Escatologie:

Păreri despre mileniu

De James P. Dawson

 

 

Introducere

 

În cadrul istoriei bisericii creştine oamenii au susţinut trei păreri majore despre mileniu (împărăţia de 1000 de ani, n. tr.). Există cele trei interpretări diferite ale Apocalipsa 20 şi relaţia sa faţă de a doua venire a lui Hristos. Interpretarea premilenială afirmă că A Doua Venire a lui Hristos va precede împărăţia de 1000 de ani a lui Hristos, şi satan va fi legat în adâncul fără de capăt în timpul acestor 1000 de ani. Interpretarea amilenială este că perioada de 1000 de ani are loc între prima venire şi a doua venire, cei ce cred aceasta susţin că împărăţia milenară nu este o perioadă actuală de 1000 de ani şi ei nu socotesc legarea lui satan în adâncul fără de capăt. În părerea amilenială satan ar trebui să fie legat acum, din moment ce Hristos nu s-a reîntors. Una din presupunerile amilenialiste este că împărăţia lui Hristos este spirituală şi interioară nu fizică şi/sau politică. Părerea postmilenială indică faptul că A Doua Venire a lui Hristos va avea loc după împărăţia milenară. Această părere ridică şi ea câteva întrebări:

 

1)    Cine domneşte în timpul împărăţiei milenare dacă Hristos nu s-a întors.

 

2)    Împărăţia milenară nu conţine nici un sfânt din moment ce ei se vor întoarce cu Hristos sau răpirea nu are loc până după împărăţia milenară.

 

3)    Cine l-a legat pe satan în acest timp?

 

Părerea postmilenială şi cea amilenială împărtăşesc ideea că domnia lui Hristos a început cu Prima Venire şi continuă până la înălţare prin prezenţa Duhului Sfânt. Aceasta este şi învăţătura filozofiei „Domni de Acum” care este învăţată în anumite biserici moderne. Ele încearcă să înlăture numele de „împărăţia milenară” din învăţătură, însă ele tot mai afirmă că de îndată ce biserica este complet de victorioasă, Hristos se va întoarce într-o lume cucerită de biserică dacă El are să se întoarcă cât de cât.

 

Mileniul pentru ultimul secol, sau cam aşa ceva, cu perspective escatologice total de diferite a fost de obicei clasificat conform părerii lor referitoare la mileniu.

 

Universalismul

 

În decursul secolelor, majoritatea creştinilor au crezut că unii oamenii vor fi în cele din urmă salvaţi în timp ce alţii vor fi pierduţi. Ei îşi asumau adesea faptul că ultimii îi vor întrece în număr pe primii. În partea timpurie a secolului al 3lea, totuşi, Origen (185-253) învăţa „universalismul”: doctrina că toţi vor fi în cele din urmă mântuiţi. (Origen l-a inclus chiar şi pe diavolul în acel număr, deşi această adăugire particulară a adus condamnarea oficială a bisericii.) În timp ce universalismul a fost revizuit din vreme în vreme, acesta nu a fost niciodată larg acceptat până în secolul al 19lea, când Protestantismul liberal a accentuat bunătatea naturii umane şi a ridicat în slăvi dragostea lui Dumnezeu către excluderea judecăţii finale. În acest secol, deşi discuţia despre judecata divină a devenit mult mai acceptabilă, chiar şi unii teologi conservativi precum Karl Barth, au fost în mod aparent universalişti.

 

Vorbind din punct de vedere numeric, oponenţii universalismului au mai multe texte biblice de partea lor. Vechiul Testament abundă cu judecăţi anihilatoare (1). Isus a proclamat judecăţile divine în parabole (2) şi multe ale spuse (3). Pavel a vorbit adesea despre o condamnare viitoare (4) precum şi alte scrieri ale Noului Testament (5).

 

Universaliştii, totuşi, pot cita pasaje care accentuează dorinţa lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi (6). Ei argumentează faptul că scopul mântuiri devine în mod continuu mai larg pe măsură ce istoria biblică avansează (7). În cele din urmă, anumite texte par să înveţe în mod direct universalismul (8): „Căci după cum toţi mor în Adam, tot aşa în Hristos toţi vor fi făcuţi vii” „Actul [lui Isus] de neprihănire duce la achitare şi viaţă pentru toţi”.

