Hamartiologie: 

Marea doctrină creştină
a
PĂCATULUI ORIGINAL

 

de Jonathan Edwards 

 

___________________________________________________________________

 

PARTEA I

ÎN CARE SUNT CONSIDERATE ANUMITE EVIDENŢE ALE PĂCATULUI ORIGINAL DIN FAPTE ŞI EVENIMENTE, AŞA CUM SUNT ELE DESCOPERITE PRIN OBSERVARE ŞI EXPERIENŢĂ, ÎMPREUNĂ CU REPREZENTĂRILE ŞI MPRTURIILE SFINTEI SCRIPTURI, ŞI CONFESIUNEA ŞI DECLARAŢIA OPONENŢILOR

___________________________________________________________________

 

CAPITOLUL I

(Secţiunile 1-9)

 

EVIDENŢA PĂCATULUI ORIGINAL DIN CEEA CE APARE DE FAPT DIN PĂCĂTOŞENIA OMENIRII

 

SECŢIUNEA I

 

Toată omenirea în mod constant, în toate erele, fără nici un eşec în vreo instanţă, a intrat în acel rău moral, care este în efect totala şi veşnica lor pierzare într-o privare totală de favoarea lui Dumnezeu, şi suferirea de mânia şi răzbunarea Sa.

 

Prin expresia Păcat Original aşa cum a fost folosită în mod comun de preoţi, se înţelege depravarea păcătoasă înnăscută a inimii. Dar atunci când se vorbeşte despre doctrina păcatului original, acesta este înţeles în mod comun în această latitudine, care include nu doar depravarea naturii, ci şi imputarea primului păcat al lui Adam; sau, în alte cuvinte, obligaţiunea sau expunerea posterităţii lui Adam, în judecata divină, pentru a face parte din pedeapsa acelui păcat. Pe atât cât ştiu eu, majoritatea dintre aceia care au susţinut aceste lucruri, au susţinut părerea cealaltă; şi majoritatea acelora care s-au opus faţă de una, s-au opus şi faţă de cealaltă: ambele fiind opuse de către Autorul principal la care se face referinţă în următorul discurs, în cartea sa împotriva păcatului original: Şi s-ar putea să apară în viitoarele noastre considerări ale subiectului, că ele sunt legate; că argumentele care o dovedesc pe una o stabilesc pe alta, şi că nu mai sunt alte dificultăţi care să fie permise uneia mai mult decât alteia.

 

În primul rând voi considera această doctrină mult mai special în ceea ce priveşte coruperea naturii; şi pe măsură ce vom trata aceasta celelalte vor veni în considerarea în mod natural, în continuarea discursului, conectat cu acesta. Ca toate calităţile morale, toate principiile ori de virtute ori de viciu, se află în dispoziţia inimii, voi considera dacă avem vreo evidenţă că inima omului este dintr-o dispoziţie coruptă şi rea. Acest lucru este negat cu încordare de mulţi scriitori de mai târziu care sunt duşmani ai doctrinei păcatului original, în particular Dr. Taylor.

 

Felul în care ajungem la o astfel de ideea ca cea a dispoziţiei sau a tendinţei este prin observarea a ceea ce este constant sau general în eveniment; în special sub o mare varietate de circumstanţe; şi mai presus de toate, atunci când efectul sau evenimentul continuă acelaşi lucru printr-o mare şi variată opoziţie, o mare şi variată forţă şi mijloace folosite în contrar care nu predomină în împiedicarea efectului. Nu cunosc ca o astfel de predominare de efecte să fie negată pentru a fi o evidenţă a tendinţei predominante în cauze şi agenţi; sau că aceasta ar fi în mod expres negată de oponenţii doctrinei păcatului original, că dacă, în cursul evenimentelor, aceasta se dovedeşte universal sau general că omenirea este coruptă de fapt, aceasta ar fi o evidenţă a unei predilecţii corupte din lumea omenirii; orice vor spune unii, care, dacă s-ar lua cu toate consecinţele sale clare, poate părea să implice o negare a acesteia, care poate fi luată în considerare mai apoi. Însă faptul este negat de mulţi; adică este negat faptul că acea corupere şi rău moral sunt în mod comun predominante în lume: din contra, se insistă asupra acelor preponderenţi buni şi asupra faptului că virtutea are ascendentul.

 

Cu acest scop, Dr. Turnbull spune [Moral Philos. P. 289, 230]: „Referitor la predominanţa viciului în lume, oamenii sunt apţi să-şi lase imaginaţia lor să meargă la toate furturile, pirateriile, crimele, jurămintele încălcate, fraude, masacre, asasinate de care nu au auzit niciodată, sau să fi citiţi în istorie; astfel concluzând ca toată omenirea să fie foarte ticăloasă. De parcă o curte de justiţie ar fi locul adecvat de a face o estimare a moralelor omenirii, sau un spital al sănătăţii unui climat. Oare nu ar trebui ei să considere că numărul de cetăţeni oneşti şi fermiere întrec cu mult pe acela al tuturor felurilor de criminali dintr-un stat, şi că acţiunile inocente şi bune chiar şi ale criminalilor întrec crimele lor în număr; că este raritatea crimelor în compararea acţiunilor bune sau inocente, ceea ce atrage atenţia noastră faţă de ele şi le face să fie înregistrate în istorie, în timp ce sunt cinstite, acţiunile domestice generoase sunt trecute cu vederea doar pentru că sunt aşa de comune? De parcă un mare pericol, sau boala vreunei luni ar deveni repetată în mod frecvent ca o poveste în timpul unei vieţi de sănătate şi siguranţă. – Să nu se multiplice viciile omenirii sau să se mărească. Să facem o estimare corectă a vieţii umane, şi să ne împotrivim instanţelor şocante şi uimitoare ale barbarismului şi a ticăloşiei care s-au comis în fiecare eră, nu doar acţiunile extrem de generoase şi de brave cu care străluceşte istoria, ci şi inocenţa predominantă, natura bună, industria, fericirea şi voioşia părţii mai mari a omenirii în toate vremurile; şi nu vom găsi nici un motiv de a ne plânge, aşa cum fac oponenţii împotriva providenţei în această ocazie, că toţi oamenii sunt enorm de corupţi şi că cu greu ar exista un asemenea lucru ca virtutea în lume. În urma unei calculări corecte apare şi faptul că marile mişelii au fost foarte neobişnuite în toate erele şi au fost privite ca monstruoase; atât de general este sensul şi estimarea virtuţii.” – Se prea pare că Dr. Taylor spune, „Nu trebuie să luăm măsura sănătăţii şi a bucuriilor noastre dintr-o casă de leproşi, şi nici înţelegerea noastră de la Bedlam, nici moralele noastre dintr-o închisoare” (p. 77. S).

 

Cu respect faţă de proprietatea şi pertinenţa unei astfel de reprezentări a lucrurilor, şi a forţei sale ca o consecinţă desemnată, sper că vom fi mult mai capabili să judecăm, şi în anumite măsuri să determinăm dacă dispoziţia naturală a inimilor omenirii poate fi sau nu coruptă, când lucrurile care urmează vor fi considerate. Dar pentru o mai mare claritate, ar fi adecvat aici să facem premisa unei considerări că aceasta este de mare importanţă în această controversă, şi este foarte mult trecută cu vederea de cei care se opun doctrinei păcatului original în disputa lor împotriva acestuia.

 

Aceasta trebuie privită ca fiind adevărata tendinţă a dispoziţiei înnăscute a inimii omului, care pare a fi tendinţa sa, atunci când luăm în considerare lucrurile aşa cum sunt ele, sau în natura lor proprie, fără intervenţia harului divin. – Astfel, acea stare a naturii omului, acea dispoziţie a minţii, trebuie privită ca rea şi dăunătoare, care, aşa cum este în sine, tinde spre consecinţe periculoase, şi ar sfârşi-o în această privinţă, dacă nu ar fi existat mila şi bunătatea gratuită a lui Dumnezeu care să se interpună în a preveni această problemă. Ar fi foarte straniu dacă cineva ar argumenta că nu există nici o tendinţă rea în acest caz, deoarece simpla favoare şi compasiune a Celui Prea Înalt ar putea interveni şi să se opună tendinţei pentru a preveni tristul efect. În particular, dacă există ceva din natura omului prin care el să aibă o tendinţă universală nedezminţită faţă de acel rău moral care, conform naturii reale şi al adevăratului defect al lucrurilor aşa cum sunt în ele insele, implică totala sa ruină, aceasta trebuieşte privită ca o tendinţă sau o predilecţie rea; deşi harul divin se poate interpune pentru a-l salva de la ruina meritată, şi de a domina lucrurile faţă de o chestiune contrară faţă de care tind ei din ei înşişi. Harul este suveran, exercitat conform bunei plăceri a lui Dumnezeu, aducând bine din rău. Efectul acestuia nu mai aparţine însăşi naturii lucrurilor, care de altfel au o tendinţă bolnavă, mai mult decât remediul aparţine de boală; dar este ceva total independent de el, introdus să se opună tendinţei naturale şi să inverseze cursul lucrurilor. Dar evenimentul spre care tind lucrurile, conform propriului lor neajuns, şi a justiţiei divine, este evenimentul spre care tind ele în propria lor natură; după cum implică şi cuvintele lui Dr. T. (Pref to. Par. on Rom. p. 131), „Doar Dumnezeu poate declara dacă el va ierta sau va pedepsi nelegiuirea şi profanitatea omenirii, care este în propria sa natură de pedepsit”. Nimic nu este mai precis conform adevărului lucrurilor decât justiţia divină: aceasta cântăreşte lucrurile într-o balanţă egală; ea vede şi estimează lucrurile în nici un alt fel diferit decât sunt ele în natura lor. Aceasta implică prin urmare o tendinţă spre ruină, conform estimării justiţiei divine, care implică de fapt o astfel de tendinţă în propria sa natură.

 

Şi atunci trebuie să ne reamintim, că aceasta este o depravare morală de care vorbim; aşa că atunci când luam în considerare dacă o astfel de depravare apare sau nu printr-o tendinţă faţă de un efect sau o problemă rea, aceasta este o tendinţă morală faţă de o astfel de problemă care este lucrul ce trebuie luat în socoteală. O tendinţă sau o influenţă morală este prin dezolare. Atunci se poate spune că natura omului sau starea sa este însoţită de o tendinţă periculoasă şi dăunătoare într-un sens moral, atunci când aceasta tinde spre ceea ce merită mizerie şi distrugere. Aceasta arată în mod egal depravarea morală a naturii omenirii din starea prezentă, fie că natura este însoţită în mod universal de o tendinţă efectivă spre răzbunarea distructivă executată actual, sau faţă de meritata mizerie şi ruină, sau dreapta lor expunere la distrugere, cu toate acestea, acea consecinţă fatală poate fi prevenită prin har, oricare ar fi evenimentul actual.

 

Mai trebuie observat încă un lucru aici, că subiectul dezbătut cel mai mult de oponenţii doctrinei păcatului original, este justiţia lui Dumnezeu; în ambele obiecţii ale lor împotriva imputării păcatului lui Adam, şi împotriva ordinii acestuia, ca omul să vină în lume cu o natură coruptă şi ruinată, fără să fi meritat neplăcerea Creatorului lor prin orice greşeală personală. Ultima însă nu respinge dreptatea lui Dumnezeu, dacă oamenii sunt de fapt născuţi în lume cu o tendinţă faţă de păcat, şi faţă de mizerie şi ruină pentru păcatul lor, care va fi de fapt consecinţa dacă simplul har nu intervine pentru a preveni aceasta. Dacă s-ar permite aşa ceva, se renunţă la argumentul dreptăţii: căci acesta este a presupune, că obligativitatea lor faţă de mizerie şi ruină vine într-un fel al dreptăţii; altfel nu ar mai fi nici o nevoie de interpunere a harului divin pentru a-i salva. Doar dreptatea ar fi siguranţa suficientă, dacă este exercitată, fără de har. Aceasta este una în disputa despre ceea ce este drept şi neprihănit, dacă oamenii sunt născuţi în stare mizerabilă printr-o tendinţă faţă de ruină care vine ulterior, şi încă pe drept; sau dacă ei sunt născuţi într-o astfel de stare ce ar tinde spre o deşertăciune a ruinei, care ar urma de drept, dacă harul nu ar preveni-o. Controversa nu este despre ceea ce va face harul, ci la ceea ce poate face dreptatea.

 

Am fost şi mai particular în această privinţă, deoarece enervează multe din raţionalizările şi concluziile pe care Dr. T. le face din schema sa; în aceste el argumentează faptul că în acea stare în care omenirea este prin harul divin, da, chiar aceea pe care el o presupune a fi prin harul divin; şi totuşi nu admite deloc pentru această concluzie împotriva a ceea ce alţii presupun a fi din starea deplorabilă şi ruinată a omenirii în care este prin cădere. Unele din argumentele şi concluziile sale faţă de acest efect, pentru a fi făcute bine, trebuie să depindă pe o astfel de presupunere – că dispensaţiile harului lui Dumnezeu sunt rectificări sau amendamente a constituţiilor şi a procedurilor lui anterioare, care erau doar legale, de parcă dispensaţiile harului, care le întrec pe cele ale simplei legi, implicau o recunoaştere a faptului că constituirea legală precedentă ar fi nedreaptă, dacă ar fi lăsată cum a fost, sau că se comportă foarte rău cu omenirea; şi că cealaltă ar fi a naturii unei satisfaceri a creaturilor lui, pentru injurii primare, sau tratamentul dur. Astfel, punând laolaltă leziunea cu satisfacţia, dispensaţia legală şi cea injurioasă, luată din următoarea dispensaţie bună, pe care autorul nostru o numeşte har, şi injusteţea sau severitatea neadecvată a primei, îndreptată de bunătatea ultimei, ambele făceau laolaltă o dispensaţie neprihănită.

 

Cititorului i se cere să tină în minte ceea ce am spus referitor la intervenţia harului divin prin a nu altera natura lucrurilor, aşa cum sunt ele în sine. În consecinţă, când vorbesc despre cutare şi cutare ca fiind o tendinţă rea a lucrurilor, aparţinând naturii şi stării prezente a omenirii, să mă înţelegeţi că vreau să spun tendinţa lor aşa cum este în ele insele, separat de orice consideraţie a acelui remediu pe care l-a oferit harul suveran şi infinit al lui Dumnezeu. – Promiţând aceste lucruri, susţin acum că omenirea este în întregime într-o astfel de stare ca cea însoţită, fără eşec, cu această consecinţă sau problemă; că EA ALEARGĂ ÎN MOD UNIVERSAL SPRE CEEA CE ESTE, ÎN EFECT, PROPRIA SA PIERZARE ETERNĂ TOTALĂ, de parcă ar fi blestemată în final de Dumnezeu, iar subiectele remediilor lui se mânie prin păcat. – De la aceasta deduc, că starea naturală a minţii omului este însoţită de o predilecţie a naturii, care este predominantă şi efectivă faţă de o astfel de problemă; şi prin urmare natura sa este coruptă şi depravată cu o depravare morală, care se ridică şi implică ruina sa totală.

 

Aici aş considera mai întâi adevărul propoziţiei; şi apoi aş arăta certitudinea consecinţelor de unde le deduc. Dacă ambele pot fi dovedite clar şi sigur, atunci cred că nimeni nu va nega faptul că doctrina depravării originale este evidentă, şi astfel se demonstrează falsitatea schemei lui Dr. T.; cea mai mare parte a cărţii sale, numită Doctrina Scripturii a Păcatului Original, etc. este împotriva doctrinei depravării interne. În p. 107.S., el vorbeşte despre comunicarea unei naturi corupte şi păcătoase la urmaşii lui Adam ca mare punct ce urmează a fi dovedit de susţinătorii doctrinei păcatului original.

 

Pentru a demonstra ceea ce este declarat în propoziţia afirmată, trebuie să se manifeste doar aceste două lucruri: una este acest fapt, că toată omenirea a intrat în lume într-o astfel de stare, aşa cum lipsa căderii vine faţă de această chestiune, anume, delegarea universală a păcatului; sau că oricine care ajunge să acţioneze în lume ca un agent moral, este, într-un grad mai mic sau mai mare, vinovat de păcat. Cealaltă este că tot păcatul merită şi expune spre distrugerea totală şi veşnică, spre mânia şi blestemul lui Dumnezeu; şi ar sfârşi-o în ea, dacă nu ar fi fost interpunerea harului divin care să prevină acest efect. Ambele lucruri pot fi demonstrate din abundenţă pentru a fi agreabile cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi faţă de propria doctrină a Dr. T.

 

Că toţi cei din omenire, cel puţin cei care sunt capabili să acţioneze ca agenţi morali, sunt vinovaţi de păcat (nu că ar trece acum cu vederea faptul că ei intră vinovaţi în lume), este cel mai clar şi abundent de evident din Sfintele Scripturi: 1 Împăraţi 8:46, „Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască”. Eclesiastul 7:20, „Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Iov 9:2, 3, „Ştiu bine că este aşa (adică aşa cum Bildad a spus anterior, că Dumnezeu nu va răsturna pe cel drept, etc.). Şi cum ar putea omul să-şi scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu? Dacă ar voi să se certe cu El, din o mie de lucruri n-ar putea să răspundă la unul singur”. În acelaşi scop, Psalmul 143:2, „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta”. La fel sunt şi cuvintele apostolului (în care el are o aparentă referinţă la acelea ale psalmistului), Romani 3:19, 20, „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce Sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. La fel şi Galateni 2:16; 1 Ioan 1:7-10, „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi”. În acesta şi în nenumărate alte locuri, despre mărturisirea şi pocăirea de păcat se vorbeşte ca îndatoriri adecvate TUTUROR; la fel este şi cu rugăciune către Dumnezeu pentru iertarea păcatului, iertarea pentru cei care ne rănesc, din acelaşi motiv, ca noi sperăm să fim iertaţi de Dumnezeu. Vina universală a păcatului ar putea să mai fie demonstrată din declarata şi rânduita folosire şi sfârşitul sacrificiilor antice; precum şi din ispăşire, faţă de care toţi cei care erau număraţi în Israel era îndemnat să plătească, să facă ispăşire pentru sufletul său. Exod 30:11-16. Toţi sunt reprezentaţi, nu doar ca fiind păcătoşi, ci ca având mari şi multe nelegiuiri. Iov 9:2, 3; Iacov 3:1, 2.

 

Sunt multe versete din Scriptură care declară atât păcătoşenia universală a omului precum şi că tot păcatul merită şi pe drept să fie expus faţă de distrugerea veşnică, sub mânia şi blestemul lui Dumnezeu; şi astfel demonstrăm ambele părţi ale propoziţiei pe care am enunţat-o. Faţă de acest scop acel pasaj din Galateni 3:10 este plin de explicaţie: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Cât de manifest este implicat aici în înţelesul apostolului că nu există nici un om decât cei câte eşuează în anumite instanţe să facă toate lucrurile care sunt scrise în cartea legii, şi din moment ce aceştia depind de împlinirea legii, sunt sub blestemul care este pronunţat peste cei care o încalcă! De aici apostolul deduce ceea ce este în următorul verset: „nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege”: aşa cum a spus el anterior în capitolul precedent, versetul 16: „Omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii”. Apostolul ne arată că el înţelege, că prin acest loc pe care îl citează el din Deuteronom, „Dar Scriptura a închis totul sub păcat”, Galateni 3:22. Aşa că aici suntem clar învăţaţi, atât că fiecare din omenire este un păcătos, şi că fiecare păcătos este sub blestemul lui Dumnezeu.

 

În acelaşi scop este Romani 4:14, şi 2 Corinteni 3:6, 7, 9, unde legea este numită „slovă care ucide, aducătoare de moarte, şi slujba aducătoare de osândă”. Mânia, condamnarea şi moartea, care este ameninţată de lege pentru toţi cei care o încalcă, este pierzania finală, moartea a doua, ruina veşnică; şi este foarte clar, şi este într-adevăr mărturisit. Şi această pedeapsă pe care o ameninţă legea pentru fiecare păcat, este o pedeapsă dreaptă; fiind ceea ce de fapt merită fiecare păcat, legea lui Dumnezeu fiind una dreaptă, iar sentinţa acesteia fiind una dreaptă.

 

Toate aceste lucruri sunt ceea ce mărturiseşte şi declară Dr. Taylor. El spune că legea lui Dumnezeu cere o ascultare perfectă (Notă asupra Romani 7:6, p. 308). „Dumnezeu nu poate cere niciodată ascultare perfectă, sau ca prin sfânta Sa lege să ne permită să fim vinovaţi de oricare păcat. Şi dacă legea, ca regulă a datoriei, ar fi fost în oricare privinţă abolită, atunci noi am putea-o încălca în anumite privinţe, şi totuşi să nu fim vinovaţi de păcat. Legea morală sau legea naturii este adevărul, veşnic, neschimbător; şi prin urmare, ea nu poate fi revocată. Din contra, Domnul nostru Isus Hristos a promulgat-o într-un mod nou în evanghelie, mai deplin şi mai clar decât a fost aceasta în constituţia mozaică, sau în oricare altă parte: - adăugând perceptelor ei sancţiunea propriei sale autorităţi divine.” Şi multe din lucrurile pe care le spune el implică faptul că întreaga omenire încalcă într-un anumit grad Legea. La p. 228 vorbind despre ceea ce s-ar putea aduna din Romani 7 şi 8, el spune, „Noi suntem foarte apţi, într-o lume plină de ispită, să fim înşelaţi, şi aduşi la păcat prin apetitele trupeşti, etc. Iar cazul acelora care se află sub o lege care ameninţă cu moarte pentru fiecare păcat, trebuie să fie foarte deplorabil, dacă ei nu au nici o uşurare prin mila dătătorului legii.”

 

Dar aceasta este foarte deplin declarat în ceea ce spune el în notele asupra lui Romani 5:20, p. 297. El scrie: „Fiind ca o regulă de acţiune ce prescrie datoria noastră, aceasta (Legea) a fost şi va fi întotdeauna o regulă ordonată pentru obţinerea vieţii; dar nu ca o regulă de justificare, nu la fel cum aceasta supune la moarte pentru fiecare încălcare. Căci dacă ar PUTEA în cea mai mare stricteţe a ei să ne fi dat viaţă, atunci, aşa cum argumentează apostolul, aceasta ar fi fost împotriva promisiunilor lui Dumnezeu. Căci dacă ar fi fost o lege, în sensul strict şi riguros al legii, CARE NE-AR FI PUTUT FACE PE NOI VIAŢĂ, însăşi justificare ar fi fost făcută de lege. Dar el presupune că nu s-a dat vreodată o astfel de lege: aşa că este destul loc şi destulă nevoie pentru promisiunile harului; sau aşa cum argumentează el, Galateni 2:21; aceasta ar fi frustrat sau ar fi lăsat harul lui Dumnezeu fără de folos. Căci dacă justificare venea prin lege, atunci Hristos a murit în zadar, atunci El a murit să realizeze ceea ce a fost, sau PUTEA SĂ FIE EFECTUAT prin însăşi legea, fără moartea sa. Cu siguranţă că legea nu a fost adusă printre evrei pentru a fi o regulă de justificare, sau să-i recupereze pe aceştia dintr-o stare de moarte şi să procure viaţa prin ascultarea lor fără de păcat faţă de ea: căci în aceasta, ca şi în alte privinţe, ea a fost SLABĂ; nu în ea însăşi, ci prin SLĂBICIUNEA firii noastre, Romani 8:3. Legea, concep eu, nu este o dispensare potrivită faţă de infirmitatea naturii umane din starea noastră prezentă; sau nu pare a fi în conformitate cu bunătatea lui Dumnezeu pentru a ne putea permite o nici o altă cale spre mântuire, decât prin LEGE; CĂCI DACĂ AM PĂCĂTUIT ODATĂ, SUNTEM RUINAŢI PENTRU TOTDEAUNA. CĂCI CINE AR MAI PUTEA ATUNI SĂ MAI FIE MÂNTUIT, DE LA ÎNCEPUTUL LUMII?” Cât de clar şi de expresive sunt aceste lucruri că nimeni din omenire, de la începutul lumii, nu ar putea vreodată să fie justificat prin lege, deoarece fiecare o încalcă!

 

Şi aici vedem de asemenea, declară Dr. T., că prin lege oamenii sunt condamnaţi la ruină veşnică pentru o singură încălcare. În acest scop el se afirmă pe sine, astfel la p. 207, el spune: „Legea cerea cea mai extensivă ascultare, descoperind păcatul în toate ramificaţiile ei. – Aceasta oferă păcatului o forţă mortală, supunând fiecare încălcare pedepsei morţii; şi totuşi nu a oferit nici ajutor şi nici speranţă pentru păcătos, ci l-a lăsat sub puterea păcatului şi sentinţa morţii.” La p. 213, el vorbeşte despre lege ca extinzând pofta şi dorinţele neregulate, la fiecare ramură şi principiu al păcatului, chiar şi la principiile sale latente, şi cele mai minuţioase ramificaţii; din nou, (Notă asupra lui Romani 7:6, p. 308). Faţă de fiecare păcat, oricât de mic ar fi acesta. Şi când el vorbeşte despre lege că ea supune orice încălcare pedepsei cu moartea, el înţelege moarte veşnică, aşa cum el explică din când în când acest lucru. La p. 212, el vorbeşte despre lege în puterea condamnatoare din ea, ca legându-ne în lanţuri veşnice. La p. 120 S. el spună că moartea, care este plata păcatului, este a doua moarte, şi pe aceasta, p. 78, el o explică drept o pierzare veşnică. În Cheia sa, p. 107, § 296, el sune „Blestemul legii i-a supus pe toţi oamenii pentru fiecare încălcare la moarte veşnică”. La fel şi în Nota asupra la Romani 5:20, p. 291: „Legea lui Moise i-a supus pe cei aflaţi sub ea morţii, şi prin aceasta înţelegând moarte veşnică”. Acestea sunt cuvintele lui.

 

El presupune de asemenea, că această sentinţă a legii, astfel supunându-i pe oameni pentru fiecare, chiar şi cel mai mic păcat, şi fiecare încălcare minuţioasă şi latentă a principiului păcatului, la groaznica pedeapsă, aceasta este dreaptă şi neprihănită, în acord cu adevărul şi natura lucrurilor, sau faţă de defectele naturale şi adecvate ale păcatului. Astfel la p. 186 P: „A fost păcatul (spune el) cel care ne-a supus morţii prin lege, ameninţând DE DREPT păcatul cu moartea. Acea lege care ne-a fost dată ca să apară păcatul; ca acesta să fie declarat ÎN CULORILE SALE ADECVATE; când am văzut că acesta ne-a supus morţii printr-o lege PERFECT DE SFÂTĂ, DREAPTĂ şi BUNĂ; ca păcatul prin poruncă, prin lege să poată fi reprezentat în CEEA CE ESTE EL DE FAPT, un rău nespus de mare şi de mortal”. La fel şi în nota sa asupra lui Romani 5:20, p. 299: „Legea sau slujba aducătoare de moarte, aşa cum ea supune la moarte pentru fiecare încălcare, este încă de folos pentru a arăta DEFECTUL NATURAL ŞI ADECVAT AL PĂCATULUI”. Idem, p. 292: „Legea a fost adăugată, spune Locke în acest loc, deoarece israeliţii, urmaşii lui Avraam, erau păcătoşi ca oricare alţi oameni, pentru a le arăta păcatele lor, şi pedeapsa şi moartea, pe care ei şi-au atras-o în STRICTĂ DREPTATE asupra lor. Şi aceasta apare a fi un comentariu adevărat asupra lui Romani 7:1. – Păcatul, prin virtutea legii, te-a supus morţii pentru acest final, ca păcatul, care produce moarte în noi, prin ceea ce este sfânt, drept şi bun, ESTE PERFECT DE ACORD CU ADEVĂRUL VEŞNIC ŞI NEPRIHĂNIREA. – În consecinţă fiecare păcat este în stricta justeţe cel care merită mânia şi pedeapsa; iar legea în stricteţea ei a fost dată evreilor, pentru a declara acest adevăr groaznic asupra conştiinţelor lor, pentru a le arăta răul şi NATURA dăunătoare a păcatului; şi aceasta pentru a fi conştienţi că au încălcat legea lui Dumnezeu, avea să îi convingă de mare nevoie pe care o aveau de FAVOAREA dătătorului legii, şi să-i oblige, prin credinţa în BUNĂTATEA sa, să ajungă la MILA sa, pentru iertare şi mântuire.”

 

Dacă legea ar fi sfântă, dreaptă şi bună, o constituţie perfect de agreabilă cu sfinţenia lui Dumnezeu dreptatea şi bunătatea, atunci el ar fi putut-o pune în executare, fiind în acord cu toate perfecţiunile sale. Autorul nostru spune la p. 133. S: „Despre cum ar putea ca această constituţie, care stabileşte legea, a cărei întocmire este inconsistentă cu justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu, şi executarea acesteia în mod inconsistent cu sfinţenia sa, ar putea fi o constituţie bună, mărturisesc eu, este chiar dincolo de priceperea mea.”

 

Acum se lasă ca cititorul să judece, dacă ar fi pe deplin şi clar de agreabil cu doctrina lui Dr. T., că nu ar fi fost nici o persoană de la începutul lumii, care a venit să acţioneze în lume ca un agent moral, şi că nu se poate spera că va fi vreodată cineva, decât ceea ce este un păcătos sau încălcător al legii lui Dumnezeu; şi aceasta prin urmare dovedeşte a fi chestiunea şi evenimentul lucrurilor, cu referire la toată omenirea din toate erele, ca, prin defectul natural şi adecvat al păcătoşeniei lor, şi în judecata legii lui Dumnezeu, care este într-un acord perfect cu adevărul, şi arată lucrurile în adevărata lor culoare, ei sunt materiile adecvate ale blestemului lui Dumnezeu, moartea şi ruina veşnică; ceea ce trebuie să fie consecinţa actuală, dacă nu se interpune harul sau favoarea dătătorului legii, şi mila să predomine pentru iertare şi mântuire. Cititorul a văzut cât de agreabil este aceasta cu doctrina Sfintei Scripturi. Dacă este aşa, şi dacă intervenţia harului divin nu alterează natura lucrurilor aşa cum sunt ele în sine, şi că aceasta nu efectuează cel puţin starea de controversă de care vorbim – referitor la adevărata natură a tendinţei şi stării în care omenirea a intrat în lume – dacă harul previne efectul fatal sau nu; cred că nimeni nu va nega faptul că propoziţia declarată este pe deplin dovedită, ca fiind în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu şi propriile cuvinte ale Dr. T; şi anume, că omenirea este în întregime într-o astfel de stare, la care se face referire, fără cădere, cu această consecinţă sau problemă, că ea este în mod universal subiectul acelei vini şi păcătoşenii, care este, în efect, totala şi veşnica sa ruină, fiind alungată în întregime din favoare lui Dumnezeu şi supusă mâniei şi blestemului Său veşnic.

 

CAP. I / SECŢIUNEA II

 

Se deduce din propoziţia dovedită din secţiunea anterioară, că toată omenirea este sub influenţa unei tendinţe efectiv predominante, în natura sa, faţă de acel păcat şi ticăloşie, care implică totala şi veşnica sa ruină.

 

Fiind dovedită propoziţia declarată, rămâne să fie expusă consecinţa acesteia, anume, Că mintea omului are o tendinţă sau înclinare naturală faţă de ceea ce s-a arătat că este în mod universal şi infailibil că are loc, şi că aceasta este o predilecţie coruptă sau depravată. – Voi lua aici în considerarea prima partea a acestei consecinţe, anume, dacă un astfel de eveniment universal, constant, infailibil este într-adevăr o dovadă a vreunei tendinţe sau predilecţii faţă de acel eveniment, pentru a lăsa natura rea şi coruptă a unei astfel de predilecţii să fie considerată ulterior.

 

Dacă ar spune cineva, că nu cred că este un lucru universal şi infailibil în eveniment, că omenirea comite ceva păcat, este o dovadă a tendinţei predominate faţă de păcat; deoarece ei fac bine, şi poate mai mult bine decât rău: Să-şi amintească aceştia, că întrebarea nu este Câtă tendinţă este spre păcat, ci dacă există o predilecţie predominată faţă de această problemă, la care este permisă tuturor oamenilor să ajungă – că toţi eşuează în a ţine în mod perfect legea – fie că este sau nu o tendinţă faţă de imperfecţiunea ascultării, aşa cum apare în urma eşuării; spre acest grad de păcătoşenie, în care cad cu toţii; şi în acea totală ruină, care o implică şi o deduce păcătoşenia. Dacă este vrednică a se numi o astfel de predilecţie efectivă faţă de această depravare, din cauza binelui care e presupus să balanseze acestea lucruri, va fi considerat în curând. Dacă toată omenirea din toate naţiunile şi toate vârstele, erau cel puţin o zi din viaţa lor lipsite de folosirea raţiunii lor, şi de aiurita nebunie, sau ca toţi, chiar fiecare persoană individuală, să-şi fi tăiat vreodată propriul gât, sau să-şi scoată ochii, aceasta ar fi o evidenţă a unei tendinţe din natura sau starea naturală a omenirii faţă de un astfel de eveniment; deşi ei şi-ar exercita raţiunea mai multe zile decât cât au fost ei distraşi, şi dacă erau buni şi tandrii faţă de ei mai adesea decât se loveau şi se răneau mortal şi crud pe ei înşişi.

