St. Vladimir's Orthodox Seminary, Holy Cross Greek Orthodox Seminary, şi alţii. Aprobările Evanghelice şi Ortodoxe ale SSORE au fost conferite de Kenneth Kantzer, J.I. Packer, Ward Gasque, Kent Hill, Bill Bright, Bishop Kallistos (Timothy) Ware, Părintele Stanley Harakas, Părintele John Meyendorff şi Metropolitanul Philip Saliba din Antiochian Orthodox Church, America de Nord.

 

A doua organizaţie care este dedicată dialogului Ortodox-Evanghelic este Evanghelicii pentru Acordul Orientului Mijlociu (EAOM) bazat în North Park University în Chicago, Illinois. Conform declaraţiei de misiune a sale, „EAOM este o părtăşie neoficială a Creştinilor Evanghelici Nord Americani dedicaţi dialogului care caută acordul reciproc, respect pentru prietenia pentru Creştinii Orientului Mijlociu şi cei din Apus”. O mare parte din lucrarea lor caută să ridice nivelul de conştiinţă dintre evanghelicii din America de Nord şi de a nutri un sens de solidaritate cu creştinii arabi din Orientul Mijlociu. Bisericile care sunt implicate în EAOR includ Prezbiterienii şi alţi Protestanţi din relaţiile lor cu Bisericile Ortodoxe şi Orientale din Egipt, Liban, Siria, Palestina, Iordan, Irak, Sudanul de Sud şi ţările arabe vecine. Prin organizarea de călătorii educaţionale pentru Evanghelicii Americani către Orientul Mijlociu, şi găzduirea de consultaţii în Orientul Mijlociu şi în America de Nord, EAOR făureşte o legătură vitală dintre Răsărit şi Apus. Spre deosebire de SSORE, care se centrează în principal asupra chestiunilor religioase, EAOR se centrează pe realităţile regionale şi pastorale practice ale Bisericilor Ortodoxe din ţările islamice. SSORE şi EAOR se complimentează reciproc în lucrările lor prin explorarea realităţilor doctrinare şi practice ale vieţii de biserică contemporană.

 

A treia organizaţie este Conciliul Mondial al Bisericilor (CMB). Este larg cunoscut faptul că CMB a fost în existenţă încă de la începutul secolului, dar numai din 1993 acesta a făcut un efort concentrat de a crea o serie de dialoguri dintre comunităţile Ortodox Răsăritene şi Evanghelice. Au existat două evenimente istorice care au încurajat acest loc de întâlnire ecumenic de către CMB. Primul, în 1991, la Adunarea din Canberra a CMB, rugăciunile eretice Trinitariene au fost oferite în timpul sesiunilor plenare în care o femeie păgână „zeiţă spirit” a fost evocată mai degrabă decât Duhul Sfânt al Dumnezeului Triunic. Similare expresii religioase sincretice au avut loc în timpul Adunării şi aceasta a determinat pe Ortodocşi să-şi expună obiecţiile lor. „Observatorii” Evanghelici au răspuns în mod similar, ceea ce în răspuns i-a determinat pe Ortodocşi şi Evanghelici să se noteze reciproc pentru o alianţă potenţial defensivă. La doi ani mai târziu o mână de lideri evanghelici şi reprezentativi bisericeşti din Patriarhatul Evanghelic (adică Biserica Ortodoxă din Constantinopole) s-au adunat în Stuttgart, Germania pentru a discuta posibilitatea ţinerii unei conferinţe unite. Impulsul pentru un dialog Ortodox-Evanghelic a inclus descoperirea reacţionar reciprocă a fiecăruia din Adunarea Canberra al CMB, dar şi căderea recentă a comunismului şi potopul ce a urmat de misionari din vest în ţările fost ortodox ale Rusiei şi a Europei Răsăritene. Tensiunile şi ostilităţile au apărut recent în acele părţi ale lumii între naţionaliştii ortodocşi şi misionarii protestanţi care au operat cu presupunerea că existau puţini credincioşi în acele ţări şi astfel şi-au pus ca parte a sarcinii lor misionare convertirea creştinilor ortodocşi. După Stuttgart, discuţiile şi contactele au continuat, în special în cadrul Comitetului Central al CMB. Eventual, CMB a sponsorizat două dialoguri internaţionale Ortodox-Evanghelice. Primul a fost găzduit de Biserica Ortodox Coptică din Alexandria, Egipt din 10-15 iulie 1995, unde 40 de participanţi s-au adunat din tot globul. Dezbaterile sale au fost publicate în cartea Proclaiming Christ Today (Proclamarea lui Hristos astăzi). Al doilea dialog a fost adunat la Missionsakademie an der Universitat Hamburg, Germania, 30 martie – 4 aprilie 1998, iar dezbaterile sale au fost publicate în cartea Turn to God, Rejoice in Hope! Orthodox-Evangelical Consultation (Întoarcerea la Dumnezeu, Bucurie în Speranţă! Consultarea Ortodox-Evanghelică). Compunerea internaţională a întâlnirii a inclus reprezentanţi din Grecia, Siria, Liban, Egipt, România, Rusia, Bulgaria, Albania, Suedia, Marea Britanie, Statele Unite şi alte ţări. Nici una dintre consultaţii, au fost implicate în ceea ce s-ar putea descrie drept „dialoguri teologice substanţiale”. În schimb, ele ar putea fi mult mai clar caracterizate drept „întâlniri relaţionale” care au fost în principal desemnate să rupă gheaţa şi să nutrească voia bună dintre cele două comunităţi. Planurile pentru o a treia consultare sunt în desfăşurare, ce pot să fie ţinute în Moscova sau în România în anul 2000 (la data scrierii articolului, n. tr.).

 

În adiţie faţă de aceste eforturi din partea organizaţiilor, alte încercări spre dialog au fost mult mai ocazionale în natură. În Marea Britanie, dialogul dintre Evanghelici şi Ortodocşi este desfăşurat de un grup de studiu sub egida lui ACUTE, comisia teologică a Alianţei Evanghelice a Marii Britanii (cu reacţii din partea altor grupări evanghelice). ACUTE sponsorizează un număr de astfel de grupări care se preocupă cu chestiuni teologice pertinente. Grupul de studiu asupra Ortodoxiei caută să elucideze extinderea convingerilor şi diferenţelor împărtăşite, cu referinţă specială la preocupările circumscripţiilor Evanghelice şi Ortodoxe din Marea Britanie. Grupul se întâlneşte între 1999-2000 pentru discuţii asupra articolelor care tratează materiile de doctrină şi spiritualitate, care vor fi colectate şi editate ca un raport publicat. Acest raport ar trebui să slujească ca un stimul pentru un contact ulterior dintre Evanghelicii şi Ortodocşii din Marea Britanie. Scopul grupului este de a-i introduce pe Evanghelici şi Ortodocşi unul faţă de altul, de a clarifica câteva din neînţelegeri şi lipsa de conştiinţă a crezurilor şi practicilor reciproce. În timp ce ei sunt conştienţi că dezacordurile fundamentale dintre ei pot să rămână, ei sunt convinşi că cel două circumscripţii au multe de învăţat una de la alta. Un cerc mai lard ce cititori adunaţi din bisericile Evanghelice şi Ortodox din Marea Britanie şi din afară vor fi implicaţi în comentarea asupra materialului schiţă din această primăvară (la data scrierii articolului, n. tr.). În Statele Unite, în noiembrie 1999, Academia Americană de Religie (AAR) şi-a ţinut prima sa sesiune reunită între Grupul Teologic Ortodox Răsăritean (GTOR) şi Grupul Teologic Evanghelic (GTE). Având drept co-preşedinte al GTOR pe Anna Williams de la Cambridge University, presupun că în 1998 un astfel de dialog a avut loc în cadrul AAR la următoarea întâlnirea anuală. Dr. Williams şi Comitetul de Organizare al GTOR a acceptat propunere şi a extins o invitaţie către GTE care a fost acceptată în mod entuziast. Sesiunea reunită a fost numită „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”. Subiectele de discuţie s-au centrat pe înţelegerile charismatice şi ortodoxe ale duhului de tradiţie, închinarea evanghelică şi ortodoxă, şi noţiunea sacramentală de „participare” din Karl Barth şi St. Gregory Palamas. Drept rezultat 100 ce cercetători au frecventat această sesiune. Studenţii şi profesorii de la Duke Divinity School şi Layola University din Chicago şi-au prezentat lucrările urmate de un răspuns din partea profesorului Robert Jensen de la Princeton University. Însăşi existenţa unei astfel de sesiuni în sălile AAR demonstrează relevanţa crescândă a studiilor Ortodox-Evanghelice din America de Nord şi din afară, şi adaugă mărturie ulterioară la faptul că subiectul a crescut acum la punctul de a fi afirmat de cercetătorii de religie ca un obiect legitim de cercetare academică.

 

România merită atenţia specială în acest articol datorită istoriei sale religioase şi a locului strategic între bisericile ortodoxe.