 

Poziţiile universalismului, totuşi, nu sunt influenţate doar de texte biblice specifice. Părerea cuiva despre caracterul lui Dumnezeu şi a umanităţii şi a mântuirii joacă roluri importante – uneori în feluri emoţionale. Universaliştii găsesc judecata negativă incompatibilă cu dragostea copleşitoare a lui Dumnezeu şi demnitatea persoanei umane. Oponenţii universalismului simt că aceasta subminează în mod serios urgenţa chemării la pocăinţa şi fermitatea judecăţii lui Dumnezeu şi ignoră prea multe texte biblice.

 

Amilenialismul

 

Această părere învaţă că nu va fi nici o domnie de o mie de ani, şi că biserica Nou Testamentală moşteneşte toate promisiunile şi profeţiile spirituale ale Israelului Vechiului Testament. În această părere minunata profeţie a lui Isaia despre ursul şi vaca ce stau împreună şi leul care mănâncă paie ca boul (9) pur şi simplu nu înseamnă ceea ce spune aceasta! Totuşi, dacă al 11lea capitol din Isaia nu poate fi luat literal, ce dovadă avem noi că măreţul capitol 53 nu ar trebui să fie şi el alegorizat?

 

Amilenialismul este perspectiva ultimelor lucruri care susţine că nu va fi nici un Mileniu înaintea sfârşitului lumii. Până la sfârşit va fi o dezvoltare paralelă atât a răului cât şi a binelui, a împărăţiei lui Dumnezeu cât şi a lui satan. După a doua venire a lui Hristos la sfârşitul lumii va exista o înviere generală şi judecată generală a tuturor oamenilor. În general, amilenialiştii şi postmilenialiştii susţin o perspectivă înaltă a inspiraţiei şi autorităţii Bibliei, şi unii erau propunători puternici ai infailibilităţii Scripturilor.

 

Părerea amilenială este că multe din profeţiile Vechiului Testament au fost împlinite la Prima Venire, dar părerea postmilenială este că biserica va împlini multe din profeţiile Vechiului Testament care mai rămân.

 

Amilenialistul crede că biserica a înlocuit Israelului în planurile lui Dumnezeu, şi este împlinirea acestor promisiuni ale lui Dumnezeu în mod anti-tip şi spiritual.

 

Atât amilenialistul cât şi postmilenialistul cred că împărăţia lui Hristos a fost stabilită la înălţare, domnia lui Hristos a început la Rusalii şi Duhul Sfânt este împlinirea cerinţelor împărăţiei milenare de acum.

 

Charles C. Ryrie declară (A) „Aceste poziţii ale amilenistului se datorează diferitelor hermeneutici sau principii de interpretare. Premilenialiştii folosesc interpretarea literală sau normală în toate domeniile de adevăr biblic în timp ce amilenialiştii întrebuinţează un principiu neliteral sau spiritual în domeniul escatologiei”.

 

Amilenialismul este perspectiva ultimelor lucruri care susţine că nu va fi nici un Mileniu înaintea sfârşitului lumii. Până la sfârşit va fi o dezvoltare paralelă atât a răului cât şi a binelui, a împărăţiei lui Dumnezeu cât şi a lui satan. La a doua venire a lui Hristos la sfârşitul lumii va exista o înviere generală şi o judecată generală a tuturor oamenilor. Amilenialiştii exprimă convingerea lor că nici o perioadă istorică numită mileniu nu există sau va exista. În mod paradoxal, în timpul antichităţii târzii, în timp ce mulţi lideri ai bisericii adoptau perspectiva postmilenială, tot atâta pietate populară înceta să mai spere după un mileniu istoric şi, concentrându-se în întregime pe viaţa de apoi, deveneau amileniali. În acest sens general, amilenialismul tinde să fie individualist, concentrându-se pe destinul ceresc al oricărei persoane mai degrabă decât pe fiitorul pământului. Acesta include mult misticism medieval.