 

Pentru a determina dacă statornicia sigură al evenimentului numit mai sus ar fi o evidenţă de tendinţă, să fie considerată aceasta, Ce se poate înţelege prin tendinţă, decât o răspundere predominantă sau expunere faţă de un cutare sau cutare eveniment? Din ce constă noţiunea oricărui lucru, decât o afirmată predominare sau preponderare în natura sau starea cauzelor sau a ocaziilor, care este urmată de, şi astfel dovedit a fi efectivă pentru o preponderentă afirmată sau obişnuinţă de oricare fel particular de efect? Sau ceva din starea permanentă a lucrurilor, preocupat în a produce anumite evenimente, ceea ce este un fundament pentru consistenţă, sau o probabilitatea dominantă puternică a unui astfel de eveniment? Dacă acesta vrem să spunem prin tendinţă (şi nu ştiu nimic altceva ce poate fi înţeles prin aceasta decât ceea ce este şi atât), atunci este clar că acolo unde vedem o predominarea afirmată a oricărui efect există o tendinţă faţă de acel efect în natura şi starea cauzelor sale. Un efect comun şi stabil arata că există undeva o preponderare, o expunere sau o obligativitate răspândită în starea lucrurilor faţă de ceea ce are loc în mod aşa de stabil. Dictatul natural al raţiuni arată că acolo unde există un efect, există o cauză, şi încă una eficientă pentru efect; căci dacă aceasta nu ar fi fost suficientă, nu ar fi fost efectivă; şi prin urmare, acolo unde există o preponderenţă afirmată a efectului, există şi în cauză. Un efect stabil discută o cauză stabilă. Noi obţinem o noţiune de tendinţă prin nici un alt fel decât prin observare: şi nu putem observa nimic decât prin evenimente: şi generalitatea sau statornicia evenimentelor este ceea ce ne oferă o noţiune a tendinţei în toate cazurile. Astfel judecăm tendinţele din lumea naturală, a acelor tendinţe sau predilecţii ale naturii în minerale, vegetale, animale şi creaturi raţionale şi iraţionale. O noţiune a unei tendinţe declarate, sau a unei predilecţii fixate, nu este obţinută prin observarea doar a unui singur eveniment. O preponderenţă declarată în cauză sau ocazie este argumentată doar de o predominarea a efectului. Dacă s-ar arunca vreodată zarurile, şi ar cădea pe o anumită parte, nu argumentăm de aici că partea aceea este cea mai grea; dar dacă acestea ar fi aruncate fără îndemânare sau grijă, de multe mii sau milioane de ori, şi cade pe aceeaşi pare, nu avem nici cea mai mică îndoială în minţile noastre, că există ceva dintr-o predilecţie a cazului, prin greutatea superioară a acelei părţi, sau în altă privinţă. Cât de ridicol ar fi să te faci pe tine însuti, care ar trebui să faci dispută împotriva oricărei tendinţei din starea lucrurilor spre rece în iarnă, sau cald în vară; sau să stai împotriva ei, că deşi s-a întâmplat adesea ca acea apă să stingă focul, totuşi nu a fost nici o tendinţă în aceasta faţă de un astfel de efect!

 

La cazul la care ne referim acum, natura umană, ca existând într-o astfel de diversitate imensă a persoanelor şi a circumstanţelor, şi care nu eşuează niciodată în oricare instanţă prin a veni la această chestiune – acea păcătoşenie, care implică mizeria extremă şi ruina veşnică – este ca şi zarul aruncat adesea. Aceasta nu alterează cazul deloc, în ceea ce priveşte evidenţa tendinţei, fie că subiectul evenimentului constant ar fi un individ sau de vreo natură sau tip. Astfel, dacă ar exista o succesiune de pomi de acelaşi fel, precedând unul de la altul, de la începutul lumii, crescând în toate ţările, terenurile şi climatele, toate aducând roadă rea, aceasta dovedeşte în aceeaşi măsură tendinţa tipului, de parcă un singur pom individual, care a rămas de la începutul lumii, a transplantat în diferite soluri, şi a continuat să aducă doar roadă rea. Astfel, dacă exista o familie particulară, care, din generaţie în generaţie, şi care chiar şi prin nenumăratele mutări în diferite ţări, şi locuri de domiciliu, toată ar fi murit de tuberculoză, sau ar înnebuni, s-au s-ar ucide între ei, ar fi pe atât de mult o evidenţă a tendinţei faţă de ceva din natura sau constituţia acelei rase, ca şi cum ar fi despre tendinţa a ceva din natura sau starea unui individ, dacă o persoană ar fi trăit tot acel timpul, şi ar fi apărut vreun eveniment remarcabil în aceasta, care ar fi fost agentul sau subiectul din an în an şi din eră în era, în mod continuu şi fără eşec.

 

Astfel o predilecţie, care se îngrijeşte de natura prezentă sau starea naturală a omenirii, să le ruineze veşnic prin păcat, poate fi dedusă din faptul aparent şi confirmat. – Şi voi observa mai departe că aceasta nu numai că apare din faptele admise de Dr. T., ci din lucrurile pe care el le declară, şi expresiile pe care el le foloseşte, implicând în mod clar că toată omenirea are o astfel de predilecţie, da una de mare tip, una care este invincibilă, sau o tendinţă care se ridică la nivelul unei necesităţi fixe, constante, sigure. Există o confesiune clară a predilecţiei sau a înclinaţiei faţă de păcat, p. 143: - „Omul care se adapă din fărădelege ca din apă; care este preocupat de aşa de multe apetituri senzuale, şi aşa de APT să le tolereze.” – Şi la p. 228: „NOI SUNTEM FOARTE APŢI, într-o lume plină de ispită, să fim înşelaţi şi atraşi în păcat de apetiturile trupeşti.” Dacă noi suntem foarte apţi sau înclinaţi să fim atraşi înspre păcat prin apetiturile trupeşti, şi să le tolerăm în mod păcătos, şi foarte apţi să cedăm ispitei faţă de păcat, atunci noi suntem înclinaţi faţă de păcat; căci a ceda ispitei faţă de păcat este păcătos. – În aceeaşi pagină el arată, că în această socoteală, şi a consecinţelor ei, cazul acelora care sunt sub lege, care ameninţă moartea pentru fiecare păcat, trebuie să fie foarte deplorabil, dacă ei nu au nici o uşurare din mila dătătorului legii. Ceea ce implică faptul că ei sunt fără de speranţă, în ceea ce priveşte scăparea de la moartea, de pedeapsa păcatului, prin oricare alt mijloc decât prin mila lui Dumnezeu. Şi aceasta implică faptul că o astfel de competenţă în a ceda ispitei, care lasă fără speranţă ar trebui să o evite fiecare din omenire. Dar el vorbeşte de ea în altă parte, din nou şi din nou, ca fiind într-adevăr imposibilă, sau ca ceea ce nu poate fi, de parcă în cuvintele citarea înainte în ultima secţiune, de la nota sa asupra lui Romani 5:20, unde vorbeşte în mod repetat de lege, care ne supune morţii pentru fiecare încălcare, ca ceea ce NU POATE DA VIAŢĂ; şi afirmă că dacă Dumnezeu nu ne oferă o altă cale spre mântuire, nici un om de la începutul lumii nu ar PUTEA să fie mântuit. În ultimul loc el citează cu aprobarea cuvintele lui Locke, în care, vorbind despre Israeliţi, el spune, „Toate strădaniile după neprihănirea erau MUNCĂ ZADARNICĂ, din moment ce fiecare şi-a pierdut dreptul la viaţă, şi era IMPOSIBIL pentru ei să se aştepte la altceva decât la moarte.” Autorul nostru vorbeşte despre aceasta ca fiind imposibil pentru legea care cerea o ascultare fără de păcat să ofere viaţă, nu că legea era slabă în sine, ci prin slăbiciunea firii noastre. Prin urmare el spune, el convine că legea nu este o dispensaţie adecvată infirmităţii naturii umane în starea sa prezentă. Aceste lucruri se ridică la o deplină mărturisire, că predilecţia din oameni faţă de păcat, şi faţă de un neajuns al şi dreapta expunere a ruinei veşnice, este în mod universal invincibil; sau, ceea ce este acelaşi lucru, se ridică la o necesitate invincibilă; care este cu siguranţă cel mai mare tip de tendinţă sau predilecţie: şi aceasta nu doar pentru întinderea aceste predilecţii faţă de infirmitatea sau slăbiciunea noastră, care s-ar părea să producă vreun defect, mai degrabă decât ceva pozitiv: şi aceasta este în acord cu sentimentele celor mai buni preoţi, că tot păcatul provine în mod original dintr-o cauză DEFECTIVĂ sau PRIVATIVĂ. Dar păcatul nu încetează să fie păcat, expunând în mod drept spre ruina veşnică (aşa cum este implicat din propriile cuvinte ale lui Dr. T.), ca provenind din neputinţă sau defect; şi nici o predilecţie invincibilă faţă de păcat nu încetează să fie o predilecţie faţă de un astfel de neajuns al ruinei veşnice, deoarece înclinaţia apare dintr-o astfel de cauză.

 

Este limpede că această tendinţă, care a fost dovedită, nu constă în nici o circumstanţă externă particulară în are sunt persoanele, care să influenţeze în mod specific minţile lor, ci este inerentă şi este aşezată în acea natură care este comună întregii omeniri, care o poartă cu sine, oriunde merge, şi încă rămâne aceeaşi, oricât de mult ar diferi circumstanţele. Căci se implică din ceea ce a fost dovedit, şi se arată a fi mărturisit, că acelaşi eveniment are loc în toate circumstanţele. Nici o fiinţă umană vie nu poate fi justificată înaintea lui Dumnezeu, ci toţi sunt păcătoşi şi sunt expuşi condamnării. Aceasta este adevărat despre persoanele din toate structurile, capacităţile, condiţiile, manierele, opiniile şi educaţiile, din toate ţările, climatele, naţiunile şi vârstele; şi prin toate puternicele schimbări şi revoluţi, care au avut loc în locuibila lume.

 

Noi avem aceeaşi evidenţă, că predilecţia din acest caz stă în natura subiectului – şi nu apare din nici o circumstanţă particulară – cum am putea avea în oricare caz; ceea ce este doar prin efectele care par a fi la fel în toate schimbările de timp şi loc, şi sub toate varietăţile de circumstanţe. Doar în acest fel judecăm faptul că toate predilecţiile, pe care le observăm în omenire, sunt aşezate în natura lor, în toate celelalte cazuri. Astfel judecăm şi predilecţia mutuală dintre sexe, sau a dispoziţiilor care sunt exercitate în oricare dintre pasiunile sau apetitele naturale, că aceasta aparţin într-adevăr de natura omului; deoarece ele sunt observate în omenire în mod general, în toate ţările, naţiunile, vârstele şi în toate condiţiile.

 

Dacă ar afirma cineva, Deşi este evident faptul că există o tendinţă în stările lucrurilor faţă de acest eveniment general – că toată omenirea ar eşua de la o ascultare perfectă, şi ar păcătui, şi ar atrage asupra sa defectul ruinei veşnice; şi de asemenea că această tendinţă nu stă în nici o circumstanţă distinsă a vreunei persoane în particular, popor sau vârstă – totuşi aceasta nu ar putea fi în natura omului, ci în constituţia generală şi în cadrul acestei lumi. Deşi natura omului ar fi bună, fără nici o predilecţie inerentă în aceasta, totuşi natura şi starea un universală a acestei lumi ar putea fi plină de aşa de multe ispite puternice, şi de astfel de influenţe puternice asupra oamenilor, care să locuiască într-un trup aşa de infirm, etc., încât rezultatul final ar putea fi o tendinţă puternică infailibilă într-o astfel de stare a lucrurilor, faţă de păcat şi ruină veşnică a oricăruia din cadrul omenirii.

 

Faţă de aceasta aş răspunde, că o astfel de evaziune nu ar fi deloc de folos scopului acelora pe care îi propun în această controversă. Aceasta nu alterează cazul acestei întrebări, Dacă omul, în starea sa prezentă este depravat şi ruinat prin predilecţiile faţă de păcat. Dacă vreo creatură ar avea o astfel de natură încât s-ar dovedi rea în locul ei adecvat, sau în situaţia în care Dumnezeu a desemnat-o în univers, acesta este de o natură rea. Acea parte a sistemului nu este bună, cea care nu este bună în locul ei din sistem; şi acele calităţi inerente ale acelei părţi ale sistemului, care nu sunt bune, ci corupte, sunt doar privite drept calităţi inerente rele. Această predilecţie este într-adevăr estimată a aparţine naturii oricărei fiinţe, sau să fie inerentă în sine, adică consecinţa necesară a naturii sale, considerată împreună cu situaţia ei adecvată din sistemul universal de existenţă, fie că această predilecţie este bună sau rea. Este natura unei pietre ca aceasta să fie grea; dar, dacă acesta ar fi fost pusă la o anumită distantă de această lume, ea nu ar fi avut o astfel de calitate. Însă fiind o piatră, este de o astfel de natură, încât va avea această calitate sau tendinţă, în locul adecvat, din lumea aceasta, unde a făcut-o Dumnezeu, aceasta fiind în mod adecvat privită ca o predilecţie aparţinând naturii ei. Şi dacă ar fi vorba aici de o predilecţie bună în acest loc, atunci aceasta este o calitate bună a naturii sale, însă în mod contrar, aceasta este o calitate naturală rea. Deci, dacă omenirea are o astfel de natură, încât să aibă o tendinţă dăunătoare faţă de păcat şi ruina aceste lumi, acolo unde Dumnezeu a pus-o, ea trebuie privită ca o tendinţă aparţinând naturii sale (a omenirii). Există, probabil, prea puţine astfel de lucruri, în fiinţele ce nu sunt independente şi auto-existente, ca oricare putere sau tendinţă, decât ceea ce are o anumită tendinţă asupra altor fiinţe, cu care ele stau conectate în sistemul universal de existenţă. Predilecţiile nu sunt predilecţii decât dacă sunt luate cu obiectele lor. La fel este şi cu tendinţele observate ale trupurilor naturale, precum gravitatea, magnetismul, electricitatea, etc., precum şi cu predilecţiile observate în variatele tipuri de animale, precum şi în cu majoritatea predilecţiilor din spiritele create.

 

S-ar putea observa mai departe, că este exact acelaşi lucru, ca şi controversa referitoare la un acord cu perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu despre o astfel de dispunere a lucrurilor – ca omul să vină în lume într-o stare ruinată şi depravată, printr-o predilecţie faţă de păcat şi ruină – fie că Dumnezeu trebuie să ordone aceasta, ca această predilecţie să trebuiască să stea în natura sa considerată singură, sau în legătură cu situarea ei în univers, şi a legăturii ei cu alte părţi ale sistemului cu care le-a unit Creatorul; care sunt la fel de mult ordonarea lui Dumnezeu, după cum este considerată cel mai simplu natura în sine a omului.

 

Dr. T. (p. 188, 189) vorbind despre încercarea unora de a rezolva dificultatea ca Dumnezeu să fie autorul naturii noastre, şi totuşi că natura noastră este poluată, prin a presupune că Dumnezeu face sufletul pur, însă îl uneşte cu un trup poluat (sau cu un trup astfel făcut, care tinde să polueze sufletul), el strigă din această situaţie ca slab şi insuficient, şi prea grosolan ca să fie admis aşa ceva: Căci, spune el, cine insuflă sufletul în trup? Şi dacă acesta este poluat prin insuflarea sa în trup, cine este autorul şi cauza acestei poluări? Şi cine a creat trupul? etc. – Dar nu este oare cazul acelaşi cu al acelora care presupun că Dumnezeu a făcut sufletul pur, şi l-a pus într-o lume poluată, sau într-una care tinde, prin starea sa naturală în care este făcută, să polueze sufletul, sau să aibă o astfel de influenţă asupra acestuia încât şi el să fie poluat fără de greş cu păcat şi ruinat veşnic? Oare nu ar trebui să strig şi eu aici, pe baza motivelor lui Dr. T. – Cine a pus sufletul aici în lume asta? Şi dacă lumea este poluată, sau este astfel constituită ca în mod natural şi infailibil să polueze sufletul cu păcat, cine este cauza acestei poluări? Şi, cine a creat lumea?

 

Deşi Dr. T. insistă aşa de mult asupra acestui lucru, că Dumnezeu ar trebui să răspundă pentru poluarea sufletului, dacă el l-a insuflat sau a pus sufletul în trupul care tinde să îl polueze; totuşi aceasta se pare a fi însăşi faptul pe care el însuşi îl presupune a fi faptul, referitor la sufletul creat de Dumnezeu, într-un astfel de trup, şi într-o astfel de lume; unde el spune, „Noi suntem apţi, într-o lume plină de ispită, să fim atraşi în păcat prin apetitele trupeşti.” Şi dacă este aşa, conform acestui fel de raţionalizare, Dumnezeu trebuie să fie autorul şi cauza acestei competenţe care atrage spre păcat. Din nou, la p. 143, avem aceste cuvinte, „Cine bea din nelegiuire ca dintr-o apă? Cine este preocupat cu atât de multe apetite senzuale, şi este aşa de apt ca să se răsfeţe în acestea?” În aceste cuvinte de efect autorul nostru spune că lucrurile individuale pe care el le acuză drept grosolane, şi anume, tendinţa trupului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, de a polua sufletul, pe care el l-a insuflat în acesta. Aceste apetite senzuale, care înclină sufletul, sau îl fac apt faţă de o toleranţă păcătoasă,  sunt ori din trupul pe care l-a făcut Dumnezeu, sau de altfel o înclinare spre toleranţa păcătoasă care este în mod original şi imediat aşezată în suflet, ceea ce nu v-a repara materia.

 

A-şi observa în final, că autorul nostru insistă la p. 42, S., că această lume de mai jos, în starea sa prezentă, „Este aşa cum a fost atunci când, la o revizuire, Dumnezeu a pronunţat-o, şi toată formarea ei, foarte bună. – Şi că forma prezentă şi formarea pământului este plină de bogăţiile lui Dumnezeu, mila şi bunătatea, şi de cele mai evidente indicii ale dragostei şi mărinimiei sale faţă de locuitori.” Dacă este aşa, nu poate exista nici un loc pentru a se scăpa de evidenţele de fapt, ale tendinţei universale infailibile ale naturii omului faţă de păcat, şi pierzarea veşnică; din moment ce, în mod presupus, tendinţa faţă de această chestiune nu se bazează pe constituirea generală şi cadrul acestei lumi, pe care Dumnezeu a făcut-o să fie locuinţa omenirii.

 

CAP. I / SECŢIUNEA III

 

Acea predilecţie, care s-a dovedit a fi în natura întregii omeniri, trebuie să fie una foarte rea, depravată şi o predilecţie periculoasă; clarificând faptul că sufletul omului, aşa cum este prin natură, este într-o stare coruptă, căzută şi ruinată; ceea ce este cealaltă parte a consecinţei dedusă din propoziţia enunţată în prima secţiune.

 

Întrebarea care trebuie luată în considerare, pentru a se determina dacă natura omului este depravată şi ruinată, nu este, Dacă el este înclinat să îndeplinească atâtea fapte bune cât faptele rele? Ci, faţă de care din acestea două predomină, în cadrul inimii sale, şi starea naturii lui, o stare de inocenţă şi neprihănire, şi favoare cu Dumnezeu; sau o stare de păcat, vinovăţie şi oroare în faţa lui Dumnezeu? – Perseverarea în neprihănirea fără de păcat, sau în vina păcatului, este alternativa, în decizia de care depinde – conform naturii şi adevărului lucrurilor, aşa cum sunt ele în ele insele, şi conform regulii dreptăţii perfecte – omul fiind aprobat şi acceptat de Făcătorul său şi binecuvântat veşnic ca bun; sau să fie respins şi blestemat ca rău. Şi prin urmare determinarea tendinţei inimii şi naturii omului, în ceea ce priveşte aceşti termeni, este ceea ce trebuie privit, pentru a se putea determina dacă natura sa este bună sau rea, pură sau coruptă, sănătoasă sau ruinată. Dacă astfel ar fi natura omului, şi starea inimii sale, că el are o predilecţie efectiv infailibilă faţă de ultimul din aceste termene, atunci ar fi impertinent să vorbim despre acţiunile inocente şi amabile, chiar şi cele ale criminalilor, care întrec crimele lor în număr, şi a inocenţei dominante, ale bunei naturi, a fericirii, şi a voioşiei părţii mai mari a omenirii. Fie ca niciodată atât de multe acţiuni de onestitate, de bună natură, etc., să fie presupuse; totuşi, prin presupunere, există o inepuizabilă predilecţie faţă de un astfel de rău moral, ca în consecinţele sale teribile care întrec în mod infinit toate efectele sau consecinţele oricărui bun presupus. Cu siguranţă că o astfel de tendinţă, care este în efect una infailibilă faţă de distrugerea veşnică, este una infinit de teribilă şi de periculoasă: şi acea natură şi cadru al minţii, care implică o astfel de tendinţă, trebuie să fie un cadru infinit de teribil şi de periculos al minţii. Ar fi cu atât mai mult absurd să presupunem, că o astfel de starea a naturii nu este rea, sub o noţiune a unor oameni care fac mai multe lucruri cinstite şi bune decât rele; decât să se spună că starea acelei corabii este bună, că a trecut oceanul Atlantic, deşi nu s-ar putea susţine printr-un voiaj, ci s-ar distruge şi s-ar scufunda în mod infailibil, sub o noţiune că aceasta ar mai putea merge o mare parte din drum înainte de a se scufunda, sau că va mai continua şi va mai naviga mai multe ore decât cele de la scufundare: sau, să pronunţăm acea cale drept bună care duce la un astfel de loc, a cărui mare parte este netedă şi sigură, deşi anumite părţi din ea sunt periculoase, şi cu siguranţă fatale pentru cei ce călătoresc pe ea; sau să numim aceasta o predilecţie bună, care este o înclinare inflexibilă de a călători pe o astfel de cale.

 

O predilecţie faţă de acel păcat care produce mânia şi blestemul veşnic al lui Dumnezeu (care s-a dovedit că aparţin naturii omului) este rea, nu numai că ea este dezastruoasă şi dureroasă, care sfârşeşte într-un mare rău natural, dar şi odioasă şi detestabilă, căci prin presupunere, ea tinde spre acel rău moral prin care obiectul devine odios înaintea lui Dumnezeu, şi răspunzător, prin urmare, pentru a fi condamnat, şi respins în totalitate şi blestemat de el. Aceasta este de asemenea evident din faptul că starea dovedită în care se află omenirea, este una coruptă, într-un sens moral, că ea este inconsistentă cu împlinirea legii lui Dumnezeu, care este regula corectitudinii morale şi a bunătăţii. Acea tendinţă, care este opus cu ceea ce cere legea morală, şi tinde spre ceea ce legea morală interzice pe deplin, şi condamnă pentru veşnicie, este fără îndoială o tendinţă coruptă, într-un sens moral.

 

Aşa că această depravare este atât odioasă cât şi periculoasă, fatală şi distructivă, în cel mai înalt sens; că tinde în mod inevitabil spre ceea ce implică ruina veşnică a omului. Ea arată că omul, aşa cum este el prin natură, este într-o stare deplorabilă, în cel mai înalt sens, şi aceasta dovedeşte că oamenii nu vin în lume perfect de inocenţi înaintea lui Dumnezeu, şi fără nici o expunere dreaptă faţă de neplăcerea sa. Căci fiinţa prin natură fiind într-o stare pierdută şi ruinată, în cel mai înalt sene, nu este consistentă cu fiinţa prin natură într-o stare de favoare cu Dumnezeu.

 

Dar dacă ar mai insista cineva asupra noţiunii faptelor bune ale oamenilor care întrec pe cele rele, şi că se văd cele bune ca întrecându-le pe cele rele, ei nu pot fi denumiţi pe drept răi; toate persoanele şi lucrurile fiind în mod adecvat denumite din ceea ce predomină, şi are un strămoş în ele; eu aş spune mai departe, Că dacă există în natura omului o tendinţă faţă de vină şi starea de deşertăciune, într-o supra-balansare a virtuţii şi a meritului, sau o predilecţie faţă de păcat, a cărui dezastru este aşa de mare, încât valoare şi meritul tuturor faptelor virtuoase pe care le produce acesta vreodată, sunt ca nimic faţă de aceasta; atunci se poate spune pe drept că natura omului este coruptă şi rea.

 

Că aşa stau lucrurile se poate demonstra din ceea ce este evident despre atrocitatea infinită a păcatului împotriva lui Dumnezeu, din natura lucrurilor. Aceasta trebuie să se ridice într-o anumită proporţie faţă de obligaţia sub care suntem de a privi Fiinţa Divină, şi că trebuie să fim într-o anumită proporţie cu vrednicia atenţiei lui, care fără îndoială că este dincolo de vrednicia oricărei alte creaturi tovarăşe nouă. Dar meritul respectului sau al ascultării noastre faţă de Dumnezeu nu este infinit. Meritul de respect faţă de oricare fiinţă nu creste, ci este mai degrabă diminuat, în proporţie cu obligaţiile sub care suntem în strictă justeţe de a-i acorda lui acel respect. Nu există nici un merit mare în a plăti ceea ce datorăm, şi în cea mai înaltă posibilă obligaţie din justeţea strictă şi obligată de a plăti; dar este un mare neajuns în a refuza să plătim. Pe baza unui astfel de relatări, există un neajuns infinit în tot păcatul împotriva lui Dumnezeu, care trebuie prin urmare să depăşească în greutate tot meritul care poate fi presupus a fi în virtutea noastră, cred eu, că este capabil de o demonstrare deplină; şi că inutilitatea obiecţiilor pe care le au unii împotriva acestui argument, ar putea să fie demonstrate cel mai clar. Dar voi omite o consideraţie particulară a evidenţei acestei materii din natura lucrurilor, în timp ce studiez concis, ca să nu spună careva, metafizica! Aşa este şi maniera unora, atunci când se oferă un argument împotriva unei dogme pe care se bazează ei, cu o considerarea apropiată şi exactă a naturii lucrurilor. Aceasta nu este necesar în cazul prezent, în măsura în care punctul este declarat – că cel ce comite oricare păcat, are o vină şi o deşertăciune aşa de mare, încât valoarea şi meritul întregului bine care e posibil ca el să îl facă în întreaga sa viaţă, este ca un nimic – nu este doar evident prin metafizică, ci este clar demonstrat prin ceea ce s-a arătat despre acest fapt, referitor la constituirile lui Dumnezeu şi a dispensaţilor faţă de omenire. Astfel, oricare acte de virtute şi de ascultare le-ar produce un om, şi dacă încalcă într-un singur punct, este vinovat de toate cele mai mici păcate, el – conform legii lui Dumnezeu, şi a adevărului lucrurilor, şi al defectului propriu al păcatului – este expus spre a fi în întregime alungat din favoarea lui Dumnezeu, şi supus blestemului său, să fie distrus în totalitate şi veşnic. Aceasta a fost dovedită şi s-a arătat a fi doctrina pe care Dr. T. o învaţă în abundenţă.

 

Dar cum poate fi aceasta în acord cu natura lucrurilor, şi exact de armonioasă cu adevărul şi neprihănirea veşnică, ca astfel să te ocupi de o fiinţă pentru cel mai mic act păcătos, deşi el ar îndeplini de atunci aşa de multe acte oneste şi virtuoase, pentru a depăşi răul acelui păcat? Sau cum poate fi aceasta agreabil cu adevărul exact şi defectul real al lucrurilor, ca să alungi creatura defectuoasă, fără a se acorda atenţie la toate faptele sale bune, dacă nu cumva acesta ar fi şi adevărul cazului, că valoarea şi meritul tuturor lucrurilor acestea bune, nu poartă nici o proporţie faţă de atrocitatea celui mai de jos păcat? Dacă nu ar fi aşa, cineva ar crede că deşi persoana ofensatoare ar avea vreo pedeapsă adecvată, totuşi a vedea că există aşa de multă virtute a poziţiei în balanţa împotriva vinei, aceasta ar fi agreabilă cu natura lucrurilor, că el ar trebui să găsească vreo favoare şi să nu fie în totalitate respins şi să fie făcut subiectul distrugerii perfecte şi veşnice; şi astfel nu trebuie menţionat deloc virtutea sa, precum şi a-i procura acestuia cea mai mică uşurare sau speranţă. Cum ar putea ca o astfel de constituire să reprezinte păcatul în culorile sale adecvate, şi conform adevăratei sale naturi şi deşertăciuni (aşa cum afirmă Dr. T.), dacă nu este acest natura sa reală, că ea este aşa de rea, încât chiar în cea mai de jos instanţă aceasta înghite toată valoarea faptelor bune presupuse ale păcătosului, chiar dacă ele sunt aşa de multe. Astfel că această materie nu este lăsată în metafizica noastră sau filozofiei; marele dătător al legii, şi infailibilul judecător al universului, a decis în mod clar aceasta, în revelaţia pe care a făcut-o el despre ceea ce este agreabil cu adevărul exact, justeţea şi natura lucrurilor, în legea sa revelată, sau a rolului de neprihănire.

 

Cel care este în oricare privinţă sau grad un încălcător al legii lui Dumnezeu, este un om nelegiuit, da, în întregime nelegiuit în ochiul legii; toată bunătatea lui fiind estimată ca nimic, nu se mai ţine socoteală de ea atunci când este luată împreună cu răutatea. Şi prin urmare, fără să se mai acorde atenţie neprihănirii sale, el este, prin sentinţa legii, precum şi prin vocea adevărului şi a justeţei, tratat ca demn de a fi respins, şi blestemat pentru totdeauna; şi trebuie să fie aşa, dacă nu cumva harul se interpune pentru a-i acoperi încălcarea sa. Însă oamenii sunt în ei înşişi ceea ce sunt de fapt în ochii legii, şi prin vocea echităţii şi a justeţii stricte, spre oricine s-ar privi, şi oricine ar fi tratat de mila infinită şi nemeritată.

 

Astfel că se pare că, în întregime, toată omenire are o predilecţie efectivă infailibilă faţă de acel rău moral, care întrece în mod infinit valoarea întregului bine care ar putea fi în ei; şi au o asemenea dispoziţie a inimii încât consecinţa sigură a acesteia este, fiinţa lor, în ochii adevărului şi a neprihănirii perfect, oameni netrebnici. Şi îi las pe toţi să judece dacă o astfel de dispoziţie nu ar trebui să fie cumva în ochii unei adevărate dispoziţii depravate?

 

În acord cu aceste lucruri, Scriptura reprezintă întreaga omenire nu numai ca având vină, ci una imensă, faţă de care ei nu au nici un merit sau vrednicie ca să o întreacă. Astfel este reprezentarea pe care o avem în Mari 18:21. Acolo, Petru întreabă, Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori? Isus i-a zis: Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte; ceea ce înseamnă aparent că el nu ar trebui să estimeze nici un număr al multelor ofense, şi nici un grad al injuriilor dacă e posibil ca vecinul nostru să fie vinovat faţă de noi de aşa de multe, pentru a fi iertat. Pentru acest motiv este oferit în pilda care urmează, că dacă primim vreodată iertare şi favoare de la Dumnezeu, noi trebuie să iertăm acea vină şi rana faţă de maiestatea sa, care este mult mai mare decât cele mai mari injurii de care chiar oamenii sun vinovaţi unul faţă de altul, da, chiar de suma tuturor răutăţilor lor puse laolaltă, chiar dacă sunt aşa de multe, şi aşa de mare; aşa că ultima ar doar 100 de bani faţă de 10.000 de talanţi, imensa datorie care o avem faţă de Dumnezeu, şi nu avem nimic cu ce să plătim; ceea ce implică că noi nu avem nici un merit de a depăşi vreo parte a vinei noastre. Şi aceasta pentru că tot ceea ce se poate numi virtute din noi să poată fi comparată cu deşertăciunea noastră, ea este înaintea lui Dumnezeu ca nimic. Pilda nu este pentru a reprezenta cazul lui Petru în special, ci acela al tuturor care erau, sau sunt vreodată, ucenicii lui Hristos; ceea ce apare din concluzia discursului din versetul 35, „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”.