 

România conţine cea mai mare populaţie de creştini ortodocşi din lume, fiind a doua după Rusia astăzi. Deşi dificultăţile istorice rămân în domeniile de comunicare şi libertate religioasă dintre credincioşii ortodocşi şi evanghelici din România, paşi mici de progres se fac încet în trezirea erei post-comuniste. Ţara deţine o mare promisiune pentru relaţiile constructive. În prezent, totuşi, „dialogul” din România rămâne slab şi indirect constând mai ales dintr-o conştiinţă crescândă a nevoii de a explora punctele de contact dintre fiecare. Din punct de vedere academic, există mai mulţi studenţi evanghelici din Ortodoxia Românească decât studenţi ortodocşi ai Evanghelismului Românesc. Câţiva dintre propunătorii principali din partea Evanghelică a dialogului românesc îi include pe Silviu Eugen Rogobete care conduce Centrul Areopagus pentru Studii Creştine şi Cultură Contemporană localizat în Timişoara. Parte a misiunii Centrului este de a clădi poduri cu Biserica Ortodoxă Română locală prin dialogul cultural şi religios. Centul este plasat într-o clădire relativ mică cu o bibliotecă, sală de clasă şi spaţiu de birouri. Alţi lideri evanghelici care încearcă dialogul îi includ pe Paul Negruţ (Director al Institutului Biblic Emanuel din Oradea), Emil Bartos (Decanul), şi Danut Manastireanu (World Vision). De partea ortodox sunt Fr. Ion Bria (acum pensionat dar un participant activ în dialogurile ortodox-evanghelice ale CMB), Vasile Mihoc (Profesor de Noul Testament la Universitatea din Sibiu şi Membrul Bordului World Vision România) şi Stelian Tofana (Profesor de Noul Testament la Universitatea din Cluj). O renaştere într-adevăr încântătoare a acestora şi a scrierilor de doctorat despre teologia Ortodoxă sunt în desfăşurare printre studenţii evanghelici români din Biserica Ortodoxă. Scrierile marelui teolog ortodox român, Fr. Dumitru Stăniloae, au devenit un obiect special de interes evanghelic datorită popularităţi lui Stăniloae şi a influenţei trainice din România şi din afară. Dincolo de Stăniloae, interesele evanghelice mai mari au început să cerceteze abordările ortodoxe faţă de Scriptură, autoritate şi soteriologie. Deşi Evanghelicii sunt o minoritate distinctă în România, noul şi creativul interes în Ortodoxism care este în creştere în cadrul generaţiei mai tinere de cercetători – cuplat cu atitudinile schimbate faţă de teologia Evanghelică de un grup mic de lideri ortodocşi – face din România cel mai fertil sol din Europa Răsăriteană pentru creşterea unui eventual dialog global. Ceea ce este nevoie pentru a reuşi şi a înflori este ca ortodocşii să iniţieze o poziţie publică mai puternică în ajungerea la instituţiile evanghelice şi bisericile la toate nivelele – de la departamentul ecumenic al Patriarhatului României până la nivelele de rădăcină ale preoţilor şi laicilor ortodocşi. Aceste iniţiative ar putea include ţinerea de comisii de dialoguri ecumenice speciale, crearea de schimburi de experienţă în cadrul corpului profesoral în care istoria şi teologia ortodoxă şi evanghelică să poată să fie predată în şcolile din ambele părţi, crearea de jurnale teologice de ambele părţi poate participa într-un forum împărtăşit, şi vizite personale la bisericile locale ale fiecărora într-o atmosferă de dragoste creştină. În mod clar Ortodocşii sunt într-o poziţie mai puternică de influenţă decât Evanghelicii şi prin urmare ei poartă greutatea mai mare de responsabilitate pentru realizarea unităţii creştine în România. Nimic mai puţin decât iniţiativele curajoase din partea liderilor ortodocşi, atât laici cât şi cei ordinaţi, nu poate să rupă decadele de ură, frică şi ignoranţă faţă de Creştinismul Evanghelic care continuă să domine perceperile poporului ortodox român. În mod similar, nimic mai puţin decât iniţiativele îndrăzneţe din partea liderilor evanghelici, laici şi ordinaţi, care să poată risca ofensarea circumscripţiei lor Protestante va putea să îi mişte pe Evanghelici dincolo de concepţiile greşite şi de abuzurile populare ale credinţei ortodoxe.

 

Cercetătorii

 

Există un număr mic dar crescând de cercetători individuali care încep să publice încet lucrările despre teologia Ortodoxă şi Evanghelică. Se pare că este mai multă activitate din partea interesului Evanghelic în Ortodoxism mai degrabă decât vice versa. Un număr surprinzător de convertiţi evanghelici la Ortodoxismul din America din ultimii 15 ani au prins comunitatea Evanghelică cu garda jos şi au îndemnat pe câţiva scriitori conservativi să răspundă la pierderile crescânde din rangurile lor. Reprezentanţii acestui grup ar fi R. C. Sproul, un teolog de la Reformed Theological Seminary din Florida, şi Hank Hannergraaff, cunoscut de asemenea ca şi „Omul cu răspunsul Bibliei”, un apologet popular de la radio şi observator de culte care a l-a succedat pe fostul Walter Martin.

 

Dincolo de aceste reacţii din partea Evanghelică, tot mai mulţi teologi informaţi şi echilibraţi lărgesc în mod agresiv perspectivele lor asupra Ortodoxiei printr-un studiu al scriitorilor antici şi moderni ai Răsăritului cretin. Motivaţia lor apare a fi înrădăcinată într-o sănătoasă conştiinţă de sine a deficienţelor şi prăpăstiilor care sunt prezente acum în teologia modernă, şi dorinţa lăudabilă pentru creştere. Unii purced în studiile lor cu o conştiinţă că teologia patristică şi Bizantină care sunt fundamentale nu doar către Creştinismul istoric atât din Apus cât şi din Răsărit, ci sunt în special formative faţă de identitatea contemporană a Bisericii Ortodox Răsăriteane. Un studiu scurt al cercetătorilor selectaţi şi a lucrărilor lor va arăta direcţia în care Evanghelicii îşi trasează studiile lor despre creştinul răsăritean.

 

Gerald Bray, un britanic evanghelic care lucrează în America acum, este unul dintre cei mai versaţi şi competenţi cercetători din punct de vedere lingvist în Ortodoxia Răsăriteană de azi. Lăţimea îndemânărilor sale lingvistice îl pune pe Bray în fruntea cercetătorilor Evanghelici. El este fluent nu numai în limbile biblice, ebraica şi greaca, dar şi în latină, greaca bizantină, greaca modernă şi rusa. Fiind un specialist în teologia istorică şi legea canonică Anglicană, Bray predă cursuri (printre altele) despre patristicii greci şi latini şi a scris subiecte teologice care sunt centrale pentru Ortodox în lumile antice şi moderne. O selecţie a scrierilor sale include „Teologia Ortodox Răsăriteană”, „Justificarea şi Bisericile Ortodox Răsăritene”, „Clauza Filioque în Istorie şi Teologie” şi cărţile Doctrina despre Dumnezeu (care se ocupă în principal cu Ortodox precum şi cu gândirea creştină timpurie), Interpretarea Biblică: Trecut şi Prezent, şi comentariile sale patristice din Comentariu Creştin Antic asupra Scripturilor (ACW) (Romani, 1, 2 Corinteni, şi Iacov până la Iuda, care urmează a fi discutate mai jos sub lucrarea lui Thomas Oden). Bray caracterizează postura sa faţă de Ortodoxism astfel: Poziţia mea vis-a-vis de Ortodoxie este înţelegătoare dar nu necritică. Eu nu împărtăşesc fascinaţia cu Ortodox care caracterizează pe anumiţi din Apus (după ce a trăiţi atât în Grecia cât şi în Rusia este greu să romanizezi Biserica Ortodoxă), şi sunt foarte înţelegător faţă de preocupările teologice de bază ale Ortodoxiei şi cred că este mult teren comun cu Protestanţii Evanghelici (şi alţii, de sigur) pe care trebuie să-l cercetăm. Presupun că aţi putea spun că sunt în tradiţia lui C. S. Lewis de ‚Creştinism simplu’ – privind la ceea ce ne uneşte dincolo de diferenţele culturale şi istorice, şi concentrându-mă asupra acesteia.

 

Ceea ce-l pune pe Bray aparte de alţi Evanghelici în „tradiţia lui C. S. Lewis”, totuşi, este concentrarea sa asupra credinţei Ortodoxe ca fiind vital de centrală pentru acea tradiţie. Alţii, precum Lewis şi G. K. Chesterton, au explorat „ortodoxia” prin Părinţi, crezuri şi conciliile „Creştinismului istoric”, Bray a legat o mare parte din acel „Creştinism istoric” de viaţa instituţională continuă şi spirituală a Bisericii Ortodoxe. În acest fel, Bray nu tratează o ortodoxie imaterială ci una care a fost realizarea deplină a Bisericii Ortodoxe Bizantine şi moştenirea teologică pe care a lăsat-o pentru mulţi din ortodoxia Protestantă şi Catolică de astăzi.