 

Chiar şi teologii moderni existenţialişti, precum Rudolf Bultmann, care priveşte escatologia viitoare ca mitologică şi accentuează întâlnirea cu Dumnezeu în prezent, poate fi inclus sub această etichetă generală. În timpul secolului al 19lea, totuşi, „amilenialismul” a fost aplicat în mod crescut la o escatologie şi mai specifică. Ca şi postmilenialiştii, aceşti amilenialişti credeau că Hristos deja domneşte cu sfinţii lui. Ei argumentau ideea că El face aşa, totuşi, în cer cu creştinii depărtaţi, şi nu prin specifice mişcări eclesiastice sau sociale. Ca şi premilenialistii, aceşti amilenialişti aşteptau întoarcerea lui Isus, pentru a-şi cuceri duşmanii Săi şi să domnească peste un pământ transformat. Domnia Sa perfectă, totuşi, avea să fie stabilită imediat, şi nu precedată de un interimat numit mileniu. Această formă specifică de amilenialism, deci, este mai puţin individualistă decât cea generală, şi vede istoria dinaintea revenirii lui Isus la fel ca cei mai generali, sau „istoric”, premilenialism.

 

Postmilenialismul

 

Această teorie spune că prin predicarea evangheliei lumea va îmbrăţişa eventual Creştinismul şi va deveni o „societate de sfinţi” universală. În acest punct Hristos va fi invitat să-şi asume comanda şi domnia peste planeta paşnică a omului. Leoaine Boettner defineşte postmilenialismul astfel:

 

„Aceasta este o părere despre ultimele lucruri care susţine că împărăţia lui Dumnezeu se extinde acum în lume prin predicarea Evangheliei şi a lucrării salvatoare a Duhului Sfânt în inimile indivizilor, că lumea trebuie să fie eventual creştinizată, şi că întoarcerea lui Hristos are să aibă lor la încheierea unei lungi perioade de neprihănire şi pace de obicei numită „mileniu” . . . a doua venire a lui Hristos va fi urmată imediată de învierile generală, judecata generală, şi interdicţia cerului şi iadului în plinătatea lor” (B).

 

Astfel, deşi postmilenialiştii cred într-o domnie literală de 1000 de ani, această poziţie este falsă, căci Biblia învaţă în mod clar că situaţia lumii va deveni mai rea şi mai rea înainte de a doua venire a lui Hristos – nu din ce în ce mai bună (10)! Această poziţie a fost popularizată de un lucrător Unitarian numit Daniel Whitby (1638-1726), şi aceasta a înflorit până în partea timpurie a secolului al 20lea. Apoi a venit Primul Război Mondial, şi oamenii au început să se mire. În final teoria posmilenială a fost chiar pusă la odihnă în mijlocul gazărilor lui Hitler din timpul celui De-al 2lea Război Mondial! Astăzi e mai greu să găseşti un postmilenialist decât un nasture Wendelll Wilkie din 1940!

 

Având în vedere că premilenialiştii susţin că Isus se va întoarce înaintea mileniului, postmilenialiştii susţin că El se va întoarce după ce o domnie pământească este stabilită. Aceasta înseamnă, totuşi, că mileniul va fi simultan cu o eră de istorie umană ordinară. Această părere a fost pentru prima dată articulată în mod comprehensiv de Augustin (354-430), care a privit înfiinţarea bisericii încă din vremea lui Constantin ca domnia lui Hristos cu sfinţii Săi. Postmilenialismul a fost adesea perspectiva generală a Romano-Catolicilor, a Reformaţilor şi a altor biserici stabilite din punct de vedere social. Aceasta a devenit popular în cadrul secolului al 18lea şi al 19 din trezirile evanghelice, care au accentuat transformarea socială. Astăzi unii evanghelici cu orientare socială reînvie aceasta.

 

Într-un sens general, postmilenialismul slujeşte ca o etichetă pentru orice escatologie care aşteaptă activitatea socială şi religioasă pentru a juca un rol larg în stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. Toate astfel de mişcări recunosc că această împărăţie nu este încă pe deplin stabilită, căci mult rău încă mai există. Ei tot mai susţin că răul poate uneori să câştige mâna de sus. Cu toate acesta, ei susţin că istoria şi societatea în general au fost şi vor fi aduse crescute sub domnia lui Hristos şi că avansarea împărăţiei este îndeaproape relatată faţă de acea a anumitor forţe sociale şi religioase.

