Hamartiologie: de Jonathan Edwards
___________________________________________________________________
PARTEA I
ÎN CARE SUNT CONSIDERATE ANUMITE EVIDENŢE ALE PĂCATULUI ORIGINAL DIN FAPTE ŞI EVENIMENTE, AŞA CUM SUNT ELE DESCOPERITE PRIN OBSERVARE ŞI EXPERIENŢĂ, ÎMPREUNĂ CU REPREZENTĂRILE ŞI MPRTURIILE SFINTEI SCRIPTURI, ŞI CONFESIUNEA ŞI DECLARAŢIA OPONENŢILOR
___________________________________________________________________
CAPITOLUL I
(Secţiunile 1-9)
EVIDENŢA PĂCATULUI ORIGINAL DIN CEEA CE APARE DE FAPT DIN PĂCĂTOŞENIA OMENIRII
SECŢIUNEA I
Toată omenirea în mod constant, în toate erele, fără nici un eşec în vreo instanţă, a intrat în acel rău moral, care este în efect totala şi veşnica lor pierzare într-o privare totală de favoarea lui Dumnezeu, şi suferirea de mânia şi răzbunarea Sa.
Prin expresia Păcat Original aşa cum a fost folosită în mod comun de preoţi, se înţelege depravarea păcătoasă înnăscută a inimii. Dar atunci când se vorbeşte despre doctrina păcatului original, acesta este înţeles în mod comun în această latitudine, care include nu doar depravarea naturii, ci şi imputarea primului păcat al lui Adam; sau, în alte cuvinte, obligaţiunea sau expunerea posterităţii lui Adam, în judecata divină, pentru a face parte din pedeapsa acelui păcat. Pe atât cât ştiu eu, majoritatea dintre aceia care au susţinut aceste lucruri, au susţinut părerea cealaltă; şi majoritatea acelora care s-au opus faţă de una, s-au opus şi faţă de cealaltă: ambele fiind opuse de către Autorul principal la care se face referinţă în următorul discurs, în cartea sa împotriva păcatului original: Şi s-ar putea să apară în viitoarele noastre considerări ale subiectului, că ele sunt legate; că argumentele care o dovedesc pe una o stabilesc pe alta, şi că nu mai sunt alte dificultăţi care să fie permise uneia mai mult decât alteia.
În primul rând voi considera această doctrină mult mai special în ceea ce priveşte coruperea naturii; şi pe măsură ce vom trata aceasta celelalte vor veni în considerarea în mod natural, în continuarea discursului, conectat cu acesta. Ca toate calităţile morale, toate principiile ori de virtute ori de viciu, se află în dispoziţia inimii, voi considera dacă avem vreo evidenţă că inima omului este dintr-o dispoziţie coruptă şi rea. Acest lucru este negat cu încordare de mulţi scriitori de mai târziu care sunt duşmani ai doctrinei păcatului original, în particular Dr. Taylor.
Felul în care ajungem la o astfel de ideea ca cea a dispoziţiei sau a tendinţei este prin observarea a ceea ce este constant sau general în eveniment; în special sub o mare varietate de circumstanţe; şi mai presus de toate, atunci când efectul sau evenimentul continuă acelaşi lucru printr-o mare şi variată opoziţie, o mare şi variată forţă şi mijloace folosite în contrar care nu predomină în împiedicarea efectului. Nu cunosc ca o astfel de predominare de efecte să fie negată pentru a fi o evidenţă a tendinţei predominante în cauze şi agenţi; sau că aceasta ar fi în mod expres negată de oponenţii doctrinei păcatului original, că dacă, în cursul evenimentelor, aceasta se dovedeşte universal sau general că omenirea este coruptă de fapt, aceasta ar fi o evidenţă a unei predilecţii corupte din lumea omenirii; orice vor spune unii, care, dacă s-ar lua cu toate consecinţele sale clare, poate părea să implice o negare a acesteia, care poate fi luată în considerare mai apoi. Însă faptul este negat de mulţi; adică este negat faptul că acea corupere şi rău moral sunt în mod comun predominante în lume: din contra, se insistă asupra acelor preponderenţi buni şi asupra faptului că virtutea are ascendentul.
Cu acest scop, Dr. Turnbull spune [Moral Philos. P. 289, 230]: „Referitor la predominanţa viciului în lume, oamenii sunt apţi să-şi lase imaginaţia lor să meargă la toate furturile, pirateriile, crimele, jurămintele încălcate, fraude, masacre, asasinate de care nu au auzit niciodată, sau să fi citiţi în istorie; astfel concluzând ca toată omenirea să fie foarte ticăloasă. De parcă o curte de justiţie ar fi locul adecvat de a face o estimare a moralelor omenirii, sau un spital al sănătăţii unui climat. Oare nu ar trebui ei să considere că numărul de cetăţeni oneşti şi fermiere întrec cu mult pe acela al tuturor felurilor de criminali dintr-un stat, şi că acţiunile inocente şi bune chiar şi ale criminalilor întrec crimele lor în număr; că este raritatea crimelor în compararea acţiunilor bune sau inocente, ceea ce atrage atenţia noastră faţă de ele şi le face să fie înregistrate în istorie, în timp ce sunt cinstite, acţiunile domestice generoase sunt trecute cu vederea doar pentru că sunt aşa de comune? De parcă un mare pericol, sau boala vreunei luni ar deveni repetată în mod frecvent ca o poveste în timpul unei vieţi de sănătate şi siguranţă. – Să nu se multiplice viciile omenirii sau să se mărească. Să facem o estimare corectă a vieţii umane, şi să ne împotrivim instanţelor şocante şi uimitoare ale barbarismului şi a ticăloşiei care s-au comis în fiecare eră, nu doar acţiunile extrem de generoase şi de brave cu care străluceşte istoria, ci şi inocenţa predominantă, natura bună, industria, fericirea şi voioşia părţii mai mari a omenirii în toate vremurile; şi nu vom găsi nici un motiv de a ne plânge, aşa cum fac oponenţii împotriva providenţei în această ocazie, că toţi oamenii sunt enorm de corupţi şi că cu greu ar exista un asemenea lucru ca virtutea în lume. În urma unei calculări corecte apare şi faptul că marile mişelii au fost foarte neobişnuite în toate erele şi au fost privite ca monstruoase; atât de general este sensul şi estimarea virtuţii.” – Se prea pare că Dr. Taylor spune, „Nu trebuie să luăm măsura sănătăţii şi a bucuriilor noastre dintr-o casă de leproşi, şi nici înţelegerea noastră de la Bedlam, nici moralele noastre dintr-o închisoare” (p. 77. S).
Cu respect faţă de proprietatea şi pertinenţa unei astfel de reprezentări a lucrurilor, şi a forţei sale ca o consecinţă desemnată, sper că vom fi mult mai capabili să judecăm, şi în anumite măsuri să determinăm dacă dispoziţia naturală a inimilor omenirii poate fi sau nu coruptă, când lucrurile care urmează vor fi considerate. Dar pentru o mai mare claritate, ar fi adecvat aici să facem premisa unei considerări că aceasta este de mare importanţă în această controversă, şi este foarte mult trecută cu vederea de cei care se opun doctrinei păcatului original în disputa lor împotriva acestuia.
Aceasta trebuie privită ca fiind adevărata tendinţă a dispoziţiei înnăscute a inimii omului, care pare a fi tendinţa sa, atunci când luăm în considerare lucrurile aşa cum sunt ele, sau în natura lor proprie, fără intervenţia harului divin. – Astfel, acea stare a naturii omului, acea dispoziţie a minţii, trebuie privită ca rea şi dăunătoare, care, aşa cum este în sine, tinde spre consecinţe periculoase, şi ar sfârşi-o în această privinţă, dacă nu ar fi existat mila şi bunătatea gratuită a lui Dumnezeu care să se interpună în a preveni această problemă. Ar fi foarte straniu dacă cineva ar argumenta că nu există nici o tendinţă rea în acest caz, deoarece simpla favoare şi compasiune a Celui Prea Înalt ar putea interveni şi să se opună tendinţei pentru a preveni tristul efect. În particular, dacă există ceva din natura omului prin care el să aibă o tendinţă universală nedezminţită faţă de acel rău moral care, conform naturii reale şi al adevăratului defect al lucrurilor aşa cum sunt în ele insele, implică totala sa ruină, aceasta trebuieşte privită ca o tendinţă sau o predilecţie rea; deşi harul divin se poate interpune pentru a-l salva de la ruina meritată, şi de a domina lucrurile faţă de o chestiune contrară faţă de care tind ei din ei înşişi. Harul este suveran, exercitat conform bunei plăceri a lui Dumnezeu, aducând bine din rău. Efectul acestuia nu mai aparţine însăşi naturii lucrurilor, care de altfel au o tendinţă bolnavă, mai mult decât remediul aparţine de boală; dar este ceva total independent de el, introdus să se opună tendinţei naturale şi să inverseze cursul lucrurilor. Dar evenimentul spre care tind lucrurile, conform propriului lor neajuns, şi a justiţiei divine, este evenimentul spre care tind ele în propria lor natură; după cum implică şi cuvintele lui Dr. T. (Pref to. Par. on Rom. p. 131), „Doar Dumnezeu poate declara dacă el va ierta sau va pedepsi nelegiuirea şi profanitatea omenirii, care este în propria sa natură de pedepsit”. Nimic nu este mai precis conform adevărului lucrurilor decât justiţia divină: aceasta cântăreşte lucrurile într-o balanţă egală; ea vede şi estimează lucrurile în nici un alt fel diferit decât sunt ele în natura lor. Aceasta implică prin urmare o tendinţă spre ruină, conform estimării justiţiei divine, care implică de fapt o astfel de tendinţă în propria sa natură.