 

Un alt cercetător important care lucrează între tradiţii este Thomas Oden. Conform cu Oden, în Agenda pentru Teologie (1979) eu am propus un program de paleo-ortodoxie post-modernă care ar căuta să reascută teologia contemporană în consensul clasic al surselor creştine. Prin tot ce am făcut de atunci am căutat să dezvolt acea premisă. Cele trei volume de Teologie Sistematică, de sigur, au referinţă constantă la sursele patristice, aşa cum face Teologia Pastorală şi cele patru volume despre Grija Pastorală Clasică. Oden utilizează o metodă teologică care purcede din convingerea că consensul Părinţilor Bisericeşti din primul mileniu al istoriei creştine constituie un statut normativ pentru definirea ortodoxiei creştine. Istoria doctrinară include deciziile Conciliilor Ecumenice (325-787), consensul patrum, lex orandi al bisericii, teologia pastorală şi alte expresii ale Creştinismului „catolic”. În adiţie faţă de lucrările citate mai sus, un proiect recent care dezvăluie premisa lui Oden este în modul cel mai decisiv lucrarea sa editorială din noua sa colecţie de 27 de volume de comentarii patristice asupra întregii Biblii. Denumită Comentariu Antic Creştin asupra Scripturii, aceste serii reprezintă primul comentariu patristic modern de acest fel şi pana unui teolog evanghelic conducător şi a unei case editoriale Evanghelice (InterVarsity Press). Oden descrie natura şi scopul proiectului în „Introducerea Generală”.

 

Comentariul Antic Creştin asupra Scripturii îşi are ca scop revitalizarea învăţăturii creştine bazată pe exegeza creştină clasică. Aceste serii oferă pastorului, exegetului,  studentului şi cititorului laic mijloace convenabile de a vedea ceea ce Athanasius sau John Chrysostom sau părinţii deşertului au avut de spus cu privire la un text particular pentru predicare, pentru studiu sau pentru meditaţie. Există o conştiinţă care iese la iveală printre laici catolici, protestanţi şi ortodocşi că predicarea biblică vitală şi formarea spirituală are nevoie de o bază mai adâncă dincolo de scopul orientărilor istoric-critice care au guvernat studiile biblice din zilele noastre. De aici lucrarea este dusă spre o audienţă mult mai largă decât acei cercetători tehnici înalţi şi specializaţi din domeniul studiilor patristice.

 

În mod clar aceasta este în mod intenţionat un proiect ecumenic a cărui echipă de editori de volum îşi au originea dintre cercetătorii catolici, protestanţi şi ortodocşi şi care, sub Oden, au desemnat proiectul pe a edifica acele audienţe. Faptul că seriile acestea nu sunt făcute şi vândute de o editură Romano-Catolică sau Ortodoxă, ci de InterVarsity Press, arată cât de remarcabil este acum în desfăşurare o renaştere a studiilor patristice printre evanghelici din întreaga lume. Impactul pe care se pare foarte posibil că îl vor avea aceste serii asupra viitorului dialog Ortodox şi Evanghelic este în mod potenţial enorm de mare. Din moment de Părinţii Bisericeşti au jucat un rol formativ în formarea identităţii Bisericii Ortodox Răsăriteane, seriile vor încuraja în mod natural pe cititori să gândească dincolo de comentatori creştini antici la biserica care s-a apropiat cel mai profund de aceste surse. În mod inevitabil, aceasta îi va determina pe Evanghelici să exploreze într-o adâncime mai mare temele christologice, trinitariene, eclesiologice şi sacramentale ale Părinţilor Bisericeşti timpurii şi cele ale Bisericii Ortodoxe, moştenirea Părinţilor în mod aparent. Aceasta nu înseamnă că Părinţii ne-au dat o singură interpretarea autoritară a fiecărui verset al Bibliei. Aşa cum aceste serii evidenţiază, există variate interpretări patristice asupra fiecărui text dat de Scriptură. Oden nu se află sub iluzia de a născoci o tradiţie exegetică uniformă de către toţi Părinţii asupra vreunui text din Scriptură. El recunoaşte că există multe varietăţi de interpretare în cadrul fiecărui periscop. Cu toate aceste este evident şi faptul că există motive exegetice centrale care corespund faţă de marile teme ale teologiei Ortodox Răsăritene. Prin a-i lăsa pe Părinţi să vorbească pentru ei înşişi, seriile ACW reflectă diferenţele largi ale Părinţilor în exprimarea culturală şi creativitatea teologică în timp ce admit concomitent un consens remarcabil asupra temelor centrale ale Revelaţiei divine. O astfel de descoperire îi poate duce pe Evanghelici doar spre o apreciere mai profundă a Ortodoxismului în timp ce în acelaşi timp accentuează asemănările şi diferenţele lor cu tradiţiile catolice şi protestante.

 

În toate relatările de fond, J. I. Packer este unul dintre cei mai mari politicieni evanghelici ai acestui secol. Când a atins vârsta de aur a carierei sale notăm faptul că el a începutul să aibă un interes serios în dialogul creştin conservativ cu speranţe de formarea a unei agende comune pentru mărturia unificată a bisericii în lumea modernă. Lucrarea sa în „Ecumenicii Evanghelici” (ca să enunţăm doar o frază) începe în modul cel mai vizibil în dialogul lui cu Catolicii în 1995 care au dus la semnarea sa a documentului „Evanghelicii şi Catolicii Împreună”. Deşi interesul lui în Ortodoxism a început mult mai devreme, doar în 1995 aceasta a primit exprimarea concretă la o adunare ecumenică conservativă a Catolicilor, Ortodocşilor şi Evanghelicilor numită Conferinţa „Rose Hill”. Acolo Dr. Packer şi autorul prezent au lucrat ca foşti parteneri de dialog. La Rose Hill, Packer a transmis o lucrare intitulată „Înainte din Orr: Criza Culturală, Realismul Raţional şi Ontologia Întrupării”, la care eu am răspuns cu „Un Răspuns Ortodox Răsăritean către J. I. Packer”. Dialogul a fost continuat în 1997 când Packer şi autorul s-au adunat ca echipă pentru un curs la Regent College numit „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”.

 

Acest curs dialogic a fost unul istoric dintre primele de acest gen printre seminariile Evanghelice din America de Nord. Datorită staturii distinse a lui Packer şi a scopului teologic constructiv al cursului, clasa a dovedit că un astfel de dialog între Ortodocşi şi Evanghelici nu numai că era posibil, ci că putea să realizeze de fapt o mărturie comună fără a cere un compromis sau o integritate doctrinară din partea poziţiilor lor. Apoi, în septembrie 1999, Dr. Packer a avansat dialogul Ortodox-Evanghelic în America fiind vorbitorul Evanghelic de la întâlnirea anuală a Societăţii pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului. Tema pentru conferinţă a fost „În afara Bisericii nu este Mântuire: Un schimb Ortodox şi Evanghelic”. Conferinţa în cele din urmă s-a dovedit a fi cea mai mare adunare de creştini ortodocşi şi evanghelici cu circa 200 de oameni în auditoriu.

 

În adiţie faţă de Bray, Oden şi Packer, lucrarea altor cercetători ar trebui să fie menţionată, chiar dacă este şi pe scurt. EI provin din cadrul Calviniştilor, Anglicanilor, Anabaptiştilor, a Bisericii Libere, Nazarinenii, Menoniţii, Wesleyenii, Penticostalii sau alte denominaţiuni. Incluşi în această listă ar putea fi Miroslav Volf, Grant Osborne, Harold O.J. Brown, Daniel Clendenin, James Stamoolis, Donald Bloesch, Kent Hill, Mark Noll, Kenneth Kantzer, Randy Maddox, Thomas Finger, T. F. Torrance, Elaine Storkey, Vinay Samuel, David Dockery şi mulţi alţii pe care cu siguranţă că i-am omis. Aş pretinde prea mult să spun că fiecare dintre ei sunt experţi în Estul Creştin, dar fiecare în felul său a început să conducă comunitatea Evanghelică într-un nivel mult mai avansat de dialog academic decât înainte. De fapt, Zondervan, o casă editorială Evanghelică importantă, a recunoscut recent studiul despre Ortodoxie ca o lacună care trebuie umplută în cercetarea Evanghelică de azi. În iulie 1999 aceasta a încredinţat spre tipărire o nouă carte în cadrul „Seriile Contrapunct” ale lor care vor fi devotate în exclusivitate acestui subiect. Aceasta are titlul, Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editată de James Stamoolis (care trebuia să apară undeva în anul 2002, nota autorului).