 

În sensul general, deci, mişcările ca cele din secolul al 20lea partea timpurie de „evanghelie socială” şi de teologii contemporane de eliberare pot fi numite postmileniale. Astfel de teologii, totuşi, rareori implică teorii detailate precum felul cum se va încheia istoria. Mulţi îl aşteaptă pe Dumnezeu să acţioneze în întregime prin forţele sociale care lucrează în prezent. Prin urmare, ei interpretează fenomenul ca întoarcerea lui Isus şi învierea finală ca simboluri mai degrabă decât ca întâmplări istorice.

 

În sensul mai specific, postmilenialiştii sunt aceia, precum mulţi evanghelici reformaţi din ultimele câteva secole, care privesc revenirea lui Isus ca un eveniment istoric şi intră în discuţie de parcă să arate cum vor avea loc evenimentele finale. Ei anticipează adesea o răbufnire scurtă a răului înainte ca Hristos să vină şi recunosc că domnia Sa după acest timp va fi mult mai penetrantă decât înainte. Deşi ei insistă că biserica trebuie să influenţeze în mod semnificativ sfera social-politică, ei pun de obicei evanghelismul în inima avansării împărăţiei.

 

Postmilenialistul crede că biserica prin predicarea evangheliei va câştiga inimile omului şi va schimba rezultatul prezis biblic al istoriei. Amilenialistul şi postmilenialistul cred ambii că mileniul a început cu Prima Venire şi că nu este necesar 1000 de ani literali. Atât postmilenialistul cât şi amilenialistul cred în autoritatea şi inspiraţia Bibliei şi o iau literal în cazurile pasajelor escatologice.

 

Premilenialismul

 

Premilenialiştii susţin că Isus se va întoarce înainte să stabilească o împărăţie milenară pe acest pământ. Această revenire va fi necesară pentru că forţele ostile lui Dumnezeu vor guverna lumea şi Hristos trebuie să le cucerească înainte ca El să poată domni. Spre finalul mileniului răul se va ridica din nou şi aceasta va trebui să fie din nou învins înainte ca domnia cosmică a lui Dumnezeu să fie desăvârşită. Până în secolul al 4lea, biserica timpurie era în general premilenială. Această perspectivă, care a pus biserica într-un conflict ascuţit cu Imperiul Roman, a declinat rapid după ce Constantin a făcut Creştinismul religia favorită a Imperiului. În secolele ulterioare premilenialismul a fost adesea susţinut de grupuri radicale în dezacord cu religia susţinută de stat. Aceia care susţin aşteptarea generală că Isus va reveni înaintea stabilirii unui mileniu pământesc sunt numiţi „premilenialişti istorici”.

 

Forma mai specifică a premilenialismului este calificată de adjectivul „dispensaţional”. Premilenialismul dispensaţional şi-a câştiga forma sa specifică în timpul lucrării lui John Nelson Darby (1800-1882), fondator al mişcării Plymouth Brethren. Aceasta a rămas populară printre mulţi fundamentalişti americani şi evanghelici conservativi. Dispensaţionalismul contrastează calea lui Dumnezeu de lucru în cel puţin două „dispensaţii” istorice: acea a Israelului şi cea a biserici. Vezi Dispensaţie. Sub dispensaţia israelită, Dumnezeu a încercat să stabilească o împărăţie pământească, naţională centrată în Palestina şi guvernată de legi cultice şi sociale. Când a venit Isus, El s-a prezentat pe Sine ca Rege al acestei împărăţii. Conform dispensaţionaliştilor, totuşi, dispensaţia israelită, sau „împărăţia” nu s-a încheiat când evreii L-au respins. Dispensaţionaliştii pretind să interpreteze toată profeţia biblică în mod literal. Ei argumentează că multe profeţii referitoare la Israel – precum rezidirea Templului de la Ierusalim, domnia unui rege Davidic peste un domeniu paşnic, universal pământesc – nu au fost încă împlinite.