Şi atunci trebuie să ne reamintim, că aceasta este o depravare morală de care vorbim; aşa că atunci când luam în considerare dacă o astfel de depravare apare sau nu printr-o tendinţă faţă de un efect sau o problemă rea, aceasta este o tendinţă morală faţă de o astfel de problemă care este lucrul ce trebuie luat în socoteală. O tendinţă sau o influenţă morală este prin dezolare. Atunci se poate spune că natura omului sau starea sa este însoţită de o tendinţă periculoasă şi dăunătoare într-un sens moral, atunci când aceasta tinde spre ceea ce merită mizerie şi distrugere. Aceasta arată în mod egal depravarea morală a naturii omenirii din starea prezentă, fie că natura este însoţită în mod universal de o tendinţă efectivă spre răzbunarea distructivă executată actual, sau faţă de meritata mizerie şi ruină, sau dreapta lor expunere la distrugere, cu toate acestea, acea consecinţă fatală poate fi prevenită prin har, oricare ar fi evenimentul actual.
Mai trebuie observat încă un lucru aici, că subiectul dezbătut cel mai mult de oponenţii doctrinei păcatului original, este justiţia lui Dumnezeu; în ambele obiecţii ale lor împotriva imputării păcatului lui Adam, şi împotriva ordinii acestuia, ca omul să vină în lume cu o natură coruptă şi ruinată, fără să fi meritat neplăcerea Creatorului lor prin orice greşeală personală. Ultima însă nu respinge dreptatea lui Dumnezeu, dacă oamenii sunt de fapt născuţi în lume cu o tendinţă faţă de păcat, şi faţă de mizerie şi ruină pentru păcatul lor, care va fi de fapt consecinţa dacă simplul har nu intervine pentru a preveni aceasta. Dacă s-ar permite aşa ceva, se renunţă la argumentul dreptăţii: căci acesta este a presupune, că obligativitatea lor faţă de mizerie şi ruină vine într-un fel al dreptăţii; altfel nu ar mai fi nici o nevoie de interpunere a harului divin pentru a-i salva. Doar dreptatea ar fi siguranţa suficientă, dacă este exercitată, fără de har. Aceasta este una în disputa despre ceea ce este drept şi neprihănit, dacă oamenii sunt născuţi în stare mizerabilă printr-o tendinţă faţă de ruină care vine ulterior, şi încă pe drept; sau dacă ei sunt născuţi într-o astfel de stare ce ar tinde spre o deşertăciune a ruinei, care ar urma de drept, dacă harul nu ar preveni-o. Controversa nu este despre ceea ce va face harul, ci la ceea ce poate face dreptatea.
Am fost şi mai particular în această privinţă, deoarece enervează multe din raţionalizările şi concluziile pe care Dr. T. le face din schema sa; în aceste el argumentează faptul că în acea stare în care omenirea este prin harul divin, da, chiar aceea pe care el o presupune a fi prin harul divin; şi totuşi nu admite deloc pentru această concluzie împotriva a ceea ce alţii presupun a fi din starea deplorabilă şi ruinată a omenirii în care este prin cădere. Unele din argumentele şi concluziile sale faţă de acest efect, pentru a fi făcute bine, trebuie să depindă pe o astfel de presupunere – că dispensaţiile harului lui Dumnezeu sunt rectificări sau amendamente a constituţiilor şi a procedurilor lui anterioare, care erau doar legale, de parcă dispensaţiile harului, care le întrec pe cele ale simplei legi, implicau o recunoaştere a faptului că constituirea legală precedentă ar fi nedreaptă, dacă ar fi lăsată cum a fost, sau că se comportă foarte rău cu omenirea; şi că cealaltă ar fi a naturii unei satisfaceri a creaturilor lui, pentru injurii primare, sau tratamentul dur. Astfel, punând laolaltă leziunea cu satisfacţia, dispensaţia legală şi cea injurioasă, luată din următoarea dispensaţie bună, pe care autorul nostru o numeşte har, şi injusteţea sau severitatea neadecvată a primei, îndreptată de bunătatea ultimei, ambele făceau laolaltă o dispensaţie neprihănită.
Cititorului i se cere să tină în minte ceea ce am spus referitor la intervenţia harului divin prin a nu altera natura lucrurilor, aşa cum sunt ele în sine. În consecinţă, când vorbesc despre cutare şi cutare ca fiind o tendinţă rea a lucrurilor, aparţinând naturii şi stării prezente a omenirii, să mă înţelegeţi că vreau să spun tendinţa lor aşa cum este în ele insele, separat de orice consideraţie a acelui remediu pe care l-a oferit harul suveran şi infinit al lui Dumnezeu. – Promiţând aceste lucruri, susţin acum că omenirea este în întregime într-o astfel de stare ca cea însoţită, fără eşec, cu această consecinţă sau problemă; că EA ALEARGĂ ÎN MOD UNIVERSAL SPRE CEEA CE ESTE, ÎN EFECT, PROPRIA SA PIERZARE ETERNĂ TOTALĂ, de parcă ar fi blestemată în final de Dumnezeu, iar subiectele remediilor lui se mânie prin păcat. – De la aceasta deduc, că starea naturală a minţii omului este însoţită de o predilecţie a naturii, care este predominantă şi efectivă faţă de o astfel de problemă; şi prin urmare natura sa este coruptă şi depravată cu o depravare morală, care se ridică şi implică ruina sa totală.
Aici aş considera mai întâi adevărul propoziţiei; şi apoi aş arăta certitudinea consecinţelor de unde le deduc. Dacă ambele pot fi dovedite clar şi sigur, atunci cred că nimeni nu va nega faptul că doctrina depravării originale este evidentă, şi astfel se demonstrează falsitatea schemei lui Dr. T.; cea mai mare parte a cărţii sale, numită Doctrina Scripturii a Păcatului Original, etc. este împotriva doctrinei depravării interne. În p. 107.S., el vorbeşte despre comunicarea unei naturi corupte şi păcătoase la urmaşii lui Adam ca mare punct ce urmează a fi dovedit de susţinătorii doctrinei păcatului original.
Pentru a demonstra ceea ce este declarat în propoziţia afirmată, trebuie să se manifeste doar aceste două lucruri: una este acest fapt, că toată omenirea a intrat în lume într-o astfel de stare, aşa cum lipsa căderii vine faţă de această chestiune, anume, delegarea universală a păcatului; sau că oricine care ajunge să acţioneze în lume ca un agent moral, este, într-un grad mai mic sau mai mare, vinovat de păcat. Cealaltă este că tot păcatul merită şi expune spre distrugerea totală şi veşnică, spre mânia şi blestemul lui Dumnezeu; şi ar sfârşi-o în ea, dacă nu ar fi fost interpunerea harului divin care să prevină acest efect. Ambele lucruri pot fi demonstrate din abundenţă pentru a fi agreabile cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi faţă de propria doctrină a Dr. T.
Că toţi cei din omenire, cel puţin cei care sunt capabili să acţioneze ca agenţi morali, sunt vinovaţi de păcat (nu că ar trece acum cu vederea faptul că ei intră vinovaţi în lume), este cel mai clar şi abundent de evident din Sfintele Scripturi: 1 Împăraţi 8:46, „Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască”. Eclesiastul 7:20, „Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Iov 9:2, 3, „Ştiu bine că este aşa (adică aşa cum Bildad a spus anterior, că Dumnezeu nu va răsturna pe cel drept, etc.). Şi cum ar putea omul să-şi scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu? Dacă ar voi să se certe cu El, din o mie de lucruri n-ar putea să răspundă la unul singur”. În acelaşi scop, Psalmul 143:2, „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta”. La fel sunt şi cuvintele apostolului (în care el are o aparentă referinţă la acelea ale psalmistului), Romani 3:19, 20, „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce Sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. La fel şi Galateni 2:16; 1 Ioan 1:7-10, „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi”. În acesta şi în nenumărate alte locuri, despre mărturisirea şi pocăirea de păcat se vorbeşte ca îndatoriri adecvate TUTUROR; la fel este şi cu rugăciune către Dumnezeu pentru iertarea păcatului, iertarea pentru cei care ne rănesc, din acelaşi motiv, ca noi sperăm să fim iertaţi de Dumnezeu. Vina universală a păcatului ar putea să mai fie demonstrată din declarata şi rânduita folosire şi sfârşitul sacrificiilor antice; precum şi din ispăşire, faţă de care toţi cei care erau număraţi în Israel era îndemnat să plătească, să facă ispăşire pentru sufletul său. Exod 30:11-16. Toţi sunt reprezentaţi, nu doar ca fiind păcătoşi, ci ca având mari şi multe nelegiuiri. Iov 9:2, 3; Iacov 3:1, 2.
Sunt multe versete din Scriptură care declară atât păcătoşenia universală a omului precum şi că tot păcatul merită şi pe drept să fie expus faţă de distrugerea veşnică, sub mânia şi blestemul lui Dumnezeu; şi astfel demonstrăm ambele părţi ale propoziţiei pe care am enunţat-o. Faţă de acest scop acel pasaj din Galateni 3:10 este plin de explicaţie: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Cât de manifest este implicat aici în înţelesul apostolului că nu există nici un om decât cei câte eşuează în anumite instanţe să facă toate lucrurile care sunt scrise în cartea legii, şi din moment ce aceştia depind de împlinirea legii, sunt sub blestemul care este pronunţat peste cei care o încalcă! De aici apostolul deduce ceea ce este în următorul verset: „nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege”: aşa cum a spus el anterior în capitolul precedent, versetul 16: „Omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii”. Apostolul ne arată că el înţelege, că prin acest loc pe care îl citează el din Deuteronom, „Dar Scriptura a închis totul sub păcat”, Galateni 3:22. Aşa că aici suntem clar învăţaţi, atât că fiecare din omenire este un păcătos, şi că fiecare păcătos este sub blestemul lui Dumnezeu.