 

Teologia nu este singurul domeniu al cercetării Evanghelice care este întreprins în cadrul Bisericii Ortodoxe de astăzi. Psihologii evanghelici abordează şi ei aceste perspicacităţi de la Părinţii monastici ai Bisericilor Bizantine, Siriene şi Coptice. Fără să minimalizeze rolul esenţial pe care l-ar putea teologie în vindecarea rănilor dintre credincioşii ortodocşi şi cei evanghelici, există şi o mare valoare practică în listarea resurselor de antropologie ortodoxă în serviciul psihologiei creştine. Cel mai bun cercetător care a lucrat în special în acest domeniu este Dr. Janice Strength, un profesor de terapie al familiei de la Fuller Seminary's School of Psychology. Ea este şi co-fondatoarea unei şcoli post universitare de psihologie creştină în Moscova a cărui conducere şi grup studenţesc este covârşitor de ortodox. Într-un capitol intitulat „De la Conflict la Dragoste: Sugestii pentru vindecarea familiei creştine”, Strength oferă comunităţilor ortodoxe şi evanghelice o analiză foarte senzitivă a dinamicilor naturii umane şi rezoluţia conflictului alături de liniile călăuzitoare pentru dialogul Ortodox-Evanghelic în Rusia din punctul de vedere a unui terapeut de familie.

 

Când ne întoarcem spre partea ortodoxă a dialogului, regretăm să raportăm faptul că cu câteva excepţii notabile, teologii din Rusia şi Grecia au puţin sau nici un contact cu Evanghelicii şi sunt chiar dispreţuitori faţă de ei datorită misiunilor evanghelice – care sunt pline de succes în mod frecvent în Rusia dar nu şi în Grecia.

 

În afara Rusiei şi a Greciei, teologii ortodocşi lucrează la clădirea podurilor cu evanghelicii la o varietate de nivele. Sunt şovăielnic în a vorbi de mine, dar am fost onorat să devotez o parte a cercetării mele către acest domeniu în calitate de teolog ortodox. Am notat deja trei contribuţii în paragrafele de mai sus: SSORE, capitolul reunit „Un răspuns ortodox răsăritean faţă de J. I. Packer”, şi un curs predat în echipă la Regent College cu Dr. Packer despre „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”: În adiţie sunt următoarele capitole şi eseuri: Un ghid introductiv la studiul Ortodoxiei Răsăritene scris în special pentru studenţii evanghelici de teologie se poate găsi în capitolul meu „Dimensiuni noi în Teologia Ortodox Răsăriteană”. Deşi intenţionat pentru o audienţă Nord Americană cu puţină familiaritate cu limbile europene, acesta slujeşte drept introducere spre caracteristicile principale ale teologiei Ortodoxe şi a curselor metodologice care trebuiesc evitate când se studiază aceasta. O strategie misiologică sugerată pentru evanghelicii care slujesc în ţările ortodoxe precum Rusia şi Europa Răsăriteană este accentuată în eseul „Misiuni Evanghelice în Ţările Ortodox Răsăritene”. Tot în domeniul misiologiei vezi scurtul articol „Mişcările de Misiune Ortodoxe” din Dicţionarul Evanghelici al Misiunilor Mondiale, ed. Charles van Engen et al. (Baker, disponibil). În domeniul spiritualităţii comparative, autorul a emis un discurs public la Regent College despre „Spiritualitatea Ortodox Răsăriteană şi Evanghelică: Centrul unei Agende Comune”. Despre scena internaţională, am fost privilegiat să slujesc drept vorbitor pentru consultaţiile Ortodox-Evanghelice sponsorizate de Conciliul Mondial al Bisericilor în Alexandria, Egipt şi Hamburg, Germania, aşa cum am notat mai sus. În prezent alcătuiesc lucrările ultimilor opt ani prezentate la „Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului” care sper să fie publicată ca o carte în anii următori. Pregătesc de asemenea un capitol pentru viitoarea carte Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editor James Stamoolis (Zondervan, aşa cum am notat anterior). Acolo sper să expun ultimii mei 30 de ani de studiu teologic şi de experienţă în teologia Ortodoxă şi Evanghelică prin a argumenta de ce cred că ele sunt compatibile în domenii cheie care sunt încă incompatibile în altele. Aceste lucrări sunt suplimentate de câteva cursuri de doctorat despre istoria Ortodoxiei, teologiei şi misiuni pe care le predau atât în seminariile Ortodox cât şi în cele Protestant Evanghelice prin America de Nord (vor fi discutate mai jos sub „Seminarii”).

 

Alţi teologi ortodocşi au contribuit au contribuit cu lucrări ocazionale sau au oferit direcţie specifică despre relaţiei Bisericii faţă de cercetarea Evanghelică. Astfel de publicaţii nu sunt deloc abundente dar cercetătorii şi ceea ce numesc ei în ele este destul de semnificativ datorită poziţiilor lor strategice din punct de vedere eclesiastic din cadrul Bisericii Ortodoxe. Acest teologi sunt Frs. Stanley Harakas, Theodore Stylianopoulos, Emmanuel Clapsis, Bishop Kallistos Ware, Archbishop Philip Saliba, Edward Rommen, Eusebius Stephanou, şi un număr mic dar crescând de preoţi ortodocşi locali din America de Nord. O mostră a aprobărilor SSORE va indica tăria interesului Pan-Ortodox în dialogul Evanghelic: Suntem fericiţi să susţinem buna lucrarea pe care voi şi organizaţia voastră o faceţi pentru a promova părtăşia şi îmbogăţirea reciprocă printre cei implicaţi în activităţile voastre. Speram că veţi fi roditori şi că vă veţi multiplica în membrii aşa încât mesajul lui Isus Hristos conform învăţăturilor biblice şi apostolice să poată să fie cunoscut de toţi – Arhiepiscopul Philip Saliba, Primat al Arhiepiscopiei Antiohiene din America de Nord.

 

SSORE îndeplineşte un rol vital. Cât avem de câştigat din ascultarea unul de altul fie ca Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru Comun, să binecuvânte lucrarea voastră – Episcopul Kallistos (Timothy) Ware, Oxford University. În lumea post-sovietă, cu deschiderea naţiunilor ortodoxe din punct de vedere tradiţional faţă de potenţialul pentru prozelitismul deschis, relaţiile Evanghelice şi Ortodoxe pot merge în una sau două direcţii: ori să revină la pericolele erei pre-ecumenice, ori să schimbe cursul istoriei. SSORE a început deja să adreseze această importantă întrebare teologică şi de misiologie practică. Mult bine poate rezult dintr-un astfel de dialog de cercetare – Fr. Stanley Harakas, Profesor de Teologie şi Etică, Emeritus, Holy Cross Greek Orthodox Seminary.

 

De o importanţă specială sunt remarcile Fr. Theodore Stylianopoulos, un profesor înzestrat de Noul Testament de la Holy Cross Greek Orthodox Seminary (Brookline, MA). Pe măsură ce Stylianopoulos s-a maturizat în decursul anilor, el a devenit în mod deschis direct şi îndrăzneţ în dorinţa sa de a se interfera cu cercetarea Evanghelică în domeniul teologiei şi a studiilor biblice. Aparent acesta a fost rezultatul anilor de interacţiune cu Evanghelicii din zona Boston, incluzând lucrarea cooperativă cu Gordon-Conwell Theological Seminary (o şcoală de consorţiu evanghelic al Holy Cross), vizitele la biserica lui Gordon McDonald în zona Boston, un participant activ în Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului, şi contacte similare Ortodox-Evanghelice. El declară, Mulţi cercetători Evanghelici precum Donald G. Bloesch, Gordon D. Fee, şi James I. Packer, par a avea afinităţi apropiate faţă de cercetătorii ortodocşi, cel puţin în privinţa Scripturii. Aceştia şi alţi Evanghelici din cadrul unul fel de ‚mijloc de aur’ dintre fundamentalism şi Protestantismul liberal, îndeplinindu-şi felul lor propriu de ‚sinteză neo-patristică’ în cadrul diverselor lumi de Protestantism. Pentru a fi sigur, astfel de Evanghelici trebuie să se regândească la ‚principiul eclesiastic’ ca cel exprimat de tradiţia ortodoxă, şi unii chiar o fac. Totuşi, aparţine ‚principiului scripturii’. Aceşti cercetători evanghelici par a fi chiar mai mult ‚patristici’ decât mulţi ortodocşi care gândesc despre moştenirea patristică drept propria lor moştenire.

