Cristologie:

  Persoana lui Hristos
 A. A. Hodge
 

Este marea distincţie a Creştinismului faptul că toate doctrinele sale şi toate forţele sale se centrează pe Persana Fondatorului şi Învăţătorului său. În cazul tuturor celorlalţi fondatori a sectelor filozofice şi ale religiilor, întregul interes al misiunii lor se centrează pe doctrinele pe care le învaţă ei, pe opiniile pe care le răspândesc. Aceasta era evident de adevărat în cazul lui Zoroastru, Confucius, şi Buda, despre Plato, Aristotel şi Cicero, despre Moise şi Pavel. În cazul fiecăruia dintre ei întrebarea nu era ceea ce erau ei ci ceea ce învăţau ei. În cazul creştinismului, însă, întregul sistem, de la temelie la suprastructură, se bazează pe şi îşi derivă viaţa sa din Persoana Fondatorului ei. Întrebarea întrebărilor este ce a fost el mai degrabă decât cea învăţat el.

 

Aceasta poate fi dovedit

Dintr-o examinare a tuturor doctrinelor Creştinismului în mod separat. Toate Scripturile învaţă despre dispensaţia mozaică şi despre caracterul ei tipic; despre povara tuturor profeţilor; despre noua naştere; despre pocăinţă şi credinţă; despre justificare şi sfinţire; despre trăirea sfântă şi Biserica Creştină; despre starea sufletului după moarte; despre învierea morţilor; despre judecata generală; şi despre însăşi cer – îşi preia înţelesul şi forţa sa din relaţia faţă de persoana, oficiile şi lucrarea lui Hristos.

 

Din experienţa creştinilor. Noi îl credem pe Moise şi Pavel, însă credem în Hristos. A fi un creştin înseamnă a fi în Isus. A trăi ca un creştin este a avea părtăşie cu Tatăl şi Fiul; a muri ca şi creştini este a adormi în Isus.

 

Acelaşi lucru este dovedit, în al treilea rând, din atitudinea prezentă a marii controverse dintre Creştinism şi oponenţii săi.

În această eră, în care filozofia seculară oscilează între materialism şi panteism, atunci când gânditorii avansaţi desconsideră vechile întrebări ale teologiei, naturale sau revelate, chiar şi cei mai învechiţi sceptici recunosc necesitatea prezentării aceleiaşi soluţii a miracolului erelor, Persoana lui Isus din Nazaret. Este imposibil să explicăm fenomenul unic care s-a produs pe dealurile şi văile Iudeii acum 1800 de ani în urmă, a cărui viaţă, caracter şi lucrări sunt într-adevăr inexplicabile dacă nu acceptăm relatarea naturii şi a originii lui care ne este oferită în Cuvântul lui Dumnezeu. Presa geme cu Ecce Homo şi Vieţi ale lui Hristos, şi cu versiuni noi ale teoriilor raţionaliste, mistice şi legendare. Astfel cel necredincios este constrâns să se unească cu credinciosul în a aduce mărturie faţă de măreţie misterului dumnezeirii, Dumnezeu s-a manifestat în trup.

 

Şi chiar aici este inima religiei noastre, sunt de acord toţi creştinii. Întreaga Biserică istorică, în toate erele şi în toate ramurile sale – greacă şi romană, luterană şi reformată, calvinistă şi arminiană – sunt aici una în cu toate.

 

În timp ce aceasta este adevărat, pe cât este de preocupată credinţa publică a Bisericii, aşa cum este exprimat în marile ei confesiuni, liturghii, şi imnuri, o mare varietate de opinii şi diversitate de speculare şi definire au predominat în vremi diferite printre variatele şcoli de teologie. Diversitatea speculaţiei a ieşit în mod natural din următoarele fapte:

 

Persoana Dumnezeului întrupat este unică. Naşterea Lui nu a avut nici un precedent şi existenţa sa nici o analogie. El nu poate fi explicat prin a se face referire la o clasă, şi nici nu poate fi ilustrat de un exemplu.