În acelaşi scop este Romani 4:14, şi 2 Corinteni 3:6, 7, 9, unde legea este numită „slovă care ucide, aducătoare de moarte, şi slujba aducătoare de osândă”. Mânia, condamnarea şi moartea, care este ameninţată de lege pentru toţi cei care o încalcă, este pierzania finală, moartea a doua, ruina veşnică; şi este foarte clar, şi este într-adevăr mărturisit. Şi această pedeapsă pe care o ameninţă legea pentru fiecare păcat, este o pedeapsă dreaptă; fiind ceea ce de fapt merită fiecare păcat, legea lui Dumnezeu fiind una dreaptă, iar sentinţa acesteia fiind una dreaptă.
Toate aceste lucruri sunt ceea ce mărturiseşte şi declară Dr. Taylor. El spune că legea lui Dumnezeu cere o ascultare perfectă (Notă asupra Romani 7:6, p. 308). „Dumnezeu nu poate cere niciodată ascultare perfectă, sau ca prin sfânta Sa lege să ne permită să fim vinovaţi de oricare păcat. Şi dacă legea, ca regulă a datoriei, ar fi fost în oricare privinţă abolită, atunci noi am putea-o încălca în anumite privinţe, şi totuşi să nu fim vinovaţi de păcat. Legea morală sau legea naturii este adevărul, veşnic, neschimbător; şi prin urmare, ea nu poate fi revocată. Din contra, Domnul nostru Isus Hristos a promulgat-o într-un mod nou în evanghelie, mai deplin şi mai clar decât a fost aceasta în constituţia mozaică, sau în oricare altă parte: - adăugând perceptelor ei sancţiunea propriei sale autorităţi divine.” Şi multe din lucrurile pe care le spune el implică faptul că întreaga omenire încalcă într-un anumit grad Legea. La p. 228 vorbind despre ceea ce s-ar putea aduna din Romani 7 şi 8, el spune, „Noi suntem foarte apţi, într-o lume plină de ispită, să fim înşelaţi, şi aduşi la păcat prin apetitele trupeşti, etc. Iar cazul acelora care se află sub o lege care ameninţă cu moarte pentru fiecare păcat, trebuie să fie foarte deplorabil, dacă ei nu au nici o uşurare prin mila dătătorului legii.”
Dar aceasta este foarte deplin declarat în ceea ce spune el în notele asupra lui Romani 5:20, p. 297. El scrie: „Fiind ca o regulă de acţiune ce prescrie datoria noastră, aceasta (Legea) a fost şi va fi întotdeauna o regulă ordonată pentru obţinerea vieţii; dar nu ca o regulă de justificare, nu la fel cum aceasta supune la moarte pentru fiecare încălcare. Căci dacă ar PUTEA în cea mai mare stricteţe a ei să ne fi dat viaţă, atunci, aşa cum argumentează apostolul, aceasta ar fi fost împotriva promisiunilor lui Dumnezeu. Căci dacă ar fi fost o lege, în sensul strict şi riguros al legii, CARE NE-AR FI PUTUT FACE PE NOI VIAŢĂ, însăşi justificare ar fi fost făcută de lege. Dar el presupune că nu s-a dat vreodată o astfel de lege: aşa că este destul loc şi destulă nevoie pentru promisiunile harului; sau aşa cum argumentează el, Galateni 2:21; aceasta ar fi frustrat sau ar fi lăsat harul lui Dumnezeu fără de folos. Căci dacă justificare venea prin lege, atunci Hristos a murit în zadar, atunci El a murit să realizeze ceea ce a fost, sau PUTEA SĂ FIE EFECTUAT prin însăşi legea, fără moartea sa. Cu siguranţă că legea nu a fost adusă printre evrei pentru a fi o regulă de justificare, sau să-i recupereze pe aceştia dintr-o stare de moarte şi să procure viaţa prin ascultarea lor fără de păcat faţă de ea: căci în aceasta, ca şi în alte privinţe, ea a fost SLABĂ; nu în ea însăşi, ci prin SLĂBICIUNEA firii noastre, Romani 8:3. Legea, concep eu, nu este o dispensare potrivită faţă de infirmitatea naturii umane din starea noastră prezentă; sau nu pare a fi în conformitate cu bunătatea lui Dumnezeu pentru a ne putea permite o nici o altă cale spre mântuire, decât prin LEGE; CĂCI DACĂ AM PĂCĂTUIT ODATĂ, SUNTEM RUINAŢI PENTRU TOTDEAUNA. CĂCI CINE AR MAI PUTEA ATUNI SĂ MAI FIE MÂNTUIT, DE LA ÎNCEPUTUL LUMII?” Cât de clar şi de expresive sunt aceste lucruri că nimeni din omenire, de la începutul lumii, nu ar putea vreodată să fie justificat prin lege, deoarece fiecare o încalcă!
Şi aici vedem de asemenea, declară Dr. T., că prin lege oamenii sunt condamnaţi la ruină veşnică pentru o singură încălcare. În acest scop el se afirmă pe sine, astfel la p. 207, el spune: „Legea cerea cea mai extensivă ascultare, descoperind păcatul în toate ramificaţiile ei. – Aceasta oferă păcatului o forţă mortală, supunând fiecare încălcare pedepsei morţii; şi totuşi nu a oferit nici ajutor şi nici speranţă pentru păcătos, ci l-a lăsat sub puterea păcatului şi sentinţa morţii.” La p. 213, el vorbeşte despre lege ca extinzând pofta şi dorinţele neregulate, la fiecare ramură şi principiu al păcatului, chiar şi la principiile sale latente, şi cele mai minuţioase ramificaţii; din nou, (Notă asupra lui Romani 7:6, p. 308). Faţă de fiecare păcat, oricât de mic ar fi acesta. Şi când el vorbeşte despre lege că ea supune orice încălcare pedepsei cu moartea, el înţelege moarte veşnică, aşa cum el explică din când în când acest lucru. La p. 212, el vorbeşte despre lege în puterea condamnatoare din ea, ca legându-ne în lanţuri veşnice. La p. 120 S. el spună că moartea, care este plata păcatului, este a doua moarte, şi pe aceasta, p. 78, el o explică drept o pierzare veşnică. În Cheia sa, p. 107, § 296, el sune „Blestemul legii i-a supus pe toţi oamenii pentru fiecare încălcare la moarte veşnică”. La fel şi în Nota asupra la Romani 5:20, p. 291: „Legea lui Moise i-a supus pe cei aflaţi sub ea morţii, şi prin aceasta înţelegând moarte veşnică”. Acestea sunt cuvintele lui.
El presupune de asemenea, că această sentinţă a legii, astfel supunându-i pe oameni pentru fiecare, chiar şi cel mai mic păcat, şi fiecare încălcare minuţioasă şi latentă a principiului păcatului, la groaznica pedeapsă, aceasta este dreaptă şi neprihănită, în acord cu adevărul şi natura lucrurilor, sau faţă de defectele naturale şi adecvate ale păcatului. Astfel la p. 186 P: „A fost păcatul (spune el) cel care ne-a supus morţii prin lege, ameninţând DE DREPT păcatul cu moartea. Acea lege care ne-a fost dată ca să apară păcatul; ca acesta să fie declarat ÎN CULORILE SALE ADECVATE; când am văzut că acesta ne-a supus morţii printr-o lege PERFECT DE SFÂTĂ, DREAPTĂ şi BUNĂ; ca păcatul prin poruncă, prin lege să poată fi reprezentat în CEEA CE ESTE EL DE FAPT, un rău nespus de mare şi de mortal”. La fel şi în nota sa asupra lui Romani 5:20, p. 299: „Legea sau slujba aducătoare de moarte, aşa cum ea supune la moarte pentru fiecare încălcare, este încă de folos pentru a arăta DEFECTUL NATURAL ŞI ADECVAT AL PĂCATULUI”. Idem, p. 292: „Legea a fost adăugată, spune Locke în acest loc, deoarece israeliţii, urmaşii lui Avraam, erau păcătoşi ca oricare alţi oameni, pentru a le arăta păcatele lor, şi pedeapsa şi moartea, pe care ei şi-au atras-o în STRICTĂ DREPTATE asupra lor. Şi aceasta apare a fi un comentariu adevărat asupra lui Romani 7:1. – Păcatul, prin virtutea legii, te-a supus morţii pentru acest final, ca păcatul, care produce moarte în noi, prin ceea ce este sfânt, drept şi bun, ESTE PERFECT DE ACORD CU ADEVĂRUL VEŞNIC ŞI NEPRIHĂNIREA. – În consecinţă fiecare păcat este în stricta justeţe cel care merită mânia şi pedeapsa; iar legea în stricteţea ei a fost dată evreilor, pentru a declara acest adevăr groaznic asupra conştiinţelor lor, pentru a le arăta răul şi NATURA dăunătoare a păcatului; şi aceasta pentru a fi conştienţi că au încălcat legea lui Dumnezeu, avea să îi convingă de mare nevoie pe care o aveau de FAVOAREA dătătorului legii, şi să-i oblige, prin credinţa în BUNĂTATEA sa, să ajungă la MILA sa, pentru iertare şi mântuire.”
Dacă legea ar fi sfântă, dreaptă şi bună, o constituţie perfect de agreabilă cu sfinţenia lui Dumnezeu dreptatea şi bunătatea, atunci el ar fi putut-o pune în executare, fiind în acord cu toate perfecţiunile sale. Autorul nostru spune la p. 133. S: „Despre cum ar putea ca această constituţie, care stabileşte legea, a cărei întocmire este inconsistentă cu justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu, şi executarea acesteia în mod inconsistent cu sfinţenia sa, ar putea fi o constituţie bună, mărturisesc eu, este chiar dincolo de priceperea mea.”