 

Din nou aş accentua faptul că, dacă ‚principiul eclesiastic’ aşa bine este adus el în discuţie, cercetătorii ortodocşi şi evanghelici îl pot susţine fiecare în termeni independenţi pe baza unanimităţii lor asupra doctrinei creştine clasice ca un sumar al adevărului biblic trainic. Dedicările lor teologice şi circumstanţele contemporane îi aduc laolaltă spre a lucra pentru o mărturie comună şi spre hermeneutici biblice comune. Cei care afirmă autoritatea Scripturii şi caută să trăiască şi să lucreze cu un anumit echilibru între credinţă şi raţiune, vor continua să graviteze spre un consens care este numit ori ‚catolicitate evanghelică’ sau ‚evanghelism catolic’ drept opinie creştină solidă a celui de-al treilea mileniu. Aceste comentarii din partea unui cercetător de măsura lui Stylianopoulos nu ar trebui să fie poleite drept retorică ecumenică. Chemarea sa pentru susţinerea reciprocă este clară, specifică şi autoritară. Dacă Stylianopoulos este corect, atunci cercetătorii biblici Ortodocşi şi Evanghelici şi clericii nu au nici o altă opinie decât să ia această invitaţie în mod serios şi să răspundă la ea cu acţiune specifică şi decisivă. O astfel de acţiune ar include crearea de consultaţii biblice reunite, programele de schimb de experienţă (care pot rupe caricaturile şi stereotipurile), iniţializarea de proiecte de colaborare în domeniile eclesiologiei, ale formării canonului, a tradiţiei şi a hermeneuticii scripturale, şi alte proiecte.

 

Din perspectiva marii imagini, aşadar, dacă ar întreba cineva din punct de vedere geografic, unde se află dialogul Ortodox-Evanghelic este cel mai rodnic alimentat în lume, răspunsul ar fi găsit în Statele Unite. Aceasta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru cititori din moment ce America de Nord este saturată cu creştinismul evanghelic şi aceasta este precis din cauză că evanghelicii se bucură de o poziţie de dominare religioasă în cultura americană decât au ortodocşii americani care au fost forţaţi să răspundă la influenţa sa. Acel răspuns a contribuit în parte la ridicarea a ceea ce s-ar numi o „teologie American Ortodoxă”. Dar prin aceasta vreau să spun că teologii ortodocşi au fost forţaţi să se inspire din resursele teologice bogate ale propriei lor tradiţii pentru a răspunde în mod creativ către provocările religiei americane – incluzând Evanghelismul American. Aşa cum există accentuări teologice caracteristice în Grecia, România, Bulgaria şi în alte părţi datorită întrebărilor politice, istorice, geografice şi religioase care au confruntat Biserica Ortodoxă şi i-a cerut acesteia să adreseze ceva la provocările acestor contexte date, tot aşa şi ortodocşii din America au început să ofere încet răspunsuri teologice care sunt din punct de vedere cultural şi teologic relevante pentru ei. Dar aici se află o ironie interesantă. Întrucât în locuri precum Rusia şi Europa Răsăriteană, Biserica Ortodoxă a ocupat o poziţie de dominaţie religioasă peste bisericile Evanghelice, în America comunitatea Evanghelică se bucură de poziţia de dominare peste minoritatea bisericilor ortodoxe. Aceste simple fapte sunt mărturie semnificativă pentru întrebarea de ce dialogul Ortodox-Evanghelic este cu mult mai bun în Statele Unite decât oriunde în lume.

 

Cineva ar putea oferi câteva explicaţii pentru a relata în această privinţă dar probabil că cel mai semnificativ motiv este datorită toleranţei Americane a pluralismului religios.

 

În America creştinii se bucură de privilegiul de „libertate al religiei”. Liderii ortodocşi din Rusia şi Europa Răsăriteană ar trebui să noteze acest fapt pentru că el contrazice presupunerea nutrită că doar o protecţie impusă în mod legal asupra Ortodoxiei poate asigura sănătatea spirituală a poporului ortodox. De fapt chiar opusul a fost adevărat în America. Aceasta este datorită libertăţilor noastre religioase prin care un număr crescând de evanghelici vor să exploreze Biserica Ortodoxă independent faţă de impunerea culturală a unei legislaţii de ofensare. Pusă în mod simplu, singura ortodoxie care merită ceva este cea care a fost explorată în mod liber şi înţeleasă. Tot aşa, putinii teologi ortodocşi influenţi din America care au o cunoaştere informată despre cercetarea Evanghelică înţeleg că aceşti credincioşi nu trebuiesc să fie acceptaţi cu cultele şi sectele de parcă ar fi parte dintr-un mare ocean de întuneric nediferenţiat. Din contra, ei văd urmaşii lor drept credincioşi adevăraţi care trăiesc în comunităţi creştine dinamice care posedă o moştenire intelectuală respectabilă de cercetare. Ceea ce se întâmplă în dialogul American produce astfel posibilităţi încântătoare pentru reconstruirea şi reînnoirea din ţările mamă ortodoxe. Aceasta nu ar trebui să fie interpretată ca ceva care înjoseşte Bisericile Ortodoxe mamă din afara Americii din moment ce ele vor rămâne întotdeauna evaluate de poporul american ortodox.

 

Cu toate acestea pare a fi greu de dezbătut faptul că mantia cade spre copiii lor spirituali în Statele Unite pentru a realiza felul de abordare constructiv faţă de Evanghelism pe care ţările mai bătrâne nu le-au putut realiza atât de efectiv.

 

Acestea fiind spuse, ar fi chiar greşit să pictăm un portret optimist al relaţiilor Ortodox-Evanghelice în America. Pentru a fi siguri, nu totul e roz în Statele Unite Provocările şi obstacolele majore rămân atât pentru academie cât şi pentru biserică, provocări la care ne întoarcem acum.

 

Seminariile şi Universităţile

 

Pe câmpul misiologic, zidurile de tensiune şi ostilitate dintre Ortodocşi şi Evanghelici s-au ridicat în buzunarele din Rusia şi Europa Răsăriteană de la căderea comunismului. Un număr uluitor de aproximativ şapte sute de agenţii misionare din Vest au fost documentate ce fiind prezente la lucru în aceste ţări. Foarte puţini misionari, totuşi, sunt pregătiţi să opereze chiar cu o mică cunoştinţă de istoria ţărilor, a culturii sau a limbilor. Există aproape o lipsă totală de pregătire misionară care se oferă studenţilor Evanghelici care slujesc în aceste ţări. Nu e de mirare de ce credincioşii ortodocşi sunt insultaţi de unii misionari protestanţi care vin în ţara lor cu presupunerea că Rusia (sau alte ţări ale blocului Europei Răsăritene) este o naţiune păgână fără vreo prezenţă sau istorie a evangheliei. Unii chiar ţin întruniri evanghelice doar cu o preocupare superficială pentru disciplinarea noilor credincioşi. Drept rezultat liderii ortodocşi au arătat un resentiment puternic de crescut faţă de misionarii care au încercat să convertească sau să facă prozeliţi din enoriaşii lor. Cu toate acestea Evanghelici din vest sunt în mod egal ofensaţi că unii clerici din Ortodoxia Rusă i-au confundat cu un cult sau o sectă. Ei sunt uimiţi şi maniaţi de făcut că ortodocşii ar lua astfel de măsuri extreme încât să scoată în afara legii lucrările lor în ţară. şi

 

Ei sunt nedumeriţi de comportamentul aripii drepte de naţionalişti care au ars podurile de dialog prin a face astfel de lucruri ca deţinerea unui foc literal strâns pentru a distruge cărţile teologice ale ecumenicilor John Meyendorff, Alexander Schmemann şi George Florovsky, care prin toate relatările sunt puşi printre cei mai mari teologi ortodocşi ai secolului.

 

Eu trec uşor de suprafaţa acestor probleme pe care cred că sunt bine cunoscute pentru cititor. De la cei din câmpul de misiune sunt chestiuni active care influenţează uneori propria lor supravieţuire. Ceea ce se accentuează este faptul că dacă ortodocşii şi evanghelicii vor să „îşi păstreze unitatea lor de Duh în legătura păcii” (Efeseni 4:3), ei trebuie să înceapă prin a-şi lărgi înţelegerea lor despre istoria teologică a fiecăruia în parte. Aceasta înseamnă că nu sunt scurtături, nu sunt căi uşoare, sau fără de dureri care să fie urmate, ci doar crucea lui Hristos. Fiecare trebuie să studieze la seminariile celorlalţi (sau măcar să se împrietenească cu facultăţile celorlalţi ca să înceapă astfel o conversaţie), să împărtăşească bibliografii, să viziteze bisericile unul altuia, şi să petreacă timp împreună în închinare şi părtăşie. Două tradiţii care sunt atât de vast de diferite în anumite feluri, totuşi atât de similare în altele, nu pot fi înţelese aparte faţă de darurile de sacrificiu ale timpului şi respectului pe care şi-l pot da reciproc. Dialogul trebuie să fie atât de important pentru oameni înainte ca vreun progres real să poată să fie făcut pentru a vindeca rănile diviziunii creştine.

 

Fiind date aceste realităţi presante ambele părţi trebuie să se întrebe ceva greu, „Ce se fac în seminariile noastre şi în universităţile creştine pentru a adresa aceste chestiuni vitale în teologia şi misiologia modernă?” Răspunsul nu este foarte încurajator. În general, seminariile evanghelice fac mai mult decât cele ortodoxe pentru a rectifica dezechilibrul. Dar în timp ce unele seminarii evanghelice încep să ofere un număr mic de cursuri despre Biserica Ortodoxă, aproape nici un colegiu sau universitate creştină nu oferă vreo singură clasă introductivă în departamentul istoriei sau a religiei lor. Un studiu al şcolilor specifice va documenta aceste concluzii generale şi vor oferi o evaluare actualizată a statutului curent al domeniului.