 

Cât de absurd ar fi deci pentru creştini să obiecteze, împotriva depravării naturii umane, cu un număr mai mare de acţiuni inocente şi amabile, decât crime, şi să vorbească despre o inocenţă predominantă, natură bună, sârguinţă şi voioşie din partea mai mare a omenirii! Mult mai infinit de absurd, decât ar fi să insiste, că valoarea unui prinţ nu era un servitor rău, deoarece deşi el şi-a condamnat şi şi-a insultat uneori stăpânul său la un grad mare, totuşi el nu a scuipat în faţa stăpânului său atât de des pe cât făcea acte de slujire. Mult mai absurd, decât ar fi să afirmăm, ca soţia acestuia să fi fost o soţie bună pentru el, deoarece, deşi ea comitea adulter, şi aceasta cu slujitorii şi cu ticăloşii uneori, totuşi ea nu făcea aceasta aşa de des precum erau îndatoririle de soţie. Aceste noţiuni ar fi absurde, deoarece crimele sunt atât de atroce ca să se facă ispăşire pentru ele, căci multe acţiuni oneste ale servitorului sau ale soţiei prinţului; existând de fapt o vastă disproporţie dintre meritul unuia şi deşertăciunea altuia: dar cu atât mai puţin decât acela dintre neajunsul ofenselor noastre împotriva lui Dumnezeu şi valoarea faptelor noastre de ascultare.

 

Astfel am terminat primul meu argument, arătând de fapt evidenţa adevărului propoziţiei enunţate la început, şi am dovedit consecinţa sa. Dar sunt şi multe alte lucruri care manifestă o tendinţă foarte coruptă sau o dispoziţie în natura omului, în starea sa prezentă, despre care voi nota în următoarele secţiuni.

 

CAP. I / SECŢIUNEA IV

 

Depravarea naturii apare printr-o predilecţie din toţi de a păcătui în mod imediat, de îndată ce sunt capabili de aceasta, şi de a păcătui în mod continuu şi progresiv; precum şi prin rămăşiţele păcatului din lucrurile cele mai bune din oameni.

 

Marea depravare a naturii omului apare nu numai în faptul că ei comit păcat în mod universal, care petrec oricare lungime de timp în lume, ci în faptul că oameni sunt în mod natural aşa de înclinaţi faţă de păcat, încât nici unul n-ar eşua în încălcarea imediată a legii lui Dumnezeu, şi astfel să aducă vină infinită asupra lor şi să se expună pe ei înşişi pierzării veşnice, de îndată ce sunt capabili de aceasta.

 

Scripturile sunt foarte exprese în această privinţă, că întreaga omenirea, toată firea, toată lumea, fiecare om viu, este vinovat de păcat; aceasta trebuie cel puţin înţeles că fiecare este capabil de datorie activă faţă de Dumnezeu, sau de păcat împotriva lui. Există mulţimi de grupuri în lume care au început recent să-şi exercite aptitudinile lor, ca agenţi morali; şi astfel au ajuns doar în starea lor de încercare, de acţionare pentru ei înşişi; multe mii constante, care nu au trăit o lună, o săptămână, sau zi de când au ajuns la orice perioadă care poate fi desemnată (pentru începutul influenţei lor) de la naşterea lor şi până la vârsta de douăzeci de ani. Acum – dacă nu ar exista o predilecţie puternică în natura oamenilor, care ar trebui să-i grăbească pe aceştia spre o încălcare rapidă, şi dacă ei nu au nici o vină anterioară propriei lor păcătuiri – ce ar putea împiedica, doar că ar exista întotdeauna un mare număr, care până acum s-au păstrat fără de păcat, şi au ascultat în mod perfect legea lui Dumnezeu, şi sunt astfel neprihăniţi în vederea Sa, prin neprihănirea legii? Şi cine, dacă ar trebui să fie chemat în afara lumii fără vreo încercare mai lungă, aşa cum mor mulţi în toate perioadele vieţii, ar fi justificaţi prin faptele legii? Şi cum ar putea fi adevărat, că înaintea feţei lui Dumnezeu nici un om viu nu poate fi justificat, că nimeni nu poate fi îndreptăţit cu Dumnezeu, şi că prin faptele legii nici unul nu poate fi justificat, deoarece prin lege se primeşte cunoştinţa despre păcat? Şi ce altceva ar mai putea împiedica decât că ar fi mulţi în lume – care sunt subiecte capabile de instruire şi sfătuire, şi de rugăciune pentru Dumnezeu – pentru care chemările Cuvântului lui Dumnezeu spre pocăinţă, la a căuta iertarea prin sângele lui Hristos, şi de a-i ierta pe alţii de greşelile lor pentru că şi ei au nevoie de iertarea lui Dumnezeu, nu ar fi adecvat; şi pentru cine nu este adecvată rugăciunea Domnului, unde El îi îndeamnă pe urmaşii Săi să se roage, ca Dumnezeu să le ierte păcatele, precum şi ei iartă pe cei care greşesc împotriva lor?

 

Dacă există cineva în lume – care să fi devenit capabil de a acţiona pentru sine, ca subiecte ale legii lui Dumnezeu – care sunt perfect eliberaţi de păcat, astfel de persoane sunt cel mai uşor de găsit printre copiii părinţilor creştini, care le oferă acestora cea mai pioasă educaţie, şi le oferă cele mai bune exemple. Şi prin urmare, astfel de persoane nu s-ar găsi în nici o parte de vârstă a lumii, ca şi în cadrul bisericii creştine primare, în prima eră a Creştinismului (vârsta celei mai mari purităţi a bisericii), după aşa multă vreme de cât s-a stabilit Creştinismul, încât a fost timp pentru marile numere de copii care să se nască, şi să fie educaţi de acei creştini primitivi. A fost în acea eră, şi într-o astfel de eră, în care apostolul Ioan a scris prima sa epistolă creştinilor. Dar dacă exista atunci un număr dintre ei care să ajungă la înţelegere, care erau eliberaţi în mod perfect de păcat, de ce ar mai fi scris el ceea ce a scris? 1 Ioan 1:8-10: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi”.

 

Din nou, realitate şi măreţia depravării naturii omului apare în aceasta, Că el are o predilecţie predominantă de a păcătui în mod continuu împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce s-ar observat mai sus, va dovedi în mod clar aceasta. Aceeaşi asemenea dispoziţie a naturii, care este o predilecţie efectivă faţă de păcatul imediat, se ridică la nivelul unei predilecţii faţă de păcatul continuu. Căci o fiinţă care tinde să păcătuiască în mod continuu, nu este nimic decât o predilecţie faţă de păcatul imediat continuat. Aceasta pare a fi tendinţa naturii faţă de păcat, că din moment ce omul este capabil, aceasta îl determină să păcătuiască imediat, fără a suferi de trecerea timpului fără de păcat. Şi prin urmare, dacă s-ar continua o astfel de predilecţie în mod nediminuat, ar exista o tendinţă egală pentru a se păcătui din nou, fără a se lua în considerare timpul trecut. Şi astfel la fel va fi o dispoziţie încă imediată faţă de păcat, cu atâta timp scurs fără de păcat ca la început. singurul motiv care poate fi dat pentru care păcătuirea trebuie să fie imediat prima, este că dispoziţia este aşa de mare încât aceasta nu va suferi de nici o trecere considerabilă de timp fără păcătuire: aceeaşi dispoziţie fiind continuată în grad egal, fără restrângeri noi, sau tendinţă contrarie, aceasta va tinde în mod egal la acelaşi efect. Şi deşi aceasta este adevărat, predilecţia poate fi redusă, sau să se pună limitări asupra ei, prin dispunerile graţioase ale providenţei sau a influenţelor graţioase ale Duhului lui Dumnezeu, totuşi aceasta nu se datorează naturii. Acea predilecţie puternică a naturii, faţă de care oamenii sunt aşa de înclinaţi faţă de a păcătui în mod imediat, nu are nici o tendinţă în sine spre o diminuare, ci mai degrabă către o creştere, pe măsură ce exerciţiul continuat al unei dispoziţii rele, în păcatele actuale repetate, tinde să o întărească din ce în ce mai mult: fiind în acord cu acea observaţie a Dr. T. la p. 228: „Noi nu suntem apţi să fim atraşi spre păcat prin apetite trupeşti, şi odată ce suntem sub guvernarea acestor apetite, este cel puţin extrem de dificil, dacă nu şi impracticabil, să ne recuperăm printr-o simplă forţă a raţiunii”. Creşterea tăriei dispoziţiei într-un astfel de caz, este ca într-un trup care piere, tăria tendinţei sale de a descinde este în mod continuu crescută, atât de mult cât este continuată mişcarea ei. nu doar o delegare constantă a păcatului, ci o creştere constantă în obiceiurile şi practicile nelegiuirii, este adevărata tendinţă a naturii depravate a omului, dacă nu este limitat de harul divin; la fel ca adevărata tendinţă a naturii trupului greu, dacă sunt eliminate obstacolele, dacă nu doar spre o mişcare continuă, ci cu o mişcare crescândă constantă. Şi vedem, că fărădelegea crescândă este de fapt consecinţa depravării naturale, în majoritatea oamenilor, fără a mai considera toate limitările pe care le au ei. Dispoziţiile faţă de rău sunt în mod comun mai puternice în persoanele adulte decât în copii, atunci când ei încep să acţioneze mai întâi în lume ca fiinţe raţionale.

 

Dacă păcatul este un astfel de lucru ca cel descris la Dr. T. la p. 69, „un lucru de o natură odioasă şi distructivă, coruperea şi ruina naturii noastre, şi infinit de detestabilă faţă de Dumnezeu”; atunci o astfel de predilecţie faţă de păcatul continuu şi crescând trebuie să fie o dispoziţie foarte rea. Şi dacă am judeca nivelul de daună al unei înclinări a naturii, prin răul efectului spre care tinde aceasta în mod natural, predilecţia naturii omului trebuie să fie într-adevăr rea: căci sufletul fiind nemuritor, aşa cum recunoaşte Dr. T, p. 94 S. rezultă din ceea ce s-a observat mai sus, că omul are o predilecţie naturală spre una din aceste două lucruri; ori spre o creştere a nelegiuirii până la sfârşit, sau până ce nelegiuirea devine aşa de mare încât capacitatea naturii lui nu îi va permite acesteia să fie mai mare. Această fiinţă la ce va ajunge nelegiuirea sa prin tendinţa sa naturală, dacă harul divin nu previne, se prea poate spune că este efectul spre ceea ce tinde coruperea naturală a omului, ca şi o ghindă pe un pământ adecvat, tinde într-adevăr prin natura sa să devină un mare copac.

 

Din nou, acel păcat care rămâne în inimile celor mai buni oameni de pe pământ, evidenţiază faptul că natura omului este coruptă, pe măsură ce acesta intră în lume. O depravare a inimii ce rămâne în cei mai mari sfinţi, poate fi argumentată din păcatele majoritatea acelora care sunt denumiţi în Scriptură ca cele mai eminente exemple de virtute şi pietate: şi este arătat şi din aceasta, că Scriptura îi reprezintă pe toţi copiii lui Dumnezeu ca stand în nevoia pedepsirii. Evrei 12:6-8, „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii”. Dar aceasta este declarată în mod direct şi pe deplin în alte pasaje ca Eclesiastul 7:20, „Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Da, chiar şi apostolul Iacov vorbeşte despre toţi creştinii ca păcătuind adesea, sau care comit multe păcate; chiar şi în acea eră primitivă a bisericii creştine, o eră distinsă de toate celelalte prin realizările eminente în sfinţenie: Iacov 3:2, „Toţi greşim în multe feluri”. Şi că există poluare în inimile tuturor antecedentelor faţă de toate mijloacele pentru purificare, este foarte clar declarat în Proverbe 20:9, „Cine poate zice: „Mi-am curăţit inima, Sunt curat de păcatul meu?””.

 

Conform cu Dr. T., oamenii vin în lume pe deplin liberi de predilecţiile păcătoase. Şi dacă este aşa, aceasta apare din ceea ce deja am spus, că nu ar fi nimic care să împiedice aceasta, ci că mulţi, fără să fie mai buni decât sunt ei prin natură, ar putea să evite în mod perfect delegarea păcatului. Cu atât mai mult poate fi şi în cazul oamenilor care după ce au atins, prin grijă, sârguinţă şi bună practică, acele obiceiuri pozitive ale virtuţii, astfel ei se află la o mai mare distanţă de păcat decât erau ei în mod natural: ceea ce acest scriitor presupune a fi cazul cu mulţi oameni buni. Dar din moment ce Scripturile ne învaţă că şi cei mai buni oameni din lume păcătuiesc adesea, şi că încă mai au o poluare a inimii, aceasta evidenţiază faptul că oamenii, când ei nu sunt altceva decât ceea ce erau ei prin natură, fără nici o altă realizare virtuoasă, au o depravarea păcătoasă, da, trebuie să aibă o mare corupere a naturii.

 

CAP. I / SECŢIUNEA V

 

Depravarea naturii apare în faptul că generala consecinţă a stării şi tendinţei naturii omului este un mai mare grad al păcatului decât al neprihănirii, şi aceasta nu numai cu referire la valoare şi la neajuns, ci la materie şi cantitate.

 

Am arătat anterior, că există o predilecţie în natura omului faţă de acel păcat, care în atrocitatea şi deşertăciunea sa întrece cu mult toată valoare şi meritul oricărui bine presupus, care poate fi în el, sau pe care îl poate face Purced acum prin a spune în continuare, că la fel cum este şi natura omului, în starea sa prezentă, tinde spre acest efect lamentabil, că ar trebui să fi întotdeauna, prin cursul vieţii sale, cel puţin mai mult păcat decât neprihănire; nu numai în ceea ce priveşte greutatea şi valoare, dar şi în materie şi măsură; un mai mare dezacord al inimii şi a practicii din legea lui Dumnezeu, şi din legea naturii şi a raţiunii, acel acord şi conformitate. Legea lui Dumnezeu este regula de drept, aşa cum Dr. T. o numeşte adesea: Aceasta este măsura virtuţii şi a păcatului, atâta asentiment cât este cu această regulă, cât este despre corectitudine, neprihănire, sau adevărata virtute, şi nimic mai mult; şi aşa de mult dezacord cât este cu această lege cât de mult păcate există. Acestea fiind postularea, se pot observa următoarele lucruri.

 

I. Gradul de dezacord de la regula de drept trebuie să fie determinat nu doar de gradul de distanţă în excesul său, ci şi în defect, sau în alte cuvinte, nu doar în încălcarea pozitivă sau în a face ceea ce este interzis, ci şi în reţinerea de la ceea ce este cerut. Dătătorul divin al legii interzice atât de mult unuia cât o face faţă de altul, şi îl acuză pe ultimul de o încălcare păcătoasă a legii, expunându-l maniei şi blestemului său etern, aşa cum o face cu primul. Astfel că la ziua judecăţii, aşa cum este descris în Matei 25, cei răi sunt condamnaţi ca blestemaţi, la focul cel veşnic, pentru păcatul lor în defect şi omisiune: Am fost flămând şi nu m-aţi hrănit, etc. Şi cazul este astfel, nu numai când defectul este în cuvânt sau comportament, ci în temperamentul interior şi în exerciţiul minţii. 1 Corinteni 16:22, „Dacă cineva nu iubeşte pe Domnul Isus Hristos, acesta să fie anatema”. Dr. T., vorbind despre sentinţa şi pedeapsa celor nelegiuiţi (Matei 25:41, 46) spune la p. 159: „Aceasta a fost în mod manifestat pentru VOINŢA faţă de binefacere, dragoste şi compasiune faţă de celelalte creaturi tovarăşe ale lor, pentru care sunt aceştia condamnaţi”. Şi în altă parte, aşa cum am observat mai înainte, el spune că legea lui Dumnezeu se extinde faţă de acele principii latente ale păcatului de a le interzice pe acestea, şi de a condamna la distrugere externă pentru ele. Şi dacă este aşa, aceasta se extinde fără îndoială şi faţă de principiile interioare ale sfinţeniei, pentru a le cere acestora, şi în aceiaşi manieră pentru a le condamna pentru dorinţa lor.

 

II. Suma datoriei noastre faţă de Dumnezeu, cerută în legea sa, este DRAGOSTEA; luând dragostea într-un sens larg, pentru felul cum sunt privite inimile noastre faţă de Dumnezeu, implicând stimă, onoare, binefacere, gratitudine, automulţumire, etc., aceasta nu este doar destul de clar din Scriptură, ci este evident din sine. Suma a ceea ce cere legea lui Dumnezeu este fără îndoială ascultarea faţă de acea lege: nici o lege nu poate cere mai mult decât să fie ascultată. Este însă limpede faptul că ascultarea nu este nimic altceva decât o mărturie a respectului inimilor noastre faţă de Dumnezeu: fără inimă, faptele externe ale omului nu sunt nimic altceva decât membrele unei imagini de lemn, nu au cu nimic mai mult din natura păcatului sau a neprihănirii. Trebuie deci ca acea dragoste a lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte inima, să fie suma datoriei cerută de legea sa.

 

III. Din această premisă rezultă că oricine reţine mai mult din acea dragoste sau respect al inimii din Dumnezeu, care o cere legea sa, decât îşi permite, are mai mult păcat decât neprihănire. Nu numai acela care are puţină dragoste divină, decât pasiuni şi afecţiuni care sunt opuse, ci şi acela care nu-l iubeşte pe Dumnezeu pe jumătate pe cât ar trebui, sau să aibă motiv să o facă, are pe drept mai mult rău decât bine imputat asupra lui, conform legii lui Dumnezeu, şi al legii raţiunii; el are mai multă dezordine decât corectitudine, în ceea ce priveşte legea dragostei. Păcătoasa lipsă de respect a inimii faţă de Dumnezeu este mai mare decât respectul lui faţă de el.

 

Dar ce persoană considerată ar mai fi, chiar şi prin partea mai virtuoasă a omenirii, decât cei cărora le-ar fi ruşine să spună şi să profeseze înaintea lui Dumnezeu sau a oamenilor, că el îl iubeşte pe Dumnezeu pe jumătate pe cât ar trebui, sau că el îşi exercită o jumătate din acea stimă onoare şi gratitudine faţă de Dumnezeu, care ar fi de dreptul lui; considerând ceea ce este Dumnezeu şi ce fel de mari manifestări a făcut el despre transcendenta excelenţă şi bunătate, oare ce beneficii primeşte de la el? Şi dacă câţiva sau nimeni din oamenii cei mai buni ar putea cu raţiune şi adevăr ar putea să aibă o astfel de profesare, oare pe cât de departe trebuie să fie omenirea în general?

 

Principala şi cea mai fundamentală dintre toate poruncile legii morale, ne cere să-l iubim pe Domnul Dumnezeul nostru cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată tăria, şi cu toată mintea: adică, cu tot ceea ce este în noi, sau spre totala capacitate a naturii noastre. Dumnezeu este în sine vrednic de o dragoste infinit mai mare decât oricare creatură ar putea-o exercita faţă de el, dragoste egală cu perfecţiunile sale, care sunt infinite. Dumnezeu se iubeşte pe sine nu mai mult decât este vrednic de ea, atunci când se iubeşte în mod infinit, dar noi nu îi putem da lui Dumnezeu mai multă dragoste decât cât avem. Deci, dacă noi îi dam lui aşa de mult, dacă noi îl iubim la totala extindere a aptitudinilor naturii noastre, noi suntem excluşi. Dar atunci când ceea ce este propus este doar că ar trebui să-l iubim atât de mult cât ne-ar permite capacitatea noastră, toată scuza de dorinţă a capacităţii încetează, şi obligaţia ne acaparează; şi suntem fără îndoială obligaţi să-l iubim pe Dumnezeu spre extremul a ceea ce este posibil pentru noi, cu asemenea aptitudini, şi astfel de oportunităţi şi avantaje pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, pe câte avem. Şi este implicat în mod evident în această mare poruncă a legii, că dragostea noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să fie aşa de mare, încât să aibă cea mai absolută posesie a sufletului, şi guvernarea perfectă a tuturor principiilor şi surselor de acţiune care sunt în natura noastră.

 

Deşi nu este uşor, să fixăm mai precis limitele capacităţii omului, în ceea ce priveşte dragostea faţă de Dumnezeu, am putea să determinăm totuşi în general, că această capacitate a sa de a iubi este co-extinsă cu acea capacitate a sa de cunoaştere: exerciţiul înţelegerii deschide cale pentru exerciţiul celeilalte aptitudini. Acum, deşi nu putem avea o înţelegere pozitivă adecvată a excelenţei infinite a lui Dumnezeu, capacitatea de înţelegere umană este foarte mare şi se poate extinde mult. Nu mai este nevoie să disputăm faptul despre cât de departe poate fi cunoaşterea omului strict cuprinzătoare a lucrurilor care sunt foarte mari, precum şi despre extinderea expansiunii cerurilor, etc. Cuvântul cuprinzător, pare a fi ambiguu. Dar fără îndoială că noi suntem capabili de o anumită înţelegere pozitivă adecvată a măreţiei acestor lucruri, în comparaţie cu alte lucruri pe care le ştim. Noi suntem capabili de o anumită înţelegere clară a măreţiei sau însemnătăţii unei întregi naţiuni, sau a întregii lumi a omenirii, care întrece în mod vast acela al unei persoane particulare sau a unei familii. Noi putem înţelege în mod pozitiv că întregul glob al pământului, că ultima este ca şi nimic faţă de ea. Aşa că aptitudinile umane sunt capabile de o reală şi clară înţelegere a măreţiei, gloriei şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi a dependenţei noastre de el, din manifestările pe care Dumnezeu le-a făcut despre sine omenirii, ca fiind dincolo de toată expansiunea deasupra aceleia a celui mai excelent prieten uman, sau a obiectului pământului. Şi astfel suntem capabili să estimăm şi să-l iubim pe Dumnezeu, ceea ce ar trebui să fie proporţional, şi mult mai extins prin ceea ce avem decât cu orice creatură.

 

Aceste lucruri ne-ar putea ajuta să formăm o anumită judecată despre cât de vastă generalitatea omenirii cade sub datoria sa, în ceea ce priveşte dragostea faţă de Dumnezeu, da, cât de departe este ea de a ajunge măcar la jumătatea greutăţii dragostei, care este în acord cu regula lor de drept. Dacă estimarea noastră a lui Dumnezeu, a dorinţelor după el, şi a încântării în el, erau aşa încât să devină parte din noi considerând lucrurile menţionate anterior, ele ar întrece cu mult atenţia noastră faţă de alte lucruri, precum sunt cerurile de departe de pământ, şi ar înghiţi toate celelalte afecţiuni ca un potop. Dar cât de departe, cât de extrem de departe sunt generalitatea lumii de la oricare aparenţă de a fi influenţat şi guvernat de un astfel de grad de dragoste divină ca aceasta!

 

Dacă luam în considerare faptul că dragoste lui Dumnezeu, referitor la un exerciţiu al acesteia, gratitudinea, cât de departe a eşuat generalitatea omenirii în ceea ce priveşte regula de drept şi motivul din aceasta! Dacă am considera cât de variat, de nenumărat şi de vaste sunt beneficiile pe care le primim de la Dumnezeu, cât de infinit de mare şi de măreţ acel har, care este revelat şi oferit acelora care trăiesc sub evanghelie – în acea mântuire externă care este pronunţată prin darea lui Dumnezeu a singurului Său Fiu să moară pentru păcătoşi – şi de asemenea cât de nedemni suntem noi, meritând (aşa cum mărturiseşte Dr. T.) pierzarea veşnică sub mânia şi blestemul lui Dumnezeu – cât de mare este gratitudinea care ar deveni parte din noi, care suntem subiectele a atâtor de mari beneficii! Ce fel de har este acesta faţă de săraca omenire păcătoasă pierdută, pus înaintea noastră într-o astfel de manieră care afectează, ca în extremele suferinţe ale Fiului lui Dumnezeu, care a fost dus prin acele dureri printr-o dragoste mai mare decât moartea, o dragoste ce a cucerit acele măreţe agonii, o dragoste a cărei lungime şi lărgime, adâncime şi înălţime, întrece cunoaşterea? O, da ce mic răspuns! – Ce puţină gratitudine! Cât de mică, cât de rece şi de inconstantă este afecţiunea, comparată cu obligaţia! Şi ce ar trebui să se spună despre gratitudinea generalităţii? Sau mai degrabă cine poate exprima ingratitudine?

 

Dacă partea mai mare a acelora care sunt numit creştini, nu erau duşmani faţă de Hristos în inimă şi practică, nu erau guvernaţi de principii opuse lui şi evangheliei sale, ci aveau ceva dragoste şi gratitudine, totuşi dacă dragostea lor este lipsită cu mult de obligaţie, sau de ocazia oferită, ei sunt vinovaţi de ingratitudine ruşinoasă şi odioasă. Ca atunci când un om a fost subiectul unui anumit exemplu de generozitate transcendentă, prin care el a fost eliberat de cea mai extremă calamitate, şi adus în circumstanţe foarte abundente, onorabile şi fericite, printr-un binefăcător de caracter excelent, şi totuşi să nu mai exprime nici o gratitudine într-o astfel de ocazie, decât ar fi necesar pentru o anumită bunătate comparativ de mică, el ar putea de drept să cadă sub imputarea de nemulţumire ticăloasă, şi de mai multă ingratitudine decât gratitudine; deşi poate el nu a avut nici o voinţă bolnavă faţă de binefăcătorul său, sau nici o afecţiune pozitivă a minţii contrară cu recunoştinţa şi binefacerea. Ceea ce este odios în el este defectul său, prin care el cade aşa de fast sub datoria sa.

 

Dr. Turnbull insistă în mod abundent, că forţele afecţiunilor naturale din om sunt bine proporţionate şi pune adese o întrebare acestui scop – Cum putea să fie natura omului mai bine constituită în această privinţă? Cum puteau afecţiunile inimii să fie mai bine proporţionate? – Voi menţiona un exemplu, din multele care pot fi menţionate. Omul, dacă inima sa nu era depravată, putea să aibă o dispoziţie de gratitudine faţă de Dumnezeu pentru bunătatea sa, în proporţie cu dispoziţia sa faţă de mânie faţă de oamenii pentru daunele lor. Atunci când spun, în proporţie, vreau să consider măreţia şi numărul de favoruri şi de nedreptăţi, şi gradul în care una şi alta sunt nemeritate, precum şi beneficul primit de prima şi dauna produsă de ultima. Nu este oare o diferenţă aparentă şi vastă şi o inegalitate în dispoziţiile faţă de aceste două tipuri de afecţiuni, în generalitatea atât a persoanelor adulte tinere şi bătrâne şi a copiilor mici? Cât de pregătit sunt primite resentimentul pentru nedreptăţile primite de la oameni! Şi cât de uşor este ridicat în majoritatea, cel puţin la un nivel egal cu deşertăciunea! Este oare la fel în ceea ce priveşte gratitudinea pentru beneficiile primite de la Dumnezeu, în oricare grad de comparaţie? Dr. Turnbull pledează pentru dispoziţia naturală faţă de mânie şi daune, ca fiind bună şi folositoare: dar cu siguranţă că gratitudinea faţă de Dumnezeu, dacă am fi fost înclinaţi spre ea, ar fi cel puţin pe atât de bună şi de folos ca şi cealaltă.

 

Cât de departe este generalitatea omenirii de datoria sa, în ceea ce priveşte dragostea faţă de Dumnezeu, va apărea ulterior, dacă considerăm faptul că noi suntem obligaţi nu doar la a-l iubi cu o dragoste de gratitudine pentru beneficiile primite; dar adevărata dragoste faţă de Dumnezeu constă în principal dintr-o privire supremă a lui pentru ceea ce este el în sine. Tendinţa adevăratei virtuţi este de a trata toate aşa cum sunt, conform naturii lor. Şi dacă îl privim pe Cel Prea Înalt conform cu divinitatea şi gloria infinită a naturii sale, îl vom stima şi îl vom iubi cu toată inima, sufletul şi la totala capacitate a naturii noastre, în această privinţă; sau în alte cuvinte, infinit de vrednic de a fi iubit. Şi fără îndoială, dacă el este vrednic de a fi iubit pentru aceasta, atunci el trebuie să fie iubit. Şi este clar că nu poate exista o adevărată dragoste faţă de el, dacă el nu ar fi iubit pentru ceea ce este el în sine. Căci dacă noi nu îl iubim de dragul lui, ci pentru altceva, atunci dragostea noastră nu este determinată de el, ci de altceva, ca obiect al său ultim. Aceasta nu este o adevărată valoare pentru vrednicia infinită, care nu implică nici o valoare pentru acea vrednicie care este considerată, ci doar în privinţa a ceva străin. Estimarea noastră a lui Dumnezeu este în mod fundamental defectivă, dacă ea nu este în principal pentru excelenţa naturii sale, care este temelia acestei valori din el în această privinţă. Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este el, ci doar că ar fi profitabil nouă, de fapt noi nu îl iubim deloc: dacă s-ar părea că îl iubim, dragostea noastră nu este pentru el, ci pentru altceva.

 

Acum trebuie să las la îndemâna fiecăruia să judece pentru sine, pentru propriile sale oportunităţi de observare şi informare referitor la omenire, cât de puţin există din această dragoste dezinteresată faţă de Dumnezeu, această afecţiune pur divină, în lume. Cât de puţin este de fapt în comparaţie cu alte afecţiuni total diverse, care îndemână în mod perpetuu, şi guvernează omenirea, şi tine lumea din toate naţiunile şi vârstele, într-o continuă agitare şi tulburare! Aceasta este o încercare a unei sfidări neplăcute a lui Dumnezeu. Aceasta ar fi estimată ca o mare instanţă de lipsă de respect şi de mulţumire de un preţ, dacă unul din subiectele lui, când intra în casa sa, l-ar fi pus sub nivelul celui mai rău sclav al său. Dar în a-l pune pe infinitul IEHOVA sub nivelul obiectelor şi bucuriilor pământeşti, oamenii îl degradează sub acele lucruri, între care există o distanţă infinit de mare, decât dintre cel mai înalt potentat uman şi cel mai mârşav dintre muritori. Un astfel de comportament de care sunt vinovaţi oamenii faţă de Dumnezeu, în mod continuu şi în toate erele, în nenumărate privinţe, ar fi socotită drept cea mai ticăloasă tratare dispreţuitoare a creaturii tovarăşe, de demnitate distinsă. În mod particular tratarea oamenilor a ofertelor pe care Dumnezeu le face din sine pentru ei ca prieten, tată al lor, Dumnezeul lor, şi moştenire veşnică; tratarea lor a expunerilor pe care le-a făcut el despre dragostea sa de nemăsurat, şi bogăţiile nemărginite ale harului său în Hristos, însoţite de repetatele chemări sincere, sfaturi, protestări, şi implorări, precum şi despre cele mai teribile ameninţări ale răzbunării şi a neplăcerii sale veşnice.

 

Înainte de a termina această secţiune, ar fi adecvat să spun ceva ca replică la o obiecţie pe care ar fi gata să o facă unii împotriva forţei acestui argument – că oamenii nu vin doar jumătate de drum în gradul iubirii de Dumnezeu, care vine şi este de fapt datoria lor. Obiecţia este aceasta: că argumentul pare să dovedească aşa de mult, în aceea că ea va dovedi, că chiar şi oamenii buni au mai mult păcat decât sfinţenie, ceea ce a mai fost presupus. Dar dacă aceasta era adevărat, ar urma faptul că păcatul este principiul predominant chiar şi în oamenii buni, şi că aceasta este principiul care are predominanţă în inima şi practica celor pioşi într-adevăr, ceea ce este destul de contrar cu Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Eu răspund, Dacă este într-adevăr aşa, că este mai mult păcat, care constă în defectul sfinţeniei cerute, decât este sfinţenie, în oamenii buni din această lume, nu ar urma faptul că păcatul are guvernarea principală a inimii şi a practicii lor, pentru două motive.