Acum se lasă ca cititorul să judece, dacă ar fi pe deplin şi clar de agreabil cu doctrina lui Dr. T., că nu ar fi fost nici o persoană de la începutul lumii, care a venit să acţioneze în lume ca un agent moral, şi că nu se poate spera că va fi vreodată cineva, decât ceea ce este un păcătos sau încălcător al legii lui Dumnezeu; şi aceasta prin urmare dovedeşte a fi chestiunea şi evenimentul lucrurilor, cu referire la toată omenirea din toate erele, ca, prin defectul natural şi adecvat al păcătoşeniei lor, şi în judecata legii lui Dumnezeu, care este într-un acord perfect cu adevărul, şi arată lucrurile în adevărata lor culoare, ei sunt materiile adecvate ale blestemului lui Dumnezeu, moartea şi ruina veşnică; ceea ce trebuie să fie consecinţa actuală, dacă nu se interpune harul sau favoarea dătătorului legii, şi mila să predomine pentru iertare şi mântuire. Cititorul a văzut cât de agreabil este aceasta cu doctrina Sfintei Scripturi. Dacă este aşa, şi dacă intervenţia harului divin nu alterează natura lucrurilor aşa cum sunt ele în sine, şi că aceasta nu efectuează cel puţin starea de controversă de care vorbim – referitor la adevărata natură a tendinţei şi stării în care omenirea a intrat în lume – dacă harul previne efectul fatal sau nu; cred că nimeni nu va nega faptul că propoziţia declarată este pe deplin dovedită, ca fiind în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu şi propriile cuvinte ale Dr. T; şi anume, că omenirea este în întregime într-o astfel de stare, la care se face referire, fără cădere, cu această consecinţă sau problemă, că ea este în mod universal subiectul acelei vini şi păcătoşenii, care este, în efect, totala şi veşnica sa ruină, fiind alungată în întregime din favoare lui Dumnezeu şi supusă mâniei şi blestemului Său veşnic.
CAP. I / SECŢIUNEA II
Se deduce din propoziţia dovedită din secţiunea anterioară, că toată omenirea este sub influenţa unei tendinţe efectiv predominante, în natura sa, faţă de acel păcat şi ticăloşie, care implică totala şi veşnica sa ruină.
Fiind dovedită propoziţia declarată, rămâne să fie expusă consecinţa acesteia, anume, Că mintea omului are o tendinţă sau înclinare naturală faţă de ceea ce s-a arătat că este în mod universal şi infailibil că are loc, şi că aceasta este o predilecţie coruptă sau depravată. – Voi lua aici în considerarea prima partea a acestei consecinţe, anume, dacă un astfel de eveniment universal, constant, infailibil este într-adevăr o dovadă a vreunei tendinţe sau predilecţii faţă de acel eveniment, pentru a lăsa natura rea şi coruptă a unei astfel de predilecţii să fie considerată ulterior.
Dacă ar spune cineva, că nu cred că este un lucru universal şi infailibil în eveniment, că omenirea comite ceva păcat, este o dovadă a tendinţei predominate faţă de păcat; deoarece ei fac bine, şi poate mai mult bine decât rău: Să-şi amintească aceştia, că întrebarea nu este Câtă tendinţă este spre păcat, ci dacă există o predilecţie predominată faţă de această problemă, la care este permisă tuturor oamenilor să ajungă – că toţi eşuează în a ţine în mod perfect legea – fie că este sau nu o tendinţă faţă de imperfecţiunea ascultării, aşa cum apare în urma eşuării; spre acest grad de păcătoşenie, în care cad cu toţii; şi în acea totală ruină, care o implică şi o deduce păcătoşenia. Dacă este vrednică a se numi o astfel de predilecţie efectivă faţă de această depravare, din cauza binelui care e presupus să balanseze acestea lucruri, va fi considerat în curând. Dacă toată omenirea din toate naţiunile şi toate vârstele, erau cel puţin o zi din viaţa lor lipsite de folosirea raţiunii lor, şi de aiurita nebunie, sau ca toţi, chiar fiecare persoană individuală, să-şi fi tăiat vreodată propriul gât, sau să-şi scoată ochii, aceasta ar fi o evidenţă a unei tendinţe din natura sau starea naturală a omenirii faţă de un astfel de eveniment; deşi ei şi-ar exercita raţiunea mai multe zile decât cât au fost ei distraşi, şi dacă erau buni şi tandrii faţă de ei mai adesea decât se loveau şi se răneau mortal şi crud pe ei înşişi.
Pentru a determina dacă statornicia sigură al evenimentului numit mai sus ar fi o evidenţă de tendinţă, să fie considerată aceasta, Ce se poate înţelege prin tendinţă, decât o răspundere predominantă sau expunere faţă de un cutare sau cutare eveniment? Din ce constă noţiunea oricărui lucru, decât o afirmată predominare sau preponderare în natura sau starea cauzelor sau a ocaziilor, care este urmată de, şi astfel dovedit a fi efectivă pentru o preponderentă afirmată sau obişnuinţă de oricare fel particular de efect? Sau ceva din starea permanentă a lucrurilor, preocupat în a produce anumite evenimente, ceea ce este un fundament pentru consistenţă, sau o probabilitatea dominantă puternică a unui astfel de eveniment? Dacă acesta vrem să spunem prin tendinţă (şi nu ştiu nimic altceva ce poate fi înţeles prin aceasta decât ceea ce este şi atât), atunci este clar că acolo unde vedem o predominarea afirmată a oricărui efect există o tendinţă faţă de acel efect în natura şi starea cauzelor sale. Un efect comun şi stabil arata că există undeva o preponderare, o expunere sau o obligativitate răspândită în starea lucrurilor faţă de ceea ce are loc în mod aşa de stabil. Dictatul natural al raţiuni arată că acolo unde există un efect, există o cauză, şi încă una eficientă pentru efect; căci dacă aceasta nu ar fi fost suficientă, nu ar fi fost efectivă; şi prin urmare, acolo unde există o preponderenţă afirmată a efectului, există şi în cauză. Un efect stabil discută o cauză stabilă. Noi obţinem o noţiune de tendinţă prin nici un alt fel decât prin observare: şi nu putem observa nimic decât prin evenimente: şi generalitatea sau statornicia evenimentelor este ceea ce ne oferă o noţiune a tendinţei în toate cazurile. Astfel judecăm tendinţele din lumea naturală, a acelor tendinţe sau predilecţii ale naturii în minerale, vegetale, animale şi creaturi raţionale şi iraţionale. O noţiune a unei tendinţe declarate, sau a unei predilecţii fixate, nu este obţinută prin observarea doar a unui singur eveniment. O preponderenţă declarată în cauză sau ocazie este argumentată doar de o predominarea a efectului. Dacă s-ar arunca vreodată zarurile, şi ar cădea pe o anumită parte, nu argumentăm de aici că partea aceea este cea mai grea; dar dacă acestea ar fi aruncate fără îndemânare sau grijă, de multe mii sau milioane de ori, şi cade pe aceeaşi pare, nu avem nici cea mai mică îndoială în minţile noastre, că există ceva dintr-o predilecţie a cazului, prin greutatea superioară a acelei părţi, sau în altă privinţă. Cât de ridicol ar fi să te faci pe tine însuti, care ar trebui să faci dispută împotriva oricărei tendinţei din starea lucrurilor spre rece în iarnă, sau cald în vară; sau să stai împotriva ei, că deşi s-a întâmplat adesea ca acea apă să stingă focul, totuşi nu a fost nici o tendinţă în aceasta faţă de un astfel de efect!
La cazul la care ne referim acum, natura umană, ca existând într-o astfel de diversitate imensă a persoanelor şi a circumstanţelor, şi care nu eşuează niciodată în oricare instanţă prin a veni la această chestiune – acea păcătoşenie, care implică mizeria extremă şi ruina veşnică – este ca şi zarul aruncat adesea. Aceasta nu alterează cazul deloc, în ceea ce priveşte evidenţa tendinţei, fie că subiectul evenimentului constant ar fi un individ sau de vreo natură sau tip. Astfel, dacă ar exista o succesiune de pomi de acelaşi fel, precedând unul de la altul, de la începutul lumii, crescând în toate ţările, terenurile şi climatele, toate aducând roadă rea, aceasta dovedeşte în aceeaşi măsură tendinţa tipului, de parcă un singur pom individual, care a rămas de la începutul lumii, a transplantat în diferite soluri, şi a continuat să aducă doar roadă rea. Astfel, dacă exista o familie particulară, care, din generaţie în generaţie, şi care chiar şi prin nenumăratele mutări în diferite ţări, şi locuri de domiciliu, toată ar fi murit de tuberculoză, sau ar înnebuni, s-au s-ar ucide între ei, ar fi pe atât de mult o evidenţă a tendinţei faţă de ceva din natura sau constituţia acelei rase, ca şi cum ar fi despre tendinţa a ceva din natura sau starea unui individ, dacă o persoană ar fi trăit tot acel timpul, şi ar fi apărut vreun eveniment remarcabil în aceasta, care ar fi fost agentul sau subiectul din an în an şi din eră în era, în mod continuu şi fără eşec.