 

În seminariile american evanghelice putem raporta cu fericire faptul că în ultima decadă un număr mic de cursuri despre Biserica Ortodoxă au fost introduse ca parte nouă a programei. Toate aceste cursuri sunt notabile din moment ce, din punct de vedere istoric, seminariile evanghelice le-au oferit anterior doar „la cerere”. Un studiu al cursurilor oferite actual arată că cel puţin o clasă de tradiţie ortodoxă a fost învăţată la Fuller Seminary, Southern Baptist Seminary (Louisville, KY), Gordon Conwell Seminary, şi Trinity Evangelical Divinity School (IL) pentru a enunţa doar câteva din cele mai bine cunoscute în Statele Unite. Fuller Seminary trebuie lăudat în principal pentru oferirea a câtorva cursuri opţionale de către adjuncţi ortodocşi despre „Teologia Ortodox Răsăriteană”, „Părinţii Bisericii Răsăritene”, şi „Teologia şi Spiritualitatea Icoanelor”. De fapt Fuller l-a angajat pe Samuel Grantt care a devenit un Instructor cu normă întreagă în Limbile Biblice şi a fost unul dintre cei mai reverenzi profesori dintre studenţi pentru mai mult de 15 ani. Trinity Divinity School a oferit de asemenea cursuri ocazionale la alegere în departamentul lor de Misiune despre „Misiunile Evanghelice în Ţările Ortodoxe”, „Teologia Ortodox Răsăriteană şi Practica” şi „Introducere în Biserica Ortodoxă”. În Marea Britanie, London Bible College oferă de asemenea cursuri ocazionale în domeniu, aşa cum face şi un colegiu evanghelic nou format din Odessa în Ucraina sub preşedintele Sergei Sannikov.

 

Fuller Seminary a fost privit de unii ca fiind şcoala „amiral” de Evanghelism în timp ce călătorea prin vânturile puternice de controversă din istoria sa, aşa că relaţia sa cu Biserica Ortodoxă merită atenţia specială pentru scopul acestui articol. Pentru a contextualiza această relaţie trebuie pusă în ordine un sumar istoric al punctelor cheie de întorsură în istoria lui Fuller. Fuller s-a născut dintr-o controversă care se concentra în parte asupra relaţiei dintre evanghelie şi cultură. Şcoala a fost fondată cu intenţia de angajare a culturii în toate nivelele cu evanghelia lui Hristos, opus faţă de izolarea culturală a Fundamentaliştilor separatişti din anii 1940. Următoarea mare dezbatere majoră a apărut în anii 1970 cu privire la infailibilitatea Bibliei unde Fuller a preluat o poziţie esenţial de aventurieră. Apoi în anii 1980 Fuller a intrat în controversă cu privire la rolul femeilor în biserică şi a încheiat-o prin a concluziona că şcoala ar trebui să susţină în mod activ includerea deplină a femeilor în lucrare. În anii 1990 una din chestiunile cheie de la Fuller de acum este atitudinea faţă de ecumenism. La ce extindere se va unii Fuller cu alte grupări creştine în avansarea evangheliei lui Isus Hristos? În decursul celor 50 de ani ai istoriei lui Fuller şcoala practica deja un fel de tip de ecumenism prin a-i primii pe studenţii din toate ramurile istorice ale bisericii creştine. Această deschidere l-a făcut să fie unul din cele mai mari seminarii inter-denominaţionale din lume astăzi. Dar care ar trebui să fie postura sa faţă de ortodocşi? Poate să îmbrăţişeze includerea completă a studenţilor ortodocşi şi a profesorilor în rangurile lor ca parte a familiei Evanghelice? Există trei alianţe educaţionale pe care Fuller a încercat să le realizeze cu ortodocşii în ultima decadă cu grade variate de succes şi dedicare. Primul, în Şcoala de Psihologie Fuller, aşa cum am menţionat anterior, terapeutul de familie Dr. Janice Strength a fondat o şcoală de consiliere în Rusia care este numită Şcoala Creştină de Psihologie din Moscova. Majoritatea studenţilor de acolo constau din creştini ruşi ortodocşi şi corpul profesoral permite profesori atât ortodocşi cât şi evanghelici.

 

O a doua lucrare educaţională în programul de tip extensie a lui Fuller s-a bazat în St. Petersburg, Rusia, Dr. James Bradley, Coordonatorul Corpului Profesoral pentru program, descrie lucrarea sa.

 

Academia de Teologie din St. Petersburg a fost fondată în 1990 de Dr. Sergei Nikolaev cu susţinerea Dr. Arthur DeKruyter, pastor al Christ Church of Oak Brook, Illinois şi Administrator al Fuller Seminary. În consultarea cu Preşedintele şi Diaconul de la Fuller Seminary, s-a căzut de acord ca Fuller să servească într-o capacitate consultativă pentru noua instituţie, şi că va trimite patru profesori în fiecare an pentru a preda intensiv, cursuri de câte 2 săptămâni. Din primăvara lui 1990 până în septembrie 1998, Şcoala de Teologie de la Fuller a implicat 14 dintre persoanele din grupul profesoral (o treime din totalul corpului profesoral) şi trei studenţi de la studiile postuniversitare în acest proiect şi ei au predat un total de 56 de cursuri. Profesorii predau de obicei două cursuri în perioade de 2 săptămâni cu 30 de ore de contact pe săptămână cu studenţii.

 

Experienţa pentru corpul profesoral de la Fuller implicat în această strădanie a fost uniform de pozitivă şi întăritoare. Participarea a permis celor de la Scala de Teologie se experimenteze biserica într-un context inter-cultural. În timp ce corpul nostru profesoral este folosit pentru a îmbogăţii cultural şi etnic diversitatea de studenţi din Los Angeles, diversitatea de trecuturi reprezentate de studenţii din republicile ruse este, de sigur, chiar mai mare. Relaţiile ecumenice bune cu Biserica Ortodoxă Rusă au fost menţinute; în mod curent doi preoţi ortodocşi slujesc drept profesori adjuncţi şi învaţă cursuri specializate la academie (accentuarea este a mea).

 

Sub conducerea Dr. Bradley, proiectul St. Petersburg este un model pentru similarele aventuri cooperative dintre facultăţile ortodoxe şi evanghelice. Cineva nu poate face altceva decât să se gândească că dacă s-a putut face cu succes în Rusia, mai este încă motiv să credem că ar putea să fie făcută cu succes oriunde în lume. Dar nu acesta a fost şi cazul în propria ţară a lui Fuller în America unde o treime şi cea mai mare alianţă educaţională cu ortodoxia a eşuat în mod regretabil.

 

A treia aventurare a lui Fuller cu ortodoxia a testat seriozitatea misiunii declarate de către şcoală a reînnoirii bisericii dar s-a dovedit că cere mai mult din partea lui Fuller decât se părea că poate da. Aceasta a fost o propunere reper în istoria relaţiilor Ortodox-Evanghelice. În 1995 Biserica Antiohiană Ortodoxă din America de Nord (probabil cea mai progresivă din toate Bisericile Ortodoxe) a iniţiat contactul cu Fuller Seminary pentru a propune o alianţă educaţională reunită pentru seminariştii ortodocşi şi evanghelici. Niciodată înainte ori în istoria Evanghelismului sau în cea a Ortodoxiei nu s-a discutat de o propunere ecumenică de o astfel de magnitudine, dacă nu era propusă de o Biserică Ortodoxă, în special de una cu o distincţie istorică aşa de mare precum Patriarhatul Antiohiei. Fr. Micel Najim (un cercetător sirian, Decan al St. Nicholas Orthodox Cathedral în Los Angeles şi fostul Decan al St. John of Damascus Seminary în Beirut, Liban) şi cu mine am fost numiţi ca reprezentanţi oficiali ai Bisericii Antiohiene către Fuller. Am lucrat cu şi sub direcţia Fr. Joseph Allen, Directorul Comisiei Teologice care este supravegheată de Arhiepiscopul Philip Saliba şi Episcopul Demetri Khouri. Propunerea a căutat să ofere un program Pan-Ortodox de studii pentru gradul de Master of Divinity (M. Div.) oferit de Fuller Seminary în conjuncţie cu Casa de Studii Antiohiene (un program postuniversitar al Seminarului Sf. John din Damasc, Balamand University, Beirut, Liban). Acesta a fost intenţionat să fie un program ecumenic cu un accent ortodox care ar fi bazat în Pasadena dar pus la dispoziţia studenţilor ortodocşi şi evanghelici din America şi din întreaga lume prin folosirea metodelor clasice şi contemporane de educaţie teologică (incluzând şi tehnologiile media prin internet şi cursuri prin corespondenţă). Episcopii greci şi ruşi din Biserica Ortodoxă Greacă şi Biserica Ortodoxă din America au fost de acord să participe drept profesori ortodocşi în program, şi Biserica Ortodoxă Coptică din Los Angeles a discutat în stagiile timpurii despre implicarea lor cu Antiohienii de asemenea. În calitate de inginer pentru programă, am îndeplinit câteva revizuiri în consultarea cu ambele părţi implicate în timp ce am căutat să realizez o balanţă dintre cererile teologice ale unei programe autentic ortodoxe şi distinctivele evanghelice de la Fuller Seminary. Programa finală a apărut a fi o realizare ecumenică unică care a creat o sinteză autentică dintre tradiţiile noastre teologice fără să rezulte într-un compromis doctrinar sau vreun hibrid teologic. Acesta a oferit şi studenţilor de la Fuller oportunitatea de a studia cu profesori ortodocşi la unul dintre cele mai mari şi mai progresive seminarii inter-denominaţionale evanghelice. Studenţii ortodox răsăriteni ar fi fost rugaţi să se lupte cu accentuările teologice ale Reformei, studenţii evanghelici la rândul lor să facă acelaşi lucru cu teologia ortodoxă. Ambii ar fi găsit Fuller a fi un loc sigur de a învăţa istoria şi teologia reciprocă în timp ce mărturiseau de fapt unitatea creştină în acţiune pentru binele trupului lui Hristos. În acest fel programul reunit avea să îndeplinească propria „Misiune dincolo de Misiune” a lui Fuller, un ţel dedicat reînnoirii întregii biserici creştine incluzând tradiţiile istorice „catolice” precum „Biserica Ortodoxă” printre altele.