 

Scripturile, în timp ce revelează în mod clar şi pe deplin toate elementele Persoanei sale, cu toate acestea nu prezintă niciodată o formulă de definire completă a acelei Persoane, şi nici o declaraţie legată de elementele care o constituie şi relaţiile lor mutuale. Impresia este mai mult vie deoarece este făcută, ca într-o imagine, de o expunere a Persoanei lui în acţiune – o expunere în care divinitatea şi umanitatea sunt demonstrate imediat în mod asemănător de revelaţia de sine a atributelor lor în acţiune; şi

 

Această personalitate unică, în timp ce depăşeşte toată analogia, trece şi dincolo de toată priceperea. Intelectul profund al omului aspiră în mod constant spre a îndepărta toate misterele şi de a supune întreaga sferă de existenţă în lumina explicaţiei raţionale. Astfel de încercări se încheie în mod constant în cel mai grotesc eşec. Chiar şi în lumea materială este adevărat că omnia, exeunt in mysterium. Dacă noi nu putem explica relaţia pe care o susţine sufletul imaterial faţă de trupul organizat din persoana unui om, de ce să fim surprinşi să descoperim că toate încercările de a explica relaţiile intime pe care Cuvântul veşnic şi sufletul şi trupul uman îl susţin unul faţă de celălalt în Persoana lui Hristos au eşuat în mod aşa de mizerabil?

 

Înainte să purcedem la ilustrarea istorică a acestei doctrine, vă aduc în atenţia dumneavoastră următoarele remarci generale:

 

1. Doctrina Persoanei lui Hr este în mod intim asociată cu doctrina Trinităţii. Este evident imposibil să susţinem părerea ortodoxă în privinţa constituţiei divino-umane a Domnului nostru dacă nu credem mai întâi doctrina ortodoxă a faptului că Dumnezeu există ca trei Persoane eterne, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acelaşi timp, puţini susţin adevărata doctrină referitor la constituţia tri-personală a Trinităţii fără ca să mai susţină în acelaşi timp doctrina corespunzătoare catolică despre Persoana Dumnezeul-om.

 

Într-adevăr, cunosc de asemenea că marea obiecţie pe care cei mai abili şi mai influenţi unitarieni o susţin faţă de sistemul Trinitarian nu este iniţiată de dificultatea lor cu Trinitatea, considerată în sine, ci deoarece ei privesc doctrina Trinităţii a fi inseparabilă de cea a Persoanei lui Hristos aşa cum este susţinut de Biserică, care pentru ei pare a fi imposibil de crezut.

 

Şi fără îndoială că noi admitem liber doar aici că în constituţia Persoanei Dumnezeul-om stă, pentru noi, misterul absolut de insolubil al dumnezeirii. Cum este posibil ca aceiaşi Persoană să poată fi în acelaşi timp infinită şi finită, ignorantă şi omniscientă, omnipotentă şi neajutorată? Cum pot două spirite complete să fuzioneze într-o singură Persoană? Cum pot două conştiinţe, două priceperi, două memorii, două imaginaţii, două voinţe, să constituie o singură Persoană? Toată aceasta este implicată în doctrina scripturală şi a Bisericii despre Persoana lui Hristos. Cu toate acestea nimeni nu o poate explica. Numeroasele încercări făcute pentru a explica sau a exclude misterul acesta au umplut doar Biserica cu erezii şi au întunecat credinţa creştinilor.

 

2. Scriptura nu ne oferă în nici un loc, sau prin mijloace de distincţie, formulă comprehensivă, definiţiile complete ori ale doctrinei Trinităţii sau cea a Persoanei lui Hristos. Ele ne oferă, în modul cel mai explicit şi mai repetat, toate elementele ambelor doctrine, şi apoi ne lasă pe no să punem toate celelalte învăţăturile referitoare la acelaşi subiect laolaltă, şi astfel să construim întreaga doctrină prin sinteza elementelor.

 

Astfel (1) în ceea ce priveşte Doctrina Trinităţii. Scripturile ne spun, în primul rând, că există doar un singur Dumnezeu. Apoi am conclude în mod natural că dacă există doar un singur Dumnezeu, poate fi doar o singură Persoană divină. Dar, din nou, Scripturile ne învaţă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt acel singur Dumnezeu. Apoi, din nou, am conclude în mod natural faptul că termenii Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume diferite, calitative sau oficiale, ale unei singure Peroane. Din nou însă Scripturile ne previn şi ne învaţă faptul că aceste nume desemnează subiecte şi agenţi diferiţi. Tatăl este obiectiv faţă de Fiul, şi Fiul faţă de Tatăl şi ambii faţă de Duhul. Ei se iubesc reciproc şi sunt iubiţi. Ei conversează, folosind către unul şi celalalt pronume personale ca Eu, Tu, El. Tatăl îl trimite pe Fiul, Tatăl şi Fiul îl trimite pe Duhul şi ei, în această ordine, acţionează ca agenţi, purced şi se întorc, şi raportează.