Astfel o predilecţie, care se îngrijeşte de natura prezentă sau starea naturală a omenirii, să le ruineze veşnic prin păcat, poate fi dedusă din faptul aparent şi confirmat. – Şi voi observa mai departe că aceasta nu numai că apare din faptele admise de Dr. T., ci din lucrurile pe care el le declară, şi expresiile pe care el le foloseşte, implicând în mod clar că toată omenirea are o astfel de predilecţie, da una de mare tip, una care este invincibilă, sau o tendinţă care se ridică la nivelul unei necesităţi fixe, constante, sigure. Există o confesiune clară a predilecţiei sau a înclinaţiei faţă de păcat, p. 143: - „Omul care se adapă din fărădelege ca din apă; care este preocupat de aşa de multe apetituri senzuale, şi aşa de APT să le tolereze.” – Şi la p. 228: „NOI SUNTEM FOARTE APŢI, într-o lume plină de ispită, să fim înşelaţi şi atraşi în păcat de apetiturile trupeşti.” Dacă noi suntem foarte apţi sau înclinaţi să fim atraşi înspre păcat prin apetiturile trupeşti, şi să le tolerăm în mod păcătos, şi foarte apţi să cedăm ispitei faţă de păcat, atunci noi suntem înclinaţi faţă de păcat; căci a ceda ispitei faţă de păcat este păcătos. – În aceeaşi pagină el arată, că în această socoteală, şi a consecinţelor ei, cazul acelora care sunt sub lege, care ameninţă moartea pentru fiecare păcat, trebuie să fie foarte deplorabil, dacă ei nu au nici o uşurare din mila dătătorului legii. Ceea ce implică faptul că ei sunt fără de speranţă, în ceea ce priveşte scăparea de la moartea, de pedeapsa păcatului, prin oricare alt mijloc decât prin mila lui Dumnezeu. Şi aceasta implică faptul că o astfel de competenţă în a ceda ispitei, care lasă fără speranţă ar trebui să o evite fiecare din omenire. Dar el vorbeşte de ea în altă parte, din nou şi din nou, ca fiind într-adevăr imposibilă, sau ca ceea ce nu poate fi, de parcă în cuvintele citarea înainte în ultima secţiune, de la nota sa asupra lui Romani 5:20, unde vorbeşte în mod repetat de lege, care ne supune morţii pentru fiecare încălcare, ca ceea ce NU POATE DA VIAŢĂ; şi afirmă că dacă Dumnezeu nu ne oferă o altă cale spre mântuire, nici un om de la începutul lumii nu ar PUTEA să fie mântuit. În ultimul loc el citează cu aprobarea cuvintele lui Locke, în care, vorbind despre Israeliţi, el spune, „Toate strădaniile după neprihănirea erau MUNCĂ ZADARNICĂ, din moment ce fiecare şi-a pierdut dreptul la viaţă, şi era IMPOSIBIL pentru ei să se aştepte la altceva decât la moarte.” Autorul nostru vorbeşte despre aceasta ca fiind imposibil pentru legea care cerea o ascultare fără de păcat să ofere viaţă, nu că legea era slabă în sine, ci prin slăbiciunea firii noastre. Prin urmare el spune, el convine că legea nu este o dispensaţie adecvată infirmităţii naturii umane în starea sa prezentă. Aceste lucruri se ridică la o deplină mărturisire, că predilecţia din oameni faţă de păcat, şi faţă de un neajuns al şi dreapta expunere a ruinei veşnice, este în mod universal invincibil; sau, ceea ce este acelaşi lucru, se ridică la o necesitate invincibilă; care este cu siguranţă cel mai mare tip de tendinţă sau predilecţie: şi aceasta nu doar pentru întinderea aceste predilecţii faţă de infirmitatea sau slăbiciunea noastră, care s-ar părea să producă vreun defect, mai degrabă decât ceva pozitiv: şi aceasta este în acord cu sentimentele celor mai buni preoţi, că tot păcatul provine în mod original dintr-o cauză DEFECTIVĂ sau PRIVATIVĂ. Dar păcatul nu încetează să fie păcat, expunând în mod drept spre ruina veşnică (aşa cum este implicat din propriile cuvinte ale lui Dr. T.), ca provenind din neputinţă sau defect; şi nici o predilecţie invincibilă faţă de păcat nu încetează să fie o predilecţie faţă de un astfel de neajuns al ruinei veşnice, deoarece înclinaţia apare dintr-o astfel de cauză.
Este limpede că această tendinţă, care a fost dovedită, nu constă în nici o circumstanţă externă particulară în are sunt persoanele, care să influenţeze în mod specific minţile lor, ci este inerentă şi este aşezată în acea natură care este comună întregii omeniri, care o poartă cu sine, oriunde merge, şi încă rămâne aceeaşi, oricât de mult ar diferi circumstanţele. Căci se implică din ceea ce a fost dovedit, şi se arată a fi mărturisit, că acelaşi eveniment are loc în toate circumstanţele. Nici o fiinţă umană vie nu poate fi justificată înaintea lui Dumnezeu, ci toţi sunt păcătoşi şi sunt expuşi condamnării. Aceasta este adevărat despre persoanele din toate structurile, capacităţile, condiţiile, manierele, opiniile şi educaţiile, din toate ţările, climatele, naţiunile şi vârstele; şi prin toate puternicele schimbări şi revoluţi, care au avut loc în locuibila lume.
Noi avem aceeaşi evidenţă, că predilecţia din acest caz stă în natura subiectului – şi nu apare din nici o circumstanţă particulară – cum am putea avea în oricare caz; ceea ce este doar prin efectele care par a fi la fel în toate schimbările de timp şi loc, şi sub toate varietăţile de circumstanţe. Doar în acest fel judecăm faptul că toate predilecţiile, pe care le observăm în omenire, sunt aşezate în natura lor, în toate celelalte cazuri. Astfel judecăm şi predilecţia mutuală dintre sexe, sau a dispoziţiilor care sunt exercitate în oricare dintre pasiunile sau apetitele naturale, că aceasta aparţin într-adevăr de natura omului; deoarece ele sunt observate în omenire în mod general, în toate ţările, naţiunile, vârstele şi în toate condiţiile.
Dacă ar afirma cineva, Deşi este evident faptul că există o tendinţă în stările lucrurilor faţă de acest eveniment general – că toată omenirea ar eşua de la o ascultare perfectă, şi ar păcătui, şi ar atrage asupra sa defectul ruinei veşnice; şi de asemenea că această tendinţă nu stă în nici o circumstanţă distinsă a vreunei persoane în particular, popor sau vârstă – totuşi aceasta nu ar putea fi în natura omului, ci în constituţia generală şi în cadrul acestei lumi. Deşi natura omului ar fi bună, fără nici o predilecţie inerentă în aceasta, totuşi natura şi starea un universală a acestei lumi ar putea fi plină de aşa de multe ispite puternice, şi de astfel de influenţe puternice asupra oamenilor, care să locuiască într-un trup aşa de infirm, etc., încât rezultatul final ar putea fi o tendinţă puternică infailibilă într-o astfel de stare a lucrurilor, faţă de păcat şi ruină veşnică a oricăruia din cadrul omenirii.
Faţă de aceasta aş răspunde, că o astfel de evaziune nu ar fi deloc de folos scopului acelora pe care îi propun în această controversă. Aceasta nu alterează cazul acestei întrebări, Dacă omul, în starea sa prezentă este depravat şi ruinat prin predilecţiile faţă de păcat. Dacă vreo creatură ar avea o astfel de natură încât s-ar dovedi rea în locul ei adecvat, sau în situaţia în care Dumnezeu a desemnat-o în univers, acesta este de o natură rea. Acea parte a sistemului nu este bună, cea care nu este bună în locul ei din sistem; şi acele calităţi inerente ale acelei părţi ale sistemului, care nu sunt bune, ci corupte, sunt doar privite drept calităţi inerente rele. Această predilecţie este într-adevăr estimată a aparţine naturii oricărei fiinţe, sau să fie inerentă în sine, adică consecinţa necesară a naturii sale, considerată împreună cu situaţia ei adecvată din sistemul universal de existenţă, fie că această predilecţie este bună sau rea. Este natura unei pietre ca aceasta să fie grea; dar, dacă acesta ar fi fost pusă la o anumită distantă de această lume, ea nu ar fi avut o astfel de calitate. Însă fiind o piatră, este de o astfel de natură, încât va avea această calitate sau tendinţă, în locul adecvat, din lumea aceasta, unde a făcut-o Dumnezeu, aceasta fiind în mod adecvat privită ca o predilecţie aparţinând naturii ei. Şi dacă ar fi vorba aici de o predilecţie bună în acest loc, atunci aceasta este o calitate bună a naturii sale, însă în mod contrar, aceasta este o calitate naturală rea. Deci, dacă omenirea are o astfel de natură, încât să aibă o tendinţă dăunătoare faţă de păcat şi ruina aceste lumi, acolo unde Dumnezeu a pus-o, ea trebuie privită ca o tendinţă aparţinând naturii sale (a omenirii). Există, probabil, prea puţine astfel de lucruri, în fiinţele ce nu sunt independente şi auto-existente, ca oricare putere sau tendinţă, decât ceea ce are o anumită tendinţă asupra altor fiinţe, cu care ele stau conectate în sistemul universal de existenţă. Predilecţiile nu sunt predilecţii decât dacă sunt luate cu obiectele lor. La fel este şi cu tendinţele observate ale trupurilor naturale, precum gravitatea, magnetismul, electricitatea, etc., precum şi cu predilecţiile observate în variatele tipuri de animale, precum şi în cu majoritatea predilecţiilor din spiritele create.
S-ar putea observa mai departe, că este exact acelaşi lucru, ca şi controversa referitoare la un acord cu perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu despre o astfel de dispunere a lucrurilor – ca omul să vină în lume într-o stare ruinată şi depravată, printr-o predilecţie faţă de păcat şi ruină – fie că Dumnezeu trebuie să ordone aceasta, ca această predilecţie să trebuiască să stea în natura sa considerată singură, sau în legătură cu situarea ei în univers, şi a legăturii ei cu alte părţi ale sistemului cu care le-a unit Creatorul; care sunt la fel de mult ordonarea lui Dumnezeu, după cum este considerată cel mai simplu natura în sine a omului.
Dr. T. (p. 188, 189) vorbind despre încercarea unora de a rezolva dificultatea ca Dumnezeu să fie autorul naturii noastre, şi totuşi că natura noastră este poluată, prin a presupune că Dumnezeu face sufletul pur, însă îl uneşte cu un trup poluat (sau cu un trup astfel făcut, care tinde să polueze sufletul), el strigă din această situaţie ca slab şi insuficient, şi prea grosolan ca să fie admis aşa ceva: Căci, spune el, cine insuflă sufletul în trup? Şi dacă acesta este poluat prin insuflarea sa în trup, cine este autorul şi cauza acestei poluări? Şi cine a creat trupul? etc. – Dar nu este oare cazul acelaşi cu al acelora care presupun că Dumnezeu a făcut sufletul pur, şi l-a pus într-o lume poluată, sau într-una care tinde, prin starea sa naturală în care este făcută, să polueze sufletul, sau să aibă o astfel de influenţă asupra acestuia încât şi el să fie poluat fără de greş cu păcat şi ruinat veşnic? Oare nu ar trebui să strig şi eu aici, pe baza motivelor lui Dr. T. – Cine a pus sufletul aici în lume asta? Şi dacă lumea este poluată, sau este astfel constituită ca în mod natural şi infailibil să polueze sufletul cu păcat, cine este cauza acestei poluări? Şi, cine a creat lumea?