 

În ciuda numeroaselor contacte anterioare cu administratorii Fuller, corpul profesoral de la Fuller a primit doar oportunitatea introductivă de a asculta la propunerea noastră şi să răspundă. Fr. Michel Najim şi cu mine am prezentat un sumar general al motivelor şi scopurilor programului fără să facem referire la lucrurile specifice din programă. Câţiva au simţit că nu pot face o slujbă responsabilă în domeniul cooperării Ortodox-Evanghelice din moment ce ei erau deja supra-dedicaţi altor proiecte. Totuşi, alţii (de notat Miroslav Volf care s-a mutat la Yale de atunci) au simţit propunerea că este de o semnificaţie enormă şi au fost doritori să o susţină, şi s-au simţit onoraţi să fie implicaţi într-o astfel de mişcare istorică ecumenică. Apoi decanul facultăţii au considerat că trebuie să transmită nivelelor mai înalte din administraţia Fuller pentru a aduce procesul mai departe. Un stagiu foarte ambiguu în dialog a rezultat între corpul profesoral şi administraţie cu privire la dacă şi cum să continue cu propunerea. În ciuda bunăvoinţei multora din cadrul profesoral pentru a se avansa spre negocierile de uniune, Decanul mai apoi mi-a prezentat o declaraţie scrisă în care explica că administraţia / Bordul de Directori a eşuat în a oferi corpului profesoral un semnal clar pentru a purcede. Astfel un program istoric de o importanţă enormă ecumenică a murit în mod tragic. Dacă s-ar revizui vreodată cartea lui George Marsden despre istoria lui Fuller Seminary (Evanghelismul Reformator), povestirea lui Fuller Seminary ar trebui să includă o naraţiune detaliată a acestei oportunităţi pierdute în istoria bisericii moderne. Când ne întoarcem spre evaluarea seminariilor ortodoxe care oferă cursuri despre Evanghelism, este evident faptul că ele sunt dincolo de contrapartidele lor evanghelice. Holy Cross Greek Orthodox Seminary pune la dispoziţie studenţilor săi cursuri despre Evanghelism prin şcoala sa soră de consorţiu Gordon-Conwell Seminary. În 1980 un dialog asupra predicării s-a ţinut la campusul Holy Cross între grupul profesoral al celor două şcoli. Lucrările au fost publicate în cartea Cuvântul viu al lui Dumnezeu: God's Living Word: Orthodox and Evangelical Essays on Preaching (Eseuri ortodoxe şi evanghelice cu privire la predicare). St. Vladimir's Orthodox Seminary (Crestwood, NY) arată semne verbale de interes în relaţia Ortodoxiei cu Evanghelismul printre câţiva din corpul său profesoral şi studenţi dar până acum nu s-a luat nici o acţiune concretă pentru a implementa astfel de cursuri sau să-i implice pe evanghelici în conversaţia academică. Saint Nersus, şcoala sa soră din Biserica Ortodoxă Armeană, a invitat un evanghelic armenian, Joseph Alexanian de la Trinity International University (Deerfield, IL) să predea un curs despre evanghelism din cartea Faptele Apostolilor în vara lui 1994. În august 1995 Metropolitanul Philip Saliba de la Arhiepiscopia Ortodox Antiohiană a făcut un pas îndrăzneţ înainte pentru a ridica nivelul seminariştilor de cunoaştere prin a le oferi anual cursuri de teologie comparată pentru studenţii săi antiohieni despre „Ortodoxia şi Evanghelismul American” în Antiochian House of Studies (Ligonier, Pennsylvania) predat de autorul prezent.

 

Toate aceste încercări pot fi privite drept progresive. Trebuie însă să fim destul de oneşti pentru a le privi doar ca un bun început şi că nu este suficient pentru a se putea umple golurile din programa noastră respectivă.

 

Cu toate aceste, şcolile evanghelice fac mai mult pentru a rectifica situaţia decât seminariile ortodoxe. Şi în ciuda reţinerii dezamăgitoare a lui Fuller faţă de propunerea Antiohiană notată mai sus, corpul său profesoral şi administratorii rămân foarte susţinători în oferirea de cursuri despre Creştinismul Răsăritean.

 

Dar nu toate şcolile evanghelice au avut astfel de relaţie constructivă cu cei ortodocşi. În ultimii doi ani, două şcoli în particular au trecut prin perioade dificile când au încercat să determine ce să facă cu profesorii lor ortodocşi. Ele sunt Biola University (La Mirada, California) şi Columbia International University (Columbia, South Carolina).

 

Biola University este o şcoală evanghelică foarte conservativă cu un grup studenţesc diversificat din punct de vedere denominaţional. În 1997-1998 trei angajaţi ortodocşi ai şcolii au îndurat posibilităţii eliminării lor ca rezultat al unei minorităţi vocale de studenţi care au portretizat pe profesorii ortodocşi ca membri ai unei secte eretice. Un profesor a ocupat scaunul plin de succes al Programului de Onoruri R. A. Torrey, un alt profesor era corpul Departamentului de Artă şi al treilea era un preot ortodox ordinat care slujea drept Decan al Studenţilor. Prin toate relatările, atât studenţii cât şi administraţia de la Biola, fiecare şi-au făcut slujba cu distincţie onorabilă. În numele libertăţii academice, minoritatea vocală a studenţilor a fost admisă să-şi exprime părerile lor dar au profitat de privilegiile lor şi au devenit curând dizolvanţi faţă de profesorii şi viaţa instituţională a şcolii. Studenţii au crescut tensiunea prin a posta mesaje anti-ortodoxe în întreaga şcoală şi, ca să o punem mai uşor, au înjosit Biserica Ortodoxă. Drept rezultat, o comisie teologice din cei trei a fost pusă din Talbot School of Theology adiacent şcolii pentru a scrie un raport despre teologia Ortodox Răsăriteană şi a compatibilităţii sale cu Declaraţia de Credinţă a Biola. Dacă cele două erau compatibile profesorii aveau să rămână la şcoală, dacă nu, ei trebuiau să fie daţi afara. Pentru a ajuta facilitarea dialogului doi teologi ortodocşi din exterior au fost invitaţi la Biola pentru o discuţie de seară cu membrii de la comisia teologică de la Talbot. După întâlnirea de câteva ore Rectorul, care a moderat discuţia, a tras concluzia că nu existau ramuri majore în Declaraţia de Credinţă Biola şi că profesorii ortodocşi pot să rămână în slujbele lor. Dialogul de confruntare dintre teologii ortodocşi şi evanghelici care a avut loc la Biola University este un model lăudabil al adevăratei înţelegeri creştine care ar trebui să slujească restului comunităţii evanghelice cu un standard de rivalizare.