 

1. Ei ar putea iubi pe Dumnezeu mai mult decât alte lucruri, şi totuşi ar putea fi atâta dragoste precum ar fi dorinţa de dragoste; sau în alte cuvinte, ei ar putea să-l iubească pe Dumnezeu mai mult decât lumea, şi prin urmare dragostea de Dumnezeu ar putea fi predominantă, şi totuşi ar putea să nu îl iubească pe Dumnezeu nici jumătate din cât ar trebui. Acest lucru nu trebuie estimat ca un paradox: O persoană poate iubi un părinte, sau un mare prieten şi binefăcător, sau un caracter foarte excelent, mai mult decât alt obiect, de o mie de ori mai puţin vrednic decât stima şi afecţiunea sa, şi totuşi să îl iubească de zece ori mai puţin decât ar trebui; şi astfel este răspunzător, din toate lucrurile considerate, de o tendinţă în respect şi gratitudine, care este nepotrivit şi detestabil. Dacă dragostea faţă de Dumnezeu predomină dincolo de dragostea altor lucruri, atunci virtutea va predomina deasupra afecţiunilor rele, sau a principiilor pozitive ale păcatului; prin acest principiu păcatul are o putere şi o influenţă pozitivă. Căci afecţiunile rele constau în dragostea nemăsurată faţă de alte lucruri pe lângă Dumnezeu: şi prin urmare, virtutea predominând dincolo de acestea, ar avea influenţa de guvernare. Predominanţa dragostei lui Dumnezeu în inimile oamenilor buni, este mai mult din natura obiectului iubit, şi natura principiului adevăratei iubiri, decât gradul principiului. Obiectul este unul de drăgălăşenie supremă; fiind în mod imens mai presus de obiectele în vrednicia referită; şi este printr-o astfel de excelenţă transcendentă, că el este Dumnezeu, şi vrednic de a fi privit şi adorat ca Dumnezeu: şi cel care îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu, îl iubeşte ca Dumnezeu. Adevărata dragoste îl recunoaşte pe el a fi excelent de divine şi de suprem, şi trebuie să reiasă dintr-o anumită cunoaştere, sens şi convingere a vredniciei sale a respectului suprem: şi deşi sensul şi părerea acesteia ar putea fi imperfect, şi dragostea care reiese din aceasta în aceeaşi manieră imperfectă; totuşi dacă ar exista o părerea realizatoare a unei astfel de excelenţe divine, aceasta ar trebui să determine inimă să-l respecte pe Dumnezeu mai presus de toate.

 

2. Un alt motiv pentru care un principiu al sfinţeniei susţine dominaţia din inimile oamenilor buni, este natura legământului harului, şi promisiunile legământului, pe care se bazează adevărata virtute creştină, şi care angajează tăria şi asistenţa lui Dumnezeu de a fi de partea sa, şi de a o apăra de duşmănia sa, căci ea nu poate fi învinsă. Cel drept va trăi prin credinţă. Sfinţenia din Creştin, sau viaţa sa spirituală, este susţinută, ca având respect faţă de credinţă faţă de autorul şi încheietorul ei, şi îşi derivă tăria şi eficacitatea din temelia divină, şi prin acest mijloc învinge. Căci, aşa cum spune apostolul, Aceasta este victoria care învinge lume, însăşi credinţa noastră. Credinţa noastă în Cel care ne-a promis să nu lase sau să părăsească niciodată pe poporul său, lucrările mâinii lui, şi nici să îndure ca poporul său să fie ispitit dincolo de abilitatea sa, încât harul său va fi suficient pentru el, tăria lui va fi făcută perfectă în slăbiciune, şi că acolo unde el a început o lucrare bună o va duce la capăt până în ziua lui Hristos.

 

CAP. I / SECŢIUNEA VI

 

Coruperea naturii omului apare prin tendinţa sa, în starea sa prezentă, la un grad extins al stupidităţii şi nebuniei în materiile religiei.

 

Se pare că natura omului este foarte depravată, printr-o aparentă înclinaţie spre o stupiditate şi îndobitocire extremă în acele lucruri unde datoria şi interesul său principal sunt preocupate în primul rând. Voi da ca exemplu două lucruri, anume, tendinţa omului spre idolatrie, şi o neglijenţă mare şi generală a lucrurilor veşnice, în aceia care trăiesc sub lumina evangheliei.

 

Este clar, în prima instanţă, că natura omului în starea sa prezentă este ataşată de o mare predilecţie de a părăsi cunoaşterea şi închinarea la adevăratul Dumnezeu, şi de a cădea în cea mai stupidă idolatrie. Aceasta s-a dovedit suficient prin faptul cunoscut, pe încercarea abundentă: în măsura în care lumea omenirii în general (cu excepţia unui mic popor, care a fost eliberat şi păstrat în mod miraculos) prin toate naţiunile, în toate părţile lumii, ere după ere, au continuat fără cunoaşterea şi închinarea la adevăratul Dumnezeu, şi s-au copleşit în idolatrie grosolană, fără să aibă cea mai mică aparenţă sau prospectul recuperării sale de la o orbire aşa de mare, sau întoarcerea de la principii şi obiceiuri aşa de brutale, până să fie eliberaţi prin harul divin.

 

În vederea celei mai juste argumentări, referitor la tendinţa naturii omului, ca ceea ce este în sine, trebuie cercetat evenimentul care a avut loc, unde natura a fost lăsată în seama ei înşişi pentru a opera conform propriei sale tendinţe, cu cea mai mică opoziţie faţă de ea prin orice lucru supranatural; mai degrabă decât în locuri scutite, unde puterea şi harul infinit al lui Dumnezeu s-au interpus, şi s-au folosit mijloace extraordinare pentru a opri curentul, şi de a-i aduce pe oameni la adevărata religie şi virtute. Referitor la mijloacele prin care poporul lui Dumnezeu din vechime, în linia lui Avraam, au fost eliberaţi şi păstraţi de la idolatrie, ele au fost miraculoase şi dintr-un simplu har. Cu toate că ei reveneau adesea la noţiunile şi căile păgânilor, atunci când ei au decăzut, nu au fost niciodată redobândiţi decât prin interpunerea graţioasă divină. Referitor la mijloacele prin care multe naţiuni străine au fost eliberate din zilele evangheliei, ele sunt în întregime cele mai frumoase şi mai miraculoase care se datorează harului infinit. Dumnezeu nu a fost în nici o obligaţie să acorde lumii păgâne avantaje mai mari decât au avut ei în erele întunericului lor grosolan, pe cât este de aparent faptul că Dumnezeu nu a atribuit avantaje mai mari, pentru o perioadă aşa de lungă de timp.

 

Dr. T. observă (Cheia, p. 1), Că la aproape patru sute de ani de la potop, generalitatea omenirii era decăzută în idolatrie. Şi astfel era pretutindeni în lume, cu excepţia acelui popor care a fost salvat şi păstrat printr-o serie constantă de minuni, printr-o varietate de ţări, naţiuni şi climate, destul de mari – şi prin schimbările succesive, revoluţii, şi ani, destul de numeroşi – pentru a fi o încercare suficientă faţă de ceea ce tinde omenirea, dacă ar fi un astfel de lucru ca o încercare suficientă.

 

Că oamenii au trebuit să-l părăsească pe adevăratul Dumnezeu pentru idoli, este o evidenţă a celei mai uluitoare nebunii şi stupidităţi, din propria mărturie a lui Dumnezeu, Ieremia 2:12, 13, „Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă”. Şi că omenirea a făcut acest lucru în general, de îndată după terminarea potopului, era din reaua predilecţie a inimilor lor, deoarece ei nu au vrut să-l tină pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, aşa cum este evident din Romani 1:28. Şi universalitatea efectului arată faptul că această cauză a fost universală, nu ca ceva ce aparţinea unor circumstanţe particulare ale unuia, sau doar anumitor naţiuni sau ere, ci ceva ce aparţinea acelei naturi, care este comună tuturor naţiunilor, şi care rămâne aceeaşi în decursul anilor. Şi din ce altă cauză ar putea ieşi acest mare efect decât dintr-o dispoziţie depravată, naturală a întregii omeniri? Aceasta nu putea apărea din dorinţa unei capacităţi suficiente sau mijloace de cunoaştere. Acest lucru este mărturisit ca un efect de toţi. Dr. Turnbull (Chris. Phil. P. 21) spune: „Existenţa unei minţi infinit de puternică, înţeleaptă şi bună, Autorul, Creatorul, Susţinătorul şi Guvernatorul tuturor lucrurilor, este un adevăr care stă clar şi evident în toţi aceia ce vor voi să gândească”. Şi (idem, p. 245), „Cunoaşterea morală, care este cea mai importantă din toată cunoaşterea, poate fi cu uşurinţă căpătată de toţi oamenii”. Şi din nou (idem, p. 292), „Fiecare om prin sine, dacă şi-ar folosi util mintea sa în contemplarea asupra lucrărilor lui Dumnezeu despre el, sau în examinarea cadrului său – ar putea face un progres foarte mare în cunoaşterea înţelepciunii şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Aceasta fac toţi oamenii, vorbind în general, cu o foarte puţină asistenţă, căci ei au toate abilităţile suficiente ca să-şi folosească astfel minţile şi au tot timpul pentru aceasta”. Locke spune (Înţelegerea umană, p. 4, cap. 4, p. 242, edit 11), „Propria noastă existenţă, şi părţile sensibile ale universului, oferă dovezile unei Divinităţi atât de clar şi de convingătoare pentru gândurile noastre încât eu consider drept imposibil pentru un om politicos să se opună acestora. Eu o judec ca un adevăr sigur şi clar, aşa cum se poate crede pretutindeni, încât lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu sunt clar văzute de la creaţia lumii, fiind înţelese de lucrurile care sunt făcute, chiar şi puterea sa veşnică şi dumnezeirea”. Şi Dr. T. (la p. 78) spune, „Lumina oferită tuturor erelor şi naţiunilor lumii este suficientă pentru cunoaşterea şi practicarea datoriei lor”. Şi (p. 111, 112) citând aceste cuvinte ale apostolului, Romani 2: 14, 15, „Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege”. Şi în unele din următoarele propoziţii el spune, „Apostolul, în Romani 1:19-21 afirmă faptul că neamurile au avut destulă lumină să poată să vadă puterea veşnică a lui Dumnezeu şi dumnezeirea, în lucrările creaţiei; şi motivul pentru care ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu a fost pentru că ei au devenit zadarnicii în imaginaţiile lor, şi şi-au întunecat inimile lor nebune, aşa ca să nu mai aibă nici o scuză. Şi în parafrazarea sa al acestor versete, el vorbeşte despre acei păgâni care erau fără o revelaţie scrisă, care aveau acea descoperire clară şi evidentă a fiinţei şi a perfecţiunilor lui Dumnezeu, încât ei sunt nejustificabili în a nu-l glorifica în natura sa excelentă, ca autor al fiinţei şi a plăcerilor lor”. Şi (p. 146, S), el spune, „Dumnezeu îngăduie destulă lumină fiecărui om pentru a-şi cunoaşte datoria”. Dacă toate erele şi naţiunile lumii au suficientă lumină pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, şi a datoriei lor faţă de el, atunci chiar şi aceste naţiuni şi ere, în care au predominat cea mai brutală ignoranţă şi barbarismul, au avut destulă lumină, dacă şi-au pus o dispoziţie pentru a o îmbunătăţi; şi atunci cu atât mai mult păgânii, care erau mult mai cunoscători şi mai şlefuiţi, şi în erele unde arta şi învăţarea a făcut avansurile cele mai mari. Dar chiar şi în aceste naţiuni şi ere, nu s-a făcut nici un avans faţă de adevărata religie; şi Dr. Winder observă (Istoria cunoaşterii, vol. 2, p. 336) în următoarele cuvinte, „Religia păgână a degenerat într-o absurditate mai mare pe măsură ce avansa; şi aceasta a predominat în toată înălţimea absurdităţii ei, atunci când naţiunile păgâne au fost lustruite la înălţime. Deşi ele pleacă cu talentele raţiunii, şi au temelii solide de informare pe care să clădească, aceasta a dovedit de fapt că cu toate aptitudinile lor întărite, şi cu puterile crescânde dă raţiune, edificiul religiei a apărut în cele mai absurde deformări şi disproporţionat, sisteme incompatibile, despre care cele mai uşoare dictate ale raţiunii ar fi demonstrat absurdul. Ele erau contrare cu toate calculele drepte din matematicile morale”. El observă, „că cele mai grosolane orori ale lor au început întâi în Egipt, unde a fost o ostentaţie a celui mai mare progres în învăţătură şi ştiinţă: şi ei nu au renunţa niciodată în mod clar la nici una din ororile lor, sau să se întoarcă în mod deschis la închinarea singurului Dumnezeu adevărat, Creatorul tuturor lucrurilor, şi la sentimentele originale, autentice ale celei mai înalte şi mai venerabile antichităţi. Religia păgână a continuat în această corupere adâncă până la sfârşit. Filozofii păgâni, şi cercetătorii, au făcut îmbunătăţiri în multe ştiinţe, chiar şi în moralitate; totuşi absurdităţile învechite ale idolatriei păgâne au rămas fără de remediu. Fiecare templu fumega tămâie de la soare la lună, şi alţi luminători materiali neînsufleţiţi, şi elemente pământeşti, la Jupiter, Juno, Marte şi Venus, etc., patronii şi exemplele a aproape fiecărui viciu. Hecatombele ardeau pe altarele a mii de dumnezei, aşa cum inspira superstiţia nebună. Şi aceasta nu a fost doar dizgraţia ţărilor noastre needucate şi arogante din nord, dar chiar şi la Atena, infamia domnea, şi circula prin întreaga Grecie; şi a predominat în final în mijlocul întregii lor învăţături şi a politeismului lor, sub Ptolemeu în Egipt şi Cezar la Roma. Dacă cunoaşterea lumii păgâne, în religie, nu avansa mai mult de atât, dacă ei îşi reţineau toate zeităţile lor, chiar şi cele mai absurde dintre ele, fiarele şi oamenii lor divinizaţi, chiar şi la ultima suflare a puterii păgâne: am putea atribui pe drept marile îmbunătăţiri din lume, în domeniul religiei, revelaţiei păgâne, ori garantat pe început, când această cunoaştere era în mod competent de clară şi de abundentă, sau la moartea păgânismului, când această lumină a strălucit în desăvârşire la venirea lui Hristos.”

 

Dr. T. vorbeşte adesea despre idolatria lumii păgâne ca fiind o mare nelegiuire, în care ei erau pe deplin de nejustificabili, deşi vorbeşte adesea de cazul lor ca fiind fără remediul, şi despre ei ca fiind morţi în păcat, şi incapabili de a se recupera pe ei înşişi. Dacă este aşa, şi totuşi, conform propriei sale doctrine, fiecare eră, fiecare naţiune şi fiecare om avea suficientă lumină cât îşi permitea pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, şi întreaga lor datorie faţă de el, atunci incapacitatea lor de a se elibera pe sine trebuie să fie una morală, constând dintr-o depravarea disperată, şi din cea mai rea dispoziţie a inimii.

 

Şi dacă nu ar fi existat o destulă încercare a predilecţiei inimii omenirii, prin toate acele ere care au trecut de la Avraam la Hristos, procesul s-a continuat până astăzi, în toate acele regiuni vaste de pe faţa pământului, care au rămas fără nici un efect al luminii evangheliei, şi efectul deprimat continuă pretutindeni nevariat. Cum a fost acesta cu privire la mulţimea de naţiuni care locuiau în sudul şi nordul Americii? Ce aparenţă a fost acolo atunci când europeni au venit întâi aici, ei fiind recuperaţi, sau care se recuperau, în oricare grad, din grosolana ignoranţă, iluziile şi păgânismul cel mai stupid? Şi cum este aceasta astăzi, în acele părţi din Africa şi Asia, în care lumina evangheliei nu a penetrat?

 

Dispoziţia puternică şi universală predominantă a omenirii spre idolatrie, despre care s-a disputat aşa de mult, şi o dovadă aşa de vastă şi de notorie, de fapt, este cea mai izbitoare evidenţă a depravării extreme a naturii umane; pe cât este şi o predilecţie, în gradul cel mai ridicat, contrar cu scopul cel mai înalt şi principala preocupare precum şi fericirea omenirii – constând în cunoaştere, serviciu şi bucurarea de Dumnezeu viu, Creatorul şi Guvernatorul lumii – în cel mai mare grad contrar cu acela pentru care doar Dumnezeu a dar omenirii mai multă înţelegere decât fiarelor pământului, şi i-a făcut pe oameni mai înţelepţi decât păsările cerului, ceea ce a fost pentru ca ei să fie capabili de cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta este şi în cel mai înalt grad contrar cu cea mai mare şi primă poruncă a legii morale, ca noi să nu avem alţi dumnezei în afară de IEHOVA, şi că ar trebui să-l iubim şi să-l adorăm cu toată inima, sufletul mintea şi tăria noastră. Scripturile sunt abundente în reprezentarea idolatrei lumii păgâne, precum şi a extremei lor nelegiuiri, a celei mai brutale stupidităţi a lor. Aceia care se închină şi se încred în idoli, se spune despre ei că sunt ca statuile fără de viaţă la care se închină, ca o grămădeală de pietre fără nici un sens (Psalmul 115:4-8 şi 135:15-18).

 

O a doua instanţă a stupidităţii naturale a omenirii este marea sa indiferenţă faţă de interesul lor veşnic, care pare atât de remarcabil şi de general printre aceia care trăiesc sub evanghelie.

 

Locke observă (Hum. Und. Vol. 1, p. 207) „Dacă ar fi fost determinată voinţa prin perspectivele de bine, aşa cum apare în contemplare, mai mult sau mai puţin spre înţelegere, aceasta nu ar fi putut niciodată să piardă bucuriile veşnice ale cerului, odată propuse şi considerate ca posibile; condiţia eternă a unei stări viitoare întrecând în mod infinit aşteptările bogăţiilor sau ale cinstei, sau ale altei plăceri lumeşti, care ne-ar fi propusă; chiar dacă am acorda acestora ceea ce este mai probabil să fie obţinut”. Din nou (p. 228, 229) „Cel care nu voieşte să fie o creatură raţională, pentru a reflecta în mod serios asupra fericirii şi mizeriei infinite, trebuie să se condamne pe sine de nevoie, ca şi cum nu s-ar folosi de înţelegerea sa aşa cum ar trebui. Răsplăţile şi pedepsele unei alte vieţi, pe care Cel Atotputernic a stabilit-o, ca o aplicare a legilor lui, sunt de o destulă greutate pentru a determina alegerea, împotriva a oricărei plăceri sau dureri pe care o poate arăta această viaţă. Atunci când este considerată starea eternă doar în simpla sa posibilitate, de care nu se poate îndoi nimeni, cel ce va permite ca fericirea excelentă şi nesfârşită să fie doar consecinţa posibilă a unei vieţi bune de aici, şi starea contrară a posibilei recompense a uneia rele, trebuie să datoreze faţă de sine o judecare foarte greşită, dacă el nu conclude aceea a unei vieţi de virtute, cu anumita aşteptare a fericirii veşnice, sau cel puţin speranţa nesigură şi teribilă a anihilării. Aceasta este aşa de evident, deşi viaţa virtuoasă de aici nu are nimic decât durere, şi plăcere vicioasă continuă, care de fapt este pentru majoritatea părţii chiar altfel, şi oameni răi nu au prea multe şanse cu care să se laude, chiar şi în posesiunea lor prezentă: ba mai mult, toate lucrurile considerate de drept, le gândesc că au cea mai rea parte aici. Dar când fericirea infinită este pusă pe o scală, împotriva mizeriei infinite din alta, dacă ceea ce este cel mai rău vine la omul pios, dacă ar fi în locul drept, atunci cine poate, fără nebunie, să se mai aventureze în aceasta? Cine ar mai putea în inteligenţele sale să aleagă să între într-o posibilitate de mizerie infinită? Pe care dacă o pierde, nu se capătă de fapt nimic prin acea cutezare, având în vedere faptul că, pe de altă parte, omul sobru nu se aventurează în nimic, împotriva fericirii infinite de obţinut, dacă se împlinesc aşteptările sale.”

 

Acea dispoziţie a minţii care este o predilecţie de a acţiona contrar raţiunii, este o dispoziţie depravată. Aceasta nu este datorită aptitudinii raţiunii, care Dumnezeu a dat-o omenirii, că nu este suficient de deplină pentru a le descoperi pentru ea, că patruzeci, şaizeci, sau o sută de ani, este ca nimic în comparaţie cu eternitatea – infinit mai puţin decât o secundă din timp cu o sută de ani – că cea mai mare predilecţie lumească nu este tratată cu cea mai perfectă indiferenţă, în toate cazurile în care există orice grad de competiţie a lucrurilor pământeşti, cu salvarea din mizeria eternă, măreaţă, şi de bucuria de gloria şi fericirea veşnică. Dar este oare aceasta o materie de controversă, faptul dacă oamenii arată sau nu în general o dispoziţie puternică de a acţiona total altfel, din pruncia lor, până ce moarte se apropie în mod simţitor? În lucrurile referitoare la interesul lor temporal, ei discern cu uşurinţă diferenţa dintre lucrurile unei continuităţi lungi şi scurte. Nu este o materie grea de a-i convinge pe oameni de diferenţa dintre o continuitate lungă şi scurtă, nici de diferenţa dintre a fi admis faţă de acomodările şi amuzările unei locuinţe convenabile, frumoase şi bine modelate, şi la a fi părtaş la proviziile şi producţia unei moşii bogate pentru o zi, sau o noapte; şi oferindu-le astfel acestea ca fiind toate ale lor, să le deţină cât timp vor trăi, şi a moştenitorilor lor pentru totdeauna. Nu ar mai fi nevoie de predicare şi de cheltuiala tăriei şi a vieţii pentru a-i convinge pe aceştia de diferenţă. Oamenii ştiu cum să ajusteze lucrurile în preocupările şi contractele lor unul cu altul, conform lungimii timpului în care tot ceea ce se acceptă este să fie folosit sau savurat. În chestiunile temporare, ei sunt sensibili, că aceasta îi preocupă pe ei să furnizeze pentru timpul viitor, precum şi pentru prezent. Astfel prudenţa comună îi învaţă să se îngrijească vara de a pune deoparte pentru iarnă, de a oferi un fond, sau o stare, care să le furnizeze pentru o vreme lungă care va veni. Şi nu numai astfel, ei sunt şi precoce să petreacă şi să cheltuiască, pentru a furniza pentru copii lor după ce aceştia sunt morţi; deşi ar fi chiar nesigur, cine se va bucura de ceea ce au adunat ei, după ce au părăsit lumea. Şi dacă copiii lor ar avea confortul acesteia, aşa cum doresc ei, ei nu vor lua parte la acel confort, sau să aibă vreo moştenire sub soare. În lucrurile care se relatează cu interesul temporal al oamenilor, ei par foarte sensibili faţă de nesiguranţa vieţii, în special în vieţile acestora; şi de a face provizii corespunzătoare pentru securitatea interesului lor lumesc, ca nici o parte considerabilă din ea să nu se bazeze doar pe o temelia aşa de nesigură, cum ar fi viaţa unui vecin sau a unui prieten. Discreţia comună îi duce pe aceştia la a avea mare grijă ca posesiunile lor exterioare să fie bine asigurate, de un titlu bun şi ferm. În preocupările lumeşti, oamenii îşi discern oportunităţile lor, şi sunt atenţi să le îmbunătăţească înainte ca ei să moară. Moşierul este atent să-şi are terenul, să semene sămânţa, în anotimpul potrivit; altfel el ştie că nu se poate aştepta la o roadă: şi atunci când vine recolta, el nu va dormi, căci site, că dacă face aşa, roadele se vor pierde în curând. Cât de atent şi ce ochi de vultur are negustorul pentru a-şi îmbunătăţi oportunităţile de a e îmbogăţii! Cât de apţi sunt oamenii în a fi alarmaţi la apariţia pericolului pe moşia lor pământească, sau de orice care le ameninţă în mod remarcabil cu o mare pagubă pentru interesul lor exterior! Şi cum s-ar provoca pe ei înşişi într-un astfel de caz, dacă este posibil, să evite calamitatea ameninţătoare! În lucrurile pur seculare, şi nu de natură morală sau spirituală, ei primesc cu uşurinţă convingere prin experienţa trecută, când toate, sau încercarea repetată, se dovedeşte a fi neprofitabilă sau prejudicială; şi sunt gata să avertizeze prin ceea ce au descoperit ei, precum şi prin experienţa vecinilor şi a strămoşilor lor.

 

Dar dacă luăm în considerare felul cum oamenii se conduc pe ei înşişi în general în lucrurile în care depind mai mult bunăstarea lor, câte de vastă trebuie să fie diversitatea! Cât de reci, lipsite de viaţă şi zăbavnice sunt aceste lucruri! Cu ce dificultate sunt unii din mulţimi tulburaţi la oricare grad tolerabil al grijii şi sârguinţei, prin nenumăratele mijloace folosite, pentru a le face înţelepte pentru ei înşişi! Şi atunci când vigilenţa şi activitatea este emancipată, cât de aptă este aceasta să dispară, ca o simplă forţă împotriva unei tendinţe naturale! Ce nevoie de repetiţie avertizări şi sfaturi, pentru a face inima să nu adoarmă! Cât de mult obiecţii sunt făcute! Cât de mărite sunt dificultăţile, şi cât de curând este dezamăgită inima! Câte de multe argumente, adesea reînnoite, decretate în mod variat şi elaborat, au nevoie oamenii pentru a-i convinge de lucrurile care sunt aproape auto-evidente! Ca lucrurile care sunt externe, şi infinit mai mult de importante decât lucrurile temporare, şi cele asemenea. În cele din urmă, cât de puţini sunt convinşi în mod efectiv, sau într-o astfel de manieră încât să-i inducă la o preferinţă practică a lucrurilor eterne! Cât de nesimţitori sunt oamenii de necesitatea îmbunătăţirii timpului lor, în ceea ce priveşte interesul lor spiritual, şi bunăstarea lor într-o altă lume! Chiar dacă aceasta ar fi un viitor fără de sfârşit, şi chiar dacă ar fi al lor, un bun infinit de important, pentru acesta trebuie să se îngrijească. Deşi oamenii sunt aşa de sensibili de necesitatea vieţilor vecinilor lor, când vreo parte considerabilă a moşiilor lor depinde de continuarea acestora; cât de stupid şi nesimţitor par ei a fi de nesiguranţa propriilor lor vieţi, când conservarea lor de la mizeria imensă, fără de remediu şi de sfârşit, este riscat printr-o întârziere prezentă, printr-o dependenţă de oportunitatea viitoare! În ce aventură teribilă vor avânta oamenii cu îndrăzneală şi fără nici o grijă, o vor repeta şi o vor multiplica în ceea ce priveşte mântuirea lor veşnică; care sunt de fapt foarte atenţi de a avea orice într-un document sau obligaţie, fermă, şi fără defect! Cât de neglijenţi sunt ei de avantajele lor speciale şi de oportunităţile pentru binele sufletului lor! Cât de greu de trezit sunt prin pericolele cele mai evidente şi mai iminente, care ameninţă distrugerea veşnică, da, chiar de ar pune în mintea lor, şi cu multe dureri să li se arate clar şi deplin şi să-i reprezinte, dacă este posibil să le şi angajeze atenţia lor! Cum sunt ei ca un cal, care aleargă îndrăzneţ la luptă! Cât de greu sunt ei convinşi de frecventa şi abundenta lor experienţă, de natura nesatisfăcătoare a lucrurilor pământeşti, şi de instabilitatea propriilor lor inimi în cadrele şi intenţiile bune! Şi cât de greu sunt ei de convins prin propria lor observare, şi experienţa tuturor generaţiilor trecute, despre nesiguranţa vieţii şi a bucuriilor ei! Psalmul 49:11,12: „Ei îşi închipuiesc că veşnice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, care dau numele lor la ţări întregi. Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele care se taie”.

 

În aceste lucruri, oamenii care sunt prudenţi faţă de interesul lor temporar, acţionează de parcă ar fi lipsiţi de raţiune: „Ei au ochi şi nu vad, urechi şi nu aud, şi nici nu înţeleg: ei sunt ca un cal şi ca un măgar care nu au nici o pricepere”. – Ieremia 8:7, „Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului!”.

 

Aceste lucruri sunt menţionate adesea în Scriptură, ca evidente de nebunie şi stupiditate extremă, prin care oamenii acţionează ca mari duşmani faţă de ei înşişi, de parcă ei şi-ar iubi propria lor ruină, Proverbe 8:36. Cursele aşteaptă sângele lor, Proverbe 1:18. Şi cum se poate da socoteală pentru acestea, decât prin a se presupune cea mai nenorocită depravare a naturii? De ce să nu fie altfel oamenii la fel de înţelepţi pentru sine în lucrurile spirituale şi veşnice ca şi în cele temporare? Toţi creştinii vor mărturisi, că aptitudinea omului de a raţiona i s-a dat acestuia pentru a-i permite să înţeleagă prima parte, din care constă principalul său interes şi adevărata fericire. Această aptitudine ar fi prin urmare fără îndoială pe departe potrivită pentru înţelegerea lor, ca cele din urmă, dacă nu sunt depravate. Motivul pentru care acestea sunt înţelese, şi nu celelalte, nu este că astfel de lucruri ca cele menţionate, aparţinând interesului spiritual şi veşnic al omului, sunt mai obscure şi mai neînţelese în propria lor natură. De exemplu, diferenţa dintre lung şi scurt, nevoia de a purta de grijă pentru viitor, importanţa îmbunătăţirii oportunităţilor corespunzătoare, şi de a avea o bună siguranţă, şi o bună temelie, în chestiunile în care interesul nostru este foarte preocupat, etc. Aceste lucruri sunt atât de clare în sine în religie, precum şi în alte materii. Şi avem mijloace şi mai mari de a ne asista în a fi înţelepţi pentru noi înşine în cele eterne decât în lucrurile temporare. Avem instrucţiunea abundentă a însăşi înţelepciunii perfecte şi infinite, pentru a ne conduce şi călăuzi pe căile neprihănirii, aşa ca să nu greşim. Şi motivele lucrurilor sunt cel mai clar, mai variat şi mai abundent prezentate înaintea noastră în Cuvântul lui Dumnezeu, care este adaptat cu aptitudinile omenirii, care tinde în mare să ilumineze şi să convingă lumea: în timp ce noi nu avem astfel de reguli excelente şi perfecte care să ne instruiască şi să ne direcţioneze în lucrurile ce aparţin de interesul nostru temporar, şi nici de orice altceva cu care să fie comparat.

 

Dacă ar spune cineva că aceasta este adevărat, dacă oamenii au acordat un mare credit spre ceea ce au spus ei referitor la lucrurile veşnice, şi acestea apar pentru ei ca fiind lucruri reale şi sigure, aceasta ar fi o evidenţă a unei nebunii scurte în ei, că ei nu artă nici o atenţie mai mare faţă de cei din practică: dar există un motiv de a gândi că nu aceasta este cazul; lucrurile unei alte lumi fiind nevăzute, apar oamenilor ca lucruri de natură foarte îndoielnică, şi pline de nesiguranţă mare. – Ca răspuns, as observa, în acord cu ceea ce s-a citat din Locke, că deşi lucrurile veşnice erau considerate în simpla lor posibilitate, dacă oamenii acţionau raţional, ei ar fi întrecut cu mult toate lucrurile temporale din influenţa asupra inimilor lor. Şi aş mai observa că a presupune că lucrurile eterne nu sunt pe deplin de crezut, cel puţin de cei care se bucură de lumina evangheliei, nu slăbeşte ci mai degrabă întăreşte argumentul pentru depravarea naturii. Lumea veşnică fiind ceea ce Dumnezeu a avut în principal în vedere la crearea oamenilor, această lume a fost în întregime făcută subordonată alteia, starea omului de aici fiind doar una de probă, pregătire şi progres, în ceea ce priveşte starea viitoare. Lucrurile veşnice sunt în efect întreaga lor preocupare, pentru a înţelege şi a ştii care a fost în principal ceea ce li s-a dat ca lucru înţeles; prin urmare am putea conclude fără îndoială, că dacă oamenii nu au nici un respect faţă de ele ca lucruri reale şi sigure, aceasta nu poate fi pentru dorinţa evidenţei suficiente a adevărului lor: ci trebuie să fie dintr-o teribilă stupiditate a minţii, ocazionând o insensibilitate îndobitocită a adevărului şi a importanţei lor, când este manifestată prin cea mai clară evidenţă.

 

CAP. I / SECŢIUNEA VII

 

Faptul că natura omului este coruptă apare din faptul că cea mai mare parte a omenirii, în toate erele, a fost formată din oameni răi.

 

Depravarea naturii omului nu apărea doar în predilecţia sa faţă de păcat într-un anumit grad, ceea ce îi face pe om să fie rău sau nelegiuit în ochii legii, şi a justeţei stricte, aşa cum s-a arătat înainte, dar este aşa de corupt încât depravarea sa arată ori ceea ce sunt oamenii, ori tinde să-i facă să fie, de un astfel de caracter rău, ca cel ce ar domina pe oamenii răi, conform direcţiei legământului harului.