 

Prin urmare, aceste profeţii vor fi împlinite, şi dispensaţia împărăţiei va fi completată, într-un timp încă din viitor. Chiar de la respingerea lui Israel a lui Isus, totuşi, Dumnezeu a lucrat prin dispensaţia bisericii. În loc să fie preocupat în principal cu o singură naţiune, Dumnezeu îi cheamă acum pe toţi oamenii. În locul stabilirii împărăţiei geografice, Dumnezeu îi adună în biserică. În loc să fie profund preocupat cu lucrurile socio-politice, lucrarea lui Dumnezeu în Era Bisericii se concentrează în principal pe lucrurile spirituale. Această dispensaţie, totuşi, va înceta la un punct particular. Când Isus revine săi adune biserica Sa (11), El o va răpi din lume, şi dispensaţia împărăţiei va fi reactivată. Aceasta va culmina atunci când, după câţiva ani de necaz, Isus se reîntoarce cu biserica pentru a centra domnia Sa milenară în Israel.

 

Această părere învaţă că Hristos se va întoarce chiar anterior de mileniu şi va domni în mod personal în timpul acestei domnii de 1000 de ani. Numai această poziţie este cea scripturală, şi este cea mai veche dintre aceste trei perspective. Începând cu perioada apostolică înainte, poziţia premilenială a fost susţinută de părinţii bisericii timpurii.

 

a.     Teologii care au susţinut-o în timpul primului secol d. Hr.

 

(1)            Clement din Roma – 40 la 100

 

(2)            Ignatius – 50-115

 

(3)            Policarp – 70-167

 

b.     Teologi care au susţinut-o în timpul celui de-al doilea secol d. Hr.

 

(1)            Iustin Martirul – 100-168

 

(2)            Irineu – 140-202

 

(3)            Tertulian – 150-220

 

c.      Teologi care au susţinut-o în timpul secolului al treilea d. Hr.

 

(1)            Ciprian – 200-258

 

(2)            Comodianus - 250

 

Începând cu secolul al 4lea, totuşi, Biserica Romano-Catolică a început să creastă şi premilenialismul a început să se vestejească, căci Roma se vedea pe sine ca instrumentul lui Dumnezeu de a inaugura împărăţia promisă a slavei. Pentru secole preţioasa doctrină a premilenialismului a fost pierdută cu excepţia a câtorva grupuri.

 

Oamenii pretind că Biblia descrie cinci evenimente majore finale: revenirea lui Isus, înfrângerea răului, învierea, judecata, şi reînnoirea cosmosului. Postmilenialiştii şi amilenialiştii aşteaptă ca acestea să se întâmple mai mult sau mai puţin laolaltă şi să fie precedate de un timp de necaz numit Necazul cel Mare (12) în care Antihristul va domni. Ei mai anticipează o conversie pe scară largă de evrei înaintea sfârşitului. Premilenialistii istorici aşteaptă şi conversia israelită şi Necazul cel Mare de a avea loc înaintea revenirii lui Hristos. Totuşi, ei împart celelalte patru evenimente finale în două faze.

 

(1)            La revenirea lui Isus: Antihristul va fi învins, şi satan va fi legat (deşi nu în întregime distrus); apoi „cei drepţi” vor învia din mormintele lor; ei vor fi judecaţi şi răsplătiţi pentru faptele lor bune; şi împărăţia milenară va fi stabilită.

 

(2)            Apoi, după mileniu: satan şi tot răul va fi distrus; apoi cei „nedrepţi” voi învia; ei vor fi judecaţi pentru faptele lor rele; şi cerul nou să pământul lor se vor coborî atunci.

 

Premilenialiştii dispensaţionali subdivizează mai departe schema. Ei disting două faze în întoarcerea lui Isus. În prima, El va răpi biserica. Necazul şi conversia lui Israel va urma (deşi în unele versiuni răpirea va avea loc la mijlocul sau după Necaz). Apoi Isus se va întoarce să-l înfrângă pe Antihrist, să-l lege pe satan, şi să stabilească o împărăţie milenară iudeo-centrică. De atunci înainte, evenimentele vor purcede în mare parte ca premilenialismul istoric. Învierea, totuşi, trebuie să aibă loc acum în trei faze: la răpire, toţi cei care au murit în Hristos până în acel timp vor fi înviaţi; la a doua venire a lui Isus, acei martirizaţi în timpul Necazului vor învia; în final, după mileniu, cei „nedrepţi” vor fi înviaţi. Judecata, de asemenea, va purcede oarecum diferit; „cei drepţi” care se alătură răpirii vor fi răsplătiţi atunci, în timp ce aceia care au fost înviaţi la a doua venire a lui Isus vor fi răsplătiţi numai după mileniu, când „cei nedrepţi” sunt înviaţi şi judecaţi.