 

Scripturile ne mai învaţă de asemenea că există o relaţie constituţională de ordine şi origine între cele trei Persoane. Tatăl este fântâna Dumnezeirii. El îl naşte din veşnicie pe Fiul (procesul este fără de început sau sfârşit, sau succesiune), Şi Tatăl şi Fiul în eternitate dau origine Duhului (2). În exact aceiaşi manieră Scripturile ne învaţă tot ceea ce ştim despre Persoana lui Hristos. Indicând spre acel fenomen unic expus în mod biografic în cele patru Evanghelii, Scripturile afirmă – (a) „EL este Dumnezeu”. Apoi noi am spune în mod natural, dacă el este Dumnezeu, el nu poate fi om; dacă este infinit, el nu poate fi finit. Însă Scripturile continuă să afirme, indicând spre acelaşi subiect istoric, „El este om”. Şi apoi, din nou, noi am spune în mod natural, dacă fenomenul este atât Dumnezeu cât şi om, el trebuie să fie în realitate două Persoane, şi doar o Persoană în aparenţă. Din nou însă Scriptura ne previn, în fiecare fel posibil ele ni-l prezintă înaintea noastră ca o Persoană. Divinitatea Sa nu este niciodată obiectivă faţă de umanitatea sa, şi nici umanitatea sa faţă de divinitatea sa. Divinitatea sa nu iubeşte niciodată, nu vorbeşte şi nici nu trimite umanitatea sa, ci atât divinitatea cât şi umanitatea acţionează laolaltă ca energii comune ale unei Persoane. Toate atributele şi actele ambelor naturi sunt atribuite unei singure Peroane. Acelaşi „Eu” deţinea gloria cu Tatăl înainte să fi fost lumea, şi şi-a dat viaţa pentru oile sale. Uneori într-o propoziţie singură titlul este luat din partea divină a Persoanei lui, în timp ce predicatul este adevărat doar despre partea sa umană, ca atunci când este spus, „Biserica lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu propriul său sânge”. Aceiaşi persoană este numită Dumnezeu datorită divinităţii sale, în timp ce este afirmat că el şi-a dat sângele său uman pentru Biserica sa. Din nou: în timp ce stătea printre ucenicii săi pe pământ, el spune, „Fiul omului, care este în ceruri”. Aici aceiaşi Persoană, care este numit Fiul omului datorită umanităţii lui, este declarat a fi omniprezent – adică, în acelaşi timp pe pământ şi în ceruri – cât şi despre natura sa divină. Aceasta, de sigur, implică singurătatea absolută a Persoanei, incluzând deodată atributele divine şi umane.

 

Din nou: Scripturile ne învaţă că această uimitoare personalitate nu se centrează pe umanitatea sa, şi că nu este una compusă creată de puterea Duhului atunci când a adus laolaltă cele două naturi în pântecul fecioarei Maria. Acesta nu a fost făcut prin adăugarea bărbăţiei la Dumnezeire. Trinitatea este eternă şi de neschimbat. O nouă Persoană nu este substituită cu a doua Persoană a Trinităţii, şi nici nu este a patra Persoană adăugată Trinităţii, ci Persoana lui Hristos este unicul Cuvântul veşnic, a doua Persoană a Trinităţii, care în timp, prin puterea Duhului Sfânt, prin intermediul pântecului fecioarei, a luat o natură umană (nu un om, ci sămânţa omului, umanitate în germen) în uniunea personală cu sine. Persoana este eternă şi divină. Umanitatea este introdusă în ea. Centrul personalităţii continuă întotdeauna în cadrul Cuvântului personal sau Fiul lui Dumnezeu.

 

Daţi-mi voie să ilustrez aceasta prin personalitatea dumneavoastră şi a mea. Noi costăm dintr-un suflet şi un trup, două substanţe distincte, dar o singură persoană. Personalitatea, totuşi, nu este compusă din uniunea sufletului şi a trupului la naştere. Personalitatea de la început şi până la sfârşit se centrează pe suflet, şi este împărtăşită doar în trup.

 

Prin suflet înţelegem doar un singur lucru – adică, un duh întrupat, un duh cu un trup. Astfel noi nu vorbim niciodată despre suflete ca fiind îngeri. Ei sunt spirite curate, neavând trupuri. Pune un duh într-un trup, şi duhul devine suflet, şi trupul este trezit la viaţă şi devine o parte a persoanei sufletului. Separă sufletul şi trupul, aşa cum face moartea, şi sufletul devine un duh şi trupul devine un cadavru. Atunci când moartea are loc, trupul se eliberează de personalitate, este numit „acesta”, şi este pus în mormânt; în timp ce sufletul, persoana care încă mai continuă, merge deodată să fie judecat de către Dumnezeu. La înviere acelaşi suflet personal se va întoarce şi va prelua acelaşi trup pe care l-a lăsat odată, şi îl primeşte în personalitatea sa, va sta înaintea lui Dumnezeu un om complet.

 

Aşa că Cuvântul divin, care din eternitate era Persoana a doua a Trinităţii, a preluat acum 1800 de ani, nu o persoană umană, ci o natură umană în personalitatea sa eternă, care continuă mereu, nu ca o persoană umană şi nici ca o persoană divino-umană, ci ca eterna a doua Persoană a Trinităţii, cu natura umană cuprinsă în aceasta ca organ al său personal.

 

3. Există o referinţă evidentă în care doctrinele Trinităţii şi ale Persoanei lui Hristos sunt în acord, şi una în care ele nu diferă în nici cel mai evident punct. Ele sunt în acord în aceea că ambele trec dincolo de experienţă, analogie şi toată pătrunderea adecvată a raţiunii umane. Dar ele diferă în faptul că, în timp ce misterul Trinităţii este că un singur Duh ar trebui să existe în mod veşnic în calitate de trei Persoane distincte, misterul persoanei lui Hristos este că două spirite distincte ar trebui să constituie pentru totdeauna doar o singură Persoană.

 

4. Dacă oferim atenţia meritată dificultăţilor implicate în fiecare dintre aceste doctrine divin revelate, vom putea anticipa toate ereziile posibile care au fost desfăşurate în cursul istoriei. Tot adevărul este catolic; acesta cuprinde multe elemente, orizonturi largi, şi prin urmare implică dificultăţi şi inconsistenţe aparent interminabile. Mintea omului caută unitatea, şi tinde în mod prematur să impună o unitate în sfere cunoaşterii sale imperfecte prin sacrificarea unui element al adevărului sau de altfel faţă de restul. Aceasta este iminent de adevărat în ceea ce priveşte toţi raţionaliştii. Ei sunt clari şi logici în schimbul faptului de a fi superficiali şi pe jumătate orbiţi. Erezia înseamnă un act al alegerii şi de aici divizie, luarea şi alegerea unei părţi, în schimbul cuprinderii în mod comprehensiv al întregului adevăr. Aproape toate ereziile sunt adevăruri parţiale – adevărate în ceea ce afirmă ele, însă false în ceea ce neagă ele.

 

Luaţi, de exemplu, doctrina Trinităţii. Un singur Duh veşnic există veşnic ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, trei Persoane distincte. Acest lucru nu-l înţeleg raţionaliştii şi prin urmare nu îl vor crede. Ei purced, astfel, să  nege unul sau alt element al întregului adevăr, şi încearcă să susţină fragmentul mort care mai rămâne.

 

Astfel ei au încercat să taie nodul prin a nega divinitatea lui Hristos şi astfel au avut un mahomedanism unitarian pur, lipsit de viaţă; ei au accentuat unitatea aşa de aproape încât ei aveau doar o singură Persoană precum şi un singur Dumnezeu, şi termenii „Tatăl”, „Fiul” şi „Duhul Sfânt” au devenit descrieri diferite sau titluri oficiale ale aceleiaşi Persoane: aşa cum Grant în timp ce era în serviciu era o singură persoană, şi în acelaşi timp era şi soţ şi tată, comandantul şef al armatei şi al marinei, şi Preşedinte al Statelor Unite, aşa spun sabelienii că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt titluri diferite ale aceleiaşi Persoane în caractere şi funcţii diferite; sau, în fine, ei au ajuns spre cealaltă margine a îngrădirii şi au accentuat distincţia Persoanelor la un aşa grad încât ei aveau trei Dumnezei în schimbul misterului unui singur Dumnezeu în trei Persoane.

 

Luaţi, ca alt exemplu, în manieră asemănătoare, doctrina Persoanei lui Hristos. Misterul este că două spirite – unul divin, celălalt uman – două minţi, două voinţe, sunt aşa de unite încât fără confundarea sau schimbarea ori absorbţia uneia în alta ele constituie doar o singură Persoană. Cercetaţi profund aceasta, şi veţi putea să preziceţi dinainte toate ereziile posibile sau adevărurile de jumătăţi de măsură. Unitarianul taie nodul prin a nega jumătate din faptele cazului şi scoate în afară divinitatea.

 

Gnosticii au susţinut că un om Isus era posedat temporar de Eonul supranatural sau Îngerul Hristos.

 

Docetae taie nodul prin a nega cealaltă jumătate a adevărului, că Hristos era un om, susţinând că realitatea era o simplă divinitatea şi umanitatea o simplă aparenţă.

 

Eutyhianii au presat unitatea Persoanei la o asemenea extindere încât ei au confundat naturile, susţinând că umanul a fost absorbit în divin.

 

Nestorienii au mers la cealaltă extremă de accentuare a integrităţii câtorva naturi după ce uniunea lor era atât de departe încât să dizolve unitatea Persoanei, şi să-l prezinte pe Hristos, nu ca un Dumnezeu-om, ci ca un Dumnezeu şi un om uniţi în mod intim. Acestea, dacă nu se acoperă, cel puţin indică direcţia şi spiritul tuturor posibilelor erezii care se referă la aceste două doctrine fundamentale ale Creştinismului.

 

Să purcedem dar la dezvoltarea istorică a doctrinei în conştiinţa Bisericii.

 

I. La Conciliul de la Nice, 325 d. Hr., au existat trei partide. Arienii, conduşi de Arius, susţineau că elementul super-uman din Persoana lui Hristos era heteroousion – de o substanţă diferită cu Dumnezeu Tatăl. Semi-Arienii, conduşi de doi episcopi Eusebius, susţineau faptul că elementul super-uman era homoiousion – de aceeaşi substanţă cu cea a Tatălui. Ortodocşii, conduşi de Atanasie, susţineau că natura divină a lui Hristos era homoousion – de aceiaşi substanţă numerică identică cu cea a Tatălui. Această ultimă doctrină a fost întruchipată în crezul acelui conciliu, care, în forma de mai apoi perfecţionată de la sfârşitul secolului al 4lea, este primită de toţi creştinii, catolici şi protestanţi. Din această vreme doctrina Trinităţii şi aceia a divinităţii absolute a lui Hristos a fost susţinută în mod universal în Biserica.

 

II. Dar din acea vreme oamenii au început să se întrebe cum de substanţa lui Dumnezeu putea să fie unită într-o singură Persoană cu substanţa umanităţii.

 

Apollinaris, episcop al Laodiceii, a încercat cu toată sinceritatea, în jurul anului 370 d. Hr., să susţină adevărul prin următoarea explicaţie, care sacrifică de fapt o parte esenţială a ei. El presupunea că Scriptura (1 Tesaloniceni 5:23), şi adevărata filozofie învaţă că fiecare persoană umană naturală este compusă din trei elemente – soma, trupul; psyche, sufletul; şi pneuma, duhul, că psyche este locul vieţii animale şi al apetiturilor, al emoţiilor şi al priceperii logice, şi pneuma este locul raţiunii, al voinţei şi al naturii morale şi spirituale. Acestea trei puse într-o uniune personală fac o persoană umană completă. El susţinea că în Persoana lui Hristos soma şi psyche sunt umane şi că pneuma este divină.

 

Această părere însă asigură unitatea şi simplicitatea Persoanei lui Hristos pe costul integrităţii umanităţii sale. Dacă Hristos nu preia un pneuma uman – adică o natură complet umană – el nu poate fi Salvatorul nostru, Marele nostru Preot, care simte alături de noi în încercările noastre, fiind ispitit ca şi noi. Într-adevăr, părerea lui Apollinaris degradează doctrina prin a susţine că Cuvântul etern nu a luat o natură umană completă, ci un animal uman iraţional în uniunea personală cu sine.

 

III. În timpul secolului al 4lea şi începutul secolul al 5lea, speculaţia teologică din Biserica Răsăritului s-a revoltat în jurul a două mari centre, Alexandria în Egipt şi Antiohia în Siria. Tendinţa şcolii alexandriniene de la Origen la Cyril şi Eutychius era mistică şi teosofică. Cu această scoală divinitatea lui Hristos era totul, şi în ea umanitatea era reprezentată ca fiind absorbită. Tendinţa şcolii din Antiohia, ai cărei mari reprezentanţi au fost Theodore de Mopsuestia şi Nestorius, patriarh al Constantinopolului, era spre claritatea raţionalistă – spre accentul sarcinilor morale şi a distinctivelor şi independenţei voinţei umane. Gruparea alexandriană a generat Eutychianismul, care a integrat umanitatea în divinitate pentru a putea menţine unitatea Persoanei şi caracterul absolut al divinităţii; în timp ce partida antiohiană a generat Nestorianismul, în care unitatea Persoanei este sacrificată pentru integritatea separată a naturilor, în special a celei umane. Nestorianismul a fost condamnat de conciliul ecumenic ţinut în Efes, anul 431, şi Eutychianismul a fost condamnat de către conciliul care s-a întâlnit la Calcedon în anul 451.

 

IV. În aceste decizii, au contribuit atât Biserica Răsăriteană cât şi cea Apuseană. Apărătorii Eutychianismului s-au străduit pentru un timp să susţină, ca o poziţie compromisă, că deşi cele două naturi din Hristos rămân întregi şi distincte, cu toate acestea pe măsură ce acestea se fuzionează în Hristos într-o singură Persoană, aşa încât Persoana să poată deţine o singură voinţă, divino-umană, şi nu o voinţă divină şi una umană combinate într-o singură personalitate. Această grupare a fost cunoscută apoi ca Monothelite, partida singurei voinţe. După ce a fost condamnată această erezie la cel de-al şaselea conciliu ecumenic, ţinut în Constantinopol în 681, controversa a fost încheiată, iar credinţa Bisericii a rămas aceea reprezentată de vechile definiţii până la vremea Reformei.

 

V. După Reformă Luteranii, pentru a-şi stabili doctrina lor despre ubicuitatea naturii umane a lui Hristos în Cina Domnului, au introdus o părere nouă despre Persoana sa. Eutychianii au învăţat că umanitatea lui Hristos a fost absorbită în divinitatea lui. Luteranii au învăţat că umanitatea lui a fost înălţată la o egalitate cu divinitatea. Ei au încercat aceasta pentru a explica prin Communicatio Idiomatum – adică, comunicarea atributelor de la o natură la alta, sau comuniunea unei naturi în atributele alteia. Luteranii susţineau formula naturii Communicatio idiomatum utriusque ad naturam – adică, comunicarea atributelor fiecărei naturi către cealaltă natură. Bisericile reformate, pe de altă parte, au admis faptul că atributele fiecărei naturi sunt comunicate doar către o singură Persoană, care era comună ambelor naturi. Luteranii au susţinut astfel că la momentul întrupării, în virtutea uniunii dintre naturile umană şi divină, natura umană a lui Hristos a devenit omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă.

 

Această doctrină în mod evident că nu este susţinută în Scriptură – nu este consistentă cu integritatea naturii umane a lui Hristos; căci ceea ce este omniscient, omnipotent, şi omniprezent este divin şi nu uman, şi este în mod clar inconsistent cu toate faptele relatate în Evanghelii despre viaţa pământească a Domnului nostru. El este prezentat acolo în toate privinţele, în ceea ce priveşte cunoaşterea, puterea şi spaţiu, ca fiind finit din punct de vedere literal faţă de alţi prunci şi oameni.

 

Această teorie a originat în dorinţa de a se pune un fundament pentru doctrina lor încât trupul şi sângele lui Hristos sunt întotdeauna prezente în, cu şi sub pâinea şi vinul din sacramentul Cinei Domnului. Este evident însă că această temelie, în loc să sprijine, invalidează prezenţa sacramentală, dacă acest trup şi sânge sunt omniprezente, atunci ele sunt în, cu şi sub toată hrana şi băutura, şi într-adevăr în şi sub toate formele materiale de toate felurile în toate lumile. De ceea ce aveau ei nevoie nu era esenţiala, constanta şi universala omniprezenţă, ci „voluntara multi-prezenţă” – adică, puterea din partea lui Hristos de a face ca trupul şi sângele lui Hristos să fie prezent în multe locuri în acelaşi timp dup buna sa plăcere.

 

Pentru a reconcilia doctrina lor cu aceste fapte, o şcoală de teologi luterani – anume, cea a lui Tubingen, condusă de John Brentius – susţinea că în timp ce era pe pământ natura umană a lui Hristos era de fapt omnipotentă şi omniprezentă, doar că el a ascuns folosirea acestor atribute de oameni, ca un rege ce călătorea incognito. O altă scoală, cea a lui Chemnitz, susţinea că folosirea acestor atribute ale umanităţii lui Hristos depindeau de voinţa sa umană – că în starea sa de umilire pe pământ s-a abţinut pe sine de la folosirea lor.

 

Această speculaţie a luteranilor a fost cea mai de jos şi cea mai elaborată încercare făcută de teologi pentru a explica felul cum cele două naturi ale lui Hristos se pot uni într-o singură persoană.

 

VI. Eutychianii susţineau că natura umană a fost absorbită în cea divină; Luteranii că natura umană a fost înălţată la egalitate cu cea divină; Reformaţii susţineau că Persoana divină s-a smerit pe sine pentru a fi unită cu umanitatea; apărătorii doctrinei germane Kenosis susţin că Cuvântul veşnic a devenit om – că Hristos a fost atât Dumnezeu cât şi om, dar că el este doar o singură natură ca o singură Persoană. Ei s-au bazat pe texte ca Ioan 1:14 şi Filipeni 2:17, „El s-a dezbrăcat pe sine”. Kenosis înseamnă actul de golire sau starea de a fi golit. Ei încep cu doctrina ortodoxă că Persoana Cuvântul, sau Fiul, este generată din veşnicie din propria sa substanţă de către Tatăl. Această generare îl face pe Fiul să fie părtaş la toată plinătatea naturii divine, şi este, spun ei, dependent de voinţa Fiului, actul său voluntar conspirând cu cel al Tatălui. La întrupare Fiul veşnic, din actul său voluntar, şi-a golit persoana sa de plinătatea divină, şi a devenit un germen uman inconştient în pântecul fecioarei. Din acel punct, şi sub condiţiile ordinare ale naşterii şi vieţii umane, acest germen divin s-a dezvoltat prin stagiile experienţei umane – pruncia, tinereţea şi maturitatea. După moartea şi învierea sa, această aceiaşi natură, Cuvântul golit de sine, germenul divin, s-a dezvoltat ca un om, se extinde din nou în infinitate, şi umple toate lucrurile ca Dumnezeu. Natura sa este de aici una, deoarece de la început şi pana la sfârşit substanţa divină cea care este comunicată de Tatăl Fiului, care la rândul său se goleşte pe sine în mod voluntar de toate în afară de cel mai simplu punct de existenţă, care după glorificare sa se extinde din nou în infinitate. El este o singură Persoană deoarece el este o singură natură. El este de la început şi până la sfârşit Dumnezeu în ceea ce priveşte substanţa, însă el a devenit, prin trecerea prin pântecul Mariei, om în ceea ce priveşte forma; astfel el continuă să fie Dumnezeu în formă de om – întotdeauna Dumnezeu, deoarece el dăinuieşte dintr-o Substanţă eternă, existentă prin sine; întotdeauna om, deoarece reţine forma umană şi experienţa căpătată pe pământ.

 

Aceasta, de drept, se bazează pe presupunerea că natura divină este capabilă de a lua asupra sa umanitatea, şi că natura umană este capabilă de a primi proprietăţile divinităţii. De aici este în mod evident o descindere pur panteistă. Dumnezeu este imuabil, incapabil de a deveni inconştient şi de a trece prin limitele finitului. A fi om înseamnă să fi finit şi dependent; a fi Dumnezeu este să fi infinit şi existent prin sine. Hristos era ambele în acelaşi timp, deoarece Persoana lui a cuprins două naturi distincte, cea divină şi cea umană.

 

VII. Doctrina comună a Bisericii, dar, este următoarea:

 

1.     În privinţa întrupării.

 

Substanţa este cea care are o existenţă obiectivă, permanenţă şi putere. Atributele sunt puterile active ale substanţelor sale respective, şi sunt inseparabile de ele. Doar o substanţă divină poate avea atribute divine; doar o substanţă umană poate avea atribute umane. În Dumnezeire unica Substanţă divină infinit de eternă există în forma celor trei Persoane egale.

 

În întrupare cea de-a doua Persoană a acestei Trinităţi a stabilit o uniune personală între sine şi un suflet şi un trup uman. Aceste substanţe rămân distincte, şi proprietăţile lor sau puterile active sunt inseparabile de fiecare substanţă respectiv.

 

Uniunea dintre ele nu este mecanică, ca cea dintre oxigenul şi nitrogenul din aerul nostru; şi nici nu este chimică, ca cea dintre oxigenul şi hidrogenul când se formează apa; nici nu este organică, ca cea care dăinuie între inimile şi creierele noastre: ci este o uniune mult mai intimă, mult mai profundă, şi mult mai misterioasă decât oricare dintre ele. Aceasta este personală. Dacă nu putem înţelege natura uniunilor mai simple, de ce să ne plângem că nu putem înţelege natura cele mai profunde dintre uniuni?

 

2.     În privinţa efectelor întrupării.

 

Atributele ambelor naturi aparţin unei singure Persoane, care le include pe ambele.

 

Actele ambelor naturi sunt actele unei singure Persoane.

 

Natura umană este mult înălţată şi împărtăşeşte din dragostea, adorarea şi slava naturii divine. Acestea toate aparţin unei singure Persoane.

 

Atributele umane ale Răscumpărătorului nostru sunt organul Persoanei sale divine, şi sunt, prin divinitate, atribuite în principiu în mod inepuizabil şi omniprezent pentru noi. Atunci când îţi pui pruncul în pat şi îl laşi, pentru a merge într-un loc distant, vei spune, „Iubire, nu te teme; Isus va fi cu tine cât voi fi plecat eu”. Ştii de asemenea că Isus va fi cu tine în acelaşi timp, şi cu toţi credincioşii. Prin aceasta nu vrei să spui că divinitatea lui Hristos va fi cu tine şi cu pruncul. Prin aceasta înţelegi că Persoana care este om cu adevărat precum şi Dumnezeu cu adevărat va fi cu amândoi dintre voi. Tu vrei dragostea sa umană şi simpatia precum şi bunăvoinţa sa divină. Dacă ar fi fost un simplu om, putea să fie doar într-un loc odată, iar atenţia şi simpatia sa ar fi curând copleşită de cerinţele noastre. Dar el este totodată Dumnezeu şi om, şi prin urmare, în plinătatea şi totalitatea ambelor naturi, el este inepuizabil şi accesibil de către toţi credincioşii din cer şi de pe pământ odată şi pentru totdeauna. Cea mai bună ilustrare a acestui mister este permisă de uniunea sufletului şi trupului în unitatea propriilor noastre persoane. Trupul este materie, sufletul este duh. Materia şi duhul sunt incompatibile – pe cât pricepem noi ca incompatibilitatea dintre divinitate şi umanitate. Materia este inertă, extinsă, şi vehiculul forţei; duhul este spontan, neextins, şi generatorul forţei. Cu toate acestea ei formează în noi, sub anumite circumstanţe, o singură persoană. Aceasta este persoana sufletului, nu a trupului, aşa cum s-a arătat înainte. Sufletul prin uniunea sa este în fond limitat la şi extins în timp, căci oriunde este trupul, acolo sufletul trăieşte şi simte prin uniunea lor. Trupul, care este de la sine inert şi mort, este prin uniunea sa cu sufletul palpitat de viaţă, pulsează cu sentimente şi este instinct cu energie.  

 

Fiecare act al fiecărei naturi este de asemenea şi actul unei singure persoane, şi ambele naturi contribuie în acţiunile noastre, organic şi voluntar. Chiar şi digestia este posibilă trupului doar prin locuirea sufletului. Însă în toate acţiunile noastre mai înalte, atunci când oratorul vorbeşte sau atunci când cântăreţul îşi revarsă sufletul în melodie, atât sufletul cât şi trupul se penetrează reciproc, totuşi în mod distinct, constituind o singură persoană, deşi fără să fie confundate – atât sufletul cât şi trupul acţionează împreună inseparabil. Aşa cum vocea umană şi instrumentul se amestecă într-o singură armonie, aşa cum sufletul şi actul se amestecă în fiecare act de sentiment, gândire sau vorbire, tot aşa, pe cât ştim noi, divinitatea şi umanitatea acţionează împreună în gândul şi inima şi acţiunea unui singur Hristos.

 

Eu îl ador pe un Hristos care este în mod absolut una – care este în acelaşi timp pur, neamestecat, Dumnezeu neschimbat, şi pur, neamestecat, om neschimbat – şi a cărui Persoană, şi a cărui deplinătate şi totalitate sunt disponibile în tot spaţiu şi timpul pentru cei care se încred în el şi iubesc arătarea sa.