 

Aceasta poate fi argumentată din câteva lucruri care au fost deja observate: ca dintr-o tendinţă faţă de păcatul continuu; o tendinţă spre trepte mai mari ale păcatului decât a neprihănirii, şi din stupiditatea extremă generală a omenirii. Dar în afară de aceasta starea prezentă a naturii omului, ca implicând, sau tinzând spre un caracter nelegiuit, poate merita să fie considerat mult mai în particular şi dovedit în mod direct. Şi în general, aceasta apare din faptul că au existat foarte puţini în lume, de la eră la eră, încă de când s-a format lumea, care să fi fost de un alt fel de caracter.

 

Acesta este abundent de evident din Scriptură, şi presupun că nimeni din cei ce se numesc pe ei creştini nu vor nega aceasta, că lumea întreagă este împărţită în bine şi rău, şi că toată omenire la ziua judecăţii va fi ori dovedită neprihănită, ori condamnată ca nelegiuită: ori glorificată, în calitate de copii ai împărăţiei, ori alungaţi în cuptorul cu foc, în calitate de copii ai celui rău.

 

Nu trebuie să rămân asupra faptului de a arăta ce fel de lucruri aparţin de caracterul acelora care vor fi mai apoi acceptaţi ca neprihăniţi, conform Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi suficient pentru scopul meu prezent, să observ ceea ce discută Dr. T., ca aparţinând în mod esenţial de caracterul acestora. La p. 203, el spune, „Acesta este în mod iminent caracterul adevăraţilor creştini, şi ceea ce este esenţial acestora este că ei au înăbuşit firea cu poftele ei; - ei sunt morţi în păcat şi nu mai trăiesc acolo, omul cel vechi este crucificat, şi trupul păcatului este distrus; ei se predau lui Dumnezeu, ca cei ce sunt înviaţi din morţi, şi mădularele lor ca instrumente ale neprihănirii faţă de Dumnezeu, şi ca servitori ai neprihănirii faţă de sfinţenie”. – Este ceva mai mult faţă de acest scop în următoarele două pagini. La p. 228, el spune, „Ceea ce este rău şi corupt în noi, noi trebuie să condamnăm, nu ca acestea să rămână în noi, ca să le condamnăm întotdeauna, ci ca noi să le reformăm şi să ne eliberăm în mod efectiv de ele, altfel nu ajungem deloc la caracterul adevăraţilor ucenici al lui Hristos”.

 

La p. 248, el spune, „Dacă favoare lui Dumnezeu nu este preferată înaintea oricăror alte bucurii, dacă nu există o încântare în închinarea la Dumnezeu şi în conversarea cu el, dacă nu se aduce fiecare apetit în supunere faţă de raţiune şi adevăr, şi dacă nu există o dispoziţie bună şi binevoitoare faţă de creaturile tovarăşe nouă, cum ar putea mintea să fie potrivită cu Dumnezeu, în casa şi în familia lui, pentru a face slujbă în împărăţia sa, şi pentru a promova fericirea oricărei părţi a creaţiei sale”. – Iar în Cheia sa, § 286, p. 101, 102, etc., arată acolo ceea ce trebuie să fie un creştin adevărat, el spune printre alte lucruri, „El este unul care are un astfel de simţ şi de convingere a dragostei lui Dumnezeu în Hristos încât el îşi dedică viaţa sa spre cinstea şi serviciul lui Dumnezeu, în speranţa slavei veşnice. Şi în ceea ce priveşte caracterul unui adevărat creştin, este absolut de necesar, ca el să studieze sârguincios lucrurile oferite lui în mod liber de Dumnezeu, anume, alegerea lui, regenerarea, etc., ca el să capete o cunoaştere dreaptă a acelor privilegii inestimabile, să poată gusta să vadă cât de graţios este Domnul, şi să se bucure de mântuirea evangheliei, ca cea mai mare fericire şi glorie a sa. – Este necesar ca el să producă aceste binecuvântări în inima sa până ce acestea devin principii vitale, care produc în el dragoste de Dumnezeu, implicându-l în toată ascultarea voioasă faţă de voinţa sa, oferindu-i acestuia o demnitate adecvată şi ridicare a sufletului, ridicându-l deasupra celor mai buni şi celor mai răi din lumea aceasta, purtând inima sa spre cer, şi concentrându-şi afecţiunile şi privirile sa asupra moştenirii veşnice, şi coroana slavei pregătită pentru el acolo. – Astfel el este înarmat împotriva tuturor ispitelor şi încercărilor care rezultă din orice plăcere sau durere, speranţe sau frici, câştig sau pierdere, din lumea prezentă. Nici unul din aceste lucruri nu îl mută de la o descărcare credincioasă a oricărei părţi din datoria sa, sau dintr-un ataşament ferm faţă de adevăr şi neprihănire; şi nici nu socoteşte pentru sine viaţa sa ca fiindu-i foarte dragă, ca el să poată face voia lui Dumnezeu, şi să-şi termine alergarea sa cu bucurie. Într-un sens al dragostei lui Dumnezeu în Hristos, el menţine comuniunea zilnică cu Dumnezeu, prin citirea şi meditarea asupra Cuvântul său. Într-un sens al propriei sale infirmităţi, şi a dispoziţiei favorului divin care să-l ajute, el se adresează zilnic tronului harului, pentru reînnoirea tăriei spirituale, în asigurarea obţinerii acesteia, prin singurul Mijlocitor Isus Hristos, iluminat şi direcţionat de doctrina cerească a evangheliei”, etc.

 

Voi lăsa acum tuturor care au un anumit grad de imparţialitate, să judece dacă nu există destule motive de a gândi că este de fapt doar o mică parte din numărul mare şi milioane care s-au răspândit pe acest pământ, care sunt de un caracter care răspunde în mod înţelept acestor descrieri. Cu toate acestea Dr. T. insistă asupra faptului că toate naţiunile, şi că fiecare om de pe faţa pământului, are lumină şi mijloace suficiente pentru a face întreaga voie a lui Dumnezeu, chiar dacă ei trăiesc în cel mai grosolan întuneric al păgânismului.

 

Dr. T. răspunzând unor astfel de argumente, obiectează în mod impertinent din când în cât asupra faptului că noi nu suntem judecători ai ticăloşiei caracterelor oamenilor, şi nici nu suntem cei care să decidă în ce grad sunt aceştia virtuoşi sau vicioşi. La fel este şi dacă nu am avea nici un motiv bun pentru a judeca, că nimic care aparţine de calităţile sau proprietăţile minţii, care este invizibilă, nu este general sau predominant printr-o mulţime sau un grup colectiv, decât dacă am determina cum este cazul cu fiecare individ. Cred că am destule motive, din ceea ce ştiu şi am auzit de la indienii americani, să judec faptul că nu sunt mulţi filozofi buni printre ei; deşi gândurile inimilor lor şi ideile şi cunoaşterea pe care o au în minţile lor sunt lucruri invizibile; şi chiar dacă nu am văzut niciodată atât cât a o mia parte din indieni; şi în ceea ce îi priveşte pe cei mai mulţi dintre ei, aceasta nu ar trebuie să-i pronunţe irevocabili pe oricine, pentru că el nu a cunoscut natura lucrurilor, dacă ar fi să treacă fiecare dintre ei înaintea mea. Şi Dr. T. pare a fi sensibil despre falsitatea propriilor sale concluzii, pe care el le spune aşa de des împotriva altora; dacă am fi să judecăm după practica şi libertăţile preluate de el, în judecare unei mulţimi de către el însuşi. Se pare dar că el este sensibil la faptul că un om poate avea motive bune să judece, că acea nelegiuire a caracterului este generală într-un trup colectiv, deoarece el însuşi face aceasta în mod deschis (Cheia, p. 102). După ce declară lucrurile care aparţin caracterului unui adevărat creştin, el judecă generalitatea creştinilor, că ei au lepădat aceste lucruri, că ei sunt un popor care greşeşte în inimile lor, şi nu au cunoscut calea lui Dumnezeu, p. 259, el judecă faptul că generalitatea creştinilor sunt cei mai nelegiuiţi din toată omenirea, când crede de fapt că aceasta va arunca vreo degradare asupra opiniei acelora faţă de care se opune el. Acelaşi lucru le avem şi în alte locuri (p. 168, 254, Cheia, p. 127, 128).

 

Dar dacă oamenii nu sunt judecători suficienţi, fie că sunt puţini cei din lume care sunt netrebnici, totuşi fără îndoială Dumnezeu este suficient, iar judecata sa, declarată adesea în Cuvântul său, determină materia. Matei 7:13, 14, „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află”. Este evident faptul că aici Hristos nu descrie starea lucrurilor, aşa cum a fost în acea zi, şi nu menţionează numărul mic comparativ al acelora care sunt mântuiţi, drept consecinţă a perseverenţei specifice acelui popor şi a acelei generaţii, ci o consecinţă a circumstanţelor generale a căii vieţii, şi a căii spre distrugere, lărgimea uneia şi îngustimea celeilalte. În îngustimea porţii, etc., presupun că nimeni nu va nega faptul că Hristos se referă la stricteţea acelor reguli, asupra cărora a insistat în predica anterioară, care fac din calea vieţii să fie foarte dificilă. Dar cu siguranţă că acele reguli binevoitoarea nu ar fi dificile, dacă ele nu erau contrare cu înclinaţiile naturale ale inimilor oamenilor, şi ele nu ar fi fost contrarea faţă de acele înclinaţii dacă ele nu erau depravate. În consecinţă, lărgimea porţii şi lăţimea căii care duce la pierzare, pe care merg mulţi, trebuie să implice plăcerea acestei căi faţă de înclinaţiile naturale ale oamenilor. Acelaşi motiv este dat de Isus pentru faptul de ce sunt salvaţi puţini. Luca 13:23, 24, „Cineva I-a zis: Doamne, oare puţini Sunt cei ce Sunt pe calea mântuirii? El le-a răspuns: Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea”. Că sunt de fapt doar puţini oameni buni în lume, chiar şi printre aceia care au cele mai distinse şi glorioase avantaje pentru aceasta, este evident din spusele Domnului, „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Şi dacă sunt doar puţini dintre aceştia, cât de puţine persoane trebuie să fie de acest fel de caracter, comparat cu întreaga lume, ceea ce apare prin reprezentările făcute adesea despre ei ca fiind cei distinşi din lume, unde se vorbeşte despre ei ca fiind chemaţi şi aleşi din lume, răscumpăraţi de pe pământ, răscumpăraţi dintre oameni, ca fiind aceia care sunt ai lui Dumnezeu, în timp ce întreaga lume trăieşte în nelegiuire.

 

Şi dacă privim la Vechiul Testament, vom găsi aceeaşi mărturie dată. Proverbe 20:6, „Mulţi oameni îşi trâmbiţează bunătatea; dar cine poate găsi un om credincios?” Prin omul credincios se intenţionează ceva asemănător cu un om sincer, drept, şi bun într-adevăr, ca în Psalmul 12:1, 31:23, 51:6 şi alte locuri. Din nou, Eclesiastul 7:25-29, „M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei. Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâni Sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea. Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul; iată ce-mi caută şi acum sufletul, şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea. Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu i-a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii”. Solomon vrea să spună aici că atunci când a vrut să caute proporţia sau socoteala adevăratei înţelepciuni, sau dreptatea printre oameni, rezultatul a fost că el a găsit unul dintr-o mie, etc. Dr. T. afirmă despre aceasta la p. 184, „Omul înţelept din acest context cercetează coruperea şi depravarea omenirii, a bărbaţilor şi femeilor CARE AU TRĂIT ÎN VREMEA SA”. Ca şi când ceea ce a spus el nu a reprezentat nimic despre starea lucrurilor din lume în general, decât ceea ce era în vremea sa. Presupune oare Dr. T. sau oricine altcineva ca acesta să fie tema acelei cărţi, de a reprezenta deşertăciunea şi răul lumii din acea vreme, şi de a arăta acea întreagă deşertăciune şi ofensare a spiritului din zilele lui Solomon? Avem motive să credem că acea zi era o zi a celor mai mari zâmbete ale cerului peste acea naţiune, care să fi fost vreodată în oricare naţiune de la întemeierea lumii. Nu numai că subiectul şi argumentul întregi cărţi arată că aceasta este altfel, dar şi proiectul desemnat al cărţii din primul capitol o face, unde lumea este reprezentată ca fiind în mare parte aceeaşi, ca faţă de deşertăciunea ei, şi răul din eră în eră. Acesta face puţin sau nici un progres, după toate revoluţiile şi mişcările ei agitate, munci şi căutări; ca şi marea, în care se varsă constant toate râurile, din eră în eră, şi totuşi nu este niciodată mai plină. Faţă de acel loc, Proverbe 20:6 spune, „Cine poate găsi un om credincios?” ceea ce ne duce să observăm că nu mai este nici un motiv pentru a presupune că omul înţelept are respect numai faţă de timpul său, în aceste cuvinte, decât în cele care le preced imediat, „Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele”, sau în cuvintele următoare, „Cel neprihănit umblă în neprihănirea lui; ferice de copiii lui după el!”, sau în oricare alt proverb din întreaga carte. Şi dacă era aşa, că în aceste lucruri Solomon a intenţionat doar să descrie propriul său timp, aceasta nu ar trebui să slăbească argumentul. Căci, dacă observăm istoria Vechiului Testament, este un motiv să ne gândim că nu a existat niciodată vreo vreme de la Iosua şi până la luarea în captivitate, în care răutate să fi fost mult mai restrânsă, şi virtutea religiei mai încurajată şi mai promovată decât în vremea lui David şi Solomon. Şi dacă exista aşa puţină pietate adevărată în naţiunea aceea, singurul popor al lui Dumnezeu de sub cer, chiar şi în vremurile lor cele mai bune, ce am putea presupune referitor la lumea în general, luând una cu alta?

 

Cu toate acestea ceea ce unii autori avansează referitor la predominanţa virtuţii, onestităţii, bunei vecinătăţi, veselia, etc., din lume; Solomon, pe care l-am putea estima de drept ca înţelept şi doar ca un observator la naturii umane şi al stării lumii de omenire, ca cel mai mult din acele zile (în plus, creştinii ar trebui să-şi amintească că el a scris prin inspiraţie divină) – a judecat lumea că este aşa de nelegiuită, că ar fi fost mai bine ca el să nu se fi născut niciodată, decât să se fi născut să trăiască într-o astfel de lume. Eclesiastul 4:1-3, „M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei Sunt pradă silniciei asupritorilor lor, şi n-are cine să-i mângâie! Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, Sunt mai fericiţi decât cei vii, care Sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare”. Cu siguranţă că nu se va spune că Solomon avea în vedere doar vremea lui aici, atunci când vorbeşte despre opresiunile acelora care erau la putere, din moment ce el însuşi, şi alţii rânduiţi de el şi sub deplinul său control, erau bărbaţii care erau la putere în acea tară, şi în aproape toate ţările vecine.

 

Acelaşi scriitor inspirat spune în Eclesiastul 9:3, „Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi”. Dacă aceste expresii generale trebuiesc să fie înţelese doar de unii, şi acestea în partea mai mică, când în general ar trebui să fie adevărul, onestitatea, natura bună, etc., care să guverneze lumea, de ce sunt astfel de expresii generale folosite din vreme în vreme? De ce nu se exprimă acest prinţ înţelept şi nobil într-o tensiune mai generoasă şi binevoitoare şi să spună că înţelepciunea este în inimile fiilor oamenilor în timpul vieţii lor, etc. – în loc să lase în scrierile sale aşa de multe sugestii ironice şi de natură bolnavă, care pun atâta dispreţ pe natura umană, şi tind aşa de mult să emancipeze gelozia şi invidia mutuală, pentru a pângării minţile omenirii prin toate generaţiile de după el?

 

Dacă considerăm părţile succesive variate şi perioadele de durată ale lumii, ar fi probabil mult mai evident că în partea mai mare a omenirii, în toate erele, au fost de un caracter rău. Scurtele relatări pe care le avem despre Adam şi familia sa sunt de o aşa natură încât să ne facă să presupunem că partea mai mare a urmaşilor săi din cadrul vieţii lui, în cea dintâi parte a vieţii lui, era netrebnică. Se pare că fiul său cel mai bătrân Cain, era un om foarte rău, care şi-a înjunghiat propriul său frate cinstit Abel. Şi Adam a mai trăit încă 130 de ani înainte ca Set să se nască: şi prin acea vreme, am putea presupune, urmaşii lui au început să fie considerabil de numeroşi: când el s-a născut, mama lui i-a pus numele Set, căci spunea mama lui, Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel. Ceea ce ne este sugerat gândirii noastre, că toată sămânţa ei care exista atunci, nici unul nu a fost de o aşa notă pentru religie şi virtute ca cea pe care o puteau avea părinţii lor prin confortul că îi aveau, sau aşteptarea din partea lor, în această privinţă. Şi prin scurta istorie pe care o avem, ea pare de parcă – oricare feluri de intervale ar putea fi al unei renaşteri a religiei – în general, omenirea a crescut tot mai coruptă până la potop. Este arătat faptul că atunci când oamenii au început să se înmulţească pe faţa pământului, răutatea s-a răspândit şi ea, Geneza 6:1, etc., şi că înainte ca Dumnezeu să se arate lui Noe, pentru a-i porunci acestuia să facă o arcă, cu 120 de ani înainte de potop, lumea a continuat să fie îndărătnică în marea şi generala răutate, şi boala devenea învechită. Expresiile (Geneza 6:3, 5, 6) sugerează acelaşi lucru: „Atunci Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururea în om – Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”. Şi prin acea vreme, „orice făptură îşi stricase calea pe pământ” (Geneza 6:12). Şi aşa cum observă şi Dr. T. (p. 122), „Omenirea era în mod universal destrăbălată în poftă, senzualitate, jafuri şi nedreptate”.

 

Şi cu referire la perioada de după potop, la chemarea lui Avraam, Dr. T., spune, aşa cum s-a observat deja, că în aproape 400 de ani de după potop, generalitatea omenirii era căzută în idolatrie, care era înainte ca cei ce au ieşit din arcă să fi murit. Nu ne-am putea gândi că lumea a mers pe neaşteptate în acel grad general şi extrem de corupere, ci că ea a crescut în mod gradat din ce în ce mai coruptă, deşi este adevărat, aceasta trebuie să fi avut loc prin grade foarte rapizi – oricât de curând am presupune că au început aceştia – să ajungă la acel pas într-o singură eră.

 

Referitor la perioada de la chemarea lui Avraam şi până la venirea lui Hristos, Dr. T. observă în mod just următoarele (Cheia, p. 133): „Dacă socotim de la chemarea lui Avraam şi până la venirea lui Hristos, dispensarea iudaică a continuat 1921 de ani, perioadă în care celelalte familii şi naţiuni ale pământului, nu numai că erau în afara împărăţiei lui Dumnezeu, ci şi trăiau în idolatrie, mare ignoranţă şi răutate”. În ceea ce îi priveşte pe israeliţi, este evident faptul că răutatea era caracterul predominant general dintre ei, de la eră la eră. Dacă luam în considerarea cum au fost lucrurile cu familia lui Iacov, comportamentul lui Ruben faţă de concubina tatălui său, comportamentul lui Iuda faţă de Tamar, şi felul de abordare al celor 10 fraţi ai lui Iosif din tratarea crudă a acestuia de către ei; nu ne putem gândi asupra faptului că acel caracter al pietăţii adevărate aparţinea la mulţi dintre ei, conform noţiunii lui Dr. T. despre un astfel de caracter; chiar dacă ar fi adevărat, ei se pocăiau în cele din urmă. Şi în ceea ce priveşte timpul în care copiii lui Israel au mers în Egipt, Scriptura vorbind despre ei la general, sau ca un trup colectiv, îi reprezintă adesea ca fiind supuşi unor idolatrii dezgustătoare ale ţării [Levitic 17:7; Iosua 5:9 şi 24:14; Ezechiel 20:7, 8 şi 23:3, vol. I]. Iar generaţia care a mers în Egipt, şi care s-a rătăcit prin în pustie, ei sunt reprezentaţi în mod abundent ca extrem şi aproape universal de nelegiuiţi, perverşi, şi copii ai mâniei divine. După moartea lui Iosua, Scriptura este foarte clară, răutatea era caracterul predominant din naţiune, de la eră la eră. La fel a fost şi în timpul lui Samuel. 1 Samuel 8:7, 8, „Căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei”. Da, aşa a fost şi până în vremea lui Ieremia şi a lui Ezechiel. Ieremia 32:30, 31, „Căci copiii lui Israel şi copiii lui Iuda n-au făcut din tinereţea lor, decât ce este rău înaintea Mea; copiii lui Israel numai M-au mâniat într-una cu lucrarea mâinilor lor, zice Domnul. Căci cetatea aceasta Îmi aţâţă mânia şi urgia, din ziua când s-a zidit şi până azi; de aceea, vreau s-o iau dinaintea Feţei Mele”. Comparaţi Ieremia 5:21, 23 cu 7:25, 26, 27. La fel şi în Ezechiel 2:3, 4, „Te trimit la copiii lui Israel, la aceste „popoare îndărătnice” care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei şi părinţii lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceştia la care te trimit, sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită”. Aceasta apare şi din discursul lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7, că acesta era cazul general cu acea naţiune, de la apariţia lor şi până în vremea apostolilor. După această repetiţie sumară a exemplelor perseverenţei lor încă din vremea vinderii lui Iosif în Egipt, el conclude în versetele 51-53, „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit pe care L-aţi vândut acum, şi L-aţi omorât. Voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!”.

 

Astfel se pare că răutatea era caracterul predominant general din toate naţiunile, până la venirea lui Hristos. Şi la fel se pare că a fost din vremea lui şi până azi. La fel şi în era apostolilor. A existat un număr mare de persoane de un adevărat caracter pios în ultima parte a erei apostolice, când au fost mulţimi de convertiţi, şi Creştinismul era în puritate sa primitivă încă; dar ce spune apostolul Ioan despre biserica lui Dumnezeu din acea vreme, comparată cu restul lumii? 1 Ioan 5:19, „Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”. Şi după ce Creştinismul a ajuns să predomine până la acel grad, încât creştinii aveau mâna superioară în naţiuni şi comunităţile civile, totuşi partea mai marea a omenirii a rămas în vechea lor stare păgână; despre aceasta Dr. T. vorbeşte ca de o stare de mare ignoranţă şi răutatea. În plus, aceasta este notat în toată istoria eclesiastică, că pe măsură ce creştinii câştigau putere şi avantaje seculare, adevărata pietate a declinat, şi coruperea şi răutatea au predominat printre ei. – Cât despre starea lumii creştine, de când a început să fie stabilit Creştinismul prin legi umane, răutatea predomina în cea mai mare parte, ceea ce este foarte notoriu şi implicat în ceea ce spune Dr. T.: În istorisirea despre felul cum doctrina păcatului original a ajuns să predomine printre creştini, el observă (p. 167 S) „Că religia Creştină a fost de la început şi dureros de coruptă de către călugări visători, ignoranţi, superstiţioşi”. La p. 259, el spune, „Generalitatea creştinilor au îmbrăţişat această convingere referitoare la păcatul original; şi consecinţa a fost că generalitatea creştinilor a fost cea mai rea, desfrânată, sângeroasă şi mai perfidă din toată omenirea.

 

Astfel, o părere a câtorva perioade succesive a duratei trecute a lumii, de la început şi până azi, arată că răutatea a fost de pe atunci extins de predominantă, şi că a avut superioritatea vastă în lume. Aşa cum arată în efect şi Dr. T., că aşa a fost încă de la momentul când Adam s-a întors pentru prima dată pe calea transgresiunii. „Este sigur (spune el la p. 168) că consecinţele morale ale omenirii de la prima întoarcere a lui Adam spre nelegiuire, au fost foarte diferite de starea de inocenţă. Pe cât putem judeca din istorie, sau din ceea ce ştim în prezent, cea mai mare parte a omenirii a fost şi încă mai este foarte coruptă, deşi nu la fel de egal ca în fiecare eră şi loc”. Şi mai jos în aceeaşi pagină, el vorbeşte despre urmaşii lui Adam ca fiind înecaţi în gradele cele mai lamentabile de ignoranţă, superstiţie, idolatrie, injusteţe, destrăbălare, etc.

 

Aceste lucruri determină clar punctul referitor la tendinţa naturii omului faţă de răutate, dacă ni se permite să purcedem în conformitate cu astfel de reguli şi metode de raţionalizare, ca cele ce nu au fost niciodată negate sau necrezute a fi bune şi sigure, în filozofia experimentală; sau să motivam din experienţa faptelor, în acea manieră în care bunul simţ spre care duce întreaga omenire în alte cazuri. Dacă experienţa şi încercarea vor arăta ceva referitor la dispoziţia naturală a inimii umane, cineva ar crede că experienţa atâtor vârste, ca cele ce s-au scurs de la începutul lumii, şi încercarea făcută de diferite naţiuni laolaltă, pentru aşa de mult timp, ar trebui să fie de ajuns pentru a-i convinge pe toţi că răutate este agreabilă cu natura omenirii din starea ei prezentă.

 

Pentru a întări argumentul, dacă ar fi nevoie de acesta, as putea observa nu doar extinderea şi generalitatea predominanţei răutăţii din lume, ci înălţimea la care aceasta s-a ridicat, şi gradul în care aceasta a domnit. Printre nenumăratele lucruri care confirmă aceasta, voi observa doar faptul că gradul în care a fost omenirea din eră în eră a fost dureros. Multe feluri de animale brutale sunt estimate ca foarte distructive şi periculoase, multe dintre ele sunt crunte, lacome, şi multe foarte otrăvitoare, şi distrugerea lor a fost întotdeauna privită ca un beneficiu public: dar oare nu a fost omenirea de mii de ori la fel de distructivă şi de dăunătoare ca oricare dintre ele, ca toate păsările, fiarele, peştii şi reptilele periculoase de pe pământ, din aer, apă, puse laolaltă, din cel puţin toate tipurile de animare care sunt vizibile? Şi nici o creatură nu poate fi descoperită a fi atât de distructivă pe cât este omul. Toate celelalte, în mare parte, sunt inofensive şi paşnice, referitor la speciile lor. Unde un lup e distrus de un alt lup, o viperă de alta, probabil că o mie de oameni sunt distruşi de cei din propriile lor specii. Prin urmare Domnul nostru binecuvântat ar putea spune, atunci când i-a trimis pe ucenicii săi în lume, Matei 10:16, 17, „Iată vă trimit ca oi în mijlocul lupilor – dar să vă feriţi de oameni”. De ce spun eu lupi? Vă trimit în marea lume de oameni, care sunt mult mai periculoşi şi mai rănitori şi faţă de care trebuie să fiţi foarte atenţi, decât de lupi.

 

Ar fi într-adevăr ciudat ca aceasta să fie starea omenirii, distinsă prin raţiune, pentru însăşi acel scop, ca ea să fie capabilă de religie, care constă în sumar din dragoste, dacă oamenii, în timp ce vin în lume, sunt inocenţi şi inofensivi în natura lor, nedepravaţi şi perfect de liberi de toate predilecţiile rele.

 

CAP. I / SECŢIUNEA VIII

 

Depravarea nativă a omenirii apare din faptul că a fost aşa puţin efect bun a atâtor de multe şi mari mijloace folosite pentru a promova virtutea în lume.

 

Evidenţa coruperii native a omenirii apare mult mai izbitoare, atunci când este considerat faptul că lumea a fost aşa de coruptă în general, în mod constant şi extrem de mult, în ciuda mijloacelor variate, mari şi continue care au fost folosite pentru a-i retine pe oameni de la păcat, şi de a promova virtutea şi adevărata religie printre ei.

 

Dr. T. presupune că necazul şi moartea, care vin asupra omenirii în consecinţă a păcatului lui Adam a fost adusă asupra lor într-o mare favoare, ca un tată binevoitor, care exercită o disciplină nesănătoasă faţă de copiii săi, pentru a-i reţine de la păcat, prin creşterea deşertăciunii tuturor lucrurilor pământeşti, pentru a potoli forţa lor faţă de ispitire şi înşelare; pentru a-i îndemna să fie moderaţi în satisfacerea poftelor trupului; pentru a mortifica mândria şi ambiţia, şi ca oamenii să aibă întotdeauna înaintea ochilor lor o demonstrare frapantă a faptului că păcatul este infinit de urât înaintea lui Dumnezeu, la vederea lui, decât ceea ce nu este cu nimic mai adecvat să le ofere lor totala oroare a fărădelegii, şi să fixeze în minţile lor un sens al consecinţelor  teribile ale păcatelor, etc., etc. Şi în general, că ele nu vin ca pedepse, ci doar ca mijloace de a-i tine pe oameni de vicii, şi să-i facă mai buni. – Dacă este aşa, cu siguranţă că acestea sunt mijloace măreţe. Aici este o alterare măreaţă: omenirea, odată atât de uşoară şi de fericită, viguros de sănătoasă şi frumoasă, bogată în toate binecuvântările plăcute şi abundente ale paradisului, acum dată afară, destituită, slabă şi decăzută, într-o mare lume stearpă, producând spini şi buruieni, în schimbul încântătoarei creşteri şi dulcea roadă a grădinii din Eden, pentru a-şi istovi viaţa în trudă şi povară, pe pământul blestemat din cauza ei; şi în fine, ori prin stricăciunea îndelungată şi întârziată, sau durere severă şi boală acută, pentru a expira şi a se întoarce în putrefacţie şi ţărână. Dacă acestea sunt folosite doar ca doctorii, pentru a preveni şi a trata boala minţii, ele sunt într-adevăr ascuţite, în special moartea, care, pentru a folosi reprezentarea lui Ezechia, e ca şi când ţi-ai rupe toate oasele. Şi, cineva ar crede, ar fi foarte eficient dacă subiectul nu avea nici o depravare – nici o înclinare rea şi contrară, pentru a rezista şi a împiedica efectul pe cinste – în special în lumea veche, când prima ocazie a acestei teribile alterări, această seriozitate a mijloacelor, era proaspătă în memorie. Adam a continuat să trăiască aproape două treimi din timpul de dinaintea potopului, aşa că o mare parte a acelora care erau vi până la potop să poată să aibă oportunitatea să-l vadă şi să converseze cu el, şi să audă din gura lui, nu doar despre căderea sa, şi de introducerea groaznicelor consecinţe ale acesteia, ci şi prima sa descoperire în existenţa din lumea nou creată, a creării lui Eva, şi ceea ce s-a întâmplat între el şi Creatorul său în paradis.

 

Dar care a fost succesul acestor mari mijloace, pentru a-i reţine pe oameni din păcat şi de a-i îndemna la virtute? S-au dovedit acestea drept suficiente? – În schimbul acesteia, lumea a crescut de curând nespus de coruptă, până ce, ca să folosim cuvintele autorului nostru, omenirea a fost în mod universal destrăbălată în poftă, senzualitate, jafuri şi injusteţe.

 

Apoi Dumnezeu a folosit şi alte mijloace: l-a trimis pe Noe, un predicator la neprihănirii, să avertizeze lume de distrugerea universală care avea să vină peste ei printr-un potop de ape, dacă ei continuau în păcat. Această avertizare a fost adusă de el cu circumstanţe care tindeau să le şocheze minţile lor, şi să le atragă atenţia. El a mers să construiască acea structură vastă, arca, în care el a implicat un mare număr de mâini, şi probabil că a cheltuit tot ceea ce avea el pe lume pentru a-şi salva familia şi pe sine. Şi sub aceste mijloace neobişnuite Dumnezeu i-a aşteptat pe oameni 120 de ani – dar toate fără nici un efect. Întreaga lume, din ceea ce se pare, a continuat încăpăţânată, şi absolut de incorigibilă, aşa că nu mai rămânea nimic de făcut cu ei, decât să distrugă în totalitate locuitorii pământului, şi să înceapă o lume nouă, din acea singură familie care s-au distins pe ei înşişi prin virtutea lor, ca din ei să se propage o rasă nouă şi pură. Prin urmare, aceasta s-a făcut: şi moştenitorii lumii noi, urmaşii lui Noe, au avut aceste mijloace noi şi extraordinare de a se reţine de la păcat, şi să exercite virtutea, în adiţie cu truda, suferinţa şi mortalitatea comună, faţă de care a fost supusă lumea înainte, drept consecinţă a păcatului lui Adam, anume, că Dumnezeu şi-a manifestat în mod nou teribila sa neplăcere faţă de păcat, în distrugerea multelor milioane din omenire, toţi odată, bătrâni şi tineri, bărbaţi, femei şi copii, fără nici o milă de ei pentru toate ţipetele şi plânsetele cu care au fost umplute lumea. Ei înşişi, familia care a rămas, au fost în mod minunat distinşi de bunătatea perseverentă a lui Dumnezeu, ca ei să fie o sămânţă sfântă, fiind eliberaţi de exemplele corupte ale lumii vechi, şi fiind cu toţi odrasla unui părinte viu, a cărui instrucţiuni şi sfaturi pioase le-au avut aceştia, pentru a le aplica lor, pentru a preveni păcatul, şi să-i angajeze în datoria lor. Aceşti locuitori ai lumii noi, trebuie să fi avut multe efecte evidente şi uluitoare înaintea ochilor lor despre acea distrugere universală, pentru a fi o avertizare continuă care să-i afecteze şi pe ei. Şi pe lângă toate acestea, Dumnezeu a scurtat acum viaţa omului la aproape un sfert din ceea ce era ea. Scurtarea vieţii omului, spune Dr. T. (p. 68): „A fost pentru ca larga răspândire a ambiţiei şi a poftei să se poată aduce la hotare înguste, şi să aibă mai puţină oportunitate în a face pagubă; şi ca moartea, fiind încă mai aproape de vederea noastră, să poată fi un motiv mai puternic de a privi mai puţin lucrurile unei lumi tranzitorii, şi de a ne alătura mai mult de regulile adevărului şi ale înţelepciunii”.