Deşi Dr. T. insistă aşa de mult asupra acestui lucru, că Dumnezeu ar trebui să răspundă pentru poluarea sufletului, dacă el l-a insuflat sau a pus sufletul în trupul care tinde să îl polueze; totuşi aceasta se pare a fi însăşi faptul pe care el însuşi îl presupune a fi faptul, referitor la sufletul creat de Dumnezeu, într-un astfel de trup, şi într-o astfel de lume; unde el spune, „Noi suntem apţi, într-o lume plină de ispită, să fim atraşi în păcat prin apetitele trupeşti.” Şi dacă este aşa, conform acestui fel de raţionalizare, Dumnezeu trebuie să fie autorul şi cauza acestei competenţe care atrage spre păcat. Din nou, la p. 143, avem aceste cuvinte, „Cine bea din nelegiuire ca dintr-o apă? Cine este preocupat cu atât de multe apetite senzuale, şi este aşa de apt ca să se răsfeţe în acestea?” În aceste cuvinte de efect autorul nostru spune că lucrurile individuale pe care el le acuză drept grosolane, şi anume, tendinţa trupului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, de a polua sufletul, pe care el l-a insuflat în acesta. Aceste apetite senzuale, care înclină sufletul, sau îl fac apt faţă de o toleranţă păcătoasă, sunt ori din trupul pe care l-a făcut Dumnezeu, sau de altfel o înclinare spre toleranţa păcătoasă care este în mod original şi imediat aşezată în suflet, ceea ce nu v-a repara materia.
A-şi observa în final, că autorul nostru insistă la p. 42, S., că această lume de mai jos, în starea sa prezentă, „Este aşa cum a fost atunci când, la o revizuire, Dumnezeu a pronunţat-o, şi toată formarea ei, foarte bună. – Şi că forma prezentă şi formarea pământului este plină de bogăţiile lui Dumnezeu, mila şi bunătatea, şi de cele mai evidente indicii ale dragostei şi mărinimiei sale faţă de locuitori.” Dacă este aşa, nu poate exista nici un loc pentru a se scăpa de evidenţele de fapt, ale tendinţei universale infailibile ale naturii omului faţă de păcat, şi pierzarea veşnică; din moment ce, în mod presupus, tendinţa faţă de această chestiune nu se bazează pe constituirea generală şi cadrul acestei lumi, pe care Dumnezeu a făcut-o să fie locuinţa omenirii.
CAP. I / SECŢIUNEA III
Acea predilecţie, care s-a dovedit a fi în natura întregii omeniri, trebuie să fie una foarte rea, depravată şi o predilecţie periculoasă; clarificând faptul că sufletul omului, aşa cum este prin natură, este într-o stare coruptă, căzută şi ruinată; ceea ce este cealaltă parte a consecinţei dedusă din propoziţia enunţată în prima secţiune.
Întrebarea care trebuie luată în considerare, pentru a se determina dacă natura omului este depravată şi ruinată, nu este, Dacă el este înclinat să îndeplinească atâtea fapte bune cât faptele rele? Ci, faţă de care din acestea două predomină, în cadrul inimii sale, şi starea naturii lui, o stare de inocenţă şi neprihănire, şi favoare cu Dumnezeu; sau o stare de păcat, vinovăţie şi oroare în faţa lui Dumnezeu? – Perseverarea în neprihănirea fără de păcat, sau în vina păcatului, este alternativa, în decizia de care depinde – conform naturii şi adevărului lucrurilor, aşa cum sunt ele în ele insele, şi conform regulii dreptăţii perfecte – omul fiind aprobat şi acceptat de Făcătorul său şi binecuvântat veşnic ca bun; sau să fie respins şi blestemat ca rău. Şi prin urmare determinarea tendinţei inimii şi naturii omului, în ceea ce priveşte aceşti termeni, este ceea ce trebuie privit, pentru a se putea determina dacă natura sa este bună sau rea, pură sau coruptă, sănătoasă sau ruinată. Dacă astfel ar fi natura omului, şi starea inimii sale, că el are o predilecţie efectiv infailibilă faţă de ultimul din aceste termene, atunci ar fi impertinent să vorbim despre acţiunile inocente şi amabile, chiar şi cele ale criminalilor, care întrec crimele lor în număr, şi a inocenţei dominante, ale bunei naturi, a fericirii, şi a voioşiei părţii mai mari a omenirii. Fie ca niciodată atât de multe acţiuni de onestitate, de bună natură, etc., să fie presupuse; totuşi, prin presupunere, există o inepuizabilă predilecţie faţă de un astfel de rău moral, ca în consecinţele sale teribile care întrec în mod infinit toate efectele sau consecinţele oricărui bun presupus. Cu siguranţă că o astfel de tendinţă, care este în efect una infailibilă faţă de distrugerea veşnică, este una infinit de teribilă şi de periculoasă: şi acea natură şi cadru al minţii, care implică o astfel de tendinţă, trebuie să fie un cadru infinit de teribil şi de periculos al minţii. Ar fi cu atât mai mult absurd să presupunem, că o astfel de starea a naturii nu este rea, sub o noţiune a unor oameni care fac mai multe lucruri cinstite şi bune decât rele; decât să se spună că starea acelei corabii este bună, că a trecut oceanul Atlantic, deşi nu s-ar putea susţine printr-un voiaj, ci s-ar distruge şi s-ar scufunda în mod infailibil, sub o noţiune că aceasta ar mai putea merge o mare parte din drum înainte de a se scufunda, sau că va mai continua şi va mai naviga mai multe ore decât cele de la scufundare: sau, să pronunţăm acea cale drept bună care duce la un astfel de loc, a cărui mare parte este netedă şi sigură, deşi anumite părţi din ea sunt periculoase, şi cu siguranţă fatale pentru cei ce călătoresc pe ea; sau să numim aceasta o predilecţie bună, care este o înclinare inflexibilă de a călători pe o astfel de cale.
O predilecţie faţă de acel păcat care produce mânia şi blestemul veşnic al lui Dumnezeu (care s-a dovedit că aparţin naturii omului) este rea, nu numai că ea este dezastruoasă şi dureroasă, care sfârşeşte într-un mare rău natural, dar şi odioasă şi detestabilă, căci prin presupunere, ea tinde spre acel rău moral prin care obiectul devine odios înaintea lui Dumnezeu, şi răspunzător, prin urmare, pentru a fi condamnat, şi respins în totalitate şi blestemat de el. Aceasta este de asemenea evident din faptul că starea dovedită în care se află omenirea, este una coruptă, într-un sens moral, că ea este inconsistentă cu împlinirea legii lui Dumnezeu, care este regula corectitudinii morale şi a bunătăţii. Acea tendinţă, care este opus cu ceea ce cere legea morală, şi tinde spre ceea ce legea morală interzice pe deplin, şi condamnă pentru veşnicie, este fără îndoială o tendinţă coruptă, într-un sens moral.
Aşa că această depravare este atât odioasă cât şi periculoasă, fatală şi distructivă, în cel mai înalt sens; că tinde în mod inevitabil spre ceea ce implică ruina veşnică a omului. Ea arată că omul, aşa cum este el prin natură, este într-o stare deplorabilă, în cel mai înalt sens, şi aceasta dovedeşte că oamenii nu vin în lume perfect de inocenţi înaintea lui Dumnezeu, şi fără nici o expunere dreaptă faţă de neplăcerea sa. Căci fiinţa prin natură fiind într-o stare pierdută şi ruinată, în cel mai înalt sene, nu este consistentă cu fiinţa prin natură într-o stare de favoare cu Dumnezeu.
Dar dacă ar mai insista cineva asupra noţiunii faptelor bune ale oamenilor care întrec pe cele rele, şi că se văd cele bune ca întrecându-le pe cele rele, ei nu pot fi denumiţi pe drept răi; toate persoanele şi lucrurile fiind în mod adecvat denumite din ceea ce predomină, şi are un strămoş în ele; eu aş spune mai departe, Că dacă există în natura omului o tendinţă faţă de vină şi starea de deşertăciune, într-o supra-balansare a virtuţii şi a meritului, sau o predilecţie faţă de păcat, a cărui dezastru este aşa de mare, încât valoare şi meritul tuturor faptelor virtuoase pe care le produce acesta vreodată, sunt ca nimic faţă de aceasta; atunci se poate spune pe drept că natura omului este coruptă şi rea.