 

La Judecata Finală în timp ce discuţia escatologică tradiţională a fost preocupată cu lucrurile milenare pentru mai mult de un secol, câteva alte doctrine au primit atenţia prin perioade mult mai lungi de istorie. Mulţi creştini de rând şi teologi au fost preocupaţi nu cu exact când va avea loc ultima judecată, ci câţi vor fi judecaţi favorabil, şi cum vor fi pedepsiţi cei condamnaţi.

 

Părerea premilenialistă dispensaţională este mult mai orientată spre profeţie deoarece priveşte spre împlinirea profeţiei şi la a Doua Venire a lui Hristos. Amilenialistul şi postmilenialistul nu aşteaptă revenirea lui Hristos. Premilenialistul dispensaţional aşteaptă de asemenea împlinirea profeţiilor legate de restaurarea lui Israel şi începutul celei de-a 70a săptămâni a lui Daniel.

 

Premilenialistul dispensaţional aşteaptă împlinirea completă a tuturor profeţiilor biblice. Începutul împlinirii acestor profeţii poate fi văzut în titlurile ziarelor zilnice.

 

Totuşi postmilenialiştii aşteaptă şi o împlinire mai completă a profeţiei decât am mărturisit noi până aici.

 

Premilenialistul dispensaţional crede că Hristos va veni pentru credincioşi, răpirea, înaintea necazului vina începe la sfârşitul erei bisericii.

 

Premilenialistul tradiţional crede că răpirea are loc la a Doua Venire a lui Hristos şi prin urmare biserica trebuie să treacă prin necazul săptămânii a 70a a lui Daniel. Premilenialiştii cred că biserica va eşua în a-i converti pe oamenii de pe pământ şi că atunci când vine Hristos el va confrunta o lume apostată, părerea dispensaţionalistă premilenială, datorită crezului ei în împlinirea literală a profeţiilor referitoare la Israel.

 

Figura 200 – Părerile despre vremea sfârşitului

 

Părerea istorică Pre-Milenară plasa răpirea la finalul Necazului şi o imediată revenire cu Hristos pentru a începe domnia Milenară. Această perspectivă face pe credincioşii bisericii să treacă prin Necazul cel Mare care contrazice Apocalipsa 3:10 - Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.

 

Părerea Amilenială declară că era bisericii va continua până ce Hristos se întoarce şi instituie un Cer Nou şi Pământ Nou. Această perspectivă nu admite o împărăţie milenară şi ignoră Apocalipsa 20 care specifică o Domnie Milenară a lui Hristos.

 

Părerea Post-Milenară este că Biserica va duce pământul într-o eră de aur de perfecţie şi apoi Hristos va reveni şi va crea un Cer Nou şi un Pământ Nou. Împărăţia Milenară este acum cu Hristos care domneşte în inimile noastre. Această perspectivă ignoră numeroase versete ale Scripturii.

 

Părerea mea este în esenţă dispensaţional premilenială cu anumite alteraţii. Eu cred că evenimentele vor urma în ordinea dată în Figura 139 Secvenţa Răpirii.

 

 

Antihrist descoperit

2 Tesaloniceni 2:7-12

Răpirea sfinţilor Bisericii

2 Tesaloniceni 2:7:12

Antihrist semnează legământul

Daniel 12:1-3

Începutul perioadei de Necaz

Daniel 9:27

Răpirea sfinţilor din Necaz

Daniel 11:40-45

Răpirea evreilor

Daniel 12:1-3

Finalul Necazului

Daniel 9:27

Hristos stă în Sion

Apocalipsa 14:1

Hristos stabileşte Împărăţia