 

Să observăm acum consecinţa. – Aceste mijloace noi şi extraordinare, în adiţie cu primele, erau pe departe de a oferi în mod suficient, ca lumea nouă să se fi degenerat, şi să devină coruptă, prin astfel de grade rapide, ca, aşa cum observă Dr. T., omenirea în general era scufundată în idolatrie, în circa 400 de ani înainte de potop, şi astfel că la 50 de ani de la moartea lui Noe, ei au devenit aşa de răi şi de brutali, încât să-l părăsească pe adevăratul Dumnezeu şi să se întoarcă să se închine la creaturi neînsufleţite.

 

Când lucrurile au ajuns în acest punct, Dumnezeu a fost încântat, pentru un remediu, să introducă o nouă şi minunată dispensaţie – separarea unei familii particulare, şi popor, de restul lumii, printr-o serie de cele mai uimitoare miracole, făcute înaintea ochilor lumii, şi fixarea locuinţei lor, aşa cum era ea, în mijlocul pământului, între Asia, Europa şi Africa, şi în mijlocul acelor naţiuni care erau cele mai considerabile pentru putere, cunoştinţă şi artă – ca astfel, într-o manieră extraordinară, să locuiască în acel popor, în indicii vizibile ale prezenţei sale. Acolo el s-a manifestat pe sine, şi de acolo lumii, printr-un curs de operaţiuni şi efecte miraculoase, pentru mulţi ani, ca poporul să fie sfânt pentru Dumnezeu, ca o împărăţie de preoţi, şi să stea ca un oraş pe un munte, pentru a fi o lumină pentru lume. El a scurtat de asemenea în mod gradat viaţa omului, până ce aceasta a ajuns la aproape a doisprezecea parte a ceea ce era ea înainte de potop; şi aceasta conform marii diminuări a ispitelor faţă de păcat a Dr. T., şi în creşterea emoţiei sale faţă de sfinţenie. – Şi acum să considerăm care a fost succesul acestor mijloace, atât faţă de lumea neamurilor, cât şi pentru naţiunea lui Israel.

 

Dr. T. observă drept (Cheia, p. 24. § 75): „Dispensaţia evreiască avea în privinţa naţiunilor lumii, datoria de a răspândi cunoaşterea şi ascultarea de Dumnezeu pe pământ, şi a fost stabilită pentru beneficiul întregii omeniri”. – Dar cât de lipsite de succes au fost aceste mijloace, şi altele folosite cu naţiunile păgâne, atâta timp cât a durat această dispensaţie! Avraam a fost o persoană notată în toate naţiunile principale decât în lume, cum ar fi în Egipt şi în monarhiile din est. Dumnezeu a făcut numele lui faimos prin minunatele sale dispensaţii distinse faţă de el, prin supunerea miraculoasă, înaintea servitorilor săi şi a sa, a acelor armate ale celor patru regi din est. Marea lucrarea a Dumnezeului prea înalt, posesorul cerului şi al pământului, a fost observată bine de Melhisedec; şi cineva ar crede că aceasta ar fi fost suficient pentru a trezi atenţia tuturor naţiunilor din acea parte a lumii, şi să le conducă la cunoaşterea şi închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, în special dacă era considerat în legătură cu acea distrugere miraculoasă şi cea mai teribilă a Sodomei, şi a tuturor oraşelor de la câmpie, pentru nelegiuirea lor, cu eliberarea miraculoasă a lui Lot, fapte care au fost fără îndoială foarte faimoase în lume. Dar nu aceasta este ultima apariţie, din relatările pe care le avem, a oricărui efect bun considerabil. Din contra, acele naţiuni care au fost în cale observării şi de a fi afectaţi cu acele lucruri, chiar şi acele naţiuni ale Canaanului, au crescut din ce în ce mai rele, până ce au ajuns să pună capacul, în vremea lui Iosua. Şi urmaşii lui Lor, acel sfânt aşa de distins, au devenit curând, cei mai grosolani idolatrii, aşa cum se pare că au fost în vremea lui Moise (vezi Numeri 25). Da, chiar şi cea mai îndepărtată parte a urmaşilor lui Avraam, copiii lui Ismael, pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah, care au uitat curând pe adevăratul Dumnezeu şi au căzut în păgânism.

 

Lucruri mari au fost făcute în vederea naţiunilor, care tindeau să le trezească şi să le conducă la cunoaşterea şi ascultarea de adevăratul Dumnezeu, în vremea lui Iacov şi a lui Iosif, în care Dumnezeu în mod miraculos, prin mâna lui Iosif, i-a salvat de foamete, de parcă ar fi fost întreaga lume, aşa cum apare din Geneza 41:56, 57. Prin numele pe care l-a dat faraon lui Iosif, Zaphnath-Paaneah, aşa cum se spune el în limba egipteană, semnifică salvatorul lumii. Se pare dar că nu a fost nici un efect continuu al acestui lucru, cel puţin între egipteni, căpitan al tuturor naţiunilor păgâne din acele zile, care au avut aceste mari lucrări ale lui Iehova în faţa ochilor lor. Din contra, ei au devenit din ce în ce mai răi şi se părea că erau mult mai grosolani în idolatriile şi ignoranţa lor a adevăratului Dumnezeu, şi în fiecare fel mai nelegiuiţi, şi copţi pentru ruină, atunci când Moise a fost trimis la faraon, decât erau ei în vremea lui Iosif.

 

După aceasta, în vremea lui Moise şi a lui Iosua, marele Dumnezeu a fost încântat să se manifeste pe sine într-o serie de miracole uluitoare, pentru circa 50 de ani împreună, înfăptuite în cea mai publică manieră, în Egipt, în pustie, şi în Canaan, în vederea întregii lumi; miracole prin care lumea a fost scuturată, întregul cadru al creaţiei vizibile, pământul, mările şi râurile, atmosfera, norii, soarele, luna şi stelele au fost afectate; miracole care tind în mare să convingă naţiunile lumii de deşertăciunea falşilor ei dumnezei, aratandu-L pe Iehova că este infinit mai presus de toţi aceştia, în lucrul în care ei s-au comportat cel mai mândru, şi prin arătarea groaznicei neplăceri a lui Dumnezeu faţă de răutatea lumii păgâne. Şi despre aceste cuvinte se vorbeşte în mod expres ca sfârşit al acelor mari minuni; Exod 9:14; Numeri 14:21; Iosua 4:23, 24. Totuşi, nu a urmat nici o reformă, ci prin ceea ce spune scriptura, naţiunile care au avut cel mai mult în vedere aceste lucruri, s-au încăpăţânat în mod teribil, refuzând cu stupiditate toată convingerea şi reforma, şi care a mers cu încăpăţânare în a se opune Dumnezeului cel viu, spre propria lor distrugere.

 

După aceasta, Dumnezeu s-a manifestat pe sine din vrem în vreme, în mod foarte public, către naţiunile lumii, prin minunatele lucrări înfăptuite în timpul Judecătorilor, a unei tendinţe asemănătoare cu cele menţionate. În special este distrugerea atât de miraculoasă, prin mâna lui Ghedeon, a aproape întregii armate a madianiţilor şi a amaleciţilor, şi a tuturor copiilor estului, care constau din circa 135.000 de bărbaţi, Judecători 7:12; 8:10. Dar nici o reformă nu a urmat după aceasta, sau altă lucrare mare a lui Dumnezeu, care s-a făcut în vremea lui Debora, Barac, Iefta şi Samson.

 

După aceste lucruri, Dumnezeu a folosit altele noi, şi în anumite privinţe, mijloace mai mare cu lumea păgână, pentru a-i aduce pe aceştia la cunoaşterea şi slujirea adevăratului Dumnezeu, în zilele lui David şi Solomon. El l-a ridicat pe David, un om după inima sa, cel mai înflăcărat închinător al Dumnezeului adevărat, şi un urâtor zelos al idolilor, şi a supus înaintea lui aproape toate naţiunile dintre Egipt şi Eufrat, adesea asistându-l de acesta în mod miraculos în bătăliile sale cu duşmanii. Şi el l-a confirmat pe Solomon fiul său în deplina şi liniştita posesiune a acelui mare imperiu, pentru circa 40 de ani, şi l-a făcut pe acesta cel mai înţelept, cel mai bogat, cel mai splendid şi în fiecare fel cel mai mare monarh care a fost vreodată în lume, şi pe departe cel mai faimos şi cel mai mare nume dintre naţiuni, în special pentru înţelepciunea sa, şi lucrurile referitoare la numele Dumnezeului său; în particular templul pe care el l-a clădit, care era somptuos de măreţ, ca acesta să fie de mare faimă şi glorie în toate ţările, 1 Cronici 22:5. Şi nu se spune că din toate popoarele au venit oameni să îl asculte pe Solomon, din toate împărăţiile lumii, 1 Împăraţi 4:34; 10:24. Şi Scriptura ne informează că aceste lucruri mari au fost făcute ca naţiunile din ţările îndepărtate să audă de marele nume al lui Dumnezeu, şi de braţul Său întins; ca toţi să îl audă, precum şi poporul său Israel: şi ca toţi oamenii pământului să ştie, că Domnul este Dumnezeu şi că nu este altul în afară de El, 1 Împăraţi 41-43, 60. Dar totuşi nu este nici o aparenţă a vreunui efect considerabil, în ceea ce priveşte pe oricare dintre naţiunile păgâne.

 

După aceasta, înainte de captivitatea din Babilon, multe lucruri au fost făcute înaintea naţiunilor păgâne, multe dintre ele tinzând să ilumineze şi să îi afecteze, precum şi să-i înduplece. Printre acestea sunt felul cum Dumnezeu distrugea armata etiopienilor de mii şi mii de oameni înaintea lui Asa; miracole lui Ilie şi Elisei, în special năruirea miraculoasă a profeţilor şi închinătorilor lui Baal de către Ilie; vindecarea lui Naaman de către Elisei, prim ministru al Siriei, şi miraculoase victorii obţinute prin rugăciunile lui Elisei, peste sirieni, moabiţi şi edomiţi; distrugerea miraculoasă a armatei vaste unite a copiilor lui Moab, Amon şi Edom la rugăciunea lui Iosafat, 1 Cronici 20. Predica lui Iona la Ninive, împreună cu miracolele eliberării lui din burta acelui peşte mare, care a fost publicat şi atestat ca un semn pentru a confirma predicarea sa: dar în special acea mare lucrare a lui Dumnezeu, în distrugerea armatei lui Sanherib printr-un înger, pentru sfidarea sa faţă de Dumnezeul lui Israel, de parcă el nu ar fi fost mai mult decât dumnezeii păgânilor.

 

Când toate aceste lucruri s-au dovedit a fi ineficiente, Dumnezeu a preluat o nouă metodă cu lumea păgână, şi a folosit, în anumite privinţe, mijloace mult mai mari pentru a-i convinge şi de a-i corecta decât înainte. În primul rând, poporul său, evreii, au fost scoşi din Babilon, capul şi inima lumii (Caldea fiind foarte mult temelia idolatriei), pentru a aduce acolo revelaţiile pe care Dumnezeu le-a făcut despre sine, conţinute în scrierile sacre; şi aceasta pentru a păstra mărturia împotriva idolatriei, aşa cum au făcut unii dintre ei, în special Daniel, Şadrac, Meşac şi Abednego, într-o manieră foarte deschisă înaintea regelui şi a celor mai mari oameni din imperiu, prin astfel de circumstanţe care a făcut din mărturia lor să fie foarte faimoasă în lume. Şi Dumnezeu a confirmat aceasta cu mari minuni, care au fost răspândite prin imperiu, prin ordinul monarhului său, ca fapte măreţe ale Dumnezeu lui Israel, arătându-le că el este mai presus de toţi dumnezeii: Daniel, acel mare profet, în acelaşi timp fiind ridicat la a fi guvernatorul tuturor înţelepţilor din Babilon, şi unul din ofiţerii majori de la curtea lui Nebucadneţar.

 

După aceasta, Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus să distrugă Babilonul, pentru sfidarea lor încăpăţânată faţă de Dumnezeul adevărat, şi a injuriilor faţă de poporul său, conform profeţiei lui Isaia, vorbind de el pe nume, instruindu-l despre natura şi dominaţia adevăratului Dumnezeu, Isaia 45. Aceste profeţii care au fost probabil arătate lui, prin care el a fost îndemnat să publice mărturia sa referitoare la Dumnezeul lui Israel, ca DUMNEZEUL, Ezra 1:2, 3. Daniel, aproape în acelaşi timp, fiind avansat la funcţia de prim ministru de stat în noul imperiu şi ridicat în rang sub Darius, a apărut în acel loc ca un închinător deschis al Dumnezeului lui Israel, şi numai lui, Dumnezeu confirmând mărturia lui pentru el, înaintea regelui şi a celor mai mari din împărăţia sa, prin apărarea lui în groapa cu lei, prin care Darius a fost determinat să publice la tot poporul, naţiunile şi limbile, care locuiau pe pământ, mărturia lui, că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeul cel viu şi neclintit pentru vecie, etc.

 

După distrugerea Babilonului, unii dintre evrei s-au întors în tara lor, o mulţime dintre ei nu s-au întors niciodată ci au fost împrăştiate prin multe părţi ale vastului imperiu persan, aşa cum apare din cartea lui Estera. Şi mulţi dintre ei după aceea, aşa cum ne informează bunii istorici, au fost duşi în părţile depărtate din vestul lumii, şi astfel au fost împrăştiaţi în întreaga lume păgână, având Sfintele Scripturi cu ei, şi sinagogi pretutindeni, pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu. Şi aşa a continuat să fie până în zilele lui Hristos şi a ucenicilor Săi, aşa cum apare din Faptele Apostolilor. Astfel acea lumină, care le-a dat-o Dumnezeu, a fost dusă departe în toate părţile lumii: aşa că acum ei aveau avantaje mai mari pentru a veni la cunoaşterea adevărului, în materii de religie, dacă ei au fost dispuşi să-şi îmbunătăţească avantajele lor.

 

Pe lângă toate aceste lucruri, din vremea lui Cirus, învăţătura şi filozofia a crescut şi au ajuns la o mare înălţime. Dumnezeu a ridicat un număr de oameni de genii uluitoare, pentru a-i instrui pe alţii şi de a le îmbunătăţi motivarea şi înţelegerea lor, în natura lucrurilor: şi cunoaşterea filozofică continuând să crească pentru câteva ere, se pare că a ajuns la culmea sa înaintea venirii lui Hristos, sau aproape de acea vreme.

 

Să luam în considerare care a fost efectul tuturor acestor lucruri. – În schimbul reformei, sau a oricărei apariţii sau perspectivă a acesteia, lumea păgână a crescut mai rea în general. Aşa cum observă Dr. Winder, „Absurdităţile inevitabile ale idolatriei păgâne au continuat fără remediu, şi au crescut la fel ca artele şi învăţătura; şi păgânismul predomina în toată înălţimea şi absurditatea sa atunci când naţiunile păgâne au ajuns în vârf, şi în cele mai politicoase oraşe şi ţări, şi aşa a continuat până la ultima suflare a puterii păgâne”. Şi aşa a fost cu răutatea în general, precum şi cu idolatria, aşa cum apare din ceea ce scrie apostolul Pavel în Romani 1. – Dr. T. vorbind despre vremea când a fost introdusă schema evangheliei (Cheia, § 289) spune, „Starea morală şi religioasă a păgânilor era foarte deplorabilă, fiind în general înecată în mare ignoranţă, idolatrie grosolană şi vicii dezgustătoare”. Viciile dezgustătoare au predominat, nu doar printre popoarele obişnuite, ci şi printre filozofi, da, chiar printre cei mai de sus dintre ei, şi cele mai mari genii; astfel observă Dr. T. lucrurile în ceea ce priveşte acel viciu detestabil al sodomiei, pe care ei l-au permis în mod comun şi deschis şi practicat fără ruşine (vezi nota lui Dr. T. asupra lui Romani 1:27).

 

Considerând astfel starea lumii păgâne, în ceea ce priveşte efectul mijloacelor folosite pentru reformarea ei, din timpul dispensaţiei evreieşti, de la prima fundamentare a acesteia din timpul lui Avraam, să luăm acum în considerare cum a fost treaba cu oamenii, care sunt distinşi cu privilegiile specifice ale acelei dispensaţii. Mijloacele folosite cu naţiunile păgâne erau mari, dar ei erau mici în comparaţie cu cele folosite cu israeliţii. Avantajele prin care se făcea distincţia acelui popor sunt reprezentate în Scriptură ca fiind în mod vast deasupra tuturor paralelelor, în pasajele pe care le notează Dr. T. (Cheia, § 54). Şi el socoteşte aceste privilegii printre acelea pe care el le numeşte binecuvântări antecedente, constând din motive faţă de virtute şi ascultare, şi spune (Cheia, § 66), „Că acesta a fost finalul şi scopul dispensaţiei favorurilor extraordinare ale lui Dumnezeu faţă de evrei, şi anume, de a-i implica pe aceştia la datorie şi ascultarea, sau că aceasta era o schemă pentru promovarea virtuţii, este destul de clar din fiecare parte a Vechiului Testament”. Cu toate acestea, generalitatea acelui popor, prin toate perioadele succesive ale acelei dispensaţii, erau oameni de un caracter rău. Dar va fi mult mai abundent manifestat faptul cât de puternică părea înclinaţia naturală spre nelegiuire din acel popor, prin a considera mult mai particular condiţia lor din vreme în vreme.

 

În ciuda marilor lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut în vremea lui Avraam, Isaac şi Iacov, de a-i separa pe ei şi urmaşii lor de lumea idolatră, ca ei să fie un popor sfânt pentru el, deşi în aproape 200 de ani după moartea lui Iacov, şi la mai puţin de 150 de ani după moartea lui Iosif, şi în timp ce mai erau în viaţa cei ce l-au văzut pe Iosif, poporul şi-a pierdut într-o mare măsură adevărata religie şi se conformau rapid cu lumea păgână. Pentru un remediu mai efectiv care să-i înstrăineze pe ei de idoli şi să îi implice pe aceştia faţă de Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeu a apărut pentru a-i scoate dintre egipteni şi de a-i separa de lumea păgână şi să se descopere pe sine în gloria şi maiestatea sa, într-o manieră aşa de efectivă şi de uluitoare încât să tindă cel mai profund şi mai durabil la impresionarea minţilor lor, ca ei să nu-l mai părăsească deloc. Dar ei erau aşa de perverşi încât ei au murmurat chiar şi în mijlocul miracolelor pe care Dumnezeu le-a înfăptuit pentru ei în Egipt, la fel şi la Marea Roşie, la câteva zile după ce Dumnezeu i-a scos cu mână aşa de puternică. Atunci când El i-a trecut prin mare, ei au cântat lauda lui dar curând au uitat faptele lui. Înainte ca ei să ajungă la Muntele Sinai, ei şi-au manifestat în mod deschis perversiunea lor din vreme în vreme, aşa că Dumnezeu le spune, Exod 16:28, „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?”. Apoi ei au murmurat din nou la Refidim.

 

La aproape două luni după ce ei au ieşit din Egipt, ei au ajuns la Muntele Sinai unde Dumnezeu a intrat într-un legământ cel mai solemn cu poporul său, ca ei să fie un popor sfânt pentru el, cu manifestări aşa de uluitoare ale puterii, maiestăţii şi sfinţeniei sale încât ei au rămas cu toţii de necomparat. Dumnezeu pune în mintea poporului următoarele lucruri, Deuteronom 4:32-34, „Întreabă vremurile străvechi, care au fost înaintea ta, din ziua când a făcut Dumnezeu pe om pe pământ, şi cercetează de la o margine a cerului la cealaltă: a fost vreodată vreo întâmplare aşa de mare, şi s-a auzit vreodată aşa ceva? A fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni şi lupte, cu mână tare şi braţ întins, şi cu minuni înfricoşate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt şi sub ochii voştri?”. Şi aceste lucruri mari au fost pentru a impresiona minţile lor cu o asemenea convingere şi sens al adevărului divin, şi al obligaţiilor lor, ca ei să nu le poată uita niciodată; aşa cum spune Dumnezeu în Exod 19:9, „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine”. Dar care a fost efectul acestor lucruri? Nu au trecut nici două sau trei luni înainte ca acel popor, sub acel munte, să se reîntoarcă la veche lor idolatrie egipteană, şi cântau şi dansau înaintea unui viţel de aur, pe care l-au făcut să i se închine. Şi după manifestările groaznice ale neplăcerii lui Dumnezeu faţă de acel păcat, şi atât de mult făcut pentru a-i aduce la pocăinţă, şi la conformarea lor în ascultarea, a fost doar la câteva luni până ce ei au ajuns la acel spirit de violenţă, într-o rebeliune deschisă împotriva lui Dumnezeu, cu întreaga lor vehemenţă ei şi-au declarat rezoluţia lor de a nu-l mai urma pe Dumnezeu, ci să-şi facă un căpitan care să-i conducă înapoi în Egipt. Şi astfel ei au ajuns într-o opoziţie perversă faţă de Cel Prea Înalt, repetând din când în când actele lor deschise de rebeliune, în mijlocul continuatelor miracole uluitoare, până ce acea generaţie a fost distrusă. Şi chiar dacă se pare că următoarea generaţie a fost cea mai buna din Israel, în ciuda bunelor lor exemple, şi a tuturor minunilor puterii şi dragostei lui Dumnezeu faţă de acel popor din vremea lui Iosua, cât de curând s-a degenerat acest popor, şi au început să-l părăsească pe Dumnezeu şi să se unească cu păgânii în idolatriile lor, până ce Dumnezeu, prin mijloace severe, şi prin a trimite profeţi şi judecători, i-a influenţat în mod extraordinar de sus, şi i-a reclamat! Dar când ei au ajuns la o reformă prin astfel de mijloace, ei se depărtau la scurt timp în practica idolatriei, şi aceasta de la o eră la alta, şi nimic nu se dovedea a fi eficient pentru reforma stabilă.

 

După ce au decurs lucrurile în acest fel pentru câteva sute de ani, Dumnezeu a folosit metode noi cu poporul său în două privinţe: Prima, el a ridicat un mare profet, sub care un număr de tineri bărbaţi erau pregătiţi în şcoli, ca dintre ei să poată fi o succesiune constantă de profeţi în Israel, pe care îi putea alege Dumnezeu, ceea ce se pare că a continuat pentru mai mult de 500 de ani. A doua, Dumnezeu a ridicat un mare împărat, David, unul eminent pentru înţelepciune, pietate şi curaj, pentru a subjuga pe toţi vecinii lor păgâni, care erau o cursă pentru ei; şi să confirme, împodobească şi să perfecţioneze instituţiile închinării sale publice; şi prin el să dezvăluie mai deplin marea salvare, şi viitoarea împărăţie glorioasă a lui Mesia. Şi după el a fost ridicat fiul său, Solomon, cel mai înţelept şi mai mare prinţ care a fost vreodată pe pământ, pentru a stabili mai deplin acele lucru pe care tatăl său David le-a început, referitor la închinarea publică la Dumnezeu în Israel, şi să clădească un templu glorios pentru cinstea lui IEHOVA, şi instituţiile închinării lui, şi să instruiască naţiunile vecine în adevărata înţelepciune şi religie. Dar care a fost succesul acestor noi şi extraordinare mijloace? Dacă îl luăm pe Dr. T. ca expunător al Scripturii pentru noi, naţiunea trebuie să fie extrem de coruptă în vremea lui David, căci el presupune că el are în vedere vremurile lui, în acele cuvinte din Psalmul 14:2, 3, „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”. Fie că Dr. T. are dreptate în această privinţă sau nu, totuşi dacă am considera ceea ce a apărut în Israel, în cadrul rebeliunii lui Absalom şi a lui Şeba, nu vom vedea vreo cauză ca să ne gândim că partea mai mare a naţiuni din acea zi era din oameni de adevărată înţelepciune şi pietate. În ceea ce priveşte vremea lui Solomon, Dr. T. presupune, aşa cum s-a observat deja, că Solomon vorbeşte de propria sa perioadă, atunci când spune că el nu a găsit un om din o mie care să fie în întregime un om drept.

 

Totuşi, se pare că toate aceste mijloace mari folosite pentru a promova şi a stabili virtutea şi adevărata religie, în vremea lui Samuel, David şi Solomon, erau pe departe de a avea un efect bun de durată în Israel, că însăşi Solomon, cu toată înţelepciunea sa, şi în ciuda favorurilor de necomparat ale lui Dumnezeu faţă de el, a avut mintea sa coruptă, aşa încât să tolereze idolatria în ţară şi să-l provoace mult pe Dumnezeu împotriva lui. Şi de îndată ce el a murit, zece triburi din cele doisprezece au părăsit adevărata închinare la Dumnezeu, iar în schimbul acesteia, au stabilit în mod deschis idolatria asemănătoare cu cea în care au căzut oamenii la Muntele Sinai, când şi-au făcut un viţel de aur; şi au continuat pe deplin de încăpăţânaţi în această apostazie, în ciuda tuturor mijloacelor care putea fi folosite cu ei de către profeţi, pe care i-a trimis Dumnezeu, unul după altul, pentru a mustra, a sfătui şi a-i avertiza pentru circa 250 de ani, în special prin acei doi profeţi, Ilie şi Elisei. Dintre toţi împăraţii care au domnit peste ei, nu era unul care să nu fie de un caracter rău. Şi în cele din urmă cazul lor părea total disperat, aşa că nu mai rămânea nimic de făcut cu ei decât să fie înlăturaţi dinaintea lui Dumnezeu. Aşa descrie Scriptura lucrurile în 2 Regi 17.

 

În ceea ce priveşte celelalte două triburi, regii lor erau întotdeauna din familia lui David, şi ei au fost favorizaţi în multe privinţa pe departe faţă de fraţii lor care erau foarte corupţi în general. Regii lor erau, majoritatea dintre ei, oameni răi, iar magistraţii lor şi preoţii şi poporul au fost de acord în general în cadrul coruperii. Astfel sunt reprezentate lucrurile în istoria scripturii, şi în cărţile profeţilor. Şi când aceştia au văzut cum Dumnezeu a alungat pe cele zece triburi, în loc să îi avertizeze, ei s-au făcut pe ei înşişi enorm mai mult de ticăloşi decât ceilalţi. 2 Regi 17:18, 19; Ezechiel 16:46, 47, 51. Dumnezeu a aşteptat într-adevăr mult după ei, datorită slujitorului său David, şi de dragul Ierusalimului, pe care l-a ales, şi a folosit mijloace mult mai extraordinare cu ei, în special prin acei mari profeţi, Isaia şi Ieremia, dar fără nici un efect; aşa că în cele din urmă, aşa cum profeţii au prezentat materia, ei erau ca un trup universal şi disperat de bolnav şi de corupt, care nu ar fi admis nici un remediu, întregul cap bolnav, şi toată inima leşinată, etc.

 

Lucrurile ajungând la acest punct, Dumnezeu a aplicat această metodă asupra lor, El le-a distrus în totalitate oraşul şi ţara lor, şi templul care era printre ei, făcut prin lucrarea de curăţare a ţării de ei, aşa cum omul goleşte un vas, îl şterge şi îl întoarce invers, sau când un vas este aruncat într-un foc aprins, până ce murdăria lui este complet arsă: 2 Regi 21:13; Ezechiel 24. Ei au fost duşi în captivitate şi lăsaţi acolo, până ce acea generaţie nelegiuită a murit, şi acei vechi rebeli au fost curăţaţi, ca mai apoi ţara să fie restabilită cu o generaţie mai pură.

 

După întoarcerea din captivitate, şi după ce Dumnezeu a clădit din nou biserica evreiască în propria lor ţară, printr-o serie de prevederi minunate, în ciuda acestora ei s-au corupt din nou, la un grad aşa de mare, încât ticăloşia lor a umplut măsura în zilele lui Antiochus Epiphanes, aşa cum este reprezentată materia în profeţia din Daniel 8:23. Apoi Dumnezeu i-a făcut subiecte ale unei dispensaţii, cu puţin mai teribilă decât cea care a fost în zilele lui Nebucadneţar. Şi după ce i-a eliberat din nou Dumnezeu, şi a restaurat printre ei starea religiei, prin intermediul Macabeilor, ei au degenerat din nou; aşa că atunci când a venit Hristos, ei au ajuns la acel grad extrem de corupere care este oferit în descrierile date de evanghelişti.

 

Se poate observa aici în general că evreii, deşi erau aşa de vast distinşi cu avantaje, mijloace şi motive spre sfinţenie, în ciuda acestor lucruri sunt reprezentaţi, din când în când, ca mult mai răi înaintea lui Dumnezeu decât cei mai răi dintre păgâni. Aşa cum în vechime, Dumnezeu a jurat pe viaţa sa, că nelegiuirea lui Sodoma era mică, comparată cu cea a evreilor, Ezechiel 16:47, 48, etc., şi 5:5-10. Aşa că atunci când Hristos vorbeşte despre evrei în vremea sa, îi reprezintă ca având o vină mult mai mare decât a locuitorilor din Tir şi Sidon, sau decât însăşi Sodoma şi Gomora.

 

Am ajuns însă la vremea când cea mai grandioasă scenă a fost prezentată ca niciodată de deschis pe pământ. După ce toate celelalte scheme au fost de mult şi în întregime încercate, şi au eşuat aşa de mult de la succes, atât între evrei cât şi între neamuri, acea minunată dispensaţie a fost introdusă în cele din urmă – cea mai mare schemă pentru suprimarea şi reţinerea ticăloşiei din omenire, pe care a născocit-o vreodată mila şi înţelepciunea – însăşi Evanghelia glorioasă a lui Isus Hristos. „O nouă dispensaţie a harului a fost înălţată (pentru a folosi cuvintele Dr. T., p. 239, 240) pentru sfinţirea mai sigură şi mai efectivă a omenirii, în asemănarea cu Dumnezeu, eliberând-o de păcatul răutăţii, în care ar putea ea să cadă, sau era deja căzută; pentru a o răscumpăra din toată ticăloşia şi să o aducă la cunoaşterea şi ascultarea de Dumnezeu”. În oricare termeni mari şi înalţi vorbeşte Scriptura despre mijloacele şi motivele de care evreii s-au bucurat în trecut, cu toate aceste privilegiile lor sunt reprezentate ca neavând nici o glorie în comparaţie cu avantajele evangheliei. Cuvintele Dr. T. (p. 233) sunt demne de a fi repetate aici. „Chiar şi păgânii îl cunoşteau pe Dumnezeu, şi l-ar fi glorificat ca Dumnezeu, dar sub lumina glorioasă a evangheliei, avem idei foarte clare a perfecţiunilor divine, în particular ale dragostei lui Dumnezeu ca Tată al nostru, şi ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Noi ne vedem datoria noastră în măsura totală, şi motivele cele mai convingătoare de a o îndeplini: avem veşnicia deschisă pentru noi, chiar şi o stare nesfârşită de onoare şi fericire, răsplata acţiunilor virtuoase, şi Duhul Sfânt promis pentru a ne conducerea şi asistarea noastră. Şi toate acestea ar trebui să fie aplicate spre purificarea minţilor noastre, şi spre perfecţionarea sfinţeniei. Pentru aceste avantaje fericite suntem născuţi noi, pentru care suntem legaţi pentru totdeauna să lăudăm şi să mărim bogatul har al lui Dumnezeu în Răscumpărătorul”. Şi tot el spune în altă parte (Cheia, p. 167) „Constituţia evangheliei este o schemă pentru restaurarea cea mai perfectă şi mai efectivă a adevăratei religii, şi de promovare a virtuţii şi fericirii, pe care a văzut-o vreodată lume”. Şi (Notă asupra Romani 1:16) adoptată admirabil pentru a ilumina minţile noastre, şi a sfinţi inimile noastre. Şi nu au fost niciodată motive aşa de puternice şi de divine propuse, pentru a ne induce la practicarea întregii virtuţi şi bunătăţi.

