Biografii: 

Pelagius

(c. a. 354-418)

 

Pelagius, deşi se cunoaşte foarte puţin despre el decât că a venit din Anglia şi personal a jucat un rol important în modelarea caracterului creştinismului Celtic. Deşi era un preot, Pelagius a fost un călugăr Celtic şi un conducător spiritual foarte respectat deopotrivă de laici cât şi de clerici. Ceea ce este înregistrat despre comportamentul său indică moştenirea sa Celtică. El a crezut cu fermitate în individ – în voinţa sa liberă şi în capacitatea sa de a se îmbunătăţi pe sine ca o fiinţă spirituală.

 

Aceste idei au făcut ca Pelagius să fie confruntat direct cu Biserica creştină din timpul său. Era timpul în care Biserica încerca să combată erezia Donatiştilor din America de Nord. Afirmat simplu, Donatiştii pretindeau că eficienţa sacramentelor depindea de starea spirituală a preotului care le împărţea. O astfel de declaraţie a creat o mare dilemă pentru Biserică. Pentru că dacă ea era de acord cu aceasta, însemna „că întreaga ceremonie edificiu a Bisericii ar fi dependentă de caracterul moral al clerului şi nimeni nu mai putea fi sigur vreodată că un anumit ritual a fost supranatural eficient.” Dar, dacă declaraţia Donatiştilor era declarată falsă atunci „un sacrament putea fi administrat eficient chiar şi de un eretic sau de un păgân.”

 

Apărarea împotriva ereziei era pentru a salva structura Bisericii. În acel timp mulţi oameni din Biserică inclusiv Augustin, vorbeau împotriva acestei erezii pretinzând că „Biserica (în cuvintele predecesorului lui Augustin, Optatus din Mileum) este o instituţie „a cărei sfinţenie este derivată din sacramente, şi nu este estimată din mândria persoanelor. ... Sacramentele sunt sfinte în sine şi nu prin oameni.””

 

Nu mai este nevoie să spunem, împotrivirea Bisericii a biruit. Dar, toţi celţii au eşuat să vadă că în acest fel i-au inclus şi pe Pelagius şi pe ucenicul său principal Caelestius care erau contemporani cu preotul Patrick în Irlanda. Pelagius şi Caelestius au susţinut cu fermitate doctrina Stoică a liberului arbitru. Ei nu au susţinut doctrina lui Augustin despre păcatul original pe care Biserica a adoptat-o. Pelagius nu credea că natura omului era infectată de păcatul lui Adam; şi de aceea, prin natura sa şi prin meritele sale putea moşteni cerul sau pierzarea. El a îndepărtat presupunerea lui Augustin că omul putea să îşi câştige mântuirea numai prin Biserică.

 

El a declarat doctrina păcatului original ca fiind dezgustătoare, detestând-o în întregime. Această doctrină este cea care afirmă că toţi oamenii sunt născuţi în păcat şi pot fi mântuiţi doar prin harul nemeritat al lui Dumnezeu care este primit numai prin Isus Hristos şi Biserica Sa.

 

Pelagius şi adepţii săi au susţinut cu fermitate viziunea doctrinei Stoice a liberului arbitru al omului şi a bunătăţii înnăscute a naturii, despre care ei au pretins că nu era coruptă ci doar modificată de păcat. O astfel de poziţie îi pune într-o opoziţie directă cu mare lor antagonist Augustin. Totuşi, viziunea lor a servit pentru a pune bazele Pelagianismului.

 

Punctele de vedere ale lui Pelagius nu a fost singura sursă a problemelor sale cu Biserica. El a vizitat Roma în jurul anului 380. Ceea ce a văzut şi a auzit a fost în opoziţie directă cu ascetismul riguros practicat de el şi de adepţii săi. El a fost dezgustat de grandoarea ierarhiei Bisericii, în special de Papalitate. El „a acuzat delăsarea morală a Romei cu privire la doctrina harului divin pe care a auzit-o citată de un episcop din cartea Mărturisiri a lui Sfântul Augustin, care în rugăciunea sa pentru abstinenţă l-a implorat pe Dumnezeu să acorde orice va determina harul voii divine. Pelagius a atacat această învăţătură pe temelia faptului că ea periclita întreaga lege morală.” El a câştigat mulţi adepţi şi s-a întâlnit cu cel mai apropiat prieten şi colaborator al său, un avocat, Caelestius.

 

Când s-au întors în Irlanda ei au continuat să întâlnească critica lui Augustin, dar Pelagius datorită vieţii sale de ascetism Isus a predicării sale despre „natura morală în esenţă bună a omului şi despre responsabilitatea omului de a alege ascetismul creştin pentru avansarea sa spirituală” a continuat să câştige şi mai mulţi adepţi.

 

În jurul anului 412 Pelagius a mers în Palestina unde în 415 a apărut înaintea sinodului de la Ierusalim acuzat de erezie. El a reuşit să se cureţe pe sine pentru a evita să fie cenzurat. Pentru a combate următoarele atacuri din partea lui Augustin şi a cărturarului biblic latin Ieronim, el a scris cartea De libero arbitrio („Liberul arbitru”) în 416, care a dus la condamnarea sa de către două consilii Africane. Împreună cu Caelestius a fost considerat pentru condamnare şi excomunicare de Papa Innocent I, dar succesorul lui Innocent, Zosimus mai întâi l-a declarat nevinovat pe Pelagius pe baza cărţii sale Libellus fidei („Scurtă mărturisire de credinţă”), dar a fost reconsiderat după investigaţii a fost propus din nou de către consiliul din Cartagina din 418. Zosimus a confirmat cele nouă canoane ale consiliilor de condamnare a lui Pelagius. Nu există nici o altă informaţie despre Pelagius după această dată. 

Totuşi, Pelagius este amintit pentru a încerca să elibereze omenirea de vina lui Adam. El şi adepţii săi ne amintesc din nou că în istoria timpurie a Bisericii au existat dezacorduri. „Marele teolog german Karl Barth a descris în urmă cu câţiva ani creştinismul englez ca fiind „incurabil Pelagian.” Individualismul neregulat al călugărului Celtic, convingerea sa că fiecare persoană este liberă să aleagă între bine şi rău, şi insistenţa sa că credinţa trebuie să fie practică şi spirituală rămân amprente ale creştinilor din Anglia. Iar imaginaţia engleză a rămas înrădăcinată în natură, mărturisită de poezia pastorală şi de picturile de peisaje prin care Anglia excelează, într-adevăr acea obsesie engleză specifică faţă de grădinărit este Celtică în origine. Vizitatorii în Insulele Engleze sunt adesea şocaţi de cât de puţini oameni frecventează biserica în fiecare duminică. Totuşi pentru englezi, care merg la biserică cât şi pentru cei care lipsesc, testul primar al credinţei nu este observaţia religioasă, şi comportamentul zilnic faţă de vecinii noştri – şi faţă de animalele de casă, inventarul viu şi plantele cuiva.” A.G.H.