Că aşa stau lucrurile se poate demonstra din ceea ce este evident despre atrocitatea infinită a păcatului împotriva lui Dumnezeu, din natura lucrurilor. Aceasta trebuie să se ridice într-o anumită proporţie faţă de obligaţia sub care suntem de a privi Fiinţa Divină, şi că trebuie să fim într-o anumită proporţie cu vrednicia atenţiei lui, care fără îndoială că este dincolo de vrednicia oricărei alte creaturi tovarăşe nouă. Dar meritul respectului sau al ascultării noastre faţă de Dumnezeu nu este infinit. Meritul de respect faţă de oricare fiinţă nu creste, ci este mai degrabă diminuat, în proporţie cu obligaţiile sub care suntem în strictă justeţe de a-i acorda lui acel respect. Nu există nici un merit mare în a plăti ceea ce datorăm, şi în cea mai înaltă posibilă obligaţie din justeţea strictă şi obligată de a plăti; dar este un mare neajuns în a refuza să plătim. Pe baza unui astfel de relatări, există un neajuns infinit în tot păcatul împotriva lui Dumnezeu, care trebuie prin urmare să depăşească în greutate tot meritul care poate fi presupus a fi în virtutea noastră, cred eu, că este capabil de o demonstrare deplină; şi că inutilitatea obiecţiilor pe care le au unii împotriva acestui argument, ar putea să fie demonstrate cel mai clar. Dar voi omite o consideraţie particulară a evidenţei acestei materii din natura lucrurilor, în timp ce studiez concis, ca să nu spună careva, metafizica! Aşa este şi maniera unora, atunci când se oferă un argument împotriva unei dogme pe care se bazează ei, cu o considerarea apropiată şi exactă a naturii lucrurilor. Aceasta nu este necesar în cazul prezent, în măsura în care punctul este declarat – că cel ce comite oricare păcat, are o vină şi o deşertăciune aşa de mare, încât valoarea şi meritul întregului bine care e posibil ca el să îl facă în întreaga sa viaţă, este ca un nimic – nu este doar evident prin metafizică, ci este clar demonstrat prin ceea ce s-a arătat despre acest fapt, referitor la constituirile lui Dumnezeu şi a dispensaţilor faţă de omenire. Astfel, oricare acte de virtute şi de ascultare le-ar produce un om, şi dacă încalcă într-un singur punct, este vinovat de toate cele mai mici păcate, el – conform legii lui Dumnezeu, şi a adevărului lucrurilor, şi al defectului propriu al păcatului – este expus spre a fi în întregime alungat din favoarea lui Dumnezeu, şi supus blestemului său, să fie distrus în totalitate şi veşnic. Aceasta a fost dovedită şi s-a arătat a fi doctrina pe care Dr. T. o învaţă în abundenţă.
Dar cum poate fi aceasta în acord cu natura lucrurilor, şi exact de armonioasă cu adevărul şi neprihănirea veşnică, ca astfel să te ocupi de o fiinţă pentru cel mai mic act păcătos, deşi el ar îndeplini de atunci aşa de multe acte oneste şi virtuoase, pentru a depăşi răul acelui păcat? Sau cum poate fi aceasta agreabil cu adevărul exact şi defectul real al lucrurilor, ca să alungi creatura defectuoasă, fără a se acorda atenţie la toate faptele sale bune, dacă nu cumva acesta ar fi şi adevărul cazului, că valoarea şi meritul tuturor lucrurilor acestea bune, nu poartă nici o proporţie faţă de atrocitatea celui mai de jos păcat? Dacă nu ar fi aşa, cineva ar crede că deşi persoana ofensatoare ar avea vreo pedeapsă adecvată, totuşi a vedea că există aşa de multă virtute a poziţiei în balanţa împotriva vinei, aceasta ar fi agreabilă cu natura lucrurilor, că el ar trebui să găsească vreo favoare şi să nu fie în totalitate respins şi să fie făcut subiectul distrugerii perfecte şi veşnice; şi astfel nu trebuie menţionat deloc virtutea sa, precum şi a-i procura acestuia cea mai mică uşurare sau speranţă. Cum ar putea ca o astfel de constituire să reprezinte păcatul în culorile sale adecvate, şi conform adevăratei sale naturi şi deşertăciuni (aşa cum afirmă Dr. T.), dacă nu este acest natura sa reală, că ea este aşa de rea, încât chiar în cea mai de jos instanţă aceasta înghite toată valoarea faptelor bune presupuse ale păcătosului, chiar dacă ele sunt aşa de multe. Astfel că această materie nu este lăsată în metafizica noastră sau filozofiei; marele dătător al legii, şi infailibilul judecător al universului, a decis în mod clar aceasta, în revelaţia pe care a făcut-o el despre ceea ce este agreabil cu adevărul exact, justeţea şi natura lucrurilor, în legea sa revelată, sau a rolului de neprihănire.
Cel care este în oricare privinţă sau grad un încălcător al legii lui Dumnezeu, este un om nelegiuit, da, în întregime nelegiuit în ochiul legii; toată bunătatea lui fiind estimată ca nimic, nu se mai ţine socoteală de ea atunci când este luată împreună cu răutatea. Şi prin urmare, fără să se mai acorde atenţie neprihănirii sale, el este, prin sentinţa legii, precum şi prin vocea adevărului şi a justeţei, tratat ca demn de a fi respins, şi blestemat pentru totdeauna; şi trebuie să fie aşa, dacă nu cumva harul se interpune pentru a-i acoperi încălcarea sa. Însă oamenii sunt în ei înşişi ceea ce sunt de fapt în ochii legii, şi prin vocea echităţii şi a justeţii stricte, spre oricine s-ar privi, şi oricine ar fi tratat de mila infinită şi nemeritată.
Astfel că se pare că, în întregime, toată omenire are o predilecţie efectivă infailibilă faţă de acel rău moral, care întrece în mod infinit valoarea întregului bine care ar putea fi în ei; şi au o asemenea dispoziţie a inimii încât consecinţa sigură a acesteia este, fiinţa lor, în ochii adevărului şi a neprihănirii perfect, oameni netrebnici. Şi îi las pe toţi să judece dacă o astfel de dispoziţie nu ar trebui să fie cumva în ochii unei adevărate dispoziţii depravate?
În acord cu aceste lucruri, Scriptura reprezintă întreaga omenire nu numai ca având vină, ci una imensă, faţă de care ei nu au nici un merit sau vrednicie ca să o întreacă. Astfel este reprezentarea pe care o avem în Mari 18:21. Acolo, Petru întreabă, Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori? Isus i-a zis: Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte; ceea ce înseamnă aparent că el nu ar trebui să estimeze nici un număr al multelor ofense, şi nici un grad al injuriilor dacă e posibil ca vecinul nostru să fie vinovat faţă de noi de aşa de multe, pentru a fi iertat. Pentru acest motiv este oferit în pilda care urmează, că dacă primim vreodată iertare şi favoare de la Dumnezeu, noi trebuie să iertăm acea vină şi rana faţă de maiestatea sa, care este mult mai mare decât cele mai mari injurii de care chiar oamenii sun vinovaţi unul faţă de altul, da, chiar de suma tuturor răutăţilor lor puse laolaltă, chiar dacă sunt aşa de multe, şi aşa de mare; aşa că ultima ar doar 100 de bani faţă de 10.000 de talanţi, imensa datorie care o avem faţă de Dumnezeu, şi nu avem nimic cu ce să plătim; ceea ce implică că noi nu avem nici un merit de a depăşi vreo parte a vinei noastre. Şi aceasta pentru că tot ceea ce se poate numi virtute din noi să poată fi comparată cu deşertăciunea noastră, ea este înaintea lui Dumnezeu ca nimic. Pilda nu este pentru a reprezenta cazul lui Petru în special, ci acela al tuturor care erau, sau sunt vreodată, ucenicii lui Hristos; ceea ce apare din concluzia discursului din versetul 35, „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”.
Cât de absurd ar fi deci pentru creştini să obiecteze, împotriva depravării naturii umane, cu un număr mai mare de acţiuni inocente şi amabile, decât crime, şi să vorbească despre o inocenţă predominantă, natură bună, sârguinţă şi voioşie din partea mai mare a omenirii! Mult mai infinit de absurd, decât ar fi să insiste, că valoarea unui prinţ nu era un servitor rău, deoarece deşi el şi-a condamnat şi şi-a insultat uneori stăpânul său la un grad mare, totuşi el nu a scuipat în faţa stăpânului său atât de des pe cât făcea acte de slujire. Mult mai absurd, decât ar fi să afirmăm, ca soţia acestuia să fi fost o soţie bună pentru el, deoarece, deşi ea comitea adulter, şi aceasta cu slujitorii şi cu ticăloşii uneori, totuşi ea nu făcea aceasta aşa de des precum erau îndatoririle de soţie. Aceste noţiuni ar fi absurde, deoarece crimele sunt atât de atroce ca să se facă ispăşire pentru ele, căci multe acţiuni oneste ale servitorului sau ale soţiei prinţului; existând de fapt o vastă disproporţie dintre meritul unuia şi deşertăciunea altuia: dar cu atât mai puţin decât acela dintre neajunsul ofenselor noastre împotriva lui Dumnezeu şi valoarea faptelor noastre de ascultare.
Astfel am terminat primul meu argument, arătând de fapt evidenţa adevărului propoziţiei enunţate la început, şi am dovedit consecinţa sa. Dar sunt şi multe alte lucruri care manifestă o tendinţă foarte coruptă sau o dispoziţie în natura omului, în starea sa prezentă, despre care voi nota în următoarele secţiuni.
CAP. I / SECŢIUNEA IV
Depravarea naturii apare printr-o predilecţie din toţi de a păcătui în mod imediat, de îndată ce sunt capabili de aceasta, şi de a păcătui în mod continuu şi progresiv; precum şi prin rămăşiţele păcatului din lucrurile cele mai bune din oameni.
Marea depravare a naturii omului apare nu numai în faptul că ei comit păcat în mod universal, care petrec oricare lungime de timp în lume, ci în faptul că oameni sunt în mod natural aşa de înclinaţi faţă de păcat, încât nici unul n-ar eşua în încălcarea imediată a legii lui Dumnezeu, şi astfel să aducă vină infinită asupra lor şi să se expună pe ei înşişi pierzării veşnice, de îndată ce sunt capabili de aceasta.