 

Şi totuşi nici chiar aceste mijloace nu au fost ineficiente asupra părţii mai mari a acelora cu care a fost ea folosită, dintre acei mulţi chemaţi, dar puţini aleşi.

 

În ceea ce-i priveşte pe evrei, poporul antic al lui Dumnezeu, cu care au fost ei obişnuiţi în primul rând, precum şi de Hristos şi apostolii săi, generalitatea dintre ei l-au respins pe Hristos şi Evanghelia Sa, cu o îndărătnicie extremă a spiritului. Ei nu numai că şi-au continuat cariera aceea de corupere care creştea din vremea Macabeilor, venirea lui Hristos, doctrina şi miracolele sale, predicarea urmaşilor săi şi glorioasele lucruri care erau în acelaşi asentiment, au fost ocazia, prin perversa lor îmbunătăţire greşită, a unei creşteri infinite a nelegiuirii. Ei l-au crucificat pe Domnul slavei, cu cea mai mare cruzime şi răutate, şi au persecutat pe urmaşii săi, ei nu i-au fost pe placul lui Dumnezeu şi erau contrar tuturor oamenilor, ei au continuat să fie din ce în ce mai răi, până ce au întrecut măsura păcatului lor, şi mânia a venit peste ei în întregime; şi ei au fost distruşi şi au fost alungaţi din faţa lui Dumnezeu, cu semne mai mar de nedescris ale ororii şi indignării divine, decât în zilele lui Nebucadneţar. Partea mai mare a naţiunii a fost ucisă, şi restul au fost împrăştiaţi pe tot pământul în circumstanţe cele mai deznădăjduite şi mai mârşave. Şi acelaşi duh de necredinţă şi de răutate împotriva lui Hristos şi a evangheliei, şi în circumstanţele lor mizerabil de împrăştiate, rămân ei până în ziua de astăzi.

 

Cât despre naţiunile neamurilor, deşi a fost un succes glorios al evangheliei printre ele, în zilele apostolilor, probabil nici una din zece la care li s-a predicat evanghelia nu au îmbrăţişat-o. Puterile lumii erau împotriva acesteia şi au persecutat-o cu duşmănia cea mai nesăţioasă. Printre pretendenţii la Creştinism, a apărut printre mulţi o dispoziţie de a abuza evanghelia în serviciul mândriei şi al caracterului licenţios. Apostolii au prezis o mare apostazie a lumii creştine, care avea să continue mulţi ani, şi au observat că a apărut o dispută faţă de o astfel de apostazie chiar printre acei creştini din acele zile, 2 Tesaloniceni 2:7. Partea mai mare a anilor care au trecut deja, a fost petrecută în acea mare şi generală apostazie, sub care lumea creştină, aşa cum este ea numită, a fost transformată în ceea ce era cel mai dezonorabil şi mai de urât de Dumnezeu, şi respingătoare a adevăratei virtuţi, decât starea lumii păgâne de mai înainte: ceea ce este agreabil cu descrierile profetice date despre ea prin Duhul Sfânt.

 

În ultimii ani ai bisericii creştine, Dumnezeu a ridicat un număr de oameni mari şi buni, pentru a aduce mărturie împotriva coruperilor bisericii din Roma, şi prin mijloacele lor au introdus acea lumină în lume, prin care, la scurt timp, cel puţin o treime din Europa a fost eliberată de enormităţile mai grosolane ale lui Antihrist: care a început mai întâi cu o mare reformă, faţă de religia vitală şi practică. Dar cum devine aurul nedesluşit! La ce mare pas au ajuns bisericile protestant din această zi, şi în special în naţiunea noastră! Spre ce înălţime uluitoare s-a ridicat infidelitatea, profanitate, luxul, desfrâul şi nelegiuirea de orice fel! Sărmanii americani sălbatici sunt simpli bebeluşi, dacă aş putea spune aşa, în ceea ce priveşte competenţa în nelegiuire, în comparaţie cu mulţimile din lumea creştină. Dr. T., aşa cum s-a observat anterior, prezintă faptul că generalitatea creştinilor au fost cei mai nelegiuiţi, desfrânaţi, sângeroşi şi mai perfizi din întreaga omenire; şi (Cheia, p. 388) că „Nelegiuirea lumii creştine o face să fie aşa de mult ca cea păgână încât efectele bune ale schimbării noastre spre Creştinism sunt foarte puţin văzute”.

 

Referitor la groaznica corupere din prezent, trebuie să fie considerat, pe lângă avantajele menţionate deja, că marile avantaje din învăţătură şi cunoaştere filozofică au fost făcute în secolul prezent şi trecut, oferind un mare avantaj pentru un exerciţiu lărgit şi adecvat al puterilor noastre raţionale, şi pentru ca noi să vedem manifestarea deschisă a perfecţiunii lui Dumnezeu în lucrările sale. Şi mai trebuie observat că mijloacele sunt convingeri spre virtute de care se bucură această eră, ce sunt în adiţie faţă de cele mai multe dintre acele care au mai fost menţionate înainte, date în trecut, şi printre alte lucruri, în adiţie cu scurtarea vieţii omului la 70 sau 80 de ani, de la aproape o mie. Şi în această privinţă, aş observa că aşa cum stă acest caz în Creştinism, dacă luăm una cu alta dintre aceia care vin vreodată la anii de discreţie, viaţa lor nu este mai mult de 40 sau 45 de ani, ceea ce este doar a 20a parte din ceea ce a fost: şi nu la fel stau lucrurile şi în oraşele mari, în locuri unde profanitatea, senzualitatea şi desfrâul predomină în mod comun la cel mai mare grad.

 

Dr. T. (Cheia p. 1) observă bine faptul că Dumnezeu a exercitat încă de la început minunata şi infinita înţelepciune, în metodele pe care el le-a folosit din ani în ani pentru a se opune viciului, pentru a remedia coruperea şi de a promova virtutea în lume, şi în acest scop a introdus câteva scheme. Este remarcabil câte scheme şi metode au fost încercate atât înainte cât şi după potop, cât de multe au fost folosite în vremea Vechiului Testament, atât cu evrei cât şi cu păgânii, şi cât de ineficiente s-au dovedit aceste metode antice, pentru 4000 de ani laolaltă, până ce Dumnezeu a introdus acea mare dispensaţie, pentru răscumpărarea oamenilor din toate relele, şi de a-i purifica pentru sine, un popor zelos după fapte bune, pe care Scriptura îi reprezintă ca subiecte de admiraţie pentru îngeri. Dar chiar şi aceasta s-a dovedit până acum ineficientă, referitor la generalitate, încât Dr. T. crede că este nevoie de o altă dispensaţie, lumina prezentă a evangheliei fiind insuficientă pentru deplina reformare a lumii creştine, prin motivaţia coruperilor ei: Notă asupra Romani 1:27. – Şi toate aceste lucruri, fără nici o înclinaţie naturală faţă de aceste lucruri, conform lui, sau spre contrar; nici o sursă de predilecţie naturală faţă de toate, pentru a opune convingerile faţă de bunătate; nici o opunere nativă a inimii, pentru a reţine acele mijloace graţioase, pe care le-a folosit vreodată Dumnezeu cu omenirea, de la începutul lumii până în această zi, mai mult decât a fost în inima lui Adam, în momentul când Dumnezeu l-a creat pe acesta perfect de inocent.

 

Cu siguranţă că schema Dr. T. conţine paradoxuri stranii. Şi pentru a apărea dogmele lui într-o lumină adevărată, trebuie observat că – în acelaşi timp ce el presupune aceste mijloace, chiar şi cele mai mari şi mai bune dintre ele, pentru a se fi dovedit a fi aşa de ineficiente, acel ajutor de la ele, faţă de orice reformare generală, de care să se dispere – el susţine întreaga omenire, chiar şi pe păgâni din toate părţile lumii, are abilitatea, lumina şi mijloacele suficiente să-şi îndeplinească datoria lor deplină; multe pasaje din scrierile lui presupun a se executa ascultarea perfectă de legea lui Dumnezeu fără cel mai mic grad de viciu sau răutate (Vezi p. 259, 63, 64, 72. S).

 

Nu omit însă a observa faptul că Dr. T. presupune motivul pentru care dispensaţia evangheliei a fost aşa de ineficientă, este pentru că ea a fost foarte rău înţeleasă şi pervertită. În Cheia sa (§ 389) el spune, „Reprezentările greşite ale schemei evangheliei au întunecat în mare parte gloria harului divin şi au contribuit mult la coruperea pretendenţilor ei. – Astfel de doctrine au fost învăţate aproape universal şi primite ca o răsturnare a acesteia. Noţiunile greşite despre natură, har, alegere şi reprobare, justificare, regenerare, răscumpărare, chemare, adopţie, etc., au cam luat din terenul vieţii creştine”.

 

Dar cum se face că evanghelia a fost atât de universal şi de mult înţeleasă greşit? Este oare pentru că în sine ea este foarte întunecată şi neinteligibilă, şi neadaptată faţă de priceperea aptitudinilor umane? Dacă este aşa, cum se face că posedarea unui astfel de lucru obscur şi neinteligibil să aibă un avantaj aşa de glorios? – Sau este oare datorită orbirii native, coruperii şi superstiţiei omenirii: Dar aceasta este a renunţa în sine la lucru pus în discuţie, şi admiterea unei mari depravări a naturii. Dr. T. vorbeşte despre evanghelie ca întunecată şi neinteligibilă; el o reprezintă ca expunând cea mai clară şi mai glorioasă lumină, calculată pentru a elibera lumea de întuneric şi de a o aduce în minunata lumină. EL vorbeşte de lumina pe care au avut-o evreii, din dispensaţia mozaică, ca întrecând cu mult lumina naturii, de care s-au bucurat păgânii; şi el încă mai presupune că ultima era aşa de clară încât să fie suficientă să conducă pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu, ca datorie a lor deplină, EL vorbeşte despre lumina Evangheliei ca întrecând cu mult lumina Vechiului Testament; şi vorbeşte despre apostolul Pavel în particular, „Că el a scris cu mare perspicacitate, el are mare grijă în a explica fiecare parte a subiectului său, încât nu a lăsat nici o parte din el neexplicată şi imprudentă; şi că nu a fost niciodată un autor mai exact şi mai atent decât acesta” (Pref. To Par. On Rom. p. 146, 48). Nu este oare straniu ca lumea creştină, fără nici o depravare nativă, să fie aşa de oarbă în mijlocul unei lumini aşa de mari, aşa încât să se agreeze de toţi, de la vârstă la vârstă, să fie aşa de esenţial înţeleasă greşit din ceea ce este explicat aşa de clar?

 

Dr. T. spune (p. 167 S) „Este convingerea mea că religia creştină a fost timpuriu şi dureros de coruptă prin intermediul călugărilor visători, ignoranţi şi superstiţioşi, prea îngâmfaţi pentru a fi satisfăcuţi cu simpla evanghelie, şi a rămas de mult în această stare deplorabilă”. – Cum se face dar că întreaga lume creştină, fără nici o depravare orbitoare, să asculte de aceşti oameni nebuni şi ignoranţi, mai degrabă decât de învăţătorii mai înţelepţi şi mai buni? În special, când ultimii aveau evanghelia clară de partea lor, şi doctrinele celorlalţi erau (aşa cum presupune autorul nostru) atât de contrare nu numai evangheliei, ci şi raţiunii şi bunului simţ al omului? Sau oare erau toţi învăţătorii bisericii creştine nimic mai mult decât o parcelă de visători ignoranţi? Dacă este aşa, atunci e foarte straniu, doar dacă nu cumva omenirea iubeşte în mod natural întunericul mai degrabă decât lumina; văzând în toate părţile lumii creştine că exista o mulţime de oameni în lucrare, care aveau evanghelia în mâinile lor, şi a căror preocupare principală era să o studieze şi să o predea altora; şi de aceea avea avantaje infinit mai mari pentru a deveni într-adevăr înţelepţi, decât filozofii păgâni. Dar dacă prin anumite mijloace stranii şi de neconceput, în pofida tuturor avantajelor acestea glorioase, toţi învăţătorii bisericii creştine învăţau lumea, fără nici o predilecţie nativă rea, au ajuns foarte devreme visători nebuni – şi de asemenea în visarea lor, împiedicaţi în general de anumite opinii monstruoase individuale, aşa că lumea putea fi orbită o vreme – totuşi, de ce nu au ascultat ei de acel mare şi înţelept om, Pelagius, şi alţii ca el, când el susţinea clar adevărul către lumea creştină? În special văzând pe instructorii lui că erau aşa de agreabili cu doctrinele simple, şi cu lumina clară şi deschisă a evangheliei lui Hristos, cât şi cu cele mai simple dictate ale sensului comun şi al înţelegerii omenirii; dar ceilalţi erau aşa de respingători faţă de ea, încât (conform autorului nostru) dacă ele erau adevărate, ar fi dovedit înţelegerea a fi nici o înţelegere, şi Cuvântul lui Dumnezeu de a nu fi nici o regulă a adevărului, nici măcar să poată fi aplicat, iar Dumnezeu să fie Fiinţa care să nu fie vrednică de nici o atenţie?

 

În plus, dacă ineficacitatea evangheliei de a împiedica păcatul şi de a promova virtutea ar fi aparţinând preponderenţei generale a acelor doctrine, care sunt sprijinite ca fiind atât de absurde şi de contrare evangheliei, aici trebuie luate mai multe lucruri în socoteală; anume, De ce, de cât a exista o creştere a luminii în chestiunile religioase (cum trebuie să fie presupus de schema Dr. T.) în era aceasta şi în ultima, şi aceste doctrine monstruoase ale păcatului original, ale alegerii, reprobării, justificării, regenerării, etc., au fost aşa de mult explodate, în special în naţiunea noastră, nu a fost nici o reformă care să atingă acest mare avans al luminii şi adevărului: ci din contra, viciul şi orice lucru opus creştinismului practic, a ajuns la o creştere, cu o viteză aşa de uimitoare, încât să devină ca un potop revărsat, care ameninţă, dacă nu cumva se interpune Dumnezeu în mod îndurător, ca să înghită cu repeziciune tot ceea ce este virtuos şi vrednic de laudă.

 

Multe alte lucruri puteau fi menţionate sub acest cap – mijloacele pe care le-a acut omenirea pentru a împiedica viciul şi să promoveze virtutea – cum ar fi nelegiuirea care este în multe feluri contrară cu interesul şi confortul temporar al oamenilor, şi a faptului că ei aveau aşa de mult înaintea ochilor lor instanţe aşa de multe de persoane făcute mizerabile prin viciile lor; împiedicările legilor umane, fără de care oamenii nu pot trăi în societate; judecăţile lui Dumnezeu aduse peste oameni pentru nelegiuirea lor, cu care abundă istoria, şi răsplata providenţială a virtuţii; şi mijloacele particulare de nenumărat, pe care le-a folosit Dumnezeu de la eră la eră pentru a curba nelegiuirea omenirii, pe care am omis-o eu. Dar nu ar mai fi nici un capăt al unei enumerări particulare al unor astfel de lucruri. Cei care nu vor fi convinşi de instanţele care au fost menţionate, probabil că nu vor fi convinşi, dacă lumea ar fi stat de o mie de ori mai mult şi noi dacă am fi avut cele mai autentice şi sigure relatări ale mijloacelor care au fost folosite de la început, într-o varietate de o mie de ori mai mare; şi noile dispensaţii ar fi fost introduse, după ce altele ar fi fost încercate în zadar, chiar aşa de des, şi încă spre un mic efect. Cel care nu va fi convins de o mie de martori buni, se prea poate că nu va fi convins nici de miile de mii.

 

Dovezile care au fost existente în lume, de la încercare şi fapt, al depravării naturii omului, sunt de neexprimat, şi ca şi când ar fi infinite, dincolo de reprezentarea oricărei asemănări. Dacă ar fi existat o piesă de teren care era plină de buruieni şi spini, sau de vreo plantă otrăvitoare, şi dacă întreaga omenirea şi-ar fi folosit strădaniile sale, pentru o mie de ani, pentru a suprima acea creştere rea – şi de a aduce acel teren prin afânare şi cultivare, plantare şi semănare, să producă roadă, tot în zadar, acesta tot ar fi depăşit cu acea creştere vătămătoare – aceasta nu ar fi o dovadă, că un astfel de produs era agreabil cu natura acelui sol, pentru a fi comparat în orice înţelepciune cu ceea ce este oferit în providenţa divină, acea nelegiuire este un produs agreabil cu natura terenului lumii omenirii. Căci mijloacele folosite asupra lui au fost variate, mari şi minunate, născocite de înţelepciunea misterioasă şi nemărginită a lui Dumnezeu, medicamentul procurat cu o cheltuială infinită, arătat cu aparat vast, o succesiune măreaţă de dispensaţii, introduse una după alta, afişând a incomprehensibilă lungime, lărgime, adâncime şi înălţime a înţelepciunii divine, a dragostei şi puterii şi a fiecărei perfecţiuni a divinităţii, spre admiraţia veşnică a principatelor şi a puterilor din locurile cereşti.

 

CAP. I / SECŢIUNEA IX

 

Câteva evaziuni ale argumentelor pentru depravarea naturii, din încercarea şi evenimentele considerate.

 

Evaziunea I. Dr. T. spune (p. 231, 232) „Natura lui Adam, dacă se poate spune aşa, a fost pe departe de la a fi păcătoasă, totuşi el a păcătuit. Şi prin urmare, doctrina comună a Păcatului Original, nu mai este necesar a fi menţionată pentru păcatul care a fost sau este în lume, adică pentru a da socoteală pentru păcatul lui Adam [Belsham]”. Din nou (p. 52-54 S, etc.) „Dacă permitem omenirii să fie aşa de rea cum R. R. A reprezentat-o că este, şi dacă presupunem că nu este nici unul pe pământ care să fie într-adevăr neprihănit şi fără de păcat, şi că unii sunt enorm de păcătoşi, nu va rezulta prin urmare că ei sunt corupţi din punct de vedere natural. – Căci, dacă natura păcătoasă deduce o natură coruptă original, atunci prin urmare Adam (conform acelora care susţin doctrina Păcatului Original) a comis cel mai crunt şi mai agravat păcat, care a fost comis vreodată pe pământ; căci conform acestora, el a avut o lumină mai mare decât oricare alt om din lume, de a-şi cunoaşte datoria, şi putere mai mare decât oricare alt om pentru a o îndeplini, şi era sub obligaţii mai mari decât alt om faţă de ascultarea; el a păcătuit atunci când a ştiut că era un reprezentant a milioane de oameni, şi că starea fericită sau mizerabilă a întregii omeniri depindea de comportamentul său, care nu a fost niciodată şi nici nu poate fi cazul vreunui alt om din lume: - atunci eu spun, prin urmare, că natura lui era coruptă în original, etc. – Astfel argumentul lor din răutatea omenirii, de a dovedi o natură păcătoasă şi coruptă trebuie să cadă în mod inevitabil şi irecuperabil la pământ. – Ceea ce va apărea mult mai abundent, dacă luam cazul îngerilor, care au păcătuit în numere mari, şi nu şi-au menţinut prima lor stare, deşi erau creaţi cu o natură superioară de cea a lui Adam”. Din nou (p. 145 S) „Atunci când este cercetat, cum se face că apetitele şi pasiunile noastre sunt acum aşa de puternice şi de neregulate, încât nici o persoană nu s-a opus acestora, pentru a se putea menţine pur şi inocent? Dacă aşa stau lucrurile, dacă cei ce fac această cercetare vor spune lumii cum se face că apetitele şi pasiunile lui Adam erau aşa de puternice şi de neregulate, încât el nu le-a rezistat acestora pentru a se menţine pur şi inocent, când de fapt după principiile lor el era mult mai capabil să fi rezistat la acestea; eu le voi spune şi cum s-a întâmplat, că urmaşii lui nu se opun acestora (vezi p. 81, nota). Păcatul nu alterează natura sa prin a fi general, prin urmare, cât de departe s-ar răspândi acesta, el trebuie să vină peste toţi cei drepţi aşa cum a venit şi peste Adam”.

 

Aceste lucruri sunt susţinute cu mare asigurare. Dar este oare vreun motiv într-o astfel de vorbire? Un lucru implicat aici, şi cel important, dacă este vreunul în acest scop, este că pentru că un efect este general, acesta nu alterează natura efectului, aşa că nu se poate argumenta mai mult referitor la cauză, din constanta ei întâmplare, şi în cea mai stabilă manieră, decât din singura ei întâmplare. Cât de contrar este însă aceasta cu raţiunea! Să presupunem că o persoană, prin convingerile viclene ale unui pretins prieten, înghite odată un lichior otrăvitor faţă de care nu avea nici o înclinaţie înainte; dar odată ce el a luat din el, se observă că el este ca unul care are o sete incurabilă, nepotolită din mai mult din acel lucru, în practica sa constantă, continuată în mod încăpăţânat atâta timp cât trăieşte, împotriva tuturor posibilelor argumente şi strădanii folosite pentru a-l convinge pe respectivul să nu mai facă lucrul acesta. Şi să presupunem că de aici argumentăm o înclinaţie fixată şi să începem să suspectăm faptul că aceasta este natura şi operaţia otrăvii, de a produce o astfel de înclinaţie, sau că această predilecţie puternică este oarecum consecinţa primei înghiţituri. Într-un astfel de caz, s-ar mai putea spune cu un bun motiv că o predilecţie fixată nu mai poate fi argumentată din practica sa consecventă, decât din prima sa înghiţitură? Sau să presupunem că un tânăr, care este înclinat în mod sobru si momit de companiile rele, ar bea până la exces, încât să ajungă la un obicei de beţie excesivă, şi ar ajunge sub puterea unui apetit lacom după băutură puternică, aşa încât beţia să devină o practică comună şi constantă a lui: şi să presupunem că un observator, argumentând din această practică generală, ar spune, „Trebuie ca acest tânăr să aibă o înclinaţie puternică faţă de acel păcat; altfel cum se face ca el să ajungă la un astfel de târg cu el?” Ai altul, ridiculizând slăbiciunea argumentului său, să răspundă, „Îmi spui mie cum au loc lucrurile, că tipul era vinovat de acel păcat prima dată, fără o înclinaţie fixată, şi eu îţi voi spune cum că el e vinovat aşa de general fără o înclinaţie fixată. Păcatul nu alterează natura sa prin a fi general: şi prin urmare, oricât de comun ar deveni acesta, el trebuie să fie prin acelaşi mijloace prin care a avut loc la început”. Las pe toţi să judece, cine va fi răspunzător de o argumentare slabă într-un astfel de caz.

 

Este adevărat că nu există nici un efect fără vreo cauză, fundament sau motiv al acelui efect, iar unele devin corespunzătoare efectului. Dar cu siguranţă că nu va rezulta faptul că un efect ocazional necesită o cauză permanentă, sau o predilecţie fixată. Un efect ce are loc odată, deşi este mare, chiar dacă ar avea loc în aceeaşi ocazie în multe subiecte din acelaşi timp, nu va dovedi nici o predilecţie fixată, sau o influenţă permanentă. Este adevărat, acesta dovedeşte o influenţă mare şi extinsă corespunzătoare efectului, odată exercitat, sau în vigoare odată; dar nu dovedeşte nimic în cauza fixată sau constantă. Dacă un anumit pom, sau un număr mare de copaci care stau laolaltă, au roade sfărâmate pe ramurile lor într-un anumit sezon – sau dacă fructul este foarte sfărâmat şi stricat în întregime – este evident că ceva a fost ocazia unui astfel de efect din acel timp, dar aceasta nu dovedeşte faptul că natura acelui copac este rea. Dar dacă s-ar observa că acei copaci, şi alţii din acelaşi fel, oriunde ar fi plantaţi ei, şi în toate solurile, ţările, climatele şi sezoanele, şi oricine le-ar cultiva sau le-ar îngriji, tot ar aduce fructe bolnave, de la an la an, în toţi anii, aceasta este o evidenţă bună a naturii rele a copacului. Şi dacă roada, în toate timpurile şi în toate cazurile, ar fi foarte rea, ea dovedeşte că natura copacului este foarte rea. Dacă argumentăm, în aceeaşi manieră, din ceea ce apare între oameni, este uşor să determinăm dacă păcătoşenia universală a omenirii – toţi păcătuind imediat, de îndată ce sunt capabili de acest, şi fiind în mod continuu şi general de un caracter rău, în toate timpurile, vârstele, locurile şi sub toate circumstanţele posibile, împotriva mijloacelor şi motivelor nespus de multe şi mare, şi în cea mai mare varietate de imaginat – este dintr-o mare cauză internă permanentă.

 

Dacă s-ar auzi vocea bunului simţ, nu ar mai fi nici o ocazie pentru străduirea multiplicării argumentelor de a arata că un act nu dovedeşte o înclinare fixată, ci că urmărirea constantă o face. Vedem că, de fapt, aceasta este agreabil cu raţiunea întregii omeniri, de a argumenta asupra principiilor fixate ale dispoziţiilor şi a predominantelor înclinări, din acţiunile repetate şi continui – deşi acţiunile sunt voluntare, şi executate din la alegere – şi astfel să judece dispoziţiile şi înclinaţiile persoanelor, vârstelor, sexelor, triburilor şi a naţiunilor. Dar este oare maniera oamenilor de a conclude, că orice văd ei pe alţii făcând odată, că are o înclinaţie constantă faţă de aceasta? Da, se poate să fie câteva acte văzute, şi totuşi să nu fie luate ca evidenţă bună a unei predilecţii stabilite; chiar şi acel act, sau acele câteva acte, care sunt urmate de o astfel de practică constantă, ca evidenţe ulterioare de dispoziţie fixată. Ca de exemplu, ar putea câteva instanţe a unui băutor de lichioruri spirtoase, şi aceste instanţe să nu fie nici un semn al unei înclinaţii fixate faţă de acel lichior: dar aceste acte ar putea fi introductive spre un obicei stabilit sau o predilecţie, care ar putea să fie foarte evidentă ulterior printr-o practică constantă.

 

Din aceste lucruri este clar, ceea ce este afirmat referitor la primul păcat al lui Adam şi al îngerilor, fără vreo dispoziţie fixată faţă de păcat, nu poate nici măcar să slăbească argumentele aduse pentru a dovedi predilecţia fixată faţă de păcat în omenire, în starea lor prezentă. Din permanenţa cauzei care a fost argumentată, permanenţa efectului. Şi că această cauză permanentă constă dintr-o predilecţie internă fixată, şi nu din nişte circumstanţe particulare externe, ceea ce a fost argumentat din faptul că efectele sunt la fel, printr-o vastă varietate şi schimbare de circumstanţe. Dar primele acte ale păcatului în Adam sau în îngeri, considerate în ele însele, nu erau efecte permanente, continuate. Şi deşi un mare număr de îngeri au păcătuit, şi că efectul acestui lucru a fost mai mare şi mai extins, însă este mai diferit de acea permanenţă sau continuare stabilită a efectului, care se presupune că arată o cauză permanentă, sau o predilecţie fixată. Nici nu a exista vreo încercare a vastei varietăţi de circumstanţe care să aibă un efect permanent, pentru a arăta faptul că acea cauză fixată era internă, constând dintr-o dispoziţie stabilită a naturii, în instanţele obiectate. Şi oricât de mare ar fi fost păcatul lui Adam, sau al îngerilor, şi oricât de mari ar fi fost mijloacele, motivele şi obligaţiile împotriva celor ce au păcătuit – şi orice s-ar mai argumenta referitor la cauza trecătoare, ocazională sau ispită, ca fiind foarte subtilă, care tindea în mod remarcabil să înşele şi să seducă, etc. – aceasta nu argumentează cu nimic orice dispoziţie stabilită, sau cauză fixată, fie marea sau mică; efectul atât din îngeri cât şi din primii noştri părinţi fiind în sine trecător, şi care se pare că s-a întâmplat în fiecare din ei sub un sistem sau coincidenţă de circumstanţe influenţatoare (vezi p. 81, nota).

 

Răutatea generală continuată a omenirii împotriva unor astfel de mijloace şi motive, dovedeşte fiecare dintre aceste lucruri, anume, cauza este fixată şi este internă în natura omului şi în plus foarte puternică. Aceasta datorită faptului că efectul este aşa de ferm, prin aşa de multe schimbări. Aceasta dovedeşte că acea cauză fixată este internă deoarece circumstanţele sunt aşa de variate – inclusiv o varietate de mijloace şi motive – şi ele sunt astfel de circumstanţe care nu pot să cauzeze efectul, fiind cele mai opuse faţă de acesta în tendinţa lor. Şi aceasta dovedeşte măreţia cauzei interne, sau că predilecţia este puternică deoarece mijloacele care s-au opus influenţei sale au fost aşa de mari, deşi au fost atât de impunător învinse.

 

Dar aş putea observa, referitor la motivele şi obligaţiile împotriva cărora a păcătuit primul nostru părinte, că aceasta nu este pretins în mod rezonabil, că el a păcătuit când a ştiut că păcatul lui ar fi avut consecinţe distructive faţă de toată posteritatea sa, şi că în procesul timpului ar fi pavat întregul glob cu cranii, etc. Este evident, din simpla relatare pe care o oferă scriptura despre ispitirea care a avut avantajul cu primii noştri părinţi de a comite acel păcat, că acesta a fost aşa de născocit de subtilitatea ispititorului, ca mai întâi să-i orbească şi să-i înşele în acea materie, şi să-i facă să creadă că neascultarea lor ar fi urmată de nici o distrugere sau calamitate faţă de ei înşişi (şi prin urmare şi nici faţă de urmaşii lor), dar din contra, cu o mare creştere şi avansare a demnităţii şi a fericirii.

 

Evaziunea II. Fie că răutatea lumii ar fi vreodată atât de mare şi de generală, nu este nici o necesitate de a presupune vreo depravare a naturii care să fie cauza: propria liberă voinţă a omului este cauza suficientă. Fie că omenirea este mai mult sau mai puţin coruptă, ea se face pe sine coruptă prin propriile alegeri libere. Dr. T. insistă abundent asupra acestui lucru, în multe părţi din cartea sa (p. 257, 258. 52, 53. S. şi multe alte locuri).

 

Dar voi întreba cum se facă că omenirea să agreeze atât de universal în acest exerciţiu rău al liberei sale voinţe? Dacă voinţa sa este în primul rând atât de liberă faţă de bine cât şi faţă de rău, ce trebuie atribuit acesteia, ca lumea omenirii, constând din atât de multe milioane, în atât de multe succesiuni de generaţii, fără consultare, să fie cu toată de acord la a-şi exercita libertatea în favoarea răului? Dacă nu ar fi nici o tendinţă naturală sau preponderenţă în caz, atunci este o şansă ca voinţa să fie determinată atât faţă de bine cât şi faţă de rău. Dacă această cauză este indiferentă, de ce nu este şi efectul într-o anumită măsură indiferent? Dacă echilibrul nu ar fi mai mare cu una decât cu alta, de ce se preponderează aceasta în mod perpetuu într-un singur fel? Cum se face că libera voinţă a omenirii a fost determinată spre rău în aceeaşi manieră înainte cât şi după potop; sub lege şi sub evanghelie; atât între evrei cât şi printre neamuri, sub Vechiul Testament şi de atunci între creştini, evrei, mahomedani, etc.; printre papişti şi protestanţi; în acele naţiuni unde politeţea, artele şi învăţătura au predominat cel mai mult, şi printre negrii şi hotentoţii din Africa, tartarii din Asia, şi indienii din America, spre ambele poluri, şi la fiecare parte a globului; în cele mai mari oraşe şi cele mai obscure sate; în palate şi în colibe, şi celulele de sub pământ? Este oare de ajuns să răspundem că se întâmplă aşa, că oamenii sunt pretutindeni şi în toate vremurile, aleşi să determine astfel propriile lor voinţe, şi astfel să se facă pe ei înşişi păcătoşi, de îndată ce sunt capabili de aceasta, şi să păcătuiască în mod constant, atâta timp cât trăiesc, şi să aleagă în mod universal ca niciodată să nu ajungă la jumătate din calea spre datoria lor?