 

Un incident similar al unei reacţii evanghelice împotriva Ortodoxiei a avut loc la o altă şcoală conservativă dar nu cu aceleaşi rezultate pozitive. Unul din profesorii de misiune de la Columbia International University, Dr. Edward Rommen, s-a alăturat grupului profesoral după ce a slujit ca un profesor deţinut la Trinity Evangelical Divinity School (Deerfield, IL). Rommen a crescut în Biserica Evanghelică Liberă şi a petrecut 14 ani ca misionar şi profesor de seminar al acelei denominaţii în Germania. El deţine doctoratul în Teologie şi Misiuni şi a studiat cu Wolfhart Pannernberg la Munich, Germania. Cea mai recentă carte a sa a fost cu un făcută cu David Hesselgrave, denumită Contextualization: Meanings, Methods and Models (Contextualizarea, Înţelesuri, Metode şi Modele). După mulţi ani de studiere şi cercetare pentru o viaţă de biserică mai profundă, în 1997 Rommen a părăsit denominaţia Biserica Evanghelică Liberă şi s-a alăturat Bisericii Ortodoxe. Ca rezultat al conversiei sale, lui i s-a cerut imediat să-şi dea demisia din noul său post de învăţare de la Columbia International University în 1998. În timp ce majoritatea profesorilor şi a administratorilor se păreau că-l susţin pe Rommen, doi sau trei dintre administratorii de vârf se pare că s-au angajat într-o concediere tăcută. El este acum un Diacon ortodox ordinat pentru o companie de construcţie în timp ce caută alt post de învăţător la o universitate sau seminar.

 

Un alt exemplu de o formă mai tăcută de reacţie evanghelică împotriva ortodocşilor poate fi văzută în cazul Wheaton College. Aici trebuie să se facă distincţia dintre Declaraţia de Credinţă publică a lui Wheaton şi postura sa privată împotriva Ortodoxiei. Nu este nimic în aceasta pe care să nu o semneze vreun teolog ortodox. Ceea ce speră Wheaton, totuşi, este că astfel de teologi să obiecteze cu privire la ceea ce nu conţine aceasta (adică „prezenţa reală” a lui Hristos în Eucharist). Conform cu Robert Weber, Wheaton operează pe o metodă empirică că doar protestanţii pot să vorbească într-o capelă sau să fie angajaţi ca membrii de facultate. Totuşi, aceasta este doar o tradiţie „orală” printre mulţi (nu toţi) din facultate, nu o interzicere „scrisă”. O astfel de postură, totuşi, este curioasă în lumina faptului că Weber este un Episcopalian, ceea ce este aproape identic cu tradiţia ortodoxă în afară de diferenţele despre clauza filioque din Crezul Nicean şi câteva alte chestiuni tehnice similare care nu sunt vitale pentru semnăturile facultăţii de la Wheaton. De asemenea sunt mult mai mulţi studenţi episcopalieni care frecventează Wheaton College decât în oricare alt timp din istoria bisericii.

 

O altă ironie stă în mesajul contradictoriu pe care îl aude cineva când un vorbitor renumit este rugat să se roage la numirea uneia dintre cele mai distinse instituţii ale Evanghelismului. În timpul anilor 1980 renumitul filozof ort, educator şi teolog, Charles Malik, a fost invitat să dea prestigiosul discurs de dedicare pentru Centrul Billy Graham care este pe campusul Wheaton College. Acesta a fost un teolog al Bisericii Ortodoxe Antiohiene în Liban şi Statele Unite, membru fondator în Naţiunile Unite, un distinct funcţionar de la Wheaton College, şi Wheaton a îmbrăţişat cu inimă largă prezenţa lui Malik. Cineva se poate ruga doar umil pentru ziua când Wheaton şi alte şcoli asemenea lui vor primi cu bun venit pe teologii ortodocşi de calibrul lui Charles Malik în rangurile lor evanghelice cu facultatea completă drept fraţi valoroşi în Hristos.

 

În sumar, prezenţa sau potenţialul facultăţii ortodoxe în şcolile evanghelice a început să provoace caracterul adecvat al Declaraţiilor de Credinţă Evanghelice şi au ţinut private opiniile facultăţii. Declaraţiile de Credinţă au fost adesea falsificate ca o reacţie istorică împotriva Catolicismului Roman Tridentin şi a fluxului crescând de Protestantism liberal. Ortodoxia nici măcar nu era pe ecranul de radar al şcolilor evanghelice la vremea schiţării Declaraţiilor lor. Astăzi Evanghelicii din America trebuie să re-evalueze identitatea lor în lumina relaţiei lor cu Ortodox pe o bază „după cum e nevoie”. Nu există o mişcare mare în această direcţie dar problemele subliniate mai sus revelează faptul că Biserica Ortodoxă din America are într-adevăr un impact desluşit asupra şcolilor evanghelice, şi că astfel de şcoli se luptă să înţeleagă adevărata lor identitate de Ortodoxie precum şi propria lor identitate Evanghelică în lumina acelei descoperiri. Adesea înţelegerea lor despre Biserica Ortodoxă este mediată pur şi simplu prin cărţile introductive care nu confruntă în mod adecvat chestiunile evanghelice, prin conversaţii cu liderii ortodocşi nesofisticaţi din punct de vedere teologic, sau prin colegi profesori evanghelici care au doar o cunoaştere superficială despre tradiţia Bisericii. Puţini cercetători ortodocşi sau evanghelici sunt capabili să vorbească limba altuia în mod fluent sau să construiască poduri bazate pe o cuprindere autentică a istoriei teologice reciproce. Aceasta are un impact advers asupra opiniilor private ale membrilor facultăţii evanghelice care sunt gata să implice procesul atunci când revizuiesc solicitanţii la o slujbă de cercetători ortodocşi. Adesea facultăţile evanghelice nu posedă în mod curent categoriile conceptuale în care să se potrivească ortodocşi după cum se vede că ei nu sunt nici peste şi nici găină. Cu toate acestea, pe măsură ce mai mulţi din generaţia tânără de cercetători evanghelici termină studiile pentru doctorat în patristicii greci, studiile liturgice şi istoria Bizantină / modernă, instituţiile evanghelice care-i angajează pot devenit tot mai deschise faţă de câştigarea de resurse bogate din punct de vedere intelectual de membrii de facultate ortodocşi în decadele următoare.

 

Concluzie

 

Suma acestor dezvoltări demonstrează că noi suntem doar la începutul apariţiei dialogului global dintre Ortodoxia Răsăriteană şi comunităţile Evanghelice. Tradiţia ortodox devine în mod rapid o chestiune vitală în teologia modernă şi misiunile lumii. O oportunitate fără precedent pentru creştere, reconstruire şi reînnoire acum se află înaintea noastră. Seminariile evanghelice care au prevederea de a dezvolta accentul programei în Creştinismul Răsăritean vor putea mai bine să ofere o perspectivă mai deplină asupra teologiei globale şi astfel vor fi pe muchia viitoarei educaţii teologice. Seminariile ortodoxe trebuie să facă la fel cu Evanghelismul. În timp ce dialogul mic este plin de riscuri fatale potenţiale, convingerea mea este că relaţia noastră este atent nutrită cu umilinţă, curaj, determinare şi lăsarea la o parte a mândriei personale şi eclesiastice se poate transforma a fi una din cele mai roditoare şi mai semnificative întâlniri ecumenice la începutul mileniului trei.

 

Un renumit bizantinologist britanic a spus că secolul 21 va vi secolul Ortodoxiei. Aceasta nu ar trebui să-i facă pe ortodocşi să se mândrească ci mai degrabă să ne facă să simţim mai puternic imensa responsabilitatea pusă pe umerii noştri slabi pentru a mărturisi spre credinţa Bisericii cu mare umilinţă. Comorile teologice ale Bizantinului abia încep să fie descoperite de realocarea lui Colin Gunton a hristologiei clasice Bizantine, şi a lui Miroslav Volf şi a lucrării fraţilor Torrance despre teologie trinitară Capodociană, ca să numesc doar puţini din evanghelicii cunoscuţi mai bine. Trebuie spus de asemenea că se întâmplă adesea în întâlnirile Protestante cu Ortodoxia, că evanghelicii s-au putea să ajungă să se simtă dezamăgiţi cu calitatea conversaţiei lor cu anumiţi parteneri de dialog ortodox contemporan, mulţi dintre care au o lipsă nesofisticată  de apreciere pentru accentuările ale reformatorilor şi ale copiilor lor. Dar precis în acel moment de deziluzie evanghelicii vor fi ispitiţi să se întoarcă de la Ortodoxism încât evanghelicii trebuie să convoace curajul intelectual pentru a trece dincolo de păcatele şi slăbiciunile Ortodoxiei moderne care pot să-i ajute în călătorie. Evanghelicii vor avea nevoie să dezvolte o strategie de a se ocupa cu săracele condiţii externe ale Ortodoxiei contemporane – condiţii care se datorează în parte unei moşteniri de dominaţie islamică şi comunistă asupra Ortodoxiei precum şi simplul snobism religios şi lipsa de dorinţă de a înţelege Creştinul din Vest.

 

Dacă Allister McGrath este corect în afirmaţia că Evanghelismul va deveni tot mai mult cea mai viabilă opţiune teologică în tărâmul religios în anii viitori, cred umil că Ortodoxia Răsăriteană, în ciuda slăbiciunilor sale umane şi a celor curente, mulţi o vor sfârşi precum partenerul de dialog care poate oferii evanghelicilor cea mai mare abundenţă de resurse teologice proaspete pentru a nutri maturitatea continuă şi relevanţa creativă din tot secolul 21.