Scripturile sunt foarte exprese în această privinţă, că întreaga omenirea, toată firea, toată lumea, fiecare om viu, este vinovat de păcat; aceasta trebuie cel puţin înţeles că fiecare este capabil de datorie activă faţă de Dumnezeu, sau de păcat împotriva lui. Există mulţimi de grupuri în lume care au început recent să-şi exercite aptitudinile lor, ca agenţi morali; şi astfel au ajuns doar în starea lor de încercare, de acţionare pentru ei înşişi; multe mii constante, care nu au trăit o lună, o săptămână, sau zi de când au ajuns la orice perioadă care poate fi desemnată (pentru începutul influenţei lor) de la naşterea lor şi până la vârsta de douăzeci de ani. Acum – dacă nu ar exista o predilecţie puternică în natura oamenilor, care ar trebui să-i grăbească pe aceştia spre o încălcare rapidă, şi dacă ei nu au nici o vină anterioară propriei lor păcătuiri – ce ar putea împiedica, doar că ar exista întotdeauna un mare număr, care până acum s-au păstrat fără de păcat, şi au ascultat în mod perfect legea lui Dumnezeu, şi sunt astfel neprihăniţi în vederea Sa, prin neprihănirea legii? Şi cine, dacă ar trebui să fie chemat în afara lumii fără vreo încercare mai lungă, aşa cum mor mulţi în toate perioadele vieţii, ar fi justificaţi prin faptele legii? Şi cum ar putea fi adevărat, că înaintea feţei lui Dumnezeu nici un om viu nu poate fi justificat, că nimeni nu poate fi îndreptăţit cu Dumnezeu, şi că prin faptele legii nici unul nu poate fi justificat, deoarece prin lege se primeşte cunoştinţa despre păcat? Şi ce altceva ar mai putea împiedica decât că ar fi mulţi în lume – care sunt subiecte capabile de instruire şi sfătuire, şi de rugăciune pentru Dumnezeu – pentru care chemările Cuvântului lui Dumnezeu spre pocăinţă, la a căuta iertarea prin sângele lui Hristos, şi de a-i ierta pe alţii de greşelile lor pentru că şi ei au nevoie de iertarea lui Dumnezeu, nu ar fi adecvat; şi pentru cine nu este adecvată rugăciunea Domnului, unde El îi îndeamnă pe urmaşii Săi să se roage, ca Dumnezeu să le ierte păcatele, precum şi ei iartă pe cei care greşesc împotriva lor?
Dacă există cineva în lume – care să fi devenit capabil de a acţiona pentru sine, ca subiecte ale legii lui Dumnezeu – care sunt perfect eliberaţi de păcat, astfel de persoane sunt cel mai uşor de găsit printre copiii părinţilor creştini, care le oferă acestora cea mai pioasă educaţie, şi le oferă cele mai bune exemple. Şi prin urmare, astfel de persoane nu s-ar găsi în nici o parte de vârstă a lumii, ca şi în cadrul bisericii creştine primare, în prima eră a Creştinismului (vârsta celei mai mari purităţi a bisericii), după aşa multă vreme de cât s-a stabilit Creştinismul, încât a fost timp pentru marile numere de copii care să se nască, şi să fie educaţi de acei creştini primitivi. A fost în acea eră, şi într-o astfel de eră, în care apostolul Ioan a scris prima sa epistolă creştinilor. Dar dacă exista atunci un număr dintre ei care să ajungă la înţelegere, care erau eliberaţi în mod perfect de păcat, de ce ar mai fi scris el ceea ce a scris? 1 Ioan 1:8-10: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi”.
Din nou, realitate şi măreţia depravării naturii omului apare în aceasta, Că el are o predilecţie predominantă de a păcătui în mod continuu împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce s-ar observat mai sus, va dovedi în mod clar aceasta. Aceeaşi asemenea dispoziţie a naturii, care este o predilecţie efectivă faţă de păcatul imediat, se ridică la nivelul unei predilecţii faţă de păcatul continuu. Căci o fiinţă care tinde să păcătuiască în mod continuu, nu este nimic decât o predilecţie faţă de păcatul imediat continuat. Aceasta pare a fi tendinţa naturii faţă de păcat, că din moment ce omul este capabil, aceasta îl determină să păcătuiască imediat, fără a suferi de trecerea timpului fără de păcat. Şi prin urmare, dacă s-ar continua o astfel de predilecţie în mod nediminuat, ar exista o tendinţă egală pentru a se păcătui din nou, fără a se lua în considerare timpul trecut. Şi astfel la fel va fi o dispoziţie încă imediată faţă de păcat, cu atâta timp scurs fără de păcat ca la început. singurul motiv care poate fi dat pentru care păcătuirea trebuie să fie imediat prima, este că dispoziţia este aşa de mare încât aceasta nu va suferi de nici o trecere considerabilă de timp fără păcătuire: aceeaşi dispoziţie fiind continuată în grad egal, fără restrângeri noi, sau tendinţă contrarie, aceasta va tinde în mod egal la acelaşi efect. Şi deşi aceasta este adevărat, predilecţia poate fi redusă, sau să se pună limitări asupra ei, prin dispunerile graţioase ale providenţei sau a influenţelor graţioase ale Duhului lui Dumnezeu, totuşi aceasta nu se datorează naturii. Acea predilecţie puternică a naturii, faţă de care oamenii sunt aşa de înclinaţi faţă de a păcătui în mod imediat, nu are nici o tendinţă în sine spre o diminuare, ci mai degrabă către o creştere, pe măsură ce exerciţiul continuat al unei dispoziţii rele, în păcatele actuale repetate, tinde să o întărească din ce în ce mai mult: fiind în acord cu acea observaţie a Dr. T. la p. 228: „Noi nu suntem apţi să fim atraşi spre păcat prin apetite trupeşti, şi odată ce suntem sub guvernarea acestor apetite, este cel puţin extrem de dificil, dacă nu şi impracticabil, să ne recuperăm printr-o simplă forţă a raţiunii”. Creşterea tăriei dispoziţiei într-un astfel de caz, este ca într-un trup care piere, tăria tendinţei sale de a descinde este în mod continuu crescută, atât de mult cât este continuată mişcarea ei. nu doar o delegare constantă a păcatului, ci o creştere constantă în obiceiurile şi practicile nelegiuirii, este adevărata tendinţă a naturii depravate a omului, dacă nu este limitat de harul divin; la fel ca adevărata tendinţă a naturii trupului greu, dacă sunt eliminate obstacolele, dacă nu doar spre o mişcare continuă, ci cu o mişcare crescândă constantă. Şi vedem, că fărădelegea crescândă este de fapt consecinţa depravării naturale, în majoritatea oamenilor, fără a mai considera toate limitările pe care le au ei. Dispoziţiile faţă de rău sunt în mod comun mai puternice în persoanele adulte decât în copii, atunci când ei încep să acţioneze mai întâi în lume ca fiinţe raţionale.
Dacă păcatul este un astfel de lucru ca cel descris la Dr. T. la p. 69, „un lucru de o natură odioasă şi distructivă, coruperea şi ruina naturii noastre, şi infinit de detestabilă faţă de Dumnezeu”; atunci o astfel de predilecţie faţă de păcatul continuu şi crescând trebuie să fie o dispoziţie foarte rea. Şi dacă am judeca nivelul de daună al unei înclinări a naturii, prin răul efectului spre care tinde aceasta în mod natural, predilecţia naturii omului trebuie să fie într-adevăr rea: căci sufletul fiind nemuritor, aşa cum recunoaşte Dr. T, p. 94 S. rezultă din ceea ce s-a observat mai sus, că omul are o predilecţie naturală spre una din aceste două lucruri; ori spre o creştere a nelegiuirii până la sfârşit, sau până ce nelegiuirea devine aşa de mare încât capacitatea naturii lui nu îi va permite acesteia să fie mai mare. Această fiinţă la ce va ajunge nelegiuirea sa prin tendinţa sa naturală, dacă harul divin nu previne, se prea poate spune că este efectul spre ceea ce tinde coruperea naturală a omului, ca şi o ghindă pe un pământ adecvat, tinde într-adevăr prin natura sa să devină un mare copac.
Din nou, acel păcat care rămâne în inimile celor mai buni oameni de pe pământ, evidenţiază faptul că natura omului este coruptă, pe măsură ce acesta intră în lume. O depravare a inimii ce rămâne în cei mai mari sfinţi, poate fi argumentată din păcatele majoritatea acelora care sunt denumiţi în Scriptură ca cele mai eminente exemple de virtute şi pietate: şi este arătat şi din aceasta, că Scriptura îi reprezintă pe toţi copiii lui Dumnezeu ca stand în nevoia pedepsirii. Evrei 12:6-8, „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii”. Dar aceasta este declarată în mod direct şi pe deplin în alte pasaje ca Eclesiastul 7:20, „Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Da, chiar şi apostolul Iacov vorbeşte despre toţi creştinii ca păcătuind adesea, sau care comit multe păcate; chiar şi în acea eră primitivă a bisericii creştine, o eră distinsă de toate celelalte prin realizările eminente în sfinţenie: Iacov 3:2, „Toţi greşim în multe feluri”. Şi că există poluare în inimile tuturor antecedentelor faţă de toate mijloacele pentru purificare, este foarte clar declarat în Proverbe 20:9, „Cine poate zice: „Mi-am curăţit inima, Sunt curat de păcatul meu?””.
Conform cu Dr. T., oamenii vin în lume pe deplin liberi de predilecţiile păcătoase. Şi dacă este aşa, aceasta apare din ceea ce deja am spus, că nu ar fi nimic care să împiedice aceasta, ci că mulţi, fără să fie mai buni decât sunt ei prin natură, ar putea să evite în mod perfect delegarea păcatului. Cu atât mai mult poate fi şi în cazul oamenilor care după ce au atins, prin grijă, sârguinţă şi bună practică, acele obiceiuri pozitive ale virtuţii, astfel ei se află la o mai mare distanţă de păcat decât erau ei în mod natural: ceea ce acest scriitor presupune a fi cazul cu mulţi oameni buni. Dar din moment ce Scripturile ne învaţă că şi cei mai buni oameni din lume păcătuiesc adesea, şi că încă mai au o poluare a inimii, aceasta evidenţiază faptul că oamenii, când ei nu sunt altceva decât ceea ce erau ei prin natură, fără nici o altă realizare virtuoasă, au o depravarea păcătoasă, da, trebuie să aibă o mare corupere a naturii.
CAP. I / SECŢIUNEA V
Depravarea naturii apare în fap