 

Un efect stabil necesită o cauză stabilă, dar libera voinţă, fără nici o predilecţie anterioară de a-i influenţa determinările sale, nu are nici o cauză permanentă; nimic nu mai poate fi conceput din ea: căci însăşi noţiunea de libertate a voinţei, constând în puterea de auto-determinare, implică contingenţa; şi dacă voinţa este perfect de liberă de orice guvernare a înclinării anterioare, libertatea ei trebuie să implice cea mai absolută şi mai perfectă contingenţă: şi cu siguranţă că nimic nu poate fi exprimat, mai nefixat decât aceasta. Noţiunea libertăţii voinţei, în acest sens, implică libertatea perfectă din tot ceea ce ar trebui să fixeze anterior, să lege sau să o determine pe aceasta, ca ea să fie lăsată să fie fixată şi determinată în întregime de sine: prin urmare determinările ei trebuie să fie mai dinainte nefixate laolaltă. Şi se poate oare ca ceea ce nu este fixat, aşa de contingent, să fie o cauză suficientă pentru a da socoteală pentru un efect, într-o astfel de manieră, şi la un astfel de grad, permanent fixat şi constant?

 

Atunci când vedem vreo persoană mergând într-un anumit curs cu o mare statornicie, împotriva întregii manieri a mijloacelor de a-l despovăţui pe acesta, judecăm noi aceasta că nu este nici un argument al unei dispoziţii fixate a minţii, deoarece, fiind liber, el ar determina să facă aşa, dacă aşa voieşte, fără vreo astfel de dispoziţie? Sau dacă vedem o naţiune, sau popor care diferă mult de alte naţiuni în cutare şi cutare instanţe a conduitei lor constante – de parcă temperamentele şi înclinaţiile lor ar fi foarte diverse – şi oricine ar spune, Noi nu am putea judeca deloc dispoziţia poporului prin orice lucru observabil din practica lor constantă sau comportament, deoarece ei au cu toţii liberă voinţă, şi prin urmare aleg cu toţii să acţioneze astfel, dacă le place, fără să aibă nimic în dispoziţia sau înclinaţia lor pentru a le predispune. Ar fi o astfel de relatare a efectelor satisfăcătoare raţiunii omenirii? Dar mult mai infinit aceasta ar fi din satisfacerea unei minţi politicoase, de a fi răspunzătoare pentru păcătoşenia universală şi constată a omenirii, prin a spune că voinţa ei este liberă, aşa că toţi, dacă aşa vor, se pot face pe ei înşişi răi: ei sunt liberi de când au început să acţioneze ca agenţi morali, şi prin urmare, dacă aşa le place, pot să înceapă să păcătuiască de îndată ce încep să acţioneze: ei sunt liberi atâta timp cât ei continuă să acţioneze în lume, şi prin urmare ei pot comite păcatul continuu, dacă voiesc: oamenii din toate naţiunile sunt liberi, şi prin urmare toate acţiunile pot acţiona aşa în aceste privinţe, dacă le place, deşi unii nu ştiu cum acţionează ale naţiuni. Oamenii din condiţii înalte şi joase, învăţaţi şi ignoranţi, sunt liberi şi prin urmare pot să agreeze în a acţiona cu răutate, dacă le place, deşi ei nu s-ar consulta laolaltă. Oamenii din toate vârstele sunt liberi, aşa că cu toţii, din oricare tip de vârstă pot fi de acord să între în răutate, dacă le place, deşi nu ştiu cum au acţionat oamenii din alte ere, etc. Să judece fiecare dacă o astfel de relatare poate satisface raţiunea.

 

Evaziunea III. Este spus de mulţi oponenţi ai doctrinei păcatului original că acea corupere a omenirii se poate datora nu unei naturi depravate, ci exemplului rău. După mine cred că trebuie să îl înţelegem pe Dr. T. în ceea ce priveşte influenţa puternică a instruirii şi a exemplului rău, atunci când spune (p. 118) „Neamurile din starea lor păgână, când sunt integrate în trupul lumii neamurilor, erau fără tărie, incapabili de a se ajuta sau a se recupera pe ei înşişi”. Dacă nu exista nici o depravare a naturii ce altceva ar mai exista decât instrucţia şi exemplul rău, pentru a împiedica lumea păgână, ca trup colectiv (astfel vorbeşte Dr. T. despre ei, p. 117, 118) prin ieşirea din coruperea lor, spre ridicare fiecărei naţiuni noi? Cât despre instrucţia lor ea, autorii noştri insistă asupra ei, că păgânii, în ciuda tuturor dezavantajelor lor, au avut destulă lumină să-l cunoască pe Dumnezeu, şi să-şi îndeplinească datoria lor. Prin urmare trebuie să fie un exemplu rău în principal, conform aceluia care a declarat cazul lor drept neajutorat.

 

Referitor la felul de răspundere pentru coruperea lumii, prin influenţa exemplului rău, as observa următoarele:

 

1. Acesta răspunde de coruperea lumii prin sine; răspunde de coruperea lumii prin coruperea lumii, căci acele rele exemple sunt în mod general urmate de alţii din întreaga lume, şi a fost aşa de la început, ceea ce este doar o instanţă, sau mai degrabă o descriere a acelei coruperi a lumii pentru care trebuie să dea socoteală. Dacă omenirea nu mai este din punct de vedere natural înclinată spre rău decât bine, atunci cum se face că există mai multe exemple rele decât bune, în toate erele? Şi dacă nu ar fi, cum se face să exemplele rele setate sunt cu mult mai mult de urmate decât cele bune? Dacă predilecţia naturii omului nu ar fi către rău, cum se face că partea curentă a exemplului general, de pretutindeni, şi din toate vremurile să fie aşa de mult către rău? Şi când opoziţia s-a făcut prin exemple bune, cum se face că aceasta a avut aşa puţin efect pentru a opri cursul practicii rele generale?

 

Cred că din scurta descriere oferită de Scriptură nouă despre comportamentul primilor noştri părinţi, şi despre expresiile credinţei şi speranţei lor în mila revelată a lui Dumnezeu, avem motiv să presupunem, că înainte ca ei să aibă vreun copil, ei s-au pocăit, au fost iertaţi, şi că au devenit într-adevăr pioşi. Aşa că Dumnezeu a plantat în lume la început o vie nobilă, şi la începutul generaţiilor lor, el a setat cursul exemplului în felul corect. Şi vedem că copiii sunt mai apţi să urmeze exemplul părinţilor lor decât al altora, în special în tinereţea timpurie, al vremii de formare a lor, când acele obiceiuri sunt contractate în general, care rămân cu ei în toate zilele lor. În plus, copiii lui Adam nu au avut alte exemple de urmat, decât cele ale părinţilor lor. Cum se face că acel curs a luat o întoarcere în a proceda în fel contrar, cu un curent aşa de violent? Când omenirea a devenit atât de disperat şi de universal de coruptă, încât să nu mai poată să trăiască pe pământ, şi lumea era pretutindeni plină de exemple rele, Dumnezeu i-a distrus pe toţi deodată – în afară de neprihănitul Noe şi familia sa – pentru a elimina acele exemple rele şi ca lumea să fie plantată din nou cu exemple bune, şi cursul să fie adus la locul său drept. Cu se face dar că urmaşii lui Noe nu au urmat bunul lui exemplu, în special când ei au avut lucruri atât de extraordinare care să determine aceasta, dar au devenit atât de general, chiar şi în timpul vieţii lui, extrem de corupţi? Cineva ar crede că cel puţin primele generaţii, în timp ce trăiau cu toţi ca o familie, sub Noe, tatăl lor venerabil, ar fi urmat bunul său exemplu. Şi dacă ei au făcut astfel, atunci când pământul a ajuns să fie împărţit în timpul lui Peleg, capetele a câtorva familii şi-ar fi stabilit propriile lor colonii cu bune exemple, şi cursul ar fi fost îndreptat spre calea bună în toate diviziunile variate, colonii şi naţiuni ale lumii. Dar vedem, de fapt, că în aproape 50 de ani după moartea lui Noe, lumea a fost în general depăşită de corupere groaznică, as că toată virtutea şi bunătatea avea să piară curând din cadrul omenirii, dacă nu avea să se facă ceva extraordinar pentru a preveni aceasta.

 

Atunci, pentru un remediu, Dumnezeu l-a separat pe Avraam şi pe familia sa de restul lumii, ca ei să fie eliberaţi de influenţa exemplului rău, şi ca în urmaşii săi el să aibă o sămânţă sfântă. Astfel Dumnezeu a plantat din nou o viţă nobilă, Avraam, Isaac şi Iacov fiind eminent de pioşi. Dar cât de curând au degenerat urmaşii lor, până ce adevărata religie avea să fie înghiţită! Vedem cât de disperat şi aproape universal de corupţi erau ei, atunci când Dumnezeu i-a scos din Egipt şi i-a condus prin pustie.

 

Apoi Dumnezeu a fost încântat, înainte ca el să-şi pună poporul în Canaan, să distrugă acea generaţie perversă din pustie, ca el să-i poată planta acolo ca o viţă nobilă, în întregime o sămânţă sfântă, şi să le dea un exemplu bun, în ţara unde avea să fie locuinţa lor, Ieremia 2:21. Este evident faptul că generaţia care a venit cu Iosua în Canaan era una excelentă, prin nenumăratele lucruri spuse lor (Vezi Ieremia 2:2, 3; Psalmul 68:14; Iosua 22:2; 23:8; Deuteronom 4:3, 4; Osea 11:1; 9:10; Judecători 2:7, 17, 22 şi multe alte locuri). Dar cât de curând a devenit acel popor planta degenerată a unei viţe străine!

 

Şi după ce naţiunea s-a dovedit a fi pentru o lungă perioadă corupt de disperată şi de incurabilă, Dumnezeu i-a distrus şi i-a trimis în captivitate – până ce vechii rebeli erau morţi şi curăţiţi pentru a-i elibera pe copiii lor de răul lor exemplu. Şi când următoarea generaţie a fost purificată ca într-un cuptor, Dumnezeu i-a plantat din nou în ţara lui Israel, o viţă nobilă, şi le-a făcut un bun exemplu, care încă nu era urmat de posteritatea lor.

 

Când coruperea a devenit din nou adânc înrădăcinată, a fost plantată biserica creştină, şi o glorioasă revărsare a Duhului Sfânt a cauzat ca adevărata virtute şi pietate să fie exemplificate dincolo de orice altceva a mai fost pe pământ înainte, şi astfel biserica a fost plantată ca o viţă nobilă. Dar acel exemplu primitiv bun nu a predominat, spre a cauza virtutea să fie menţinută în mod general şi cu fermitate în lumea creştină. Spre ce grad opus a fost aceasta a fost deja observat.

 

După mulţi ani de apostazie generală şi teribilă, Dumnezeu a fost încântat să ridice biserica Protestantă, ca fiind separată de partea cea mai coruptă din Creştinătate, şi adevărata pietate a înflorit în aceasta foarte mult la început; Dumnezeu a plantat-o ca o viţă nobilă: dar în ciuda bunelor exemple ale primilor reformatori, ce melancolie avea să vină în lumea protestantă până în această zi!

 

Când Anglia a crescut foarte coruptă, Dumnezeu a adus un număr de persoane pioase şi i-a pus în Noua Anglie, şi acest teren a fost plantat ca o viţă nobilă. Dar ce repede se întunecă aurul! Cât de repede am părăsit noi exemplele pioase ale părinţilor noştri!

 

Atât de înclinată s-a dovedit a fi omenirea spre degenerare şi decădere încât se arată clar predilecţia ei naturală. Şi când binele a fost revitalizat, şi a fost promovat printre oameni, aceasta a fost printr-o anumită interpunere divină, opunându-se curentului natural, roada unor mijloace extraordinare. Şi eficienţa unor astfel de mijloace a fost curând cucerită de predilecţia naturală constantă, efectul exemplului bun fiind pierdut, iar răul şi-a recâştigat dominaţia. Ca un trup greoi, care ar putea să fie ridicat printr-o putere mare, împotriva naturii acestuia, după o vreme, curând însă se îndreaptă spre centru, spre ceea ce tinde acesta în mod natural şi constant.

 

Aşa că exemplu rău nu va putea răspunde în nici un fel pentru coruperea omenirii, fără a presupune o predilecţie naturală faţă de păcat. Doar tendinţa exemplului nu va da socoteală pentru practica rea generală, drept consecventă pe exemplul bun. Şi dacă influenţa exemplului rău este un motiv a unei părţi a nelegiuirii, doar aceasta nu va da socoteală pentru oamenii care devin mai răi decât exemplul setat, degenerând din ce în ce mai mult, crescând din ce în ce mai răi, ceea ce a fost maniera lor.

 

2. Lumii i s-a oferit un exemplu de virtute, care, dacă nu ar fi fost pentru o depravare teribilă a naturii, ar fi influenţat pe cei ce trăiesc sub evanghelie, cu mult mai mult decât toate celelalte exemple, adică, exemplul lui Isus Hristos.

 

Dumnezeu, care cunoştea natura umană, şi cât de apţi sunt oamenii spre a fi influenţaţi de exemplu, a făcut provizii necesare. Înţelepciunea sa infinită a născocit faptul ca noi să avem înaintea noastră cel mai amabil şi mai perfect exemplu, în astfel de circumstanţe, cum ar fi cea mai mare tendinţă de a influenţa toate principiile naturii omului, decât coruperea sa. Oamenii sunt apţi să fie mişcaţi de exemplele altora cât şi de al lor, sau în propria lor natură: aşa că acest exemplu a fost oferit în natura noastră. Oamenii sunt gata să urmeze exemplul celui mai mare şi mai onorabil; şi aceasta – deşi a unuia din natura noastră – a fost exemplul unuia infinit mai mare şi mai onorabil decât al regilor şi al îngerilor. Un popor este apt să urmeze exemplul prinţului lor. Acesta este exemplul acelei glorioase persoane care stă într-o poziţie specifică creştinilor ca Dom şi Rege al lor, capul suprem al biserici; şi nu numai aşa, şi Rege al regilor, capul suprem al universului şi peste toate lucrurile faţă de biserică. Copiii sunt apţi să urmeze exemplul părinţilor lor; acesta este exemplul Autorului fiinţei noastre, şi a sfintei şi fericitei noastre fiinţe, Creatorul lumii şi Tatăl veşnic al universului. Oamenii sunt foarte apţi să urmeze exemplul prietenilor lor: exemplul lui Hristos este acela al unuia care este în mod infinit cel mai mare prieten al nostru, în cea mai dragă relaţie de frate, răscumpărător, cap spiritual şi soţ, a cărui har şi dragoste arătată faţă de noi, trece dincolo de toată dragoste şi prietenia, pe cât este de departe cerul de pământ. Virtuţile şi actele exemplului său au fost arătate nouă în cele mai dragi şi mai angajate circumstanţe care pot fi concepute vreodată. – Ascultarea şi supunerea sa faţă de Dumnezeu, umilinţa sa, blândeţea, răbdarea, generozitatea, lepădarea de sine, etc., fiind exercitate şi exprimate într-o lucrare de un infinit har, dragoste, amabilităţii şi binefacerii faţă de noi – şi au avut cele mai înalte exprimări ale lor în faptul că şi-a dat viaţa sa, şi prin a trece blând, răbdător şi în mod plăcut prin suferinţa de nedescris pentru salvarea noastră veşnică. Oamenii sunt în mod special apţi să urmeze exemplul acelora de la care au mari beneficii: dar aceasta este aproape imposibil de a concepe beneficii mai mari decât acelea pe care le-am putea avea prin virtuţiile oricărei persoane, decât pe cele care le avem din faptele virtuoase ale lui Hristos; noi, care depindem de a fi salvaţi în consecinţă de la distrugerea veşnică, şi aduşi la slava nemuritoare şi de neconceput la dreapta lui Dumnezeu. Cu siguranţă că dacă nu ar fi fost pentru o corupere extremă a inimii umane, astfel de exemplu nu ar fi avut această influenţă puternică asupra sa, care ar fi absolvit puterea tuturor exemplelor rele şi urâte ale unei generaţii de vipere.

 

3. Influenţa exemplului rău, fără coruperea naturii, nu îi va justifica pe copiii care comit păcat în mod universal de îndată ce sunt capabil de aceasta, ceea ce cred eu că este un fapt evidenţiat de Scriptură. Aceasta nu îi va justifica nici pe copiii părinţilor eminent de pioşi; primul exemplu pus în vederea lor fiind bun, care a fost în special cazul multor copii din familiile creştine din zilele apostolice, când apostolul Ioan presupune că fiecare persoană individuală avea păcat de care să se pocăiască şi să-l mărturisească lui Dumnezeu.

 

4. Ceea ce presupune Dr. T. a fi faptul, referitor la o mare parte a omenirii – starea lumii păgâne, pe care o presupune a fi considerată ca un trup colectiv, era neajutorată, moartă în păcat şi incapabilă de a se recupera – nu poate să se justifice în mod consistent de influenţa exemplului rău. Nici un singur exemplu rău, nici măcar unit cu instrucţiunea rea, ni poate fi presupus ca motiv suficient pentru care fiecare generaţie nouă care s-a ridicat din omenire, să nu poată să fie capabilă să apară din idolatria şi răutatea strămoşilor lor, în orice consistenţă cu schema sa. Exemplul bolnav al strămoşilor nu ar putea avea nici o putere de a obliga omenirea să păcătuiască într-un alt fel decât ca o ispită puternică. Dar Dr. T. spune (p. 72, S.) „A presupune că ispitirile oamenilor sunt superioare puterilor lor, va pune sub acuzare bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, care rânduieşte judecarea fiecărui om”. Cât despre instrucţiunile rele, aşa cum presupune el că sunt toţi, fiecare persoană individuală, au avut lumină suficientă pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu să să-şi facă datoria lor. Şi dacă fiecare ar face asta pentru sine, atunci cu toţii ar putea fi agreaţi în aceasta prin puterea liberei voinţe, aşa cum întreaga lume ar fi agreată în corupere prin aceeaşi putere.

 

Evaziunea IV. Unii oponenţi moderni ai doctrinei păcatului universal justifică în acest fel preponderenţa generală a răutăţii, anume, că în cadrul cursului naturii simţurile noastre cresc mai întâi, şi pasiunile animalice preiau începutul raţiunii. Aşa declară Dr. Turnbull (vezi Mor. Phil. P. 279 şi Chris. Phil. P. 274), „Obiectele senzitive ne afectează întâi şi în măsura în care raţiunea este un principiu, care, în natura lucrurilor, trebuie avansat pentru a întări şi vitaliza, prin cultivarea gradată, şi aceste obiecte ne asaltă şi ne solicită în mod continuu; astfel, dacă nu ne previne o educaţie foarte fericită, apetitele noastre senzitive trebuie să devină foarte tari, înainte ca raţiunea să poată avea destulă forţă pentru a le cere socoteală acestora, şi să presupună autoritate peste ele”. De aici Dr. Turnbull presupune că astfel se întâmplă (Chris. Phil. P. 282, 283), „Că deşi s-ar putea spune că unii, prin influenţa exemplului virtuos, ar fi sfinţiţi din pântec, atât de liberal, de generos, de virtuos şi adevărat de nobil în distribuţia minţii lor; deşi vorbind la general, întreaga lume stă într-o asemenea răutate încât, referitor la partea mai mare a omenirii, studierea virtuţii începe să reformeze, şi este o luptă severă împotriva obiceiurilor rele, contractate timpuriu, şi adânc înrădăcinate; este prin urmare dezbrăcarea de o natură coruptă învechită, şi îmbrăcarea unei forme noi şi de temperament; este în modelarea noastră din nou; aceasta este a fi născut din nou, şi a deveni ca şi copiii. – Şi cât de puţini există în lume care scapă de poluările ei, aşa încât să nu fie timpuriu în acea clasă, sau să fie printre cei neprihăniţi care nu au nevoie de pocăinţă!”

 

Dr. Taylor, deşi nu este aşa de explicit, pare că face aluzie la acelaşi lucru (p. 192) „Prin grade încetinite copiii ajung să folosească înţelegerea; pasiunile animalice fiind pentru câţiva ani partea guvernantă a constituţiei lor. Şi prin urmare, chiar dacă ei sunt îndrăzneţi şi apţi să ne displacă, cât de mult păcat este în ei, aceasta nu suntem noi capabil să judecăm. Dar ar fi suficient să spunem că este voia lui Dumnezeu ca aceşti copii să aibă apetite şi pasiuni pentru a fi regulate şi restrânse, căci el a dat părinţilor instrucţiuni şi porunci pentru a disciplina şi a informa minţile lor, că dacă părinţii au învăţat întâi adevărata înţelepciune pentru ei înşişi, şi apoi s-au străduit să-şi crească copiii lor în calea virtuţii, ar trebui să fie mai puţină răutate în lume”.

 

Referitor la aceste lucruri aş observa faptul că o astfel de schemă este însoţită de aceleaşi dificultăţi, de care ar vrea să scape şi cei care o avansează; răspunzători fiind faţă de aceleaşi obiecţii, pe care ei le fac împotriva ordinării acesteia de către Dumnezeu, că oamenii ar trebui să fie aduşi în existenţă cu o predilecţie predominantă faţă de păcat. Pentru presupunerile acestei scheme, Autorul naturii a ordonat lucrurile în aşa fel încât oamenii să vină în existenţă ca agenţi morali, adică, mai întâi să aibă existenţă într-o stare şi capacitate de agent moral, sub o predilecţie predominată spre păcat. Pentru acea tărie, spre care se îndreaptă pasiunile animale şi apetitele senzitive prin exerciţiul lor obişnuit, înainte ca persoanele să vină la exercitarea puterilor lor raţionale, se ridică la o mare predilecţie spre păcat, când ei vin mai întâi la exerciţiul acelor puteri raţionale, prin presupunere: pentru că aceasta este oferită ca un motiv pentru care scala este îndreptată spre păcat, şi motivul pentru care întreaga lume stă în răutate, vorbind în general, şi studiul virtuţii este o luptă severă împotriva obiceiurilor rele, contractate timpuriu şi adânc înrădăcinate. Aceste obiceiuri trebuie să implice o tendinţă spre păcat, altfel nu ar putea justifica ceea ce a fost adus ca justificare, anume, răutate predominantă din lume: căci acea cauză nu poate da socoteală pentru un efect, care este presupus că nu are nici o tendinţă spre acel efect. Şi această presupusă tendinţă este totodată echivalentă cu o tendinţă naturală, fiind la fel de necesară subiectului. Aceasta este presupusă a fi adus peroane, care este subiectul ei, când el nu are nici o putere de a se opune ei; obiceiul, aşa cum spune Dr. Turnbull, devenind foarte puternic, înainte ca raţiunea să aibă destulă forţă să numească pasiunile pentru darea de socoteală, sau să presupună autoritate peste ele. Şi este presupus că această necesitate, prin care oamenii devin supuşi acestei predilecţii către păcat, este din ordinarea şi dispunerea Autorului naturii; şi prin urmare trebuie să fie din capul lui, şi în aceeaşi măsură fără de capul persoanei în sine, de parcă ea ar fi fost adusă la existenţă fără vreo astfel de predilecţie. Ba mai mult, este presupus că efectul este într-adevăr răutatea. Căci se afirmă drept o cauză pentru care întreaga lume stă în cel rău, şi pentru care toţi în afară de puţin sunt în primul rând în clasa celui rău, şi nu printre cei neprihăniţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Dacă ei au nevoie de pocăinţă, de ceea ce sunt ei de fapt vinovaţi este într-adevăr şi corespunzător răutatea, sau răul moral; căci anumiţi oameni nu au nevoie să se pocăiască de ceea ce nu este păcat, sau rău blamabil. Aceasta, ca o consecinţă a acestei predilecţii, că lumea este în cel rău, şi că partea mai mare este de un caracter rău, fără îndoială că partea mai mare merge spre pierzarea veşnică: căci moartea nu ia şi alege, doar pe acei oameni cu caracter neprihănit. Şi cu siguranţă că acela este un rău, o stare coruptă a lucrurilor, care tinde în mod natural spre şi rezultă în această consecinţă, că aşa cum întreaga lume stă şi locuieşte în răutate, moare în răutate şi pierde pentru totdeauna. Şi aceasta prin presupunere, este o stare a lucrurilor, ordonate în întregime de Autorul naturii, înainte ca omenirea să fie capabilă de a avea de a face cu chestiunea de faţă. Este oare acesta o uşurare pentru dificultăţile faţă de care aceşti autori obiectează împotriva doctrinei depravării naturale?

 

Şi aş mai putea observa aici, că acest fel de justificare pentru răutatea lumii este egal cu exact acelaşi lucru din acea soluţie a depravării omului, menţionată anterior, împotriva căreia strigă Dr. T., ca fiind prea grosolan pentru a se admite (p. 188, 189), anume, Crearea lui Dumnezeu a sufletului pur şi punerea lui într-un astfel de trup, care tinde în mod natural să îl polueze. Căci această schemă presupune că Dumnezeu creează sufletul pur, şi îl pune într-un trup, şi într-o asemenea stare din acesta încât consecinţa naturală este o predilecţie naturală faţă de păcat, de îndată ce sufletul este capabil de păcătuire.

 

Dr. Turnbull pare a presupune că materia nu putea fi ordonată altfel, consistentă cu natura lucrurilor, decât că acele pasiuni animalice ar trebui să fie astfel faţă de raţiune, ca de altfel şi consecinţa ar trebui să fie ceea e a fost menţionat; pentru că raţiunea este o aptitudine a unei astfel de naturi încât ea poate avea tărie şi vigoare prin nimic altceva decât prin exerciţiu şi cultură (Mor. Phil. p. 311). Poate fi vreo forţă în aceasta? Există ceva în natură de a o face imposibilă, decât că acele principii superioare ale naturii omului ar trebui să fie atât de proporţionate faţă de interior încât să prevină o astfel de consecinţă teribilă, cum este ruina morală şi naturală, şi pierzania veşnică a celei mai mari părţi a omenirii? Nu ar putea aceste principii superioare să fie într-o tărie mai mare la început, şi totuşi să fie capabile de îmbunătăţire nesfârşită? Şi ce ar mai împiedica fiinţa sa aşa de ordonată de Creator, decât că ele ar trebui să îndrepte prin grade rapid de vaste decât pot ele? Dacă noi suntem creştini, noi trebuie să fim forţaţi să permitem să fie posibil, în natura lucrurilor, ca principiile naturii umane să fie aşa de balansate încât consecinţa să nu fie vreo predilecţie spre păcat, la începutul unei capacităţi pentru agentul moral; pentru că noi datorăm faptul că aşa a fost de fapt în Adam, când a fost creat la început, şi la fel şi în omul Isus Hristos; deşi aptitudinile ultimului erau de aşa natură că au crescut prin cultură şi îmbunătăţire încât el creştea în înţelepciune pe măsură ce creştea în statură.

 

Evaziunea V. Văzând că oamenii din această lume sunt într-o stare de încercare, este potrivit ca virtutea lor să aibă de a face cu încercările, şi în consecinţă ca ea să aibă opoziţia şi ispita care să o învingă, nu doar din exterior, ci şi din interior, în pasiunile animalice şi apetite, ca prin conflictul şi victoria virtuţii noastre să fim rafinaţi şi stabiliţi (Belsham). Fiind de acord cu aceasta Dr. T. (p. 253) spune, „Fără o folosire şi o aplicare corectă a puterilor noastre, chiar dacă erau vreodată din punct de vedere natural aşa de perfecte, noi nu am putea fi judecaţi ca potriviţi de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. – Aceasta oferă un motiv bun pentru care suntem noi acum într-o stare de încercare şi ispită, anume, să dovedească şi să disciplineze minţile noastre, să potrivească virtutea noastră, şi să ne potrivească pentru împărăţia lui Dumnezeu; pentru care, în judecata înţelepciunii infinite, noi nu putem fi calificaţi, decât prin învingerea ispitelor noastre prezente”. Şi (p. 78. S), „Noi suntem la încercare, şi aceasta este voia Tatălui nostru ca a noastră constituţie să fie însoţită de variate pasiuni şi apetite, precum şi condiţia noastră exterioară cu ispite variate”. El afirmă aceleaşi lucruri în diferite alte locuri. În acelaşi scop adesea Dr. Turnbull, în special Chris. Phil. p. 310, „Ce merit decât din luptă? Ce virtute fără întâlnirea unor astfel de duşmani, ispite, care apar atât din interior cât şi din afară? A fi virtuos este a prefera plăcerile virtuţii faţă de acele lucruri cu care intră în competiţie cu ea, şi viciul se oferă să ne ispitească, şi să îndrăznească să adere la adevăr şi bunătate, oricât de multe dureri şi nenorocire ar costa aceasta. Spre formare şi încercare, spre adevărata fiinţă a virtuţii, trebuie să existe plăceri de anumit fel pentru a putea face din ispite vicii.”

 

Eu aş răspunde la aceste lucruri, că ori starea ispitei, care este presupus a fi ordinată pentru încercarea oamenilor, să fie în întregime egal cu o tendinţă predominantă cu acea stare a răutăţii şi ruinei generale, care s-a dovedit că are loc, sau nu. Dacă aceasta nu se egalează cu o tendinţă faţă de un astfel de efect, atunci cum ar putea-o justifica? Atunci când este cercetată, prin ce cauză ar trebui să aibă loc un astfel de efect, nu este oare absurd să afirmăm o cauză, care în acelaşi timp să nu aibă nici o tendinţă faţă de un astfel de efect? Ceea ce este atât de mult pe cât am mărturisi că aceasta nu o va justifica. Cred că a fost demonstrat că acest efect trebuie că se datorează aceleiaşi tendinţe predominante. – Dar dacă se ia şi cealaltă parte a dilemei, şi este spus, că această stare a lucrurilor nu implică o tendinţă predominantă faţă de acel efect, care a fost dovedit, anume, că întreaga omenire, fără nici o excepţie, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, spre propria lor ruină meritată – şi nu numai aşa, ci păcătuiesc aşa de imediat, de îndată ce sunt capabili de aceasta, şi continuu, au mai mult păcat decât virtute, şi au vină care depăşeşte cu infinit de mult valoarea tuturor lucrurilor bune făcute vreodată de ei, şi că generalitatea lumii din toate erele este extrem de nebună şi stupidă, de un caracter rău, şi care de fapt pier pentru totdeauna – atunci spun, dacă starea de ispită implică o tendinţă naturală faţă de un aşa efect ca acesta, el este foarte rău, corup şi într-o starea teribilă a lucrurilor, sa cum s-a arătat deja în mare.

 

În plus, o astfel de stare are o tendinţă de a înfrânge presupusul ei final, care este acela de a rafina, maturiza şi a perfecţiona virtutea, şi astfel să îi potrivească pe oameni pentru fericirea şi gloria veşnică mai mare: în timp ce, efectul spre care tinde, este inversul acesteia, anume, ruina şi infamia generală, veşnică, în toate generaţiile. Este presupus că virtutea oamenilor trebuie să aibă pasiuni şi apetite cu care să se lupte, pentru a avea gloria şi răsplata victoriei: dar consecinţa este o tendinţă efectivă, predominantă şi generală – nu a victoriei oamenilor faţă de apetitele şi pasiunile rele, şi răsplata glorioasă a acelei victorii, ci – spre victoria poftelor rele peste oameni, distrugându-i pe acestea în totalitate şi pentru totdeauna. Dacă ar fi necesar un proces al virtuţii, întrebarea este, De unde provine o eşuare aşa de generală în proces, dacă nu ar fi nici o depravare a naturii? Dacă războiul şi conflictul ar fi necesare, de unde mai este şi necesitatea să mai fie aşa de mulţi laşi decât soldaţi buni? Şi de când este necesar ca întreaga lume să trebuiască să fie în răutate, şi să moară cu laşitate?

 

As putea să mai observ aici că Dr. Turnbull nu este foarte consistent în a presupune că lupta cu ispita este necesară pentru însăşi existenţa virtuţii. Cred că aceasta rezultă în mod clar din noţiunea sa despre virtute, că ea trebuie să aibă o existenţă anterioară cu orice luptă virtuoasă sau demnă de laudă cu ispita. Căci prin principiile sale, toată virtutea stă în afecţiunea bună, şi nici o acţiune nu poate fi virtuoasă, decât ceea ce purcede din buna afecţiune (Chris. Phil. p. 113, 114, 115). Prin urmare, lupta în sine nu poate avea nici o virtute în aceasta, decât dacă purcede din afecţiunea virtuoasă: şi prin urmare virtutea trebuie să aibă o existenţă înaintea luptei, şi să fie cauza